Stihurile Mariei
Maria nu a fost însă numai „poet al cîntului“ — cum a caracterizat-o compozitorul Mălineanu, ci în clipele de tăinuire cu ea însăşi încerca, inspirată din minele folclorice, să împerecheze cuvintele, găsindu-le rimele potrivite şi, folosind o imagistică originală proprie stihurilor ţărăneşti, să le înveşmînteze în prelucrări melodice simple, făurite de harul ei.
Din caietul cuprinzînd stihurile Măriei, transcriem patru din creaţiile ei poetice:
„Doina de Dolj“
Din caietul cuprinzînd stihurile Măriei, transcriem patru din creaţiile ei poetice:
„Doina de Dolj“
Şi-am zis verde lemn uscat,
Măicuţa m-a măritatDupă un băiat bogat,
Ăl mai urit om din sat!
Şi-am zis verde mărăcine,
Şi cînd îl vedeam că vine
Se strîngea inima-n mine,
M-apucau frigurile
Şi toate tristeţile.
Cămaşa, cînd i-o spălam,
Pe garduri i-o atîrnam,
In picioare-o netezeam
Şi-ntr-un cintec mi-l ţineam:
— Bărbate, arză-te-ar focu’,
Banii tăi mi-au luat nărocu',
Tu mi-ai mîncat şi viaţa
Şi mi-ai ofilit faţa.
C-ai zis, că de eşti bogat,
Nevastă ţi-ai cumpărat;
Funie de-ţi cumpărai,Mai bine, zău, că făceai!
Şi să te fi spînzurat,
De tine să fi scăpat;
Şi să-mi fi luat eu bărbat
Unul frumos şi sărac.
Şi cînd îl vedeam că vine,
Să crească inima-n mine,
Să-i spăl cămaşa cu rouă,
Să-mi fie dragostea nouă.
S-o usuc pe trandafiri,
La umbră de rosmarini,
Cu sulfină s-o-nvelesc,
Printre gene s-o cîrpesc,
Pe obraz s-o netezesc!
Şi să credeţi, oameni buni,
Că ce vă spun nu-s minciuni;
Eu într-una i-am cîntat,
Pînă cînd... s-a spînzurat!
Imaginea bătrîneţii, oglindită în apa limpede a ciuturii, strecoară umbrele tristeţii în inimile care stăruie să rămînă tinere în pofida anilor ce se îngrămădesc în curgerea nestăvilită a vremii şi-şi încrestează urmele haine pe feţele ofilite, ca şi florile sub boarea toamnei.
Cîntăreaţa înseilează în stihuri simţămintele şi gîndurile care-o frămîntă:
„Ciutură haină"
Of! Săracă inimioară,
Anii rău te mai schimbară,
Ochii-ţi stau să plîngă
Cîntăreaţa înseilează în stihuri simţămintele şi gîndurile care-o frămîntă:
„Ciutură haină"
Of! Săracă inimioară,
Anii rău te mai schimbară,
Ochii-ţi stau să plîngă
Şi nu mai eşti blîndă!
Uiţi c-am părul alb,
Mă tot mîi în prag
Uiţi c-am părul alb,
Mă tot mîi în prag
La ăl de mi-i drag!
Mă-ntreabă ce vreau?
Vorba cum s-o iau!
Cer apă să beau!
Îmi dă cofa-n mină,
Mă duc la fîntînă.
Cînd privesc în apă,
Nu-mi mai văd, surată,
Faţa de-altădată.
Ciutură haină,
Îmi spui că-s bătrînă !
Geaba-i cumpănă,
Că rău cumpăneşti
Mă-ntreabă ce vreau?
Vorba cum s-o iau!
Cer apă să beau!
Îmi dă cofa-n mină,
Mă duc la fîntînă.
Cînd privesc în apă,
Nu-mi mai văd, surată,
Faţa de-altădată.
Ciutură haină,
Îmi spui că-s bătrînă !
Geaba-i cumpănă,
Că rău cumpăneşti
Drept nu împărţeşti!
Ia-mi din inimioară,
Dă-mi pe feţişoară.
Fă-mă tinerică,
Să mai fiu iubită.
Că tot te făleşti,
Că tu cumpăneşti
Ia-mi din inimioară,
Dă-mi pe feţişoară.
Fă-mă tinerică,
Să mai fiu iubită.
Că tot te făleşti,
Că tu cumpăneşti
Şi drept împărţeşti.
Ciutură haină,
Am inimă bună
Ciutură haină,
Am inimă bună
Dar să ştii, ciutură,
C-am fire nebună.
Mîine de-oi veni,
Apa ţi-oi privi;
De mi-i bătrîni,
Cînd ajung la apă,
Nu mâ mai opresc
C-am fire nebună.
Mîine de-oi veni,
Apa ţi-oi privi;
De mi-i bătrîni,
Cînd ajung la apă,
Nu mâ mai opresc
Să mă oglindesc.
Am să mă opresc
Am să mă opresc
In fund, la izvor
Şi-am să te pîrăsc
Şi-am să ţi-l opresc !
Drumul să şi-l schimbe,
Să nu-ţi mai dea apă,
Să te sece toată.
Şi săcătuită,
Să fii părăsită...
Cumpăna să-ţi cadă
Drumul să şi-l schimbe,
Să nu-ţi mai dea apă,
Să te sece toată.
Şi săcătuită,
Să fii părăsită...
Cumpăna să-ţi cadă
Să nu se mai vadă
Din nici o ogradă;
Să priveşti spre ceri
Să priveşti spre ceri
Să te vezi cum pieri,
Să te oglindeşti
Să te oglindeşti
Şi să tot priveşti
Cum imbătrîneşti
Tot secătuită...
De nimeni iubită!
Of! săracă inimioară,
Anii rău te mai schimbară,
Că nu mai eşti blindă
De nimeni iubită!
Of! săracă inimioară,
Anii rău te mai schimbară,
Că nu mai eşti blindă
Ceri mereu osîndă.
Vrei să iau securea
Vrei să iau securea
Ca să omor lumea?
Ca min’ să se frîngă,
Biată inimioară,
Vezi, anii zburară!
Hai, mai fă-te bună
Ca min’ să se frîngă,
Biată inimioară,
Vezi, anii zburară!
Hai, mai fă-te bună
Şi mai dă-mi hodină!
Străvechiul mijloc de comunicare între oamenii ţinuturilor româneşti a fost tulnicul; gîndurile alergau pe crestele munţilor, lunecau pe văi, transmise de tulnicari, ca să vestească apropierea primejdiei năvălitorilor sau să-şi împărtăşească bucuriile, îndurerările, chemările ciobanilor la stînă.
„Ca din tulnic"
Tri hu, ri hu, ri hu, hăi!
Mamăle, tătăle.
Oile furatu
Străvechiul mijloc de comunicare între oamenii ţinuturilor româneşti a fost tulnicul; gîndurile alergau pe crestele munţilor, lunecau pe văi, transmise de tulnicari, ca să vestească apropierea primejdiei năvălitorilor sau să-şi împărtăşească bucuriile, îndurerările, chemările ciobanilor la stînă.
„Ca din tulnic"
Tri hu, ri hu, ri hu, hăi!
Mamăle, tătăle.
Oile furatu
Pe mini
M-or legatu.
C-or venit streinii
C-or venit streinii
Mi-or luat şi cîinii
Tri hu, ri hu, ri hu, hăi!
Berbecele mare
Berbecele mare
Parte-i la frigare
Parte-i în căldare!
Tri hu, ri hu, ri hu, hăi!
Dragostea Măriei pentru florile, în mijlocul cărora şi-a trecut copilăria şi adolescenţa în grădina lui taică-său, a crescut cu anii, dobîndind intensitatea marii pasiuni.
Florile cîmpului, ale grădinilor, florile din glastră — toate aceste plăpînde făpturi, purtînd luminile multicolore aprinse de seva pămîntului, se contopesc cu sufletul ei:
„Pe izvor, pe izvoraş“
Pe izvor, pe izvoraş
Tri hu, ri hu, ri hu, hăi!
Dragostea Măriei pentru florile, în mijlocul cărora şi-a trecut copilăria şi adolescenţa în grădina lui taică-său, a crescut cu anii, dobîndind intensitatea marii pasiuni.
Florile cîmpului, ale grădinilor, florile din glastră — toate aceste plăpînde făpturi, purtînd luminile multicolore aprinse de seva pămîntului, se contopesc cu sufletul ei:
„Pe izvor, pe izvoraş“
Pe izvor, pe izvoraş
Trece-un mîndru ciobănaş;
Îşi păzeşte oile
Îşi păzeşte oile
Să nu pască florile!
Are-o mîndră jos, pe vale,
Care-i spune
Are-o mîndră jos, pe vale,
Care-i spune
Să se-nsoare!
Dar florile din răzoare
Dar florile din răzoare
Îi spun să nu se însoare!
— La-nsurat să nu dai zori,
Că pleci vara la miori
— La-nsurat să nu dai zori,
Că pleci vara la miori
Şi-fi laşi nevasta cu dori!
E greu, bade, să te-nsori...
Pleci cu oile la munte,
Laşi nevasta-n doruri multe,
Ş-o să-fi fie greu aşa,
Tu singur, ea singurea.
Ş-o să-fi fie greu aşa
E greu, bade, să te-nsori...
Pleci cu oile la munte,
Laşi nevasta-n doruri multe,
Ş-o să-fi fie greu aşa,
Tu singur, ea singurea.
Ş-o să-fi fie greu aşa
Cu dorul chitit sub şea!
Fă-ţi, ciobane, că-i mai bine
Fă-ţi, ciobane, că-i mai bine
Doru, brîu pe lîngă tine!
Tu calci munţi, tu calci vîlcele,
Calci cărări cu pietricele
Tu calci munţi, tu calci vîlcele,
Calci cărări cu pietricele
Şi-ntîlneşti pe poticele
Ierbiţă cu viorele!
Şi, de dor şi gînduri grele,
Ai să calci pe floricele,
...Vai de păcatele tele!
Poeţi de frunte, ca şi critici literari preţuiesc prospeţimea, lirismul delicat şi patina folclorică a stihurilor Măriei, socotindu-le vrednice a fi înscrise între creaţiile originale alături de producţia poetică a scriitorilor de astăzi.
Aparenţe şi realitate
Şi, de dor şi gînduri grele,
Ai să calci pe floricele,
...Vai de păcatele tele!
Poeţi de frunte, ca şi critici literari preţuiesc prospeţimea, lirismul delicat şi patina folclorică a stihurilor Măriei, socotindu-le vrednice a fi înscrise între creaţiile originale alături de producţia poetică a scriitorilor de astăzi.
Aparenţe şi realitate
Oamenii, în general, nu sînt aşa cum îi vedem manifestîndu-se în mijlocul semenilor. În gest, în vorbă, în privire, în jocul luminilor şi umbrelor feţei nu se reflectă decît foarte rar adevăratul lor fond sufletesc.
Oprelişti greu de învins se ivesc în efortul de a distinge cu precizie, din ţesătura aparenţelor, structura reală a spiritualităţii insului. Nici creaţia — în orice domeniu — a unei personalităţi nu îi dezvăluie în întregime intimitatea trăirii. Şi, dacă este greu să ne cunoaştem pe noi înşine, cu atît mai numeroase se îngrămădesc dificultăţile cînd este vorba de încercarea descifrării stărilor lăuntrice reale ale celor din jurul nostru, stări umbrite adesea de vălul aparenţelor.
Trăind laolaltă — zi de zi, o viaţă întreagă — cu făpturi pe care le preţuim, deseori chiar le iubim, ne dăm seama finalmente că n-am izbutit întotdeauna să le descifrăm toate coordonatele determinînd evoluţia existenţei lor în preajma noastră.
Aşa se explică de ce psihologia nu a realizat, cu toate eforturile cheltuite de cercetătorii psihicului uman, progresele dobîndite în celelalte ramuri ale ştiinţei. Dificultăţile — care se ridică în calea cercetărilor psihologice, năzuind să cunoască omul în adîncurile mecanismului său sufletesc, reglîndu-i reflectările exterioare — apar multiple şi greu de trecut.
Cu atît mai numeroase sînt stavilele care se ivesc atunci cînd o asemenea încercare poartă asupra galeriei actorilor, cei hărăziţi să interpreteze în lumina reflectoarelor — pe scenă sau pe ecran — seria personajelor populînd literatura teatrală de la tragedia antică pînă la comedia bufă.
Unul din cei mai autentici şi preţuiţi clovni ai Occidentului, a cărui faimă a strălucit la începutul veacului nostru, prilejuind în fiecare seară hohotele de rîs ale spectatorilor, era în fond un om copleşit de tristeţe... Cînd s-a dus să consulte un celebru medic parizian asupra leacurilor care să-i tămăduiască îngrijorătoarea-i tristeţe, recunoscâdndu-l, medicul — care leşinase de rîs cu două zile înainte la una din reprezentaţiile bolnavului — a încremenit de uimire.
Vasile Vasilache, interpretul atîtor personaje, smulgînd pe scena teatrelor de revistă sau comedie aplauzele spectatorilor înveseliţi de firescul comicului său reconfortant, era în intimitatea-i sufletească o personalitate frămîntată continuu de gama variatei sale creaţii (compozitor, actor, cupletist, versificator, scenarist etc.).
Comicul Vasilache se cabra în izolarea severă, fără umbra glumei impusă de procesul creaţiei, încercînd aceeaşi tensiune sufletească, ca şi cea prilejuită de marile sale pasiuni.
Relevînd contrastul dintre om şi artist, ne vine în minte și pilda ilustrativă din rîndurile interpreţilor de muzică uşoară şi cupletiştilor, a defunctei Edith Piaff, şansonetistă franceză cu faimă mondială, care excela în cîntecele ei prin timbrul original al glasului, colorînd expresiv tristeţea — emanaţie a existenţelor nefericite. Şi încă: privirea-i, uneori morbidă, punînd deseori accentul tragicului pe desfăşurarea melodică a pieselor interpretate. Fondul sufletesc al cîntăreţei era însă structurat optimist, dornic de viaţă, îndrăgostită de tinereţe, exultînd de veselie.
Nici una din feţele adevărate ale celor amintiţi aici nu are aproape nimic comun cu „pozele" imprimate pe afişele-reclamă ale spectacolelor, caricaturile, picturile sau sculpturile superficiale, exprimînd apariţiile scenice în rolurile interpretate de-a lungul carierei lor artistice.
Imaginea artistei
Miile de spectatori, care au văzut-o pe Maria Tănase pe scena teatrelor de revistă, operetă, operă comică, dramă, pe estrada crîşmelor, în saloane, la reprezentaţii de binefacere sau la festivităţile ambasadelor etc. păstrează imaginea — cum se exprimă unii dintre cronicarii vremii — a unei făpturi „pline de draci" cîntînd, bocind, zicînd cupletele strecurate prin albul strălucitor al dinţilor, fremătînd de veselie în ritmul horelor şi sîrbelor, rupînd într-o cadenţă de icniri orientale versul nostalgic al iamanelelor turceşti sau rotunjind cu eleganţă şi expresivitate versiunea franceză a unora din piesele folclorului nostru.
Maria cîntă şi rîde, rîde şi cîntă, fluidizînd sălile de spectacol cu şuvoiul nesecătuit al temperamentului său, cu incandescenţe drăceşti, sau, în reuniunile prieteneşti restrînse, zvîrlind — cu deconcertanta-i spontaneitate — replică după replică, folosind uneori cu brutalitatea sincerităţii apostrofele unei anecdotice condimentată cu expresii, pe care le scutura cu măestria ingeniozităţii de miazmele vulgarităţii. Pe Maria, tot ce spunea o prindea — cum ar fi zis Caragiale.
Această imagine a artistei stăruie în amintirea celor care n-au putut-o vedea şi auzi decît evoluînd în lumina reflectoarelor sau în cadrul cenaclurilor improvizate în jurul fascinantei sale personalităţi.
Adevărata faţă
Maria cîntă şi rîde, rîde şi cîntă, fluidizînd sălile de spectacol cu şuvoiul nesecătuit al temperamentului său, cu incandescenţe drăceşti, sau, în reuniunile prieteneşti restrînse, zvîrlind — cu deconcertanta-i spontaneitate — replică după replică, folosind uneori cu brutalitatea sincerităţii apostrofele unei anecdotice condimentată cu expresii, pe care le scutura cu măestria ingeniozităţii de miazmele vulgarităţii. Pe Maria, tot ce spunea o prindea — cum ar fi zis Caragiale.
Această imagine a artistei stăruie în amintirea celor care n-au putut-o vedea şi auzi decît evoluînd în lumina reflectoarelor sau în cadrul cenaclurilor improvizate în jurul fascinantei sale personalităţi.
Adevărata faţă
Dar nu aceasta era adevărata faţă a Măriei a Măriei Tănase! Fondul spiritual, caracterizînd originalitatea făpturii ei omeneşti, definin-du-i trăirea interioară, nu apărea ostentativ în nici una din manifestările scenice ale cîntăreţei.
„Zîmbetul amar“ din clipele de tensiune ale strădaniei de a se desluşi pe sine, şi mai ales de a înţelege pe alţii, de a pătrunde esenţele sufletului ţărănesc, expresiv în melodii şi stihuri; zîmbetul amar irizat în colţul buzelor cînd nu-şi putea afla liniştea, pînă nu izbutea să dea rolurilor sau cîntecelor create de ea, desăvârşirea care să o împace cu ea însăşi; zîmbetul acesta, reflex venind din adîncul fiinţei ei, nu l-a putut surprinde nimeni din cei care au văzut-o şi auzit-o numai ca spectatori în sălile de concert, pe estrade sau în reuniunile prieteneşti. În faţa ochilor, urmărind-o admirativ, n-a apărut decît artista.
Maria Tănase-omul — care-şi concentrează şi dinamizează forţele lăuntrice ca să poată realiza creaţiile artistei, a rămas necunoscută imensei majorităţi a oamenilor şi chiar prietenilor şi admiratorilor.
Vocaţia ei, încununată cu atîtea valenţe, şi-a alimentat năpraznica cheltuire din plămada unui suflet vibrînd sub semnul neostenitei şi gravei preocupări, centrată pe valorificarea tezaurului nostru folcloric. În efortul nestăvilit al acestei valorificări şi-a descoperit Maria sensul major al trăirii. Şi nu s-a cruţat pe sine, sleindu-se organic pînă-n ultima clipă, ca să-i dea expresie de-a lungul zbuciumatei dăinuiri printre noi.
Cu un an înainte de a se stinge din viaţă, presimţindu-şi parcă sfîrşitul apropiat, i-a încolţit gîndul — care n-o iscodise niciodată stăruitor pînă atunci — de a încerca să dezvăluie posterităţii adevărata ei faţă.
In atelierul sculptoriţei Hociung
„Zîmbetul amar“ din clipele de tensiune ale strădaniei de a se desluşi pe sine, şi mai ales de a înţelege pe alţii, de a pătrunde esenţele sufletului ţărănesc, expresiv în melodii şi stihuri; zîmbetul amar irizat în colţul buzelor cînd nu-şi putea afla liniştea, pînă nu izbutea să dea rolurilor sau cîntecelor create de ea, desăvârşirea care să o împace cu ea însăşi; zîmbetul acesta, reflex venind din adîncul fiinţei ei, nu l-a putut surprinde nimeni din cei care au văzut-o şi auzit-o numai ca spectatori în sălile de concert, pe estrade sau în reuniunile prieteneşti. În faţa ochilor, urmărind-o admirativ, n-a apărut decît artista.
Maria Tănase-omul — care-şi concentrează şi dinamizează forţele lăuntrice ca să poată realiza creaţiile artistei, a rămas necunoscută imensei majorităţi a oamenilor şi chiar prietenilor şi admiratorilor.
Vocaţia ei, încununată cu atîtea valenţe, şi-a alimentat năpraznica cheltuire din plămada unui suflet vibrînd sub semnul neostenitei şi gravei preocupări, centrată pe valorificarea tezaurului nostru folcloric. În efortul nestăvilit al acestei valorificări şi-a descoperit Maria sensul major al trăirii. Şi nu s-a cruţat pe sine, sleindu-se organic pînă-n ultima clipă, ca să-i dea expresie de-a lungul zbuciumatei dăinuiri printre noi.
Cu un an înainte de a se stinge din viaţă, presimţindu-şi parcă sfîrşitul apropiat, i-a încolţit gîndul — care n-o iscodise niciodată stăruitor pînă atunci — de a încerca să dezvăluie posterităţii adevărata ei faţă.
In atelierul sculptoriţei Hociung
Şi astfel, într-o dimineaţă în toamna anului 1962 se duce să viziteze atelierul prietenei Florica Hociung, sculptoriţă din aceeaşi generaţie, nepoată a marelui actor Petre Liciu.
— Am venit să văd ce-i de capul tău, ca să-mi dau seama iacă te încumeţi să-mi faci şi mie un portret, în care să mă găsesc pe mine, aşa cum mă ştiu eu, nu cum mă cunosc cei ce mă ascultă la radio sau mă „vizionează" la teatru ori pe estrada crîşmelor. Înţelegi, tu, cam ce vreau eu ?
— Înţeleg, dar să ştii, Mario, că nu-i aşa uşor ce-mi ceri. Am să încerc totuşi ! Am să încerc!
Rotindu-şi ochii în atelierul sculptoriţei, Maria vede bustul luii George Enescu: fruntea îngîndurată, ochii cătînd înlăuntru-i, obrazul brăzdat de cutele reflectînd zbuciumul sufletesc; G. M. Zamfirescu, prins în lanţul unor amintiri, cu accentul revoltei abia conţinută în expresia figurii; Victor Eftimiu al cărui bronz degajă fluidul optimismului, forţa cuceritoare a spiritului în continuu neastîmpăr. Alături, bustul masiv al unei ţărănci cooperatiste pornită cu fruntea sus către limanul luminos, pe care-l întrezărise izbăvitor cu ani şi ani în urmă. Lîngă el, zîmbetul mucalit şi privirea sfredelitoare a lui Ion Luca Caragiale. Pe un piedestal, lîngă peretele de la intrare, actorul Ramadan exprimînd torsiunea interioară, dureroasă, prin jocul umbrelor încrucişate pe faţa insului ros de vermina avariţiei; marele artist moldovean trăieşte în amintirea contemporanilor mai ales prin reuşita lui creaţie din piesa lui Moliere; şi sculptoriţă l-a dăltuit în piatră în clipele desăvârşitei trăiri a dramei harpagonice.
Într-un colţ, în penumbră, compoziţia magnifică a unui filozof antic, din falanga stoicilor, plutind înţelegător şi încărcat de linişte dincolo de hotarele vremelniciei.
Pe alt piedestal, capul în bronz al lui Ludwig van Beethoven! Maria stăruie îndelung cu privirea.
— Cu ăsta m-ai dat gata, fetiţo! Aşa mi l-am închipuit şi eu, ori de cîte ori i-am ascultat, plîngînd, simfoniile...
În dormitorul sculptoriţei, lîngă divan, statuia miniaturală a unei fiinţe radiind blîndeţea odihnitoare a înţelepciunii
Cascada tainelor
Cu Maria trebuie să aştepţi surpriza, pentru că întotdeauna nouă, evită repetiţia, conformismul.
Are spaimă de monotonia învăluind, cu mantia cenuşie a banalităţii, cadenţa mereu aceeaşi a interpretărilor încremenite. De aci neaşteptatele ei inovaţii, stîrnind uimirea, entuziasmul şi... invidia. Secretul rezidă nu numai în repertoriul ei folcloristic îmbogăţit fără odihnă, ci şi în înnoirea continuă a interpretării cîntecelor vechi, străduindu-se, fără să ostenească niciodată, să le coloreze cu nuanţele infinite ale inspiraţiei de obîrşie, dînd astfel stihurilor şi melodiilor populare complexitatea de sensuri originare.
Noul, mereu surprinzător, Maria îl realizează, asimilîndu-şi — cu ascuţita-i intuiţie şi sensibilitatea urechii muzicale — nuanţele de ritm, de vocabular, de melodică, variind de la o regiune a ţării la alta. Filtrate de măiestria ei interpretativă, cîntecele populare renasc mereu proaspete, viguroase, dobîndind noi şi profunde semnificaţii.
Cu cît pătrunzi mai adînc în imensitatea sufletului ţărănesc, îţi dai seama de infinitul gamelor simţirii exprimată în cîntec şi mai ales de înţelepciunea cristalizată în stihuri şi proverbe. În cîntecele culese şi zise de Maria, desluşim fără greş unele însuşiri definind originalitatea şi elevaţia spiritualităţii poporului român.
Maria a fost înzestrată cu forţa de pătrundere în adînc.
Cînd descoperă ce caută, este fericită. Numai o vreme însă, curînd iar o încearcă demonul căutărilor, nelăsîndu-i odihnă, îmboldind-o pe calea împlinirilor, spre a izbuti să urce treptele către desăvîrşire.
— Caut mereu — ni se destăinuie — să descopăr noi frumuseţi ale cîntecului popular, să-i surprind alte taine; şi cînd prind una din ele, trăiesc clipele încîntării. Dar, după trecere de timp, iar caut şi-mi dau seama că în comoara folclorului nostru sălăşluieşte un şir nesfîrşit de taine. Are dreptate poetul cînd spune:
...Şi gîndul
Are spaimă de monotonia învăluind, cu mantia cenuşie a banalităţii, cadenţa mereu aceeaşi a interpretărilor încremenite. De aci neaşteptatele ei inovaţii, stîrnind uimirea, entuziasmul şi... invidia. Secretul rezidă nu numai în repertoriul ei folcloristic îmbogăţit fără odihnă, ci şi în înnoirea continuă a interpretării cîntecelor vechi, străduindu-se, fără să ostenească niciodată, să le coloreze cu nuanţele infinite ale inspiraţiei de obîrşie, dînd astfel stihurilor şi melodiilor populare complexitatea de sensuri originare.
Noul, mereu surprinzător, Maria îl realizează, asimilîndu-şi — cu ascuţita-i intuiţie şi sensibilitatea urechii muzicale — nuanţele de ritm, de vocabular, de melodică, variind de la o regiune a ţării la alta. Filtrate de măiestria ei interpretativă, cîntecele populare renasc mereu proaspete, viguroase, dobîndind noi şi profunde semnificaţii.
Cu cît pătrunzi mai adînc în imensitatea sufletului ţărănesc, îţi dai seama de infinitul gamelor simţirii exprimată în cîntec şi mai ales de înţelepciunea cristalizată în stihuri şi proverbe. În cîntecele culese şi zise de Maria, desluşim fără greş unele însuşiri definind originalitatea şi elevaţia spiritualităţii poporului român.
Maria a fost înzestrată cu forţa de pătrundere în adînc.
Cînd descoperă ce caută, este fericită. Numai o vreme însă, curînd iar o încearcă demonul căutărilor, nelăsîndu-i odihnă, îmboldind-o pe calea împlinirilor, spre a izbuti să urce treptele către desăvîrşire.
— Caut mereu — ni se destăinuie — să descopăr noi frumuseţi ale cîntecului popular, să-i surprind alte taine; şi cînd prind una din ele, trăiesc clipele încîntării. Dar, după trecere de timp, iar caut şi-mi dau seama că în comoara folclorului nostru sălăşluieşte un şir nesfîrşit de taine. Are dreptate poetul cînd spune:
...Şi gîndul
Aleargă năpraznic
S-ajungă năluca,
Să-i smulgă secretul,
Să spulbere taina...
Să-i smulgă secretul,
Să spulbere taina...
— După ce spulberă taina, îţi aminteşti finalul poemei ?
Din taina deschisă
Din taina deschisă
Şi dată-n vileag
O sută de taine ţişnesc
Ca tot atîtea năluci călătoare!
Maria a desluşit că tainele cîntecului popular alcătuiesc un cuprinzător tezaur de ţesături, colorînd în mii şi mii de nuanţe filonul unei înţelepciuni, ritmată în stihuri, închizînd îndelungata frămîntare a poporului. Şi a înţeles că nu poţi stăpîni cîntecul popular, decît pe măsura cunoaşterii acestor nuanţe.
Şirul fără capăt al tainelor, Maria se îndîrjeşte să-l descopere, să-l înţeleagă şi să-l dea în vileag în întreaga-i splendoare, neîntinată de nepricepere, superficialitate, suficienţă.
Bucuria ei ţîşneşte explozivă, cînd se învredniceşte să smulgă secretul cîntecului, iar furia ei izbucneşte nezăgăzuită cînd îl aude scîlciat de arcuşuri prezumţioase sau interpretat de glasuri atinse de „epidemia" standardizării.
— Întotdeauna mă copleşeşte tristeţea neagră, cînd constat că nestematele cîntecelor noastre sînt stropite cu mîzga şablonului.
Una-i foaie verde şi alta-i foaie... Verdi!
Maria a desluşit că tainele cîntecului popular alcătuiesc un cuprinzător tezaur de ţesături, colorînd în mii şi mii de nuanţe filonul unei înţelepciuni, ritmată în stihuri, închizînd îndelungata frămîntare a poporului. Şi a înţeles că nu poţi stăpîni cîntecul popular, decît pe măsura cunoaşterii acestor nuanţe.
Şirul fără capăt al tainelor, Maria se îndîrjeşte să-l descopere, să-l înţeleagă şi să-l dea în vileag în întreaga-i splendoare, neîntinată de nepricepere, superficialitate, suficienţă.
Bucuria ei ţîşneşte explozivă, cînd se învredniceşte să smulgă secretul cîntecului, iar furia ei izbucneşte nezăgăzuită cînd îl aude scîlciat de arcuşuri prezumţioase sau interpretat de glasuri atinse de „epidemia" standardizării.
— Întotdeauna mă copleşeşte tristeţea neagră, cînd constat că nestematele cîntecelor noastre sînt stropite cu mîzga şablonului.
Una-i foaie verde şi alta-i foaie... Verdi!
Iată de ce, interpretarea muzicii populare nu este o îndeletnicire care stă la îndemîna oricui îmbracă un costum naţional, chiar dacă elasticitatea corzilor vocale îngăduie „acute" sau „agilităţi" care să impresioneze — ne spune adesea Maria Tănase.
Pentru că e mult mai uşor dacă ai glas, să ajungi cîntăreţ de operă, operetă sau muzică uşoară, întrucît — vorba lui Păstorel — „una-i foaie verde şi alta-i foaie... Verdi!“
Într-adevăr, şcoala poate învăţa pe un cîntăreţ de muzică populară să descifreze notele, să cunoască ceva din specificul folclorului, să poată înscrie pe portativ unele din melodiile pe care se străduieşte să le adune ca să-şi îmbogăţească repertoriul.
Interpretarea însă, redînd nuanţările fără liman ale creaţiei muzicale izvorînd din trăirea milenară a poporului, nu o pot realiza decît cei slujiţi de harul contopirii — prin îndelungata osîrdie — cu sufletul băştinaş.
Numai aceştia pot dezlega tainele complexe, caracteristice produselor muzicale ale colectivităţii umane, evoluînd în ciclul unor succesiuni de epoci de-a lungul istoriei societăţilor omeneşti.
Aceste taine din uriaşa lor cascadă se cer să fie mereu iscodite, pîndite, surprinse şi dezvăluite, pentru ca spiritualitatea autentică să se simtă vibrînd în cîntecul popular.
Artistul de operă sau operetă îşi împlineşte deseori interpretarea vocală cu aşa-numitul „joc de scenă", care în muzica populară nu-şi are locul. Cîntecul ţărănesc e simplu, firesc, desăvîrşit. „Jocul de scenă" nu are nici un soi de contingenţă cu interpretarea ţăranului nostru.
Iată de ce este foarte greu să fii cu adevărat interpret de muzică populară ! Şi de ce, taina rămîne pentru totdeauna taină pentru cei lipsiţi de vocaţie!
Maria s-a bucurat de privilegiul de a dezvălui unele din aceste taine, întrucît truda ei neostoită de fiecare zi s-a îmbinat harului cu care a fost înzestrată.
Ea nu a folosit niciodată nici un fel de artificii scenice, ca să prilejuiască succese ieftine şi a fost firesc ca apariţia ei — aşa cum dau mărturie contemporanii — să marcheze un moment crucial în interpretarea şi desluşirea tainelor cîntecului românesc.
__________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #JudetulValcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #memorialistica #muzicapopulara #FolclorRomanesc #MariaTănase #teatrulderevista #teatru #spectacole #AlhambraBroadway #romanțe
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu