#ConstantinMateescu în #bvaav/ #PlecareaGeneralului

#ConstantinMateescu în #bvaav
#PlecareaGeneralului (2) — #operăliterară care ,,bate filmul”
pasaje memorabile, parțial autobiografice, cu amestec rar de #literatură, #psihologie, #decoristoric și #atmosferacinematografica (#decadență, #memorie, #melancolie, #mister)
«dacă aş fi acceptat propunerea bătrânului poate că astăzi aş fi fost ambasador la Tokio sau New Delhi sau poate chiar ministru de externe, dar nu-ţi alegi tu singur drumul, sau nu întotdeauna, eşti dus de val, manipulat de mecanisme oculte, subterane, iar eu mi-am respectat întot­deauna crezul de a nu plânge pe umerii trecutului...»
«...am construit această ficţiune, ce venea în întâmpinarea speranţelor sau mai degrabă iluziilor pe care mi le făcusem despre tata, după o noapte chinuită de coşmaruri... cu o zi înainte sunasem la uşa unui apartament din Balta Albă îmi deschisese o cuconiţă cu mutră de şobolan de casă... era ostilă... a rămas descum­pănită stătea în prag înfiptă bine pe picioare, decisă să nu cedeze nici un pas după mai multe clipe de nedumerire şi-a revenit, ba chiar a încercat un zâmbet... „Păi dragă domnule, eu domiciliez aici de zece ani şi mă gândesc că trebuie să fie vorba de amanta generalului ce a locuit apartamentul înaintea mea. Dacă doreşti, o poţi găsi la Sfânta Vineri...”...»


&&&


<<Cine n-a văzut o înmormântare fastuoasă ar trebuie să mi se adreseze mie, sunt în măsură să-i dau toate detaliile, fie ele lipsite de semnificaţie, deşi a trecut destulă vreme de la decesul subit al generalului într-un spital de la Şosea, în urma unui neaşteptat atac de cord. Spun neaşteptat fiindcă tata nu fusese niciodată suferind, dacă exclud acele luni când se întorsese în Târg, rănit la umăr în luptele din munţii Tatra.În clipa în care a intrat pe uşă cu un bandaj enorm pe sub tunică, sfrijit, bărbos, întunecat la faţă, mama a. dat un strigăt ascuţit, credeam că o să leşine, s-a repezit la el şi l-a îmbrăţişat — o scenă de toată frumuseţea dacă stau să mă gândesc. A îmbucat ceva în fugă, şi-a răsucit cu degetele îngălbenite o ţigară dintr-o mahorcă urât mirositoare şi s-a trântit pe pat, dând dispoziţii să nu fie deranjat. Am desluşit pe umerii jegoşi ai uniformei o tresă de sublocotenent, fapt de mirare ştiind că tata dulgherise până atunci la fabrica de cherestea, plecase la război soldat şi niciodată nu-1 auzisem râvnind după o carieră militară. Cam la atât se limitează bagajul meu de amintiri în legătură cu venirea tatei din război, n-aveam atunci decât vreo şase ani şi mintea îmi zbura la meciul de fotbal ce urma să înceapă pe maidanul din preajma şcolii de menaj.Şi iată cimitirul Ghencea militar sub soarele incandes­cent de iulie. Nu mai văzusem atâta lume îmbulzindu-se de când mă ştiu, şi vă asigur că participasem, silit de împrejurări, la numeroase ceremonii funebre, mai mult sau mai puţin simandicoase, un întreg sobor de preoţi, ba şi cu câte un arhiereu înveşmântat în sclipitoare odăjdii aurite, eram, se poate spune, un profesionist al cimitirelor sau, ca sa nu merg prea departe, un connaisseur. Participanţii la întristătorul ceremonial erau în marea lor majoritate vârstnici, aşa cum se cuvine la înmormântările persoanelor trecute bine de şaptezeci de ani - bărbaţi cu părul argintiu, ridaţi, căzuţi, aduşi de spate, sau infirmi abia târându-şi neputinţele, şi doamne elegante, venerabile, în rochii negre, strângând în pumni batiste parfu­mate cu care îşi tamponau din când în când obrajii umeziţi de lacrimi. O noutate pentru mine a fost prezenţa fanfarei militare compusă din tobe şi alămuri şi dirijată de un maistru ţanţoş, nervos, impunător în hainele încărcate de fireturi, ce depunea eforturi să fie la înălţimea grandiosului eveniment, executând spectaculoase exhibiţii cu bagheta, ca un veritabil prestidigi­tator de bâlci. Tata fusese întins pe un catafalc acoperit cu flori şi jerbe depuse din partea Preşedinţiei, conducerii superioare de partid, de Ministerul Apărării şi Ministerul de Externe, de am­basade, adevărată expoziţie florală în care predominau garoa­fele fragile de un roşu intens-provocator şi crinii ce răspândeau arome funerare. în jurul năsăliei, alături de oficialităţile civile, erau plantaţi mai mult decorativ vreo patru generali pensionari cu pieptul năpădit de decoraţii, figuri sinistre dacă pun la socoteală spaima ce se citea pe faţa lor de ceară şi hainele prea largi, neîmbrăcate din vremurile când comandau divizii şi puneau la cale strategii stupide, inutile în timp de pace, o pace prea îndelungată pentru speranţa lor de a se acoperi de glorie militară.

Mă aflam la căpătâiul tatei, la câţiva paşi de el, unica făptură din liota de cunoştinţe pe care trebuie să le fi avut şi care părăsiseră, azi una, mâine alta, pe măsură ce anii de când fusese disponibilizat se înmulţeau odată cu diminuarea influenței sale în cercul de relaţii, până când, retras în vila excentrică de lângă lacul Tei, fusese cu desăvârşire uitat de foştii şi actualii demnitari, ca şi de prietenii cu care făcuse chefuri monstruoase la ambasadele din Moscova, Cairo sau Lisabona sau Paris. Mă aflam, deci, lângă el, împresurat de feţe mohorâte ce simulau compasiunea şi mai ales durerea, amuzându-mă să urmăresc strădania acestora de a-şi compune o mină adecvată, în timp ce-şi recapitulau agenda din săptă­mâna respectivă sau se gândeau la week-end-ul pe care-1 vor petrece la Sinaia cu iubita. Pe tata abia îl distingeam în semiobscuritatea capelei unde fusese depus cu o zi înainte şi unde îl privegheasem toată noaptea sub tirania unor babomiţe aflate în treabă, ce mă pisaseră la cap cu îndatoririle ce-mi reveneau ca fiu şi bun creştin. Avea figura emaciată, de un alb intens, ce exprima indiferenţa şi dispreţul - la urma urmei arăta frumos, aş zice demn, la înălţimea rangului cu care păşise în eternitate. Ceea ce mă deranjau în schimb, făcând abstracţie de mirosul greu de ceară arsă, amestecat cu cel de smirnă şi de mucegaiuri, erau privirile ce se opreau asupra mea cu o insis­tenţă şi curiozitate mai mult decât jenantă, eram un personaj, întruchiparea fiului risipitor, rebel, în fapt un paria exclus din lumea noii aristocraţii de castă.

Trec peste funeraliile oficiale: discursurile lungi, pom­poase, cuvântul autorităţilor de stat, omagiile deşănţate aduse dispărutului, bătrânii generali cu ochii urduroşi, tuşind astmatic, fanfara intonând magnific Imnul - îmi amintesc că transpirasem în costumul negru cumpărat cu o seară înainte de Lyda de la un magazin din centru. Căldura ucigătoare făcuse ca sărmana adunare să se transforme într-un conclav al suferinţei, un fel de penitenţă, mă gândeam, pentru contrafăcutele suspine ipocrite. în privinţa mea, nu cred să fi primit condoleanţe decât din partea unui colonel în vârstă bolnav de Parkinson, fost ataşat, pe vremuri, sub comanda tatei la ambasada română de la Lisabona şi a încă doi sau trei funcţionari de la Externe şi Ministerul Apărării. După ceremonie, mulţimea s-a risipit grăbită, cucoanele, pălăvrăgeau despre coafuri, rimeluri şi parfumuri franţuzeşti sau despre ultimele modele de taioare lansate la casele de modă din Milano, bărbaţii înfierau politica americană în Caraibe sau puneau la cale întâlniri de taină 1a Pescăruş sau Macul Roşu. Am împărţit bacşişuri generoase groparilor şi cioclilor şi i-am miluit pe cerşetorii ce-mi dădeau târcoale cu asiduitate. Rămăsesem lângă mormântul acoperit cu flori doar eu şi un reprezentant al Protocolului din Primăria Capitalei, trecuse mult de ora prânzului. „Ce grangur a murit măicuţă, de n-am văzut nici popi, nici lumânări nici slujbă?” m-a întrebat o bătrânică jerpelită.

Întrerupsesem de multă vreme relaţiile cu tata (sau Bubu, cum îl numeam pe când eram copil). Şi dacă spun că întrerupsesem relaţiile cu el nu înseamnă că nu-1 mai vizitam din când în când în vila singuratică din Tei, acoperită cu glicină şi împrejmuită de un gard înalt din fier forjat. Aveam de traversat peluza, apoi sunam la uşa dinspre stradă şi-mi deschidea o fiinţă fără vârstă, sfrijită, doi dinţi din faţă lipsă, ce emana mirosuri de rântaş şi naftalină -, mă examina atentă deşi ştia prea bine cine sunt, mă introducea în hol şi îmi spunea în şoaptă „să adăst”. Dacă dormea, şi deseori dormea, puteam să aştept şi o oră, timp în care mă fâţâiam prin încăperea imensă decorată cu capete de cerb şi vulturi împăiaţi şi mobilă de epocă şi mă hlizeam la geamurile cu vitralii, la cei doi cavaleri (armură, zale) de mărime naturală ce trebuie să fi aparţinut odinioară vreunui moşier cu mofturi de colecţionar sau la căminul din cărămidă roşie în faţa căruia se vor fi încălzit pe vremuri boieri sau diplomaţi sau foşti miniştri sau se vor fi
iubit vlăstarele protipendadei interbelice. Bătrânul apărea în capul scărilor şi îmi facea un semn să urc. De obicei purta un halat uşor de mătase şi un fel de fes turcesc cu ciucure ce-mi amintea de o fotografie a lui Caragiale. Mă aşezam pe un colţ e scaun, tata îşi aprindea trabucul, trăgea un fum în piept, absent, treceau momente grele, şi ca să rup tăcerea îl întrebam dacă se simte bine deşi ştiam că se irită ori de câte ori mă interesam de sănătatea lui. „De fapt ce vrei?” se răţoia ţâfnos, nu vream nimic, mergeam la el ca să îndeplinesc un ritual prozaic ce s-ar putea numi complexul larilor, dar generalul nu apartinea familiei celor ce consimt că pot fi oameni care vin la ei fară intenţia de a-i solicita hatâruri. Mi-ar fi plăcut să mă întrebe cum îmi merge, dacă sunt mulţumit la clinica unde lucrez, dacă am mai publicat vreo carte sau dacă am intenţia să mă însor - nimic din toate astea, fuma, tuşea astmatic şi fixa un punct imaginar de pe tapiseria ce acoperea un întreg perete al salonului. După un sfert de oră, neavând ce să ne spunem, mă ridicam, tata apăsa pe sonerie, servanta apărea în hol, „condu-1 pe domnul!”, şi înainte de a fi apucat să pun piciorul pe treptele de marmură se eclipsa în spatele unei perdele grele din pluş cu decoraţii vegetale.

Unul din hobby-urile tatei, în ultimii doi ani în care am mai locuit în Târg, erau partidele de vânătoare. De unde căpătase pasiunea aceasta nu-mi dau seama, fiindcă în vremea când lucra la fabrica de cherestea îşi petrecea tot timpul liber în popicăria unei crâşme de la marginea oraşului unde juca pe patru ţapi partida. Se întorcea acasă pe întuneric, aghesmuit şi ud de transpiraţie, şi o punea pe mama să-i încălzească apă pentru baie, apoi se răsturna în albia de rufe iar mama îl săpunea şi îl freca pe spate iar după ce ieşea îl învelea cu un cearşaf şi îl conducea cu o tandreţe maternă în dormitor şi îl înfofolea în pături. Odată cu neaşteptata schimbare a profesiei viaţa tatei, ca şi a noastră, de altminteri, suferise o mirabilă metamorfoză: primisem de la Sfatul Popular o vilă cu cinci camere pe strada Lenin, gata mobilată, cu şifoniere ticsite de haine şi rochii arătoase, cu o bibliotecă impozantă ocupând o cameră întreagă, cu un garaj în care zăcea un Ford de fabricaţie veche, cu un papagal şi un prepelicar ce răspundea la numele Lord, şi-mi amintesc că Lord m-a încântat mai mult decât toate profiturile trase de pe urma accederii lui Bubu pe noua treaptă socială.

De la prepelicar trebuie să i se fi tras lui tata morbul vânătorii. Deşi am ţinut în casă de-a lungul vremii o numeroasă populaţie de câini de toate rasele, n-am mai avut prilejul să întâlnesc un exemplar canin mai ager, inteligent şi afectuos decât acesta. Prietenia lui, dacă se poate spune aşa, cu căpitanul (pe epoleţii căruia, după cum se vede, începeau să se adune noi stele sclipitoare) se rezuma la escapadele duminicale cinegetice când tata, însoţit de trei sau patru ofiţeri din garnizoană, pleca „la baltă” cu o Pobedă a regimentului. Lipsea mai toată ziua şi la întoarcere scotea dintr-un rucsac un vraf de prepeliţe pe care le arunca pe masa din bucătărie cu fudulia proprie vânătorilor. Mama, ce-1 aşteptase înfrigurată în spatele perdelelor din dormitor, se minuna cât de bogată fusese recolta din ziua respectivă şi îl săruta duios pe amândoi obraji. Relaţiile dintre ei păreau să fie obosite dar mai păstrau în vremea aceea reziduuri de afecţiune. Adesea, când mă trezeam în miez de noapte, desluşeam venind din camera vecină suspine şi gâfâieli spasmodice ce nu lăsau nici o îndoială asupra naturii lor erotice. Mama obişnuia să se trezească dis-de-dimineaţă când începeau să apară zorile, îi netezea tunica militară cu o maşină de călcat din fontă îndopată bine cu cărbuni aprinşi, îi lustruia cu cremă Gladys cismele şi-i rânduia pe un scaun centura, diagonala şi mapa de instrucţie şi tot ce-i trebuia pentru plecarea la cazarmă.

Nu ştiu nici până astăzi dacă mama s-a prăpădit în urma unui accident banal sau a murit din neglijenţă sau pur şi simplu şi-a scurtat de bună voie zilele. Autorităţile nu s-au grăbit să întreprindă cercetări (şi înţeleg din ce motive) iar circums­tanţele converg spre ipoteza că s-ar fi asfixiat în baie din cauza scurgerii de gaze. Când am sosit de la spital am fost surprins să o găsesc în cada încă plină într-o poziţie asemănătoare cu a lui Marat din cunoscuta pictură a lui David. Pe vremea aceea tata, în plină ascensiune profesională, ne părăsise (fară ca vreodată să pomenească de divorţ) şi se mutase singur într-un apartament din Cotroceni. Nu prea-mi venea la înde­mână să-l înştiinţez dar n-aveam încotro şi astfel, pe la şase seara, i-am telefonat şi mi-a răspuns o voce agresivă de soprană. Făptura m-a descusut de ce îl caut şi cine sunt apoi mi-a spus răstit, cu tonul unei şefe de cabinet, că domnul colonel se odihneşte - „încearcă peste două ore” - şi mi-a trântit nervoasă receptorul. Îmi amintesc momentul când Bubu a intrat pe uşă, ras proaspăt, sprinten, îmbrăcat într-un costum din stofa englezească, lăsând în urmă o dâră de lavandă. „Cum s-a întâmplat?” m-a întrebat în trecere şi „unde e depusă” şi fară să aştepte să-i răspund s-a îndreptat direct spre camera de zi în care mama fusese întinsă pe o masă de câteva vecine filotime. Nu cred că a stat mai mult de cinci minute, de ce-ar fi stat la urma urmei?, nu era omul care să pozeze, s-a uitat la ceas, „îmi pare rău” a spus ca un fel de penitenţă şi a ieşit la fel de repede precum venise urcându-se în maşina care-1 aştepta la poartă.

Înmormântare simplă - un preot, şapte-opt persoane, psalmodierea exasperantă a dascălului, groparii, năvala cerşeto­rilor, un stol de corbi rotindu-se deasupra cimitirului - stereoti­purile ceremoniilor fastidioase. Tata a trimis în locul lui un căpitan care mi-a prezentat condoleanţe şi a plecat în timpul slujbei. Ajuns acasă am scotocit într-un sertar şi am scos fotografia tatei şi a mamei - fotografia lor de nuntă. El îmbră­cat în hainele mototolite primite în dar (sau doar împrumutate) de la un maistru din secţia de binale, ea cu o rochie de stambă simplă închisă sus la gât şi strânsă cu un cordon cu cataramă. Se ţin de braţ. Fundalul reprezintă un peisaj de iarnă în amurg - totul încadrat într-un chenar subţire. Pe spatele cartonului, un scris stângaci: 15 februarie 1936 şi o pecete - Foto Rio. Simţeam o poftă nebună să mă îmbăt. M-am răsturnat într-un fotoliu am format un număr şi am chemat-o pe Lyda să ne petrecem noaptea împreună.

Cred că a sosit momentul să povestesc din care pricini am întrerupt relaţiile cu Bubu. În vremea aceea încă locuia în Cotroceni unde îl vizitam o dată sau de doua ori pe săptămână, în cazul când se întâmpla să fie în ţară. Mă primea afabil, chiar drăgăstos, femeia de serviciu ne facea cafele şi taifăsuiam o oră în salonaşul cochet de la etaj. Pe consolă, lângă o statuetă din ghips reprezentând o Circe, se năzărea fotografia înrămată a unei tinere cu părul lung, şaten şi ochi albaştri şi buze senzuale, ţinând în mână trei garoafe albe, ce ne supraveghea zâmbind misterios, nu pot să afirm că ar fi fost frumoasă dar atrăgătoare cu siguranţă că era. De când intrase în „externe” tata se dedulcise la fumat havane ce risipeau prin cameră arome tropicale. Se interesa mai mult de formă „cum merg cu facultatea”, dacă îmi lipsea ceva anume, ce face „maică-ta”, apoi se întorcea la subiectul preferat - splendoarea bulevar­delor din Moscova, Kremlinul, Piaţa Roşie, Arbatul, Balşoi Teatr. Când îl găseam în toane bune, şi asta se întâmpla destul de rar, îmi arăta albume ilustrate cu capitalele europene prin care navigase şi o colecţie de monede vechi pe care, mă gândesc, o moştenise de la fostul proprietar al vilei - bătrânul devenise numismat! La plecare mă conducea pe scări, mă imbrraţişa, „mai vino să mă vezi, peste o lună plec la Roma”, îmi strecura în buzunarul de la haină câteva bancnote de o sută „să ai pentru gagici” - şi îmi făcea parşiv cu ochiul.


Într-unul din sejururile în Capitală mă pomenesc că-mi dă un telefon (ceea ce nu-i stătea în obiceiuri) la o oră când știa că mama joacă bridge la o vecină - să vin urgent la el, ,,dacă se poate chiar în seara asta”. Mă temeam să nu i se fi întâmplat ceva. M-am îmbrăcat în grabă, am luat paltonul - afară ningea ca în ilustratele cu Moș Gerilă și într-o oră sunam la ușa vilei din Doctor Babeș. Tata, în formă excelentă, mă aștepta într-un halat din stofa moale. Ne-am instalat comod pe cana­peaua salonaşului de la etaj, i-a spus subretei să ne aducă un rom, cafele şi o farfurie cu sărăţele şi fursecuri şi a deschis discuţia despre „viitorul meu”. După o introducere stufoasă cu abile ocolişuri a intrat în subiect: dorea să-mi schimb pro­fesiunea! Ce-aş fi putut să fac cu medicina decât să nimeresc, un amărât de doctor, prin cine ştie ce cătun din ţară, fără lumină, fără apă, uşurându-mă în latrine pestilenţiale în vecinătatea coteţelor de porci, tocându-mi leafa prin cârciumi puturoase în tovărăşia popii, miliţianului şi preşedintelui gospodăriei şi petrecându-mi nopţile în aşternutul târfelor suspecte duhnind a transpiraţie şi sosuri menstruale. Simţeam în glasul tatei tonul de comandă autoritar dar şi afecţiunea pe care presupun că mi-o purta, toate acele măşti cu care ne ducem existenţa sub impe­rativul tiranic al nevoii de comunicare. De altminteri aş fi meschin dacă aş afirma că n-avea sentimente, juca la două capete şi, mai ales, miza de fiecare dată pe cartea fericit- câştigătoare. Mi-a spus că ţine să intru în diplomaţie, aveam o şansă unică, era „în relaţii” cu ministrul Apărării, urma să fac o facultate de profil apoi voi fi repartizat în „aparat”. „De ce nu bei o gură?” m-a întrebat făcând un semn spre cupa cu licoare în care plutea o coajă de lămâie. Aşa cum mă aşezasem, cu faţa spre consolă, puteam privi în voie făptura din fotografie, mi s-a părut că seamănă cu mama din anii copilăriei mele dar mă înşelam, desigur, era întâia oară când mi se năzărea această asociere absurdă de imagini. Avea, oricum, expresia mamei când se apleca spre mine şi mă săruta înainte de culcare. Să fi trecut o vreme de când tăceam, tata îşi băuse romul şi mai ceruse unul. „Dacă ţi-e greu să te decizi pe loc nu te zoresc, a spus într-un sfârşit, dar fii convins că nimeni n-o să-ţi ofere o perspectivă mai profitabilă” - şi după o întrerupere retorică: „să te gândeşti de şapte ori până să-mi dai răspunsul!”.

A schimbat apoi direcţia conversaţiei, mă emoţiona efortul lui de a mă căpătui. Mi-a vorbit, trecând de la un subiect despre viata pasionantă a diplomaţilor de carieră - călătorii, privelişti, metropole superbe pe urmă despre usurința cu care tineretul din generaţia mea își pierde vremea prin discoteci, restaurante şi stadioane e de fotbal sau despre riscul de a încasa un sculament - totul se petrecea ca într-un film de proastă calitate. „La ce te uiţi’ m-a întrebat nu curios sau intrigat ci mai degrabă complice, complice la o faptă indecentă. Era drăguţ, realizam că sunt legat de el printr-o relaţie inefabilă de care nu mă puteam nicicum emancipa. Femeia îmi surâdea angelic, avea un farmec special, exotic. „Te aştept peste trei zile, sunt sigur că vei lua o hotărâre responsabilă”. Ne-am ridicat, subreta urca pe trepte cu un teanc de plicuri, nici n-apucasem să gust din păhărelul în care se juca un strop de soare.

Eram de partea lui, îi dam dreptate. Numai că nu optezi întotdeauna pentru răspunsul cel mai bun, mai responsabil, ca să mă exprim ca Bubu. Mai aveam un an şi-mi dam licenţa şi trebuie să adaug că mă preocupa o fetişcană, Rita, cu care faceam partide nebune de amor în garsoniera ei din Popa Tatu, nici nu-mi păsa de viitorul meu. Dacă aş fi acceptat propunerea bătrânului poate că astăzi aş fi fost ambasador la Tokio sau New Delhi sau poate chiar ministru de externe, dar nu-ţi alegi tu singur drumul, sau nu întotdeauna, eşti dus de val, manipulat de mecanisme oculte, subterane, iar eu mi-am respectat întot­deauna crezul de a nu plânge pe umerii trecutului. Propunerea bătrânului căzuse într-un moment nepotrivit. În plus, nu mă interesau diplomaţia şi mai ales politica. Fapt e că nu m-am dus la tata iar el a luat un TU 115 şi a plecat în misiune şi eu am continuat să-mi văd de treburile mele fară ca mama să afle de avansurile ispititoare ale colonelului.

Trecuseră vreo opt sau nouă luni, uitasem cu desăvârşire de convorbirea din strada Doctor Babeş, şi tocmai când eram în sesiune primesc un telefon de la un căpitan care mă anunţa ritos că sunt chemat a doua zi la ora zece la Ministerul Apărării - „să nu întârziaţi nici un minut!” m-a avertizat ipochimenul şi a închis înainte de a-i spune că exact la ora aceea aveam examen de epidemiologie. Nu insist asupra dezagrementelor întâmpinate la poarta instituţiei cu gealaţii care păzeau stabilimentul. Pe urmă trei etaje, condus de un majur îmbătrânit în grad, şi secretara tatei (pudrată excesiv dar nu îndeajuns ca să ascundă ridurile devastatoare de pe obrajii grăsulii) care m-a invitat să aştept. Am aşteptat o oră. Când a apărut în uşă generalul, fiindcă între timp fusese avansat, am intuit după privirea lui că voi petrece momente dificile. M-a îndemnat să intru. S-a aşezat pe tronul lui de şef iar eu, rămas nătâng în faţa biroului imens, adulmecam parfumul fără nume al Puterii. Mi-a spus că a înţeles mesajul, că e profund dezamăgit de opţiunea mea, că nu se aştepta ca fiul lui să îi trădeze aşteptările, apoi m-a informat că e de preferat să nu-1 mai caut, nu-i face plăcere să mai dea ochii cu mine. „Mai ai ceva de adăugat?” m-a întrebat cu vocea plictisită (deşi nici n-apucasem să vorbesc) şi cum n-aveam nimic în replică a apăsat pe un buton şi după câteva momente a apărut acelaşi plutonier bătrânicios: „Ocupă-te de dânsul!”.

Mă aflam de două ore în vila tatei de la lacul Tei şi încă nu mă trezisem din năuceala pe care o simt de fiecare dată când rătăcesc prin catedralele baroce, mâncate de rugină, sau prin muzeele nepopulate. Ecourile casei îmi dădeau vertij - un fel de muzică a apelor în tonuri bemolate. Întâia cameră ce m-a ademenit a fost iatacul cu baldachin montat pe stâlpi sculptaţi în genul Ranaissance. Fotolii îmbrăcate în huse, un şifonier imens, covoare, draperii, firide, ferestre oarbe şi uşa ce da spre camera de baie. Pe o măsuţă - flacoane cu medicamente, oţiuni, pomezi şi unguente şi un buchet de crizanteme moarte. Cu neputinţă de reconstituit un peisaj credibil, adică nu-1 vedeam pe Bubu foindu-se în acest decor de epocă. Pe covoraşul de lângă baldachin zăceau nişte papuci de casă, o pijama, ciorapi murdari, havana pe jumătate consumată şi o sticluţă răsturnată al cărei conţinut cursese pe parchet. Fără aceste detalii neînsemnate aş fi putut să cred că am nimerit într-o încăpere părăsită de multă vreme de stăpâni. Am scotocit prin câteva sertare dar n-am găsit nimic de interes - hârtii mototolite, chitanţe, scrisori oficiale şi un pistol pe al cărui toc fusese încrustată monograma tatei. Şi, în sfârşit, portretul aceleiaşi femei, purtând în braţe trei garoafe albe, pe care o mai văzusem de atâtea ori în salonaşul din strada Doctor Babeş, un fel de zeitate a casei, de rândul acesta, însă, pictată (ulei pe pânză) în tuşe convenţionale şi dominând peretele din partea opusă uşii de la baie. Aş fi putut să cred că e mama. Şi poate chiar era. Se desprinsese din cadru şi îi întindea o mână tatei iar tata o invita la dans în sala luminată prost, înghesuită, unde se ţinea în fiecare an, după Crăciun, un fel de bal al lucrătorilor din „sindicatul liber”. Perechile, neînvăţate cu valsuri şi cadri­luri, dansau stângaci sau mai degrabă ţopăiau (pe muzica unei orchestre formată din alămuri, acordeon şi baterie) în fumul dens stârnit de sobele de tuci, iar izul acrişor de transpiraţie adăuga spectacolului o notă de naturaleţe şi sănătoasă poftă de destindere. Pe urmă îl vedeam pe Bubu împingând-o pe mama cu delicateţe pe treptele de la intrarea în casă, ne îmbrăcam gră­biţi în pijamale, mă sărutau pe creştet, stingeau lumina şi-i auzeam peste o oră, lipit cu tâmpla de uşa dormitorului, şoptindu-şi vorbe pătimaşe în ritmul scâncetelor pe care le scotea somiera ruginită.

După înmormântarea tatei am primit o telegramă de condoleanţe din partea Ministerului, însoţită de o depeşă cu ştampilă şi antet, în care eram rugat, cu politeţurile de rigoare, ca în maximum trei luni de la deces să eliberez imensa vilă de mobilierul ce aparţinuse generalului, lăsând în casă piesele de epoca şi o obiectele de artă din inventarul patrimoniului ce vor rămâne în proprietatea Protocolului de stat, conform unei anexe detailate. Semna un general, Vasile.

Palatul Tei, cum îmi plăcea să-i spun, mă atrăgea în mod irezistibil şi ajunsesem să-l vizitez aproape zilnic, o luam cu mine şi pe Lyda de parcă m-aş fi temut să bântui singur prin camerele încă mobilate, neaerisite, mirosind a aer stătut şi a parfum de crin venit de la buchetele înghesuite în hol imediat după înmormântarea generalului. De fapt n-aveam nici un mo­tiv anume să fiu ademenit de casa tatei, ba aş putea să afirm că îmi displăcea, prea încărcată cum era cu decoraţii greoaie, inutile, şi totuşi interioarele mă fascinau ca un vis pe care nu ajungi să-l duci până la capăt. Mă întrebam cum a putut bătrânul să locuiască aici mai bine de douăzeci de ani, împre­surat de atâta mobilă de anticariat, nefolosită poate niciodată, de atâta fast apăsător, el care se născuse şi-şi petrecuse copilăria şi adolescenţa într-o cocioabă de la periferia Târgului, dormind cu patru fraţi în cameră, mâncând cu toţii din acelaşi blid, purtând îmbrăcămintea uzată a progeniturilor mai vârstnice şi aducând apă cu găleata tocmai de la cişmeaua ce adăpa întreaga mahala.

Dintre încăperile de la etaj (parterul intra în preferinţa Lydei) mă ispiteau mai mult salonul pentru muzică (un pian cu coadă, harpă, fotolii şi canapele rococo), budoarul copiat după modelele de la Versailles, o sală pentru biliard cu două mese îmbrăcate în catifea albastră, o cameră intimă destinată vizitelor, dar mai ales iatacul Renaissance de unde îl luaseră pe tata la spital cu o săptămână înainte de a-şi da sfârşitul. Tot hoinărind prin camerele devastate de singurătate, îmi luasem obiceiul să cotrobăi în sertare căutând evanescenţele trecutului prin ascunzişurile acestui labirint nelocuit ce va intra în scurtă vreme în folosinţa unui demnitar de stat, ambasador sau general cu multe stele. În mod imprevizibil mă trezisem proprietar al unor lucruri la care nu râvnisem şi de care realmente n-aveam trebuinţă, şi cred că tata n-ar fi avut ce să obiecteze văzându-mă cum umblu şi mai ales fac vraişte prin camerele populate de fantome, în care, poate, nu intrase decât rareori şi numai din simplă curiozitate. Prima descoperire ce mi-a atras atenţia a fost un dulăpior din lemn de nuc, ascuns în spatele unei perdele, ce conţinea bijuterii — brăţări, cercei, inele, coliere - şi un pumn de galbeni din epoca brâncovenească, şi spun că mi-a atras atenţia nu pentru valoarea în sine a micului tezaur cât pentru descoperirea surprinzătoarei pasiuni a tatei de colecţionar de pietre preţioase nepotrivită pentru un bărbat ursuz, retras, sever (cel puţin aşa îl percepeam), care-şi trăise viaţa prin străinătăţi şi căruia îi plăcuseră mai mult femeile şi vinul, gustate discret, în umbra tainei, decât deşertăciunea haznalelor bucşite cu arginţi.

La două săptămâni de la înhumarea generalului m-am dus să-i văd mormântul. Fusese despuiat de fastul coroanelor depuse de autorităţi iar florile se veştejiseră. Trebuie să spun că am rămas dezamăgit, deşi am exerciţiul penibilei nimicnicii a lucrurilor. Trei muncitori săpau o groapă în apropiere şi fredonau un cântec de pahar. Stătea să plouă. M-am aşezat pe o piatră la căpătâiul tatei, simţeam un fel de uşurare şi milă în acelaşi timp, în preajma morţilor devin stupid. Mi-aş fi dorit să-i pot trăi mental destinul din clipa în care părăsise căminul conjugal dar n-aveam elementele din care să compun o viaţă, chiar apelând la insolenţa fanteziei. Cert e că nici acum, când sunt mai vârstnic decât era el în vremea în care şi-a lăsat nevasta, nu înţeleg din ce motive o părăsise. De câte ori o descoseam pe mama despre surprinzătoarea dezerţiune a soţului o vedeam cum se crispează, schimba discuţia şi dacă insistam mă repezea. La moartea ei, căutând prin dormitorul în care îşi petrecea o bună parte a zilei tricotând, am dat de câteva scrisori expediate de tata de pe front, compuse probabil în vreun bivuac, scrisori sau mai degrabă bilete mâzgălite în grabă, cu o caligrafie abracadabrantă şi într-o desăvârşită nepăsare faţă de gramatică - de altminteri nu se prea dăduse în vânt după învăţătură. Ostaşul îşi începea epistolele cu „puişorul meu” sau „porumbiţa mea”, nara stân­gaci o întâmplare ostăşească, se interesa de sănătatea „micu­ţului dulgher” (la atât se rezumau pe atunci ambiţiile lui în iegătură cu viitorul unicului fiu) şi încheia patetic - „nici nu-ţi închipui cât te doresc de mult” sau „te visez în fiecare noapte” sau, mai prozaic, „abia aştept să te trântesc pe duşumea”. Debile informaţii pentru reconstituirea unei drame de familie.

Am constatat că toţi vecinii tatei întru eternitate apar­ţineau familiei generalilor, împărăţia lor somptuoasă asemănându-se cu un câmp de luptă după o înfrângere catastrofală: cavouri care mai de care mai extravagante, arhitectură preţioasă - granit şi marmură şi candele filigranate -, inscripţii lăcri­moase, grandilocvente, beatificând eroi „ai păcii” ce nu trecuseră în viaţa lor „prin foc şi sabie” şi nu văzuseră încăie­rări şi bătălii decât în filmele americane. Printre morminte — văduve de lux înveşmântate în negru, pioase, resemnate, ce depuneau pe lespezile reci buchete impresionante de roze, gladiole, dalii, mai îndreptând o lumânare, mai lustruind un soclu, ca să se cufunde apoi în meditaţii îndelungate. „L-ai cunoscut?” m-a întrebat o doamnă de o arogantă eleganţă făcând un gest nervos spre crucea lângă care zăbovisem, purta o rochie lungă şi pălăriuţă cu voal etă neagră ce-i ascundea privirea şi până să-i răspund se întorsese lăsând în urmă o boare de tristeţe. Cred că îngheţasem. Aveam senzaţia că fusesem, o clipă, în intimitatea morţii.

Când mă duceam la tata o luam cu mine şi pe Lyda, telefonam, ne întâlneam în centru, opream un taxi şi în câteva minute ne aflam în faţa vilei de la lacul Tei, păzită acum de un ostaş cu armă. Palatul generalului, copleşit de sălcii plângă­toare, mă atrăgea într-un mod cu totul special, devenisem realmente dependent de el şi mă întrista ideea că în scurtă vreme voi fi silit să-l părăsesc definitiv. Lyda facea cafele şi le ducea în salonaşul rococo de la etaj pe o tăviţă de argint alatun de două cupe cu campari. Nimic n-o încânta mai mult decât să se întindă pe una din canapelele capitonate cu catifea orange, să aprindă o ţigară şi să se bucure de inocentele desfățuri ale femeilor căzute fără veste în peisajul interioarelor somptuoase. Pe mine mă interesau mai mult detaliile legate de viaţa particulară a generalului, deşeurile acelea insignifiante care rămân neobservate la o privire fugitivă dar pot să lumineze cadranul unei existenţe atât de captivante. De pildă, ce surpriză să descopăr într-o garderobă Biedermeyer costumul său de mire, sărăcăcios, făcut cadou (sau doar împrumutat) de un meşter de la fabrica de cherestea, în buzunarul căruia dosise poza mamei, probabil dinainte de căsătorie, cu părul auriu şi cozi bogate, împletite în trei, fotografie însoţită de un text laconic: „te iubesc, brumar 1936”! Am scotocit prin toate încăperile şi debaralele de la etaj cu un zel şi o înfrigurare la limita penibilului şi fiecare dintre ele ascundea un amănunt ce-mi corecta percepţia despre viciile şi curiozităţile şi gusturile insolite ale tatei. Un şifonier în stil Empire nu conţinea decât toalete feminine - jupoane, rochii, blănuri şi taioare, apoi dessous-uri, pijamale, capoate, kimonouri, în timp ce într-o comodă fuseseră înghesuite şosete şi ciorapi de damă, bretele de elastic, prezervative şi reviste pornografice culese de prin magazinele Vienei sau Parisului unde „servise” atâţia ani în tinereţe. De altminteri nu obiectele în sine ma incitau cât mai degrabă iama, surpriza, ineditul şi trebuie să mărturisesc că mă simţeam ca un borfaş care cotrobăie prin sipete şi dulapuri, mă detestam, ceea ce nu mă împiedica să caut în continuare negăsitul. În aventura mea de o onorabilitate îndoielnică am dat peste un scrin cu lucruşoare pentru nou-născuţi - bluziţe, scutece, tetine, biberoane, olițe pentru pipi colorate, păpuşi de ghips şi plastic de proveniență suedeză -, să mă fi pricopsit, fără să știu, cu un frățior a cărui identitate n-aveam s-o aflu niciodată? În fine, am ami descoperit o trusă pentru tâmplărie înghesuită într-un cabinet de lucru Directoire, o îmbelșugată colecție de papuci de casă, veșminte ostășești din vremea când încă nu intrase în diplomație, puști ghintuite, carabine și pistoale ruginite, un raft cu diplome și decorații și medalii militare sau civile, un bar cu băuturi străine, o colivie pentru păsări, binocluri hărţi şi mape de campanie - „de ce-ţi pierzi timpul cu zaţurile astea?” - o auzeam sporovăind pe Lyda care era încântată să schimbe şi să probeze rochii şi mantouri demodate, fâţâindu-se între oglinzile zăpăcitoare ce decorau mai toate saloanele de la etaj.

Fapt e că săptămânile ce-mi rămăseseră până la expi­rarea termenului de predare a vilei se împuţinaseră şi pe măsura ce zilele treceau palatul generalului mă fascina cu o tot mai mare putere de seducţie. Se întâmpla ca uneori să-l vizitez de două ori pe zi, iar Lyda, care începuse să se plictisească, refuza să mi se mai alăture în escapadele la lacul Tei. Când m-am de­cis să dorm acolo noaptea (decizie extravagantă dacă stau să mă gândesc), fata mi-a declarat solemn că ea nu vine, se teme de fantome, de vampiri şi alte născociri ridicole, „cum să mă mai iubesc cu tine în baldachinul acela în care se va fi destrăbălat Maria Antoaneta?”. Am insistat, i-am spus că o gra­tific, în schimb, cu garderoba feminină a tatei, ba am amenin­ţat-o, meschin, că o părăsesc, nu prea îmi venea la îndemână să petrec o noapte, singur, în labirintul de saloane, sufragerii şi camere de oaspeți ce continuau să porte amintirea tatei. N-aveam de ales. În prima noapte a fost mai dificil. Afară ploua torențial și fulgerele ce luminau o clipă lacul, și zgomotul obloanelor ce se trânteau bezmetic pe pereți creau o ambianță ce-mi amintea de atmosfera romanelor baroce. M-am pregătit un coctalil tare, am îmbrăcat o pijama nu înainte de a mă încredința că e nepurtată și am aprins televizorul. Până la unu băusem trei pahare și posturile occidentale începuseră să difuzeze filme deocheate. Trăgând linie și socotind, a fost o noapte plină de coșmaruri. Era deajuns să aprind veioza şi murmurele casei încetau şi se aştemea tăcerea Mă dezbrăcăm de pijamaua udă de sudoare, îmi apnndeam ţigara şi ieşeam aproape gol pe terasa ce dădea spre parc, mă copleşea un sentiment de vag, de neobişnuit, de parcă aş fi aşteptat ceva ce n-avea să se întâmple. Spre dimineaţă am adormit buştean şi m-am trezit târziu, pierdusem ora raportului de garda.

Mai mult întâmplător, descoperisem într-un sertar de la biroul cabinetului de lucru al generalului un teanc de plicuri şi câteva fotografii păstrate într-o casetă de sidef. La început nu le dădusem importanţă apoi am revenit, le-am pus deoparte şi într-o seară m-am hotărât să le citesc după ce mă înţelenisem comod într-un fotoliu. Erau scrisori banale, nedatate, expediate de o doamnă la ambasadele din Londra şi Atena unde se întâmpla să fie în misiune. Nu vreau să insist prea mult asupra lor, dar câteva detalii merită menţionate. Depeşele se adresau lui „Bubu”, „Bobe”, „Bubuleţul meu” şi „Bubi mic şi scump” sau, mai adesea, „Bubu adorat” şi relatau evenimente de un prozaism şi o stereotipie descurajatoare: scumpirea preţurilor la blănurile de vizon sau la produsele cosmetice, căldură infernală (sau ger cumplit, după împrejurări), invazie de ţânţari în Capitală, schimbarea secretarului de stat de la Finanţe şi altele, pe același portativ. Mai toate se încheiau cu „Nebunatica” sau ,,Bubulița ta nebună” şi mai păstrau, destul de vag, odoarea parfumurilor de alcov. Mă încântau mai mult pasajele în care autoarea își destăinuia trăirile şi sfâşierile în aşteptarea amantului îndepărtat, momentele de nerăbdare şi speranţă, de suferință și melancolii duioase, de meditaţie şi disperare. Trec peste suvenirurile erotice narate frust, cu o voluptate demnă de condeiul unui Pittigrilli. Plicurile purtau adresa şi numele autoarei - s-ar fi putut ca doamna să fi recurs la un fals ca să înșele vigilența serviciilor de securitate ale ambasadei.


Fotografiile mi-au dat ceva mai mult de furcă, fiindcă închipuiau o galerie întreagă de femei de o exuberantă diversitate ce-i populaseră pe vremuri existenţa. Cea mai frapantă mi s-a părut o divă de vreo douăzeci de ani cu ten închis, focoasă, care-1 privea pe Bubu languros, într-un decor ce ar fi putut să fíe un parc din Londra. Pe spate - „iubi! iubi! iubi!” şi „astă seară, mâine - când?”. O fiinţă vaporoasă, clorotică, îmbrăcată într-o rochiţă transparentă rose-bonbon, se fotografiase în faţa unei catedrale din Viena cu o pisică în braţe şi-i dăruise tatei poza cu dedicaţia „lui Bub, pentru atâtea nopţi demente”. Fotografii alb-negru sau color, femei în rochii lungi sau în costum sumar, de plajă, femei în floare sau trecute de prima tinereţe, chipoase exemplare blonde, brunete sau cărunte, coafate scurt sau cu breton în genul retro. Departe de mine intenţia de a-i compune tatei o biografie erotico-sentimentală din fotografii. Le-aş fi aruncat pe toate fară să regret dacă printre atâtea măşti ce defilau prin faţa mea ca într-un album monden pe care îl răsfoieşti în grabă n-aş fi întâlnit figura doamnei cu garoafe ce domina autoritar spectaculosul florilegiu de imagini.

Tristeţe în ziua despărţirii de rezidenţa tatei. Deşi ştiam exact sorocul când trebuia să o părăsesc, speram într-o minune, cum ar fi casarea hotărârii de evacuare sau neglijenţa organelor de administrare a domeniilor armatei. Dar cum minunile sunt apanajul filmelor de serie, m-am pomenit cu un telefon din partea unui căpitan Grigore, politicos de altfel, care mă invita să fiu de faţă la ceremonialul „dării în primire”. Am descoperit cu acest prilej, nu fară jenă, cât de mult mă ataşasem sufleteşte de palatul Tei, mai mult decât de locatarul însuşi, dacă iau în calcul doar anii de pe urmă în care mi se oferise prea puţin pri­lejul de a mă afla în preajma lui. Palatul era păzit acum de trei soldaţi. M-am strecurat hoţeşte pe uşa de la intrarea principală. Cineva se îngrijise să aprindă toate luminile şi candelabrele încât aş fi putut să cred că am nimerit la o festivitate. Mă cuprinsese un soi de teamă, o teamă asemănătoare cu cea pe care o simţi în preajma morţii, îmi luam din nou adio de la tata, s-ar zice o a doua înmormântare, de rândul acesta fără fast, într-un total anonimat, nu-mi rămânea din amintirea lui nimic, dar chiar nimic, memoria mi se fixase cu îndărătnicie pe imaginea acestui halucinant palat în care locuise atâtea decenii singur.

Am colindat sârguincios prin toate cotloanele clădirii fară să-mi scape nici un detaliu, de parcă aş fi intenţionat să fotografiez nişte relicve ce ar urma să fie depuse într-un osuar imaginar de umbre. În tot acest pelerinaj funebru şi, oricum, intim, Grigore s-a ţinut de mine scai cu o fidelitate îndu­ioşătoare, demnă de un ostaş ce execută un ordin. Din când în când se minuna bovin că nu doream să iau nimic din casă, „nici chiar această carabină ghintuită, costă o groază de parale?” şi „nici colecţia de costume englezeşti?” sau „renunţaţi la frumuseţea de serviciu de ceai din porţelan de Sèvres?”. După o oră obosisem. I-am spus să ia de pe peretele din sanctuarul tatei portretul doamnei cu garoafe albe şi să-l transporte la locuinţa mea, i-am dat adresa, apoi am iscălit nişte hârtii pe care mi le întinsese cu o umilitate demnă, dacă există aşa ceva. Când stam să ies în stradă am fost percheziţionat la sânge de doi soldaţi în uniforme antitero.

M-a întâmpinat în uşă o doamnă între două vârste, mai bine zis la vârsta când femeile încep să alunece pe toboganul bătrâneţii. Am avut pentru moment impresia că surâde dar mă înşelam, surâsul nu era decât un accesoriu al adorabilei feminităţi pe care o etalează cu nonşalanţă femeile ce îşi cunosc puterea de seducţie. Am fost poftit în casă şi în clipa când păşeam în camera de zi am dat cu ochii de un prepelicar pletos, maro cu pete albe, ce dormita pe o canapea pluşată. S-a scuturat din toropeala somnului şi în clipa următoare m-am trezit cu el că-mi sare în piept, împins de un exces de afecţiune. „Lord, fii cuminte!” i-a poruncit femeia cu blândeţe şi câinele s-a întors umil pe canapeaua lui. Eram buimac, mă aşteptam să intru intr-un apartament de lux dar locuinţa nu se deosebea mai cu nimic de celelalte pe care avusesem ocazia să le văd în cartierul Cotroceni. Pe o consolă fusese aşezată oarecum ostentativ fotografia generalului în uniformă, alături de o balerină din porţelan în plină piruetă acrobatică.

Ne studiam unul pe altul în tăcere. Mă aflam într-o încurcătură în care singur mă băgasem. Abia aşezat pe scaunul ce mi se oferise că am şi realizat zădărnicia şi mai ales fatuitatea demersului. I-am spus până la urmă, fiindcă tot trebuia să-i dau o explicaţie, că venisem pentru că doream să o cunosc. Şi i-am mai spus că seamănă cu mama. Femeia a surâs din nou, „ah, numai pentru asta?” şi şi-a potrivit cochetă buclele cu o mişcare bruscă. Apoi din nou o linişte bolovă­noasă, o măsurăm din cap până-n picioare cu o insolentă insistenţă agresivă, avea un corp superb şi o ţinută de mare doamnă coborâtă inoportun într-un apartament de casă oarecare, i s-ar îl potrivit mai bine ambientul palatului pe care-1 părăsisem cu două luni în urmă. „Să te servesc cu o vişinată?” m-a întrebat cu simplitate de parcă ne-am fi cunoscut de când e lumea. Şi până să se întoarcă aducând o tavă cu pahare şi fursecuri m-am ocupat de Lord care se cuibărise în poala mea imediat după ieşirea din cameră a amfitrioanei. Îmi trebuia un punct de sprijin, iar prepelicarul ce-mi amintea de câinele de vânătoare al tatei era exact de ce aveam nevoie pentru a depăşi penibilul situaţiei.

Discuţia s-a deplasat apoi, în mod inevitabil, spre Bubu. Avea o voce catifelată, în registru grav, o bănuiam că e sau că a fost artistă, aproape că ştiam ce avea să-mi spună şi totuşi mă surprindeau nuanţele şi mai ales discreţia cu care ascundea exact ceea ce m-ar fi interesat mai mult să aflu, lăsând în schimb impresia că spune totul. Mi-a confiat între altele că tata mă pomenea adesea în discuţiile lor şi îşi exprima regretul că vin atât de rar să-l văd. „Să-ţi mai aduc un păhăruţ?” m-a ispitit aproape rugându-mă să n-o refuz, de parcă vişinata ar fi constituit licoarea fermecată menită să impulsioneze relaţiile dintre noi. Fireşte, aberez. Se fâţâia prin cameră, ba potrivind un bibelou, ba mângâind prepelicarul ce aţipise pe canapeaua deasupra căreia fusese agăţată icoana Maicii Domnului. Mi-a povestit că-1 cunoscuse pe tata la o recepţie oferită de amba­sada Chinei, băuseră şampanie, făcuseră politică, se ameţiseră şi tânărul maior o condusese acasă cu limuzina ministerului. „De atunci s-a aşternut atâta vreme peste povestea asta!” a exclamat pe un ton ce consona nu atât cu un regret cât mai degrabă cu nepăsarea celui ce şi-a trăit până la ardere destinul - îmi inducea senzaţia că tot ce spune se constituie în episoadele unei telenovele de proastă calitate.

După o oră m-am ridicat să plec, mă minunam ce repede trecuse timpul. Lord mi-a mai făcut o demonstraţie de simpatie în felul lui canin de a se exprima, nu mă îndoiam că e o reîncarnare a prepelicarului copilăriei mele. În uşă am zăbovit mai mult decât mi-era îngăduit s-o fac, cucoana mi-a strâns mâna cu tandreţe şi m-a privit intens, „m-aş bucura să vii şi altă dată, de pildă săptămâna viitoare...”

Am construit această ficţiune, ce venea în întâmpinarea speranţelor sau mai degrabă iluziilor pe care mi le făcusem despre tata, după o noapte chinuită de coşmaruri. Abia se luminase, aveam dureri de cap demente. Lyda dormea alături sforăind uşor, se dezvelise până la corsaj, zâmbea în somn. M-am dus să-mi fac cafeaua pe care am băut-o singur în salonaş, pe acelaşi fotoliu cu droturile zdrenţuite în care mi-ar plăcea să mor discret, ca tata, adică în urma unui atac de cord. E preferinţa mea. Peste o oră trebuia să plec la clinica, mă aştepta o operaţie pe colon, pe urmă cursul cu stutenții și simpozionul organizat de Academie. În faţă, pe peretele de vizavi, prinsesem portretul femeii cu garoafe albe, primind lumina de la fereastra cu storurile ridicate. Ştiu că e stupid ce spun dar un moment mi s-a părut că se burzuluie la mine (ridicase o spranceană), iritată de imaginea mişcată, uşor frivolă pe care i-o confecţionasem, cu conotaţii erotice şi acolade de roman foileton. Nu mă consider responsabil. Cu o zi înainte sunasem la uşa unui apartament din Balta Albă. Îmi deschisese o cuconiţă cu mutră de şobolan de casă, ar fi putut să fie contabilă sau conţopistă, îmbrăcată într-un capot pătat de sosuri, se arăta surprinsă de apariţia mea, mi-a spus din capul locului că e ocupată, că nu primeşte musafiri, oricum, era ostilă. Când i-am comunicat pe cine caut a rămas descum­pănită. Stătea în prag înfiptă bine pe picioare, decisă să nu cedeze nici un pas. După mai multe clipe de nedumerire şi-a revenit, ba chiar a încercat un zâmbet. „Păi dragă domnule, eu domiciliez aici de zece ani şi mă gândesc că trebuie să fie vorba de amanta generalului ce a locuit apartamentul înaintea mea. Dacă doreşti, o poţi găsi la Sfânta Vineri, se zice că ar fi fost descoperită într-o dimineaţă în lacul Colentina - anchetă, vâlvă, vorbeşte lumea că s-ar fi omorât din dragoste, posibil, dar nu înţeleg de ce-ai sunat la mine!”.
>>



Sursa: #ConstantinMateescu/ #PlecareaGeneralului


Imaginile din colaj una câte una - la această legătură.


___________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #Educație #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #UZPR #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #ConstantinMateescu #memorialistica #literatura #proza