>> completare resurse #memoriavalceana
în conexiune <<
<<
15 decembrie 1867. Se năştea la Bucureşti, în atmosfera de aleasă ținută spirituală din casa dramaturgului Barbu Delavrancea, prima dintre cele patru fiice ale sale. Eu pot să spun că de la vîrsta de doi ani am crescut în muzica lui Chopin, admirabil cîntat de mama", îşi amintea, în anul 1960, Cella Delavrancea.9 decembrie 1987. Am trăit o seară unică. O consider astfel, pentru că, pînă atunci, nimeni nu mai asistase la ceva asemănător. O seară în care se înmănuncheau, ca niciodată şi niciunde, două evenimente incomparabile. Invitată de onoare în Studioul de concerte al Radioteleviziunii, Cella Delavrancea lua parte, într-un mod necunoscut pînă la ea unei fiinţe care s-a avîntat pe drumul inălțător al artei, la sărbătorirea propriului său centenar lansînd ultimul volum, încununare a unei îndelungate cariere literare, sugestiv intitulat „Dintr-un secol de viaţa" şi interpreted cu uşurinţa la pian, în faţa unei săli arhipline, uimită de memoria sa muzicală, piese de Bach şi Chopin. „Am să vă cînt o sonată de Bach", ne anunţase, în timp ce îşi trăgea scaunul mai aproape de claviatură, vădit emoţionată de înfiorarea sălii. Asupra noastră se revărsa odihnitoare, celestă, muzica lui Johann Sebastian. Începuse acordurile altei sonate, întreruptă însă după primele note. „Nu ştiu ce are pianul asta, parcă-i îngheţat", găsise explicaţia. Degetele ei reci încă nu reuşiseră să încălzească instrumentul.
Cîteva zile mai tîrziu, era sărbătorită cu aceeaşi căldură în marea Aulă a Academiei. Rugată să ia cuvîntul, puţin surprinsă că nu era pregătită pentru aşa ceva, regreta sincer absenţa pianului, singura „voce" capabila sa exprime mulţumirea în faţa celor cu care, oferindu-le mult suflet şi multă căldură, se împrietenise: „Dacă ar fi un pian, cu coadă, bineînţeles, v-aş cinta un preludiu de Bach şi o fugă de Bach, care v-ar înmărmuri. Nu pentru că le-aş cînta frumos — şi le-aş cînta frumos! — ci pentru mărirea inteligenţei cu care a compus Bach. Pe urmă, cînd aş cînta Schumann, toată tristeţea şi revolta lui, ce frumos aţi pricepe-o! Dar, iarăşi, îmi trebuie un pian Dacă aş cînta Chopin, v-aş incinta pur şi simplu, pentru că el are o putere de comunicare a emoţiei, care face să tresară orice suflet". Vorbea cu o uşoară tremurare a glasului. Gîndurile, ca un fascicul de lumină purtat prin istoria muzicii, îmbrăcau spontan, fără nici o reţinere, haina sugestivă a cuvintelor.
Ce se întîmplase în acest ,,secol de viaţă?" Ce fapte, ce întimplări au îndrumat paşii sărbătoritei spre scena puternic luminată a înaltelor împliniri artistice? Fascinat de fervoarea arătată în cele două apariţii publice, fusesem tentat să-i iau, cu orice preţ. un interviu. Unul dintre obişnuiţii casei, prieten apropiat al arhitectei Henrieta Delavrancea-Gibory, ultima dintre surori, îmi răspunsese printr-o alegorie: „Pe cînd eram copil, adunam, împreună cu prietenii de joacă, vrăbiuţele crude, căzute din cuiburile lor. Le mingîiam şi le băgăm în sîn, fără să ştim că m irosurile şi sărurile de pe mîinile noastre nu le priau. Că atingerea aripioarelor plâpînde le putea face chiar rău. lată de ce — încerca să mă convingă — am evitat cu tot respectul să fiu şi eu unul dintre obositorii ei apropiaţi. Ultima oară, am văzut-o în vara trecută, după ce se întorsese dintr-o călătorie la Paris. Am intrebat-o pe nepoata care o însoţise, dacă drumul nu a obosit-o peste măsură. Nu o obosise, de vreme ce, în timp ce i se descărcau bagajele din maşină, a intrat cea dintîi in casă, s-a aşezat la pian şi a început să cînte. După cîteva zile m-am dus ca întotdeauna la dînsa, i-am luat mîinile mereu reci într-ale mele şi i le-am încălzit"
Pilda de înţelepciune mă îndemnase să renunţ, cel puţin deocamdată, la planul cu interviul. În schimb, mi se pusese în faţă un maldăr de fotografii, scrisori şi ilustrate. Încă greu de clasificat şi de pus în ordine Erau trimise de oriunde expeditoarea lor avea prilejul să-şi procure măcar o carte poştală simplă, cu precădere pe numele Henrietei, la aceeaşi adresa de pe strada Eminescu. Cercetîndu-le una cîte una, începeam să recunosc, despărţite de mari distanţe în timp, figura luminoasă şi scrisul ordonat al Cellei Delavrancea. Eram sigur că în ele se ascundeau multe dintre răspunsurile la sumedenia de întrebări pe care i le-aş fi adresat.
Cele două surori au locuit pe aceeaşi stradă şi la acelaşi număr, în corpuri de casa diferite. Iniţial, pe terenul de la întîlnirea a două străzi bucureştene, se afla o singură clădire, proprietatea fiicei celei mai mari a scriitorului. Ea se prelungea spre apus cu un loc prevăzut, după rînduiala epocii, cu vestitul chioşc în care, pe timp de vară, se lua masa, se primeau vizitele şi se beau cafelele Cînd, în urma căsătoriei, Henrieta şi-a dorit o locuinţă proprie, Cella a renunţat fără ezitare la serviciile chioşcului. În locul lui, a apărut, se vedea bine. casa unei arhitecte.
Nu ştiu dacă aş fi avut îndrăzneala să o întreb pe vechea gazdă cum de a fost cu putinţă ca două fiinţe într-atîta de asemănătoare, încit în presă a apărut de cîteva ori portretul uneia în locul celeilalte, bineînţeles, cu protestele de rigoare, călăuzite de o puternică dorinţă de apropiere, să simtă temperamental, încă din tinereţe, că le aşteaptă destine şi drumuri diferite. Răspunsul ar fi relevat, poate, atitudinea proprie a fiecăreia faţă de viaţă. În timp ce Henrieta devenea, pe măsura scurgerii anilor, tot mai independentă, mai stăpînă pe sine, Cella a preferat să trăiască asemeni unei liane răsfăţate, sprijinită in permanenţă de un suport stabil. Fotografiile şi textele scrise în tinereţe ne-o prezintă pregătită de la bun început să străbată fără odihnă un drum atît de lung. Copila pozează şăgalnic, singură, cu membri ai familiei sau in grupuri mai mari: adolescentă, priveşte melancolic — într-o rochie albă, lungă, strînsă pe talie — nemărginirea mării. Fotografiile din anii tinereţii aduc, sub o înfăţişare plină de vigoare, mărturia deplină a forţei biologice şi spirituale cu care a reuşit sa depăşească toate obstacolele veacului său: în drumeţie, pe plajă. întinsă pe nispul fierbinte, cu capul în palme, scrutînd parcă infinitul, gata să ia startul într-o alergare, mereu senină, surîzătoare, trăind cu voluptate fiecare clipă pe care viaţa i-o oferea întîlnirile din locuinţa lui Barbu Delavrancea, în care „vibra dragostea pentru artă în toate formele ei — literatura, muzica, pictura — iar flacăra patriotismului nu se stingea niciodată" erau, peste decenii, prilej de evocare a climatului atît de fertil artei, care făcea să încolţească, într-un suflet de copil, lumina vie a unei conştiinţe. Gherea, arhitectul Ion Mincu, Octavian Goga, doctorul Jubi Dona, Nicolae lorga, Victor Eftimiu. Gala Galaction, Ion Pillát, Duiliu Zamfirescu, Mateiu Caragiale, Nicolae Grigorescu, Vlahuţă, Caragiale... O galerie redutabilă de nume care au însemnat ceva în cultura românească.
Îmi trec prin mîini sute de scrisori, de ilustrate al căror conţinut este încă necercetat. Expediate din Franţa. Italia, Germania, Grecia, de prin alte colţuri ale lumii, dar şi din numeroase locuri din ţară, ele dezvăluie aceeaşi observare fină a tot ceea ce o înconjoară, aceeaşi uşurinţă de a trece o senzaţie dincolo de pragul altui gen de emoţie artistică. În Paris, „fiecare balcon are graţie, fiecare zid pare că gîndeşte... Arborii erau de un verde estompat, aşa cum îl văzusem de dimineaţa pe pînzele lui Corot“. La Versailles observă case cu centuri dantelate din fier forjat. Asta mă încîntă cel mai mult aici, în splendida lor orînduială. care imi aminteşte preludiile şi fugile lui Bach". Abundă comparaţiile cu plastica Greciei antice: ,,Am văzut la Luvru o expoziţie de vase greceşti din insule, cu picturi adorabile Ce gust aveau oamenii simpli de atunci! Ceva din inspiraţia lor aducea cu olăriile noastre ţărăneşti" lată o observaţie demnă de ochiul versat al unui arheolog!
Sedusa de tonurile de culoare care, luate de pe pînzele impresioniştilor, devin difuze senzaţii muzicale, care definesc opusuri sau opera întreagă a unui compozitor, Cella Delavrancea trăieşte cu aceeaşi intensitate bucuria simplă, spontana a întîlnirilor cu natura. La Bicsad, unde se tratează cu ape minerale, peisajul, cu dealuri înalte, înconjurate de păduri, este măreţ şi seamănă cu nişte valuri mari, care exprimă eternitatea. La Predeal, aerul dulce şi viguros al brazilor i-a alungat oboseala într-o singură noapte, iar de pe Cioplea, unde descoperise o stradă Delavrancea, adresa în fiecare dimineaţă un salut Vîrfului Omu „cu severitatea lui inumană, ca o statuie de faraon". La Băbeni, în Vîlcea, primăvara ,,e cea mai sprintena şi mai jucăuşe din lume, iar frunzele de stejar, mai verzi decît tot verdele verii". În sfîrşit, la Breaza.
Timpul este angelic, cerul de mătase, se aude un clopot de biserică din care parca porneşte briza Portulacele din grădină sínt ca nişte altiţe ţărăneşti. Ionel locuieşte în casa bunicului lui, unde venea ca student Ticu nostru, vara. Se pare că se suiau într-un nuc bătrîn, dl. Davidescu şi cu el, şi Ticu declama poezii, spre marea încîntare a trecătorilor..." Ticu cel atotştiutor, pasionat de muzică şi de pictură, care recita versuri ascuns în frunzişul unui copac, era nimeni altul decît Barbu Delavrancea.
Cella Delavrancea a fost contemporană cu marile spirite, individualităţi dintr-o strălucitoare constelaţie, care au înălţat culturii române, pe parcursul unui secol de descoperire şi valorificare a tradiţiilor străvechi, a izvoarelor patrimoniului cultural, trainice şi impunătoare coloane. Lor le datorăm, de asemenea, fertilele căutări şi deschideri spre formele noi, moderne, ale artei, care au dus la sinteze originale, exprimate prin opere nemuritoare, în care se oglindeşte profund spiritualitatea poporului român. Şi-a trăit adolescenţa şi tinereţea în acel fecund moment cultural de la sfîrşitul secolului trecut şi de la începutul acestui secol, dominat de figurile tutelare ale marilor clasici. Şi-a desăvîrşit arta şi a desfăşurat o activitate neobosită în climatul efervescent al perioadei interbelice, bogat reprezentată prin opere de valoare primordială, în toate domeniile vieţii spirituale: filosofie, istorie, muzică, literatură, arte plastice, arhitectură. A fost o prezenţă activă, stimulatoare şi modelatoare pentru noile generaţii de artişti, decenii de-a rîndul. Se poate spune că prin viaţa e,. deschisă larg, cu inteligenţă şi sensibilitate, cu autentică vocaţie şi neostenită prospeţime către toate formele şi manifestările spiritului, Cella Delavrancea a întins o punte înaltă in spaţiul culturii româneşti, de la Eminescu, la Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi Nichita Stănescu, de la Ion Luca Caragiale şi Vlahuţă, la Sadoveanu. Rebreanu şi Marin Preda; de la Nicolae Grigorescu. Ştefan Luchian, Pallady, Tonitza, Petraşcu, la Al. Ciucurencu şi Corneliu Baba; de la Brâncuşi, Paciurea, Corneliu Medrea, la Gheorghe Anghel, Miliţa Pătraşcu şi Gheorghe Apostu; de la George Enescu, la Ionel Perlea şi Constantin Silvestri; de la ea, Cella Delavrancea, la Valentin Gheorghiu şi Dan Grigore; de la Ion Mincu, Duiliu Marcu şi Petre Antonescu, la Constantin Joja şi Henrieta Delavrancea-Gibory; de la cărturari, spirite enciclopedice, cum au fost B.P. Hașdeu, lorga, Mircea Eliade, George Călinescu, Constantin Noica, la Anton Dimitriu, Edgar Papu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga sau Şerban Cioculescu.
lata de ce, în clipele petrecute în studioul de concerte al Radioteleviziunii şi în Aula Academiei, asistînd la sărbătorirea Cellei Delavrancea, i-am simţit cu emoţie pe aceşti înaintaşi glorioşi, ca pe contemporanii noştri.
Sintetizind într-o singură frază „secolul de viaţă" al artistei, Zoe Dumitrescu-Buşulenga îşi încheia astfel cuvintul său omagial: „S-a dăruit cu elegant răsfăţ nivelului senzorial al artei, a trecut muzica şi toate artele prin filtrul sever al intelectului într-un neîncetat demers comparativ, a pătruns în zonele rarefiate ale spiritului, întrevăzînd parcă unitatea originară din care toate au purces. Stăpînind toate nivelurile culturii, Cella Delavrancea stă astăzi înaintea noastră uimitoare, exemplară, tocmai prin această vastă experienţă care a acordat-o şi o acorda cu marile ritmuri cosmice, de la care a învăţat taina tinereţii perpetui".
>>
Susa: NICOLAE DOCSĂNESCU/ «DULCEA PASĂRE A TINEREȚII/ CELLA DELAVRANCEA LA PROPRIUL CENTENAR»/ România pitorească nr. 3 (195) martie 1988.
Foto alb-negru singure (primele) au ilustrat informațiile de mai sus în original; colajele au în descrieri trimiteri la resurse #memoriavalceana anterioare, în conexiune; discursul Cellei Delavrancea din Aula Academiei Române - la care se face referire în articol - a fost publicat de Librăriile Alexandria Librarii în 9 august 1993, la a 32 comemorare a marii artiste - totul la această legătură.
__________
* prin ,,Băbeni”, Cella Delavrancea se referă la conacul (și biserica) din Slăvitești, în prezent sat al comunei Șirineasa - amănunte la https://memoriavalceana.blogspot.com/2024/05/adevarul-despre-conacul-si-biserica-din.html
_____
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #UZPR #nevedemlabiblioteca #bibliotecavirtualaaautorilorvalceni #bvaav #CellaDelavrancea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu