de V. A. Urechilă
— Cumetriţă dragă, dragă cumetriţă!
— Ce pofteşti cumetre Urechilă, de mă chemi la pîrleaz?
— Rogu-te, imprumută-’mi niţică sare.
— Cum de nu? Eată încă proaspătă, de sub pisălog... Da ce, cumetre, te bisaşi de senatorie, te făcuşi bucătar?
— De! cumătră... tot o bucătărie şi încă proastă şi senatoria!... Numai nu pentru asta îţi cerui niţică sare... Ia am găsit, cumătră, umblând mai deunăzi pe lângă casarma Malmezon, o poveste cam lâncedă şi voiu să cerc ce o eşi de ’i-oi da un prăvuleţ de sare...
— Ce ai găsit la cazarmă?... Ei, da, fie ce-o fi,.. Eaca sarea cerută... De ’ţi-o mai trebui, cumetre ...
— Mulţumesc, cumetriţă. ..
— Pentru puţin cumetre Urechilă!
*
Păi, ci-că era la casarmă la Malmezon un soldat de-’i zicea Ioan Isteţul. Nu că doară era isteţ, ci pentru-că nu era isteţ de loc, da de loc! Căpitanul Gloanţă, la care de o vreme Ioan era dat de vistavoiu, îi zicea adese, la dînsul acasă, cum îi zisese şi la casarmă peste doi ani de vreme:
— Ioane, isteţ, mai isteţ, mĕ Ioane!
Recruţii din fiecare contingent, tot auzind aste vorbe, crezură că vistavoiului căpitanului Gloanţă îi zice: Ioan Isteţul şi »deşcă Isteţule« azi, şi »deşcă Isteţule« mâne, porecla se lipi de nume ca muşchiul de pom. Dela o vreme şi Ioan însuşi, când îl întreba un sublocotenent*) eşit proaspăt ca felia de unt, din şcoala militară, cum îl chiamă, răspundea, ou mâna la bonetă stând smirna:
— Ioan Isteţul, să trăiţi domnule sublocotenent!
*
Veni acum vremea să fie liberat din oaste Ioan Isteţul şi se pregătea să se întoarcă la satul lui, care era hăt-colo, departe, în judeţul Rîmnicul-Vălcii, unde îl aştepta o muiere frumoasă şi tînără, că apucase a-'şi pune pirostiîle popii pe cap înainte de ce pârdalnicul de sorţ să-'i fie chemat la oaste, doar' o învia vitejia lui Stefan-oel-Mare şi-a lui Mihaiu-Viteazul... Şi pe ce odor de muieruşcă nimerise Ioan! .... Isteţ nu era Ioan, dar' dragostea n’are ochi, ci-că, şi deci fata dascălului dela biserica din Săl-caţi, — satul lui Ioan, — ca să nu mai treacă o săptămână a brânzii peste 18 ani împliniţi, fără-ca peteala să-’i poleiască găţele negre oa peana corbului, primi să fie nevasta lui Ioan. Şi eaca şa: mai cu peciu dela protopopul pe doi cârlani, mai cu ceva colaci dela moş popa, se făcu nunta lui Ioan ou Acsinia fata dascălului.
Şi pe traiu, neică!Aş! pe traiu! când nu ’ţi-ai sfîrşit de crestat reboajele datoriilor cătră cinstita cârmuire!.. Numai ce-’I umflară pe bietul Ioan dela vatra unde, într’o bună dimineaţă, Acsinia pusese să se sfădească în oală, la clocot, nişte dragi de sărmăluţe de carne de mascur, şi unde 'mi-’l duseră la comisia de recrutare şi unde 'mi-l desbrăcară — să nu vă fie cu bănat — gol-golişor cum ’l-a făcut mumă-sa ... Şi unde un domnişor cu mustăţile rase, ca bobocul jumulit cu upă clocotită, mi-’l ciocăni şi pe faţă şi pe dos...
— Bun! strigă acest domn, par'că ar fi ales un pepene de-’i copt!
Şi câteva zile după aceea Ioan era la casarmă Ia Malmeson, în ciubote scălciate şi mari de nu-’i ţinea pe picioare nici cu trei rînduri de obiele şi ’mi-'l băgară pe bietul Ioan în nişte pantaloni cari se pomenea la casarmă din »recrut« în »recrut«, că odată avuseseră şi »văpuşcă« roşie... De largi nici vorbă!... doi Iuoni puteau să se aciuiască în cei doi craci... Ear’ bonetul îi cădea lui Ioan până peste ochi... Noroc că se oprea în urechile cam răsărite ale lui Ioan, că altfel n’ar mai fi văzut, eu el pe cap, nici înaintea ochilor...
*
Şepte ani rămase Acsinia fără de »omul« seu. Hei! pe atunci nu era numai trei ani slujba de oştean şi cu atât mai puţin nu era pe 6 luni, cât fac acum coconaşii, ca să dovedească că egalitatea înaintea legii e lucru sfânt!
Ce a fost, a fost! Acum Ioan era să fie liberat din oaste. Şi ce vesel mai era! Ăntâiu pentru-că avea să-’şi afle casa şi muierea, pe oare de şepte ani nu le mai văzuse; şi al doilea, pentru că avea să se întoarcă la satul seu, la Săl-caţi, cu 600 de leuşori în pungă.
Că avea Ioan muiere, o spusei mai sus... Ş'apoi vorba ceea: de muiere nu scapă nici dracul! Dar' că Ioau avea 600 de leuşori, cât de a-’şi lega de grumazi o belea de femeie!
Eacă şiretenia celor 600 de lei ai Ini Ioan:
•
Nu cu multe luni îndĕrĕt era Ioan cu căpitanul Cloanţă, care era dat de ordonanţă, în Tîrgul-Ocnei în Moldova. Într’o zi îl chiamă dl căpitan:
— Să duci, mă Ioane, — îi zice căpitanul, — să duci porunca la vameşul din ponorul Vulturului din sus de Slănic...
— Am înţeles, domnule căpitan.... dar’...
— Dar’ ce?
—- Dar’ nu ounosc drumul prin munţii ăia ... Să trăiţi domnule căpitan!
— Mergi şi tu pe unde merg şi alţii, că vei nimeri... Nimeresc orbii Brăila!
Păi iacă de unde-’i venise lui Ioan Isteţul cei 600 lei, pe cari îi dăduse în manile căpitanului Gloanţă, să-’i păstreze până la liberare.
— Drăguţă!... Un popă tînăr zice neveetei lui Ioan: drăguţă! Ioan puse mâna pe cuţitul din cingătoare şi cum scapără fulgerul îi scăpăra prin minte să se svîrle asupra popii să-1 străpungă cu cuţitul şi apoi asupra muierii sale necredincioase..
Dar' Ioan îşi aminti de sfatul căpitanului: »La vreme de zor nu pune mâna pe topor, nici pe cuţit, când eşti amărit«. Ioan dară opri mişcarea sa şi se hotărî să nu facă aşa ceva, să nu se răsbune decât a doua zi, fără de zor.
Eşî deci din tufiş, după ce se depărta popa şi încă din bătătura căsii, lângă prispă strigă, stăpânindu-’şi mânia: Nevastă! Acsinio!
Acsinia cunoscu glasul, eşi repede şi îmbrăţişă cu multă dragoste şi bucurie şi cu dulci mângâieri pe Ioan Isteţu.
— Cumetriţă dragă, dragă cumetriţă!
— Ce pofteşti cumetre Urechilă, de mă chemi la pîrleaz?
— Rogu-te, imprumută-’mi niţică sare.
— Cum de nu? Eată încă proaspătă, de sub pisălog... Da ce, cumetre, te bisaşi de senatorie, te făcuşi bucătar?
— De! cumătră... tot o bucătărie şi încă proastă şi senatoria!... Numai nu pentru asta îţi cerui niţică sare... Ia am găsit, cumătră, umblând mai deunăzi pe lângă casarma Malmezon, o poveste cam lâncedă şi voiu să cerc ce o eşi de ’i-oi da un prăvuleţ de sare...
— Ce ai găsit la cazarmă?... Ei, da, fie ce-o fi,.. Eaca sarea cerută... De ’ţi-o mai trebui, cumetre ...
— Mulţumesc, cumetriţă. ..
— Pentru puţin cumetre Urechilă!
*
Păi, ci-că era la casarmă la Malmezon un soldat de-’i zicea Ioan Isteţul. Nu că doară era isteţ, ci pentru-că nu era isteţ de loc, da de loc! Căpitanul Gloanţă, la care de o vreme Ioan era dat de vistavoiu, îi zicea adese, la dînsul acasă, cum îi zisese şi la casarmă peste doi ani de vreme:
— Ioane, isteţ, mai isteţ, mĕ Ioane!
Recruţii din fiecare contingent, tot auzind aste vorbe, crezură că vistavoiului căpitanului Gloanţă îi zice: Ioan Isteţul şi »deşcă Isteţule« azi, şi »deşcă Isteţule« mâne, porecla se lipi de nume ca muşchiul de pom. Dela o vreme şi Ioan însuşi, când îl întreba un sublocotenent*) eşit proaspăt ca felia de unt, din şcoala militară, cum îl chiamă, răspundea, ou mâna la bonetă stând smirna:
— Ioan Isteţul, să trăiţi domnule sublocotenent!
*
Veni acum vremea să fie liberat din oaste Ioan Isteţul şi se pregătea să se întoarcă la satul lui, care era hăt-colo, departe, în judeţul Rîmnicul-Vălcii, unde îl aştepta o muiere frumoasă şi tînără, că apucase a-'şi pune pirostiîle popii pe cap înainte de ce pârdalnicul de sorţ să-'i fie chemat la oaste, doar' o învia vitejia lui Stefan-oel-Mare şi-a lui Mihaiu-Viteazul... Şi pe ce odor de muieruşcă nimerise Ioan! .... Isteţ nu era Ioan, dar' dragostea n’are ochi, ci-că, şi deci fata dascălului dela biserica din Săl-caţi, — satul lui Ioan, — ca să nu mai treacă o săptămână a brânzii peste 18 ani împliniţi, fără-ca peteala să-’i poleiască găţele negre oa peana corbului, primi să fie nevasta lui Ioan. Şi eaca şa: mai cu peciu dela protopopul pe doi cârlani, mai cu ceva colaci dela moş popa, se făcu nunta lui Ioan ou Acsinia fata dascălului.
Şi pe traiu, neică!Aş! pe traiu! când nu ’ţi-ai sfîrşit de crestat reboajele datoriilor cătră cinstita cârmuire!.. Numai ce-’I umflară pe bietul Ioan dela vatra unde, într’o bună dimineaţă, Acsinia pusese să se sfădească în oală, la clocot, nişte dragi de sărmăluţe de carne de mascur, şi unde 'mi-’l duseră la comisia de recrutare şi unde 'mi-l desbrăcară — să nu vă fie cu bănat — gol-golişor cum ’l-a făcut mumă-sa ... Şi unde un domnişor cu mustăţile rase, ca bobocul jumulit cu upă clocotită, mi-’l ciocăni şi pe faţă şi pe dos...
— Bun! strigă acest domn, par'că ar fi ales un pepene de-’i copt!
Şi câteva zile după aceea Ioan era la casarmă Ia Malmeson, în ciubote scălciate şi mari de nu-’i ţinea pe picioare nici cu trei rînduri de obiele şi ’mi-'l băgară pe bietul Ioan în nişte pantaloni cari se pomenea la casarmă din »recrut« în »recrut«, că odată avuseseră şi »văpuşcă« roşie... De largi nici vorbă!... doi Iuoni puteau să se aciuiască în cei doi craci... Ear’ bonetul îi cădea lui Ioan până peste ochi... Noroc că se oprea în urechile cam răsărite ale lui Ioan, că altfel n’ar mai fi văzut, eu el pe cap, nici înaintea ochilor...
*
Şepte ani rămase Acsinia fără de »omul« seu. Hei! pe atunci nu era numai trei ani slujba de oştean şi cu atât mai puţin nu era pe 6 luni, cât fac acum coconaşii, ca să dovedească că egalitatea înaintea legii e lucru sfânt!
Ce a fost, a fost! Acum Ioan era să fie liberat din oaste. Şi ce vesel mai era! Ăntâiu pentru-că avea să-’şi afle casa şi muierea, pe oare de şepte ani nu le mai văzuse; şi al doilea, pentru că avea să se întoarcă la satul seu, la Săl-caţi, cu 600 de leuşori în pungă.
Că avea Ioan muiere, o spusei mai sus... Ş'apoi vorba ceea: de muiere nu scapă nici dracul! Dar' că Ioau avea 600 de leuşori, cât de a-’şi lega de grumazi o belea de femeie!
Eacă şiretenia celor 600 de lei ai Ini Ioan:
•
Nu cu multe luni îndĕrĕt era Ioan cu căpitanul Cloanţă, care era dat de ordonanţă, în Tîrgul-Ocnei în Moldova. Într’o zi îl chiamă dl căpitan:
— Să duci, mă Ioane, — îi zice căpitanul, — să duci porunca la vameşul din ponorul Vulturului din sus de Slănic...
— Am înţeles, domnule căpitan.... dar’...
— Dar’ ce?
—- Dar’ nu ounosc drumul prin munţii ăia ... Să trăiţi domnule căpitan!
— Mergi şi tu pe unde merg şi alţii, că vei nimeri... Nimeresc orbii Brăila!
Ioan luă puşca — că doar era el atâta de isteţ ca să ştie că Ia munţi pot se-’i ese în cale niscai fiară... şi porni. Şi dăi şi dăi!..! Haide hai!... tot înainte... până-ce ajunse la poalele unui munte, unde calea se iezea.
Neştiind încătrău să apuce, — că nu era pe-acolo nici ţipenie de om, Ioan se tologi pe malul Slănicului şi se odihni hăulind o doină de jale. Deodată ridicând ochii spre zarea dealului, numai ce zări un om ce mergea pe creasta dealului, cu doi măgari greu încărcaţi.
— Unde merg alţii mergi şi tu. Nimeresc orbii Brăila, — a zis dl căpitan. Se vede că pe unde merge omul acela este drumul... pe-acolo trebue să merg eu, îşi zise Ioan.
Şi urcă nene, la deal, ca o capră, de se prăpăstuiau, stîrnite de picioarele Iui, bolovanii şi prundul, ca Ia vreme de şivoiu!... Haida-hai! haida-hai!... Doar’ de-o ajunge pe omul cu cei doi măgari încărcaţi.
Neştiind încătrău să apuce, — că nu era pe-acolo nici ţipenie de om, Ioan se tologi pe malul Slănicului şi se odihni hăulind o doină de jale. Deodată ridicând ochii spre zarea dealului, numai ce zări un om ce mergea pe creasta dealului, cu doi măgari greu încărcaţi.
— Unde merg alţii mergi şi tu. Nimeresc orbii Brăila, — a zis dl căpitan. Se vede că pe unde merge omul acela este drumul... pe-acolo trebue să merg eu, îşi zise Ioan.
Şi urcă nene, la deal, ca o capră, de se prăpăstuiau, stîrnite de picioarele Iui, bolovanii şi prundul, ca Ia vreme de şivoiu!... Haida-hai! haida-hai!... Doar’ de-o ajunge pe omul cu cei doi măgari încărcaţi.
Nici întârzie de a da de dînsul pe poala de din dos a dealului.
Numai omul cu măgarii, cât zări pe un soldat, cu puşca la umăr, ţîşnind de după munte, la câţiva paşi de lângă dînsul, lăsă măgarii încărcaţi şi o tuli de fugă, de-adreptul, peste ponoare şi rîpi...
Nu era isteţ Ioan isteţul, dar' auzise el, în Tîrgul-Ocnei, de contrabandişti despre Ardeal. Pricepu, deci, câ omul acela e un contrabandist.
Acum, Ioan merse după cei doi măgari, cari ştiau mai bine ca el drumul prin poteci şi-’l scoaseră măgarii toomai la Slănic, dincoace de ori-ce vamă. Numai cum Ioan n'avea de ce să ocolească vămile, el merse, cu măgarii încărcaţi până în vama Slănicului, după-ce la priporul Vulturului dete porunca căpitanului.
Vameşul dela Slănic, om priceput în socoteli de una ţie — două mie — după-ce scotoci toţi desagii de pe măgarii Iui Ion, în cari desagi află marfă scumpă de contrabandă, dete lui Ion partea ce 'i-se făcea din prinderea contrabandei. Poate ’i-s’ar fi făcut Iui Ion ceva mai mult de 600 lei, numai de: calul de dar nu-’l căuta de muscă ia măsele... Bine şi cu atâta... Că ce poftiţi... Să nu se înfrupte în oala cu smântână şi bietul vameş?...
Numai omul cu măgarii, cât zări pe un soldat, cu puşca la umăr, ţîşnind de după munte, la câţiva paşi de lângă dînsul, lăsă măgarii încărcaţi şi o tuli de fugă, de-adreptul, peste ponoare şi rîpi...
Nu era isteţ Ioan isteţul, dar' auzise el, în Tîrgul-Ocnei, de contrabandişti despre Ardeal. Pricepu, deci, câ omul acela e un contrabandist.
Acum, Ioan merse după cei doi măgari, cari ştiau mai bine ca el drumul prin poteci şi-’l scoaseră măgarii toomai la Slănic, dincoace de ori-ce vamă. Numai cum Ioan n'avea de ce să ocolească vămile, el merse, cu măgarii încărcaţi până în vama Slănicului, după-ce la priporul Vulturului dete porunca căpitanului.
Vameşul dela Slănic, om priceput în socoteli de una ţie — două mie — după-ce scotoci toţi desagii de pe măgarii Iui Ion, în cari desagi află marfă scumpă de contrabandă, dete lui Ion partea ce 'i-se făcea din prinderea contrabandei. Poate ’i-s’ar fi făcut Iui Ion ceva mai mult de 600 lei, numai de: calul de dar nu-’l căuta de muscă ia măsele... Bine şi cu atâta... Că ce poftiţi... Să nu se înfrupte în oala cu smântână şi bietul vameş?...
Păi iacă de unde-’i venise lui Ioan Isteţul cei 600 lei, pe cari îi dăduse în manile căpitanului Gloanţă, să-’i păstreze până la liberare.
Ioan Isteţul mergea, mergea!.... Inima lui nu mai bătea acum de groază, ci de nerăbdare, că nu departe de Rîmnicul-Vâlcii, se zăria, ca prin sita cea deasă, clopotniţa satului seu.
Cine nu ştie ce simţiri deşteaptă în suflet vederea, după o lungă lipsire, a clopotniţei locului unde te-ai născut! Când auzi de departe sunetul clopotelor, sunet cu care urechea ta a fost deprinsă în copilărie, ’ţi-se pare că auzi cea mai dumnezeească musică!
Dar’ nu încape vorbă de inimă albastră, într’o biată snoavă ca aceasta...
Biată omenire!.. Bucuria lui Ioan se schimba în temeri şi în bănuieli, numai ce zări de departe clopotniţa satului seu.
Cine nu ştie ce simţiri deşteaptă în suflet vederea, după o lungă lipsire, a clopotniţei locului unde te-ai născut! Când auzi de departe sunetul clopotelor, sunet cu care urechea ta a fost deprinsă în copilărie, ’ţi-se pare că auzi cea mai dumnezeească musică!
Dar’ nu încape vorbă de inimă albastră, într’o biată snoavă ca aceasta...
Biată omenire!.. Bucuria lui Ioan se schimba în temeri şi în bănuieli, numai ce zări de departe clopotniţa satului seu.
— Cine-’mi spune, — îşi zicea el, cu ochii ţintă la clopotniţă. — Cine-’mi spune de mai trăeşte Acsinia? Apoi, de trăeşte, oare rămas-a ea femeie cum se cade?
Şi mai amară muncă dădea inimii sale întrebarea a doua ce-'şi făcea.
Pânâ-ce trecu de Rîmnicul-Vâlcii, unde mai nu se opri Ioan, zorindu-’l dorul satului seu, sosi şi seara. Până ajunse Ia jităria satului acum era noapte bine şi luna se ridica măreaţă şi bălaie pe cer.
Chiar’ la doi paşi dela jitărie era casa lui Ioan, sau mai drept grăind, casa pălămarului bisericei. O livadă deasă era în jurul căsii. În această livadă Ioan îşi puse în gând să se aciuească, să vadă ce şi cum merg lucrurile pe la el acasă, înainte de a da cu ochii de Acsinia.
Aşa făcu. De abia era într’un aluniş des, de câteva minute, când eată se deschide uşa căsii şi un popă (care la lumina lunii ’i-se păru lui Ioan frumos şi tînăr), eşind din casă zise, din pragul uşii, cu dragoste nevestei lui Ioan: »mĕ întorc îndată, drăguţă!«
Şi mai amară muncă dădea inimii sale întrebarea a doua ce-'şi făcea.
Pânâ-ce trecu de Rîmnicul-Vâlcii, unde mai nu se opri Ioan, zorindu-’l dorul satului seu, sosi şi seara. Până ajunse Ia jităria satului acum era noapte bine şi luna se ridica măreaţă şi bălaie pe cer.
Chiar’ la doi paşi dela jitărie era casa lui Ioan, sau mai drept grăind, casa pălămarului bisericei. O livadă deasă era în jurul căsii. În această livadă Ioan îşi puse în gând să se aciuească, să vadă ce şi cum merg lucrurile pe la el acasă, înainte de a da cu ochii de Acsinia.
Aşa făcu. De abia era într’un aluniş des, de câteva minute, când eată se deschide uşa căsii şi un popă (care la lumina lunii ’i-se păru lui Ioan frumos şi tînăr), eşind din casă zise, din pragul uşii, cu dragoste nevestei lui Ioan: »mĕ întorc îndată, drăguţă!«
— Drăguţă!... Un popă tînăr zice neveetei lui Ioan: drăguţă! Ioan puse mâna pe cuţitul din cingătoare şi cum scapără fulgerul îi scăpăra prin minte să se svîrle asupra popii să-1 străpungă cu cuţitul şi apoi asupra muierii sale necredincioase..
Dar' Ioan îşi aminti de sfatul căpitanului: »La vreme de zor nu pune mâna pe topor, nici pe cuţit, când eşti amărit«. Ioan dară opri mişcarea sa şi se hotărî să nu facă aşa ceva, să nu se răsbune decât a doua zi, fără de zor.
Eşî deci din tufiş, după ce se depărta popa şi încă din bătătura căsii, lângă prispă strigă, stăpânindu-’şi mânia: Nevastă! Acsinio!
Acsinia cunoscu glasul, eşi repede şi îmbrăţişă cu multă dragoste şi bucurie şi cu dulci mângâieri pe Ioan Isteţu.
— Ce-’i muierea! gândia Ioan. Ia, o pisică vicleană! Dar' şi el, mai din dragoste, mai cu prefacere, îmbrăţişâ pe Acsinia.
— Frumos! — zice femeia; — frumos! Şepte ani departe de miee şi nu ’mi-ai scris măcar: negri ’ţi-'s ochii!... Nu mai ştiam de eşti mort ori viu!
— Da tu ’mi ai scris?
— Ce mincinos!.. Tata ’ţi-a trimis peste 20 de răvaşe şi n’ai răspuns la nici unul.
— Pentru-că nu le-am primit.
— Ce zici? Apoi tata punea pe răvaşe numele tău: Ioan Dudău.
— Apoi toţi mă ştiu în oaste cu numele Ioan Isteţul... Şi unde trimiteaţi voi răvaşul vostru?
— Scriam noi pe răvaş: să se trimită unde o fi soldatul Ioan Dudău, la regimentul lui... Da ’ţi-o fi foame, Ionică.... Cinat-ai tu astă-seară ?
— Ba zău nu...
— Frumos! — zice femeia; — frumos! Şepte ani departe de miee şi nu ’mi-ai scris măcar: negri ’ţi-'s ochii!... Nu mai ştiam de eşti mort ori viu!
— Da tu ’mi ai scris?
— Ce mincinos!.. Tata ’ţi-a trimis peste 20 de răvaşe şi n’ai răspuns la nici unul.
— Pentru-că nu le-am primit.
— Ce zici? Apoi tata punea pe răvaşe numele tău: Ioan Dudău.
— Apoi toţi mă ştiu în oaste cu numele Ioan Isteţul... Şi unde trimiteaţi voi răvaşul vostru?
— Scriam noi pe răvaş: să se trimită unde o fi soldatul Ioan Dudău, la regimentul lui... Da ’ţi-o fi foame, Ionică.... Cinat-ai tu astă-seară ?
— Ba zău nu...
— Cum o veni tata o să cinăm... Că uite, clocoteşte mălaiul proaspăt şi galben ca aurul în ciaun...
Şi aşa grăind, Acsinia, cu mânecile cămăşei suflecate până în betele altiţelor, întinse peşchir curat pe măsuţa cea rotundă şi aşeză trei tăcâmuri, linguri de tisă ca la zi de sărbătoare, cane de sticlă înflorite dela moşi...
Numai ce se deschise uşa şi întră ear’ popa... cu pricina... Cât văzu potcapul ivindu-se pe uşă, Ioan şi puse mâna pe cuţit... Noroc că popa întră cu faţa spre Ioan.
— Vai! ce era să fac, — strigă Ioan, lăsând să-’i cadă cuţitul din mână... — E socrul meu!...
Dascălul de acum şepte ani, era acum călugăr şi popă.
Vezi ce bine-’i prinse lui nea Ioan Dudău sfatul cel de a treilea al căpitanului Cloanţă? Dacă el, din aluniş, dădea zor la cuţit, aşa-’i că Ioan Dudău se făcea ucigaş de socru?... Temniţa îi ştia de oase!...
Şi aşa grăind, Acsinia, cu mânecile cămăşei suflecate până în betele altiţelor, întinse peşchir curat pe măsuţa cea rotundă şi aşeză trei tăcâmuri, linguri de tisă ca la zi de sărbătoare, cane de sticlă înflorite dela moşi...
Numai ce se deschise uşa şi întră ear’ popa... cu pricina... Cât văzu potcapul ivindu-se pe uşă, Ioan şi puse mâna pe cuţit... Noroc că popa întră cu faţa spre Ioan.
— Vai! ce era să fac, — strigă Ioan, lăsând să-’i cadă cuţitul din mână... — E socrul meu!...
Dascălul de acum şepte ani, era acum călugăr şi popă.
Vezi ce bine-’i prinse lui nea Ioan Dudău sfatul cel de a treilea al căpitanului Cloanţă? Dacă el, din aluniş, dădea zor la cuţit, aşa-’i că Ioan Dudău se făcea ucigaş de socru?... Temniţa îi ştia de oase!...
Mirarea popii Onofrei fu mare văzând cuţitul căzut din mânile lui Ioan, dar’ bietul liberat mărturisi tot gândul lui cel rău.
— Măi Ioane, ce te credeai tu cu panchiţele ălea dela Bucureşti?
Şi părintele îmbrăţişâ pe Ioan şi-'l binecuvêntă.
Ear’ Ioan nu mai isprăvia de lăudat sfaturile căpitanului, măcar că nevasta lui zicea: »păcat, Ionică dragă, că ne-ar fi prins bine cei 600 leuşori!.. Sfaturi şi zicători învaţă omul dela moşi şi strămoşi, nu pe 600 lei... Ei, da poftim la masă!..
Se puseră la masă.
— Măi Ioane, ce te credeai tu cu panchiţele ălea dela Bucureşti?
Şi părintele îmbrăţişâ pe Ioan şi-'l binecuvêntă.
Ear’ Ioan nu mai isprăvia de lăudat sfaturile căpitanului, măcar că nevasta lui zicea: »păcat, Ionică dragă, că ne-ar fi prins bine cei 600 leuşori!.. Sfaturi şi zicători învaţă omul dela moşi şi strămoşi, nu pe 600 lei... Ei, da poftim la masă!..
Se puseră la masă.
Mămăliguţa fumega ca cădelniţa popii la Paşti.
Popa scoase un fedeleş mândru închistrit, cel care umblase roată la masa dela nunta Acsiniei şi în care părintele acum ţinea vin de cel-ce pune la sfântul potir... Atunci şi Ioan Dudău nu voi să rămână mai pe sus decât socru-seu. El scoase din desagi cozonacul...
Popa scoase un fedeleş mândru închistrit, cel care umblase roată la masa dela nunta Acsiniei şi în care părintele acum ţinea vin de cel-ce pune la sfântul potir... Atunci şi Ioan Dudău nu voi să rămână mai pe sus decât socru-seu. El scoase din desagi cozonacul...
— Cozonacul dlui căpitan, cinstite părinte... 'Mi-a zis să-’i aduc întreg neatins şi numai cu Sfinţia Ta şi cu Acsinia să-’l mâncăm... Cozonac boieresc, Acsinia!... dela Firear-al-Coţcăi...
Şi rupse cozonacul şi... o minune!.. Zing! zing! zing!,.. Curg din cozonac, unul, doi, trei, 30 de poli!*... Toţi rămân încremeniţi, dar’ Ioan ce mai ochi holba!
— Auzi, cozonac de Fire-ar Coţcăi? E dela fire-ar al lui Dumnezeu, cozonacul tău, mă Ioane, zice rîzênd părintele Onufrie.
Eaca aşa!... Căpitanul Gloanţă pusese bine cei 600 de lei ai lui Ioan, în cozonac, ca să nu-'i fure cineva ori să-’l înşele vre-un pungaş...
— Să trăească căpitanul Gloanţă, — zise Ioan aruncându’şi căciula în naltul podului şi podidindu-’l lacrămile, — când o fi vre-o bătălie mă pun în faţa lui să nu-’l ajungă glonţ duşmănesc!
Şi rupse cozonacul şi... o minune!.. Zing! zing! zing!,.. Curg din cozonac, unul, doi, trei, 30 de poli!*... Toţi rămân încremeniţi, dar’ Ioan ce mai ochi holba!
— Auzi, cozonac de Fire-ar Coţcăi? E dela fire-ar al lui Dumnezeu, cozonacul tău, mă Ioane, zice rîzênd părintele Onufrie.
Eaca aşa!... Căpitanul Gloanţă pusese bine cei 600 de lei ai lui Ioan, în cozonac, ca să nu-'i fure cineva ori să-’l înşele vre-un pungaş...
— Să trăească căpitanul Gloanţă, — zise Ioan aruncându’şi căciula în naltul podului şi podidindu-’l lacrămile, — când o fi vre-o bătălie mă pun în faţa lui să nu-’l ajungă glonţ duşmănesc!
— Omul lui Dumnezeu, căpitanul tău, adaose părintele Onufrie, zuruind în palmă, ca un zaraf cei 30 de napoleoni.
— Da de glonţi duşmăneşti!..,— oftă Acsinia... Mai bine decât gloanţe şi răsboaie, mai bine să ne ferească Dumnezeu şi să ţină sfânta pace în lume!
*
Eacă posnă!
Am uitat sĕ dau povestei, la plecarea din Bucureşti, azi dimineaţă, un praf de sare din pisălogul cumetrei... Noroc că biata mea poveste, lêncedă, nesărată, a fost ascultată de Carmen Sylva... Ca şi Voltaire, care presupunea scriitoraşilor oe voia să patroneze, tot spiritul ce ar fi pus însuş în cărţile lor, dacă le-ar fi scris el. Autoara »Poveştilor Peleşului« va da povestei lui Ioan Isteţul un prăvuleţ din minunatul seu spirit!...
Sinaia, 1887.
— Da de glonţi duşmăneşti!..,— oftă Acsinia... Mai bine decât gloanţe şi răsboaie, mai bine să ne ferească Dumnezeu şi să ţină sfânta pace în lume!
*
Eacă posnă!
Am uitat sĕ dau povestei, la plecarea din Bucureşti, azi dimineaţă, un praf de sare din pisălogul cumetrei... Noroc că biata mea poveste, lêncedă, nesărată, a fost ascultată de Carmen Sylva... Ca şi Voltaire, care presupunea scriitoraşilor oe voia să patroneze, tot spiritul ce ar fi pus însuş în cărţile lor, dacă le-ar fi scris el. Autoara »Poveştilor Peleşului« va da povestei lui Ioan Isteţul un prăvuleţ din minunatul seu spirit!...
Sinaia, 1887.
Sursa: «FOAIA POPORULUI»/ Sibiiu, Duminecă, 29 Iulie (11 August 1901)
_________
*) Gradele (sergile) se numesc în România astfel: fruntaş, căprar sergent, sergent-major. Ear’ la oficeri : sublocotenent, locotenent, căpitan, major, locotenent-colonel, colonel, general.
**) Un pol ftce 20 lei (19 cor. 40 bani).
*) Gradele (sergile) se numesc în România astfel: fruntaş, căprar sergent, sergent-major. Ear’ la oficeri : sublocotenent, locotenent, căpitan, major, locotenent-colonel, colonel, general.
**) Un pol ftce 20 lei (19 cor. 40 bani).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu