locuințele, turneele în URSS (Riga, Talin, Leningrad, Moscova, Kiev), Iugoslavia (Belgrad, Novi Sad, Vîrşeţ), Bulgaria (Sofia, Vraja, Vidin, Tîrnovo, Popovo, Gubrebo, Pordin, Novi Bazar, Vama, Burgas, Stara Zagora, Pleven, Plovdiv, Şiştov, Dimitrovgrad), proiectul pentru Cehoslovacia... 
postura de ,,dăscăliță”, dar și de ,,miner” (de muzică) ,,în anii puterii populare au luat fiinţă pe tot întinsul ţării, formaţiuni de orchestre populare: Iaşi, Bacău, Rădăuţi, Bistriţa, Caransebeş, Tg. Jiu, Cluj, Galaţi, Constanţa, Craiova, Piteşti, Ploieşti, Braşov, Botoşani, Piatra Neamţ, Sibiu, Oradea, Arad, Satu-Mare, Suceava, Timişoara etc.” ,,tinerele orchestre se întrec să obţină concursul Mariei, spre a avea girul prezenţei ei pe afiş...”&&&
Maria continuă turneul... mutărilor.
Între timp Maria îşi continuă turneul... mutărilor
Din bulevardul Coşbuc se mută, cum am amintit, la prietenul Petre Ştefănescu-Goangă.
Din bulevardul Coşbuc se mută, cum am amintit, la prietenul Petre Ştefănescu-Goangă.
Acolo ocupă o singură cameră spaţioasă şi luminoasă, în care grămădeşte o parte din mobila pe care nu apucase s-o vîndă în perioada cînd plănuia să-şi clădească o casă ţărănească pe Dealul Piscului.
În tovărăşia baritonului Ştefănescu-Goangă şi a soţiei acestuia, inteligenta şi energica Roxana, cîntăreaţa şi soţul ei participă la audiţii serale pe discuri, din muzica wagneriană. Cînd ascultă uneori şi emisiunile radiofonice, Goangă — întins pe covor, cu partitura în mînă, urmăreşte desfăşurarea dramei muzicale şi interpretarea cîntăreţilor români sau străini. Urmează comentarii. Seri neuitate.
Brăilean de origine, baritonul Goangă, om de întinsă cultură, a studiat la Paris după primul război mondial, unde a luat lecţii de canto cu vestita profesoară şi cîntăreaţă wagneriană Litvina.
După un an de zile, Litvina este aşa de entuziasmată de elevul ei, încît declară mamei acestuia — o distinsă pianistă care şi-a adorat fiul — că pe viitor o scuteşte de plata lecţiilor, dorind să aibă satisfacţia de a fi contribuit benevol la desăvârşirea vocală şi interpretativă a tînărului cântăreţ.
Profesoara preţuia fără rezerve inteligenţa şi vocaţia artistică a elevului, căruia ii pronostica o strălucită carieră pe plan mondial.
Goangă işi aminteşte şi acum cu veneraţie de maică-sa, care l-a însoţit cu devotament jertfelnic pretutindeni in tinereţe şi cu nestăpânită emoţie de marea şi generoasa lui dăscăliţă de la Paris.
Sub grija şi imboldul acestor două femei, Goangă işi desăvârşeşte măiestria interpretativă cu temeinice şi variate cunoştinţe din domeniul culturii artistice.Deseori ne vorbeşte despre debutul său la „Theâtre de la Monnaie“ din Bruxelles. Şi apoi deapănă firul carierei lui artistice ân România începând de la Opera din Cluj, angajarea după scurt timp la Opera din Capitală; creaţiile sale din „Rigoletto", „Traviata“, „Aida“, „Tosca“, „Paiaţe", „Falstaff", dramele muzicale wagneriene etc.:
— Am cântat, după cum ştiţi, în afara repertoriului de operă şi operetă, romanţe şi chiar bucăţi de muzică uşoară, dar nu m-am încumetat niciodată să interpretez vreun cîntec din folclor — această comoară fără egal, zămislită de geniul poporului nostru. Efortul ar fi fost, de altfel, inutil; nimeni n-o poate apropia, necum întrece pe Maria. Ea, cea dintâi, a înţeles cum trebuie valorificată pe unda cîntecului această comoară şi a izbutit — cu însuşirile-i unice în arta interpretării — să-l „creeze din nou", reliefîndu-i frumuseţea şi originalitatea melodică iar prin impecabila-i frazare a reuşit să releve adînca înţelepciune înveştmîntată în armonia versului.
De la familia Goangă, Maria îşi încarcă bagajele şi în vara anului 1956 — ca să-şi potolească aprigul dor al schimbării decorului — se mută la etajul VII al blocului „Clădirea românească" din Calea Victoriei nr. 2, pe cheiul Dîmboviţei, vis-â-vis de Teatrul de Operetă.
Zile şi seri de-a rândul tăinuim cu ea, pe terasa largă, deschizînd spre miazăzi necuprinsa perspectivă peste vîrfurile blocurilor şi marginile policrome ale Capitalei. Sub cupola de stele înfipte în canavaua albastră a cerului, Maria ne povesteşte întîmplări din viaţa ei, îşi murmură gândurile, schiţează năzuinţele şi planurile de viitor, hrănite de nepotolita-i dorinţă de a-şi duce pînă la capăt strădania în descoperirea filoanelor folclorice din toate regiunile ţării.
Ne mărturiseşte deseori îngrijorările ei faţă de accentuarea unor tendinţe de lăutarizare şi şablonizare a muzicii populare şi mai ales de maniera exhibiţionistă care se insinuează in interpretarea ei.
Nu după multă vreme, se plictiseşte de înălţimea la care se afla cocoţat apartamentul, n-o mai încîntă nici terasa largă, nici priveliştea cu haturile zvîrlite departe peste mănăstirea Văcăreştilor, nici capriciile liftului plimbînd-o printre etaje.
Se hotărăşte să-şi mute locuinţa din nou într-o singură cameră mare, la parterul blocului cu nr. 222 din strada Traian, locuit în parte de oameni de artă, printre care regretatul compozitor Paul Constantinescu şi vechiul prieten şi coleg Hristu Nicolaide.
Vinde mobila de prisos şi se restrînge în spaţiul camerei pe care, ca de obicei, o zugrăveşte, o spală, îi lustruieşte parchetul, înveselind-o cu zîmbetul şi trepidanta-i prezenţă.
Utimul popas
Împinsă însă de „acelaşi tainic resort“, în toamna 1961 părăseşte str. Traian şi se mută — tot la parter — în str. Dimitrie Onciul (lîngă Foişorul de foc) şi iar... zugrăveală, reparaţia caloriferului şi curăţenie generală. Mobilă nu mai are de vînzare. O desfăcuse pe lungul şi variatul traseu al diagramei mutatului, sub imboldul neastîmpărului „chiriaşului grăbit“.
După trei luni numai, părăseşte şi parterul din str. Dimitrie Onciul, ca să poposească în str. Popa Nan nr. 32; un apartament la mezanin cu verandă însorită. Din nou cumpără mobilă veche, de stil şi apoi... altă zugrăveală şi curăţenia celor trei încăperi. Maria, desculţă, execută singură operaţia dură şi istovitoare a înălbirii duşumelelor.
Fu ultimul ei popas înainte de a porni în nesfîrşita călătorie, pe drumurile tainice ale veşniciei!
În Iugoslavia
După trei luni numai, părăseşte şi parterul din str. Dimitrie Onciul, ca să poposească în str. Popa Nan nr. 32; un apartament la mezanin cu verandă însorită. Din nou cumpără mobilă veche, de stil şi apoi... altă zugrăveală şi curăţenia celor trei încăperi. Maria, desculţă, execută singură operaţia dură şi istovitoare a înălbirii duşumelelor.
Fu ultimul ei popas înainte de a porni în nesfîrşita călătorie, pe drumurile tainice ale veşniciei!
În Iugoslavia
În prima jumătate a lui octombrie 1956, acompaniată de ansamblul de dntece şi dansuri populare al orchestrei „Barbu Lăutaru“, dirijată de artistul poporului Ionel Budişteanu şi de maestrul emerit al artei Nicu Stănescu, Maria întreprinde un turneu în Iugoslavia.
Costumele, cîntecele şi dansurile româneşti impresionează puternic miile de spectatori prezenţi în sălile de spectacol la Belgrad, Novi Sad, Vîrşeţ etc., oraşele şi localităţile pe unde poposeşte ansamblul artistic din Bucureşti.
Cronicile gazetelor elogiază succesul acestui turneu. Criticul muzical Mihail Vukdragovici, în ziarul „Politika“, după ce subliniază frumuseţea dansurilor româneşti şi omogenitatea orchestrei îşi încheie cronica astfel:
„Între solişti a reţinut atenţia, îndeosebi, Maria Tănase, artistă cu un timbru moale şi sonor. Interpretarea cîntecelor populare într-o notă discretă de cameră, a fost evenimentul cel mai de seamă al acestui turneu“.
Un cronicar din Vîrşeţ, semnînd cu iniţialele M. A., în gazeta „Libertatea", scrie:
„Maria Tănase a fost aplaudată frenetic, înainte chiar de a fi început să cînte. Popularitatea ei în rîndurile ascultătorilor întrece pe a celorlalţi. O prietenă veche. O cunoscută de demult pe calea undelor. Acum e la noi, acasă, la noi în ţară. Se bucură şi copiii din sală. Vocea ei adîncă răscoleşte, pătrunde în inimi. Interpretarea cucereşte. Maria cîntă şi la urmă rămîne să se lupte cu publicul care n-ar mai lăsa-o să plece de pe scenă. Cîntecele ei au readus în minte bogatul repertoriu lansat de ea şi cunoscut publicului nostru. Atîtea cîntece de iubire înmugurită, doine plîngătoare, strigături subtile, blesteme, mărturisiri de durere !... Toată nostalgia, duioşia şi şăgălnicia din muzica populară românească. — Bravo, Maria Tănase ! Au roşit şi palmele micuţilor care înainte de concert s-au agăţat stăruitor de hainele părinţilor : — Vreau şi eu să văd pe Maria Tănase ! “
În gara Vîrşeţului, la despărţire, mii de oameni populează peronul, Luţă loviţă cîntă la taragot, cînd trenul se pune în mişcare în aplauzele şi strigătele mulţimii: — La revedere ! La revedere !
Maria Tănase aruncă pe fereastra vagonului flori de cîmp, căzînd în braţele prietenilor, de care se rupe cu greu, mulţumindu-le plîngînd. O parte din sufletul ei, pe unda vibrîndă a cîntecelor, trecuse şi se topise în inima poporului prieten iugoslav.
Nenumărate scrisori din republica vecină sosesc la Bucureşti pe adresa cîntăreţei, la Radiodifuziune, la Filarmonică şi la Teatrul „Constantin Tănase". Ascultătorii concertelor din Iugoslavia îşi exprimă admiraţia pentru cîntecul românesc şi desăvîrşita lui interpretă. Alegem cîteva din ele: poeta Florica Ştefan din Novi Sad îi scrie:
„Dragă Maria, ai suflet prea mare! Mi-ai lăsat şi mie o părticică să mă încălzească. O parte din tine e prezentă mereu în viaţa mea de toate zilele. Cînd îţi aud vocea, mă înfior toată...“.
Inspectorul şcolar Mayoghen, care o petrecuse la gară, la plecare, aducîndu-şi fetiţa în braţe s-o vadă pe Maria, „urează, împreună cu întreaga lui familie de Anul Nou, fericire, sănătate şi-i doreşte numai bucurii, bucurii.
Conducerea Radioului din Novi Sad îi trimite aceleaşi vii şi calde urări.
Unul din miile de admiratori ai cîntăreţei, Trandafir Jurjuvan din Deliblata — redactor de muzică populară la postul de radio Novi Sad, care însoţeşte turneul ca amator, îndrăgostit de folclorul nostru — îi trimite o lungă scrisoare, din care cităm aceste rînduri:
„Sînt unul din martorii formidabilului succes, pe care l-a avut ansamblul „Barbu Lăutaru” şi în special d-voastră în turneul întreprins prin ţara noastră... Tuturor celor ce au avut fericirea să vă asculte şi să vă vadă le-a plăcut fără de măsură programul prezentat, regretînd că turneul n-a durat mai mult. Cîntecele executate de d-voastră, urmate întotdeauna de ropote de aplauze, au smuls admiraţia poporului iugoslav...”.
Turneul din Iugoslavia este o elocventă mărturie a simţămintelor de statornică prietenie dintre poporul român şi poporul iugoslav, prietenie pecetluită de aceleaşi suferinţe şi bucurii, încercate de-a lungul istoriei celor două ţări.
În Bulgaria
Costumele, cîntecele şi dansurile româneşti impresionează puternic miile de spectatori prezenţi în sălile de spectacol la Belgrad, Novi Sad, Vîrşeţ etc., oraşele şi localităţile pe unde poposeşte ansamblul artistic din Bucureşti.
Cronicile gazetelor elogiază succesul acestui turneu. Criticul muzical Mihail Vukdragovici, în ziarul „Politika“, după ce subliniază frumuseţea dansurilor româneşti şi omogenitatea orchestrei îşi încheie cronica astfel:
„Între solişti a reţinut atenţia, îndeosebi, Maria Tănase, artistă cu un timbru moale şi sonor. Interpretarea cîntecelor populare într-o notă discretă de cameră, a fost evenimentul cel mai de seamă al acestui turneu“.
Un cronicar din Vîrşeţ, semnînd cu iniţialele M. A., în gazeta „Libertatea", scrie:
„Maria Tănase a fost aplaudată frenetic, înainte chiar de a fi început să cînte. Popularitatea ei în rîndurile ascultătorilor întrece pe a celorlalţi. O prietenă veche. O cunoscută de demult pe calea undelor. Acum e la noi, acasă, la noi în ţară. Se bucură şi copiii din sală. Vocea ei adîncă răscoleşte, pătrunde în inimi. Interpretarea cucereşte. Maria cîntă şi la urmă rămîne să se lupte cu publicul care n-ar mai lăsa-o să plece de pe scenă. Cîntecele ei au readus în minte bogatul repertoriu lansat de ea şi cunoscut publicului nostru. Atîtea cîntece de iubire înmugurită, doine plîngătoare, strigături subtile, blesteme, mărturisiri de durere !... Toată nostalgia, duioşia şi şăgălnicia din muzica populară românească. — Bravo, Maria Tănase ! Au roşit şi palmele micuţilor care înainte de concert s-au agăţat stăruitor de hainele părinţilor : — Vreau şi eu să văd pe Maria Tănase ! “
În gara Vîrşeţului, la despărţire, mii de oameni populează peronul, Luţă loviţă cîntă la taragot, cînd trenul se pune în mişcare în aplauzele şi strigătele mulţimii: — La revedere ! La revedere !
Maria Tănase aruncă pe fereastra vagonului flori de cîmp, căzînd în braţele prietenilor, de care se rupe cu greu, mulţumindu-le plîngînd. O parte din sufletul ei, pe unda vibrîndă a cîntecelor, trecuse şi se topise în inima poporului prieten iugoslav.
Nenumărate scrisori din republica vecină sosesc la Bucureşti pe adresa cîntăreţei, la Radiodifuziune, la Filarmonică şi la Teatrul „Constantin Tănase". Ascultătorii concertelor din Iugoslavia îşi exprimă admiraţia pentru cîntecul românesc şi desăvîrşita lui interpretă. Alegem cîteva din ele: poeta Florica Ştefan din Novi Sad îi scrie:
„Dragă Maria, ai suflet prea mare! Mi-ai lăsat şi mie o părticică să mă încălzească. O parte din tine e prezentă mereu în viaţa mea de toate zilele. Cînd îţi aud vocea, mă înfior toată...“.
Inspectorul şcolar Mayoghen, care o petrecuse la gară, la plecare, aducîndu-şi fetiţa în braţe s-o vadă pe Maria, „urează, împreună cu întreaga lui familie de Anul Nou, fericire, sănătate şi-i doreşte numai bucurii, bucurii.
Conducerea Radioului din Novi Sad îi trimite aceleaşi vii şi calde urări.
Unul din miile de admiratori ai cîntăreţei, Trandafir Jurjuvan din Deliblata — redactor de muzică populară la postul de radio Novi Sad, care însoţeşte turneul ca amator, îndrăgostit de folclorul nostru — îi trimite o lungă scrisoare, din care cităm aceste rînduri:
„Sînt unul din martorii formidabilului succes, pe care l-a avut ansamblul „Barbu Lăutaru” şi în special d-voastră în turneul întreprins prin ţara noastră... Tuturor celor ce au avut fericirea să vă asculte şi să vă vadă le-a plăcut fără de măsură programul prezentat, regretînd că turneul n-a durat mai mult. Cîntecele executate de d-voastră, urmate întotdeauna de ropote de aplauze, au smuls admiraţia poporului iugoslav...”.
Turneul din Iugoslavia este o elocventă mărturie a simţămintelor de statornică prietenie dintre poporul român şi poporul iugoslav, prietenie pecetluită de aceleaşi suferinţe şi bucurii, încercate de-a lungul istoriei celor două ţări.
În Bulgaria
În iunie 1959, însoţită de orchestra „Doina Argeşului”, se află în turneu prin oraşele şi satele din Republica Populară Bulgaria: Sofia, Vraja, Vidin, Tîrnovo, Popovo, Gubrebo, Pordin, Novi Bazar, Vama, Burgas, Stara Zagora, Pleven, Plovdiv, Şiştov, Dimitrovgrad etc.
„Pretutindeni — scrie corespondentul A. Andreevschi, în ziarul „România liberă” din 27.VI. 1959 — publicul a răsplătit cu aplauze furtunoase şi buchete de flori interpretarea măiastră a Măriei Tănase“.
Instrumentiştii ansamblului şi soliştii Ana Ispas, Tita Bărbulescu şi Aurelia Fătu se bucură de calda primire a spectatorilor din republica vecină.
În ziarul sofiot „Bojcova", criticul muzical relevă „executarea foarte reuşită a cîntecelor «Azi noapte vîntul bătea», «Doina de Dolj», «Bunu-i vinul ghiurghiuliu», interpretate de Maria Tănase. Toate cîntecele ei au fost bisate, artista dovedind un neobişnuit simţ artistic şi prezenţă scenică excepţională".
Criticul muzical Pipanov, în gazeta „Frontul patriei" din 10.VI.1959, scrie:
„Centrul de atracţie al programului a fost artista emerită Maria Tănase. Cu adîncă simţire şi înaltă măiestrie, ea a interpretat o serie de cîntece populare româneşti".
Venerabila artistă Maria Ceukleva îi trimite o lungă scrisoare, din care transcriem aceste rînduri :
„Popasul d-voastră în Bulgaria ne-a oferit marea satisfacţie de a auzi vocea dvs. caldă şi o excelentă interpretare, voce care îmi răsună mereu în urechi şi care va rămâne neuitată pentru mine toată viaţa. Aud încă minunatele dvs. cîntece, pe care aş dori să le ascult de mii de ori... Sper că veţi continua să cîntaţi şi să încîntaţi sufletele şi ochii spectatorilor. Nu-i aşa, Maria Tănase?"
Ascultătorii din Republica Populară Bulgaria întîmpină cu entuziasm în oraşele, tîrgurile şi satele bulgăreşti cîntecele Măriei şi ale celorlalţi solişti, acompaniaţi de ansamblul orchestrei „Doina Argeşului" din Piteşti.
Proiect de turneu în Cehoslovacia
„Pretutindeni — scrie corespondentul A. Andreevschi, în ziarul „România liberă” din 27.VI. 1959 — publicul a răsplătit cu aplauze furtunoase şi buchete de flori interpretarea măiastră a Măriei Tănase“.
Instrumentiştii ansamblului şi soliştii Ana Ispas, Tita Bărbulescu şi Aurelia Fătu se bucură de calda primire a spectatorilor din republica vecină.
În ziarul sofiot „Bojcova", criticul muzical relevă „executarea foarte reuşită a cîntecelor «Azi noapte vîntul bătea», «Doina de Dolj», «Bunu-i vinul ghiurghiuliu», interpretate de Maria Tănase. Toate cîntecele ei au fost bisate, artista dovedind un neobişnuit simţ artistic şi prezenţă scenică excepţională".
Criticul muzical Pipanov, în gazeta „Frontul patriei" din 10.VI.1959, scrie:
„Centrul de atracţie al programului a fost artista emerită Maria Tănase. Cu adîncă simţire şi înaltă măiestrie, ea a interpretat o serie de cîntece populare româneşti".
Venerabila artistă Maria Ceukleva îi trimite o lungă scrisoare, din care transcriem aceste rînduri :
„Popasul d-voastră în Bulgaria ne-a oferit marea satisfacţie de a auzi vocea dvs. caldă şi o excelentă interpretare, voce care îmi răsună mereu în urechi şi care va rămâne neuitată pentru mine toată viaţa. Aud încă minunatele dvs. cîntece, pe care aş dori să le ascult de mii de ori... Sper că veţi continua să cîntaţi şi să încîntaţi sufletele şi ochii spectatorilor. Nu-i aşa, Maria Tănase?"
Ascultătorii din Republica Populară Bulgaria întîmpină cu entuziasm în oraşele, tîrgurile şi satele bulgăreşti cîntecele Măriei şi ale celorlalţi solişti, acompaniaţi de ansamblul orchestrei „Doina Argeşului" din Piteşti.
Proiect de turneu în Cehoslovacia
Pianistul şi compozitorul cehoslovac Palenicek, aflînd că Maria intenţionează să dea un concert în capitala Republicii Socialiste Cehoslovacia, îi trimite o scrisoare, în care-i mărturiseşte „nerăbdarea şi simpatia cu care este aşteptată de publicul cehoslovac, în rîndurile cărora se bucură de o largă şi sinceră preţuire".
În aceeaşi scrisoare Palenicek îi recomandă pe directorul Societăţii „Supraphon" la Londra, Malcom Reiment, critic, muzicolog, compozitor, care venea în vizită în România. Pianistul o roagă să-l primească cu simpatie, întrucît „este unul din marii tăi admiratori, care ţi-a ascultat cîntecele transmise de radioul românesc şi cele înregistrate pe discuri".
Vestindu-i demersurile încununate de succes, pe care le făcuse la Societatea pragheză „Gramaphon“ pentru realizarea imprimării pe disc a cîtorva cîntece ale Măriei, cu prilejul concertului de muzică populară proiectat în 1958 la Praga, Palenicek o sfătuieşte în acelaşi timp să intervină la OSTA, spre a-i aranja cu agenţia „Festival" din Praga un turneu în întreaga Cehoslovacie.
Amintindu-şi de concertele sale din România, pianistul — tot în acea scrisoare — evocă manifestaţia caldă de simpatie şi preţuire, cu care a fost întîmpinat de publicul românesc:
„Fii, te rog, pe lîngă compatrioţii din frumoasa voastră ţară, interpretul simţămintelor mele de recunoştinţă şi de adîncă prietenie".
Peste un an, după turneul la Riga, Talin, Leningrad, Moscova, Kiev, Palenicek o anunţă că a terminat oratoriul la care lucra. (Partea solistică a acestui oratoriu urma să fie susţinută de Maria). Îi reînnoieşte admiraţia ce i-o poartă şi-şi manifestă sincera părere de rău pentru „căderea în baltă" a proiectatului turneu al Mariei în Cehoslovacia cu un an în urmă.
Dăscăliţă
În aceeaşi scrisoare Palenicek îi recomandă pe directorul Societăţii „Supraphon" la Londra, Malcom Reiment, critic, muzicolog, compozitor, care venea în vizită în România. Pianistul o roagă să-l primească cu simpatie, întrucît „este unul din marii tăi admiratori, care ţi-a ascultat cîntecele transmise de radioul românesc şi cele înregistrate pe discuri".
Vestindu-i demersurile încununate de succes, pe care le făcuse la Societatea pragheză „Gramaphon“ pentru realizarea imprimării pe disc a cîtorva cîntece ale Măriei, cu prilejul concertului de muzică populară proiectat în 1958 la Praga, Palenicek o sfătuieşte în acelaşi timp să intervină la OSTA, spre a-i aranja cu agenţia „Festival" din Praga un turneu în întreaga Cehoslovacie.
Amintindu-şi de concertele sale din România, pianistul — tot în acea scrisoare — evocă manifestaţia caldă de simpatie şi preţuire, cu care a fost întîmpinat de publicul românesc:
„Fii, te rog, pe lîngă compatrioţii din frumoasa voastră ţară, interpretul simţămintelor mele de recunoştinţă şi de adîncă prietenie".
Peste un an, după turneul la Riga, Talin, Leningrad, Moscova, Kiev, Palenicek o anunţă că a terminat oratoriul la care lucra. (Partea solistică a acestui oratoriu urma să fie susţinută de Maria). Îi reînnoieşte admiraţia ce i-o poartă şi-şi manifestă sincera părere de rău pentru „căderea în baltă" a proiectatului turneu al Mariei în Cehoslovacia cu un an în urmă.
Dăscăliţă
Înainte de a începe colinda cîntecelor ei în republicile populare megieşe, Maria Tănase este numită profesoară la Şcoala medie de muzică nr. 1 din Capitală.
În Gazeta literară din 20.XII. 1955, sub semnătura maestrului Tudor Arghezi, citim aceste rînduri :
„De curînd Maria Tănase, cîntăreaţa de obîrşie a folclorului nostru, a primit premiul meritat. Preocupat cu de-amănuntul de expresiile vii a ceea ce limba scrisă numeşte artă, guvernul s-a gîndit şi la alte onoruri meritate ale Măriei Tănase, înfiinţînd pentru ea o catedră la Şcoala medie de muzică... Cîntăreţele au de învăţat de la ea — atîta timp cît dăruita femeie mai are răgazul de vîrstă puternic — frumuseţile graiului încovoiat pe scripcă".
Pentru prima dată la noi în ţară — în 1952 — se iniţiază şi se organizează în cadrul învăţământului o asemenea instituţie şcolară de studiu al muzicii folclorice, titulatura catedrei încredinţată Mariei fiind „interpretarea cîntecului popular.
Dăscăliţa se dăruieşte cu toată rîvna instruirii tinerilor ei elevi şi eleve, spre a le evidenţia frumuseţea cîntecelor noastre străduindu-se să le explice înţelesul stihurilor, să le desluşească valoarea melodică pentru ca apoi să le dea putinţa să înţeleagă şi să deprindă ei înşişi interpretarea cît mai autentică a acestor cîntece.
Eforturile dăscăliţei nu sînt însă încununate de rezultatele optime pe care le urmărise, din pricina neînţelegerii unora din colegii ei care, din nepricepere sau preocupaţi exclusiv de tehnica administrativă, nu-i dau sprijinul necesar, lipsind-o astfel de colaborarea lor creatoare. Şi aşa, numai după un an de muncă, în împrejurări neprielnice şi necorespunzătoare, se produce demisia din învăţământ a Măriei Tănase.
Din însemnările ei, privind predarea cîntecului popular şi selectarea elevilor la şcolile medii de muzică pentru clasa de folclor, alegem acele părţi care şi azi îşi păstrează întreaga valoare, ca principii majore, menite să stea la baza unei rodnice activităţi:
1. Elevii destinaţi pregătirii profesionale, ca interpreţi ai folclorului muzical, să nu fie înrîuriţi de maniera interpretării muzicii culte.
2. Iniţierea lor în cunoaşterea teoriei muzicale este, desigur, foarte utilă unei culturi generale, dar atît! Cultivarea glasului pentru cîntecul popular este cu totul altceva decît făurirea unei voci destinată belcantoului.
3. Cîntecul şi versul popular izvorînd din sufletul curat şi din bunul simţ al omului simplu, trăieşte numai prin accentul sincerităţii lui. Cei ce încearcă, în speţă elevii, să pipăie cîntecul şi versul cu sufletul şi cu simţirea lor, trebuie neapărat să fie pasionaţi pentru acest gen muzical şi să posede o inteligenţă, care să-i ferească de a se depărta de la simplitatea, puritatea şi vibraţia „creatorilor de obîrşii“ ai cîntecului ţărănesc.
4. Şcoala trebuie să-i apere de tendinţa majorităţii tineretului de a imita stilul interpretativ al cîntăreţilor consacraţi, folosind repertoriul acestora şi căznindu-se să le copieze ţinuta scenică, gestica, mimica etc. Asemenea încercări — încurajate de nepricepere sau interese lăturalnice, urmărind să înlesnească, fără efort serios, ascensiuni vremelnice — nu-s decît parodii mai mult sau mai puţin izbutite, alunecînd în caboti- nizare, şablonizare şi stîlcire a cîntecului ţărănesc, sfîrşind, finalmente, în lipsa de gust a maimuţărelii.
5. Este deci necesar ca elevii, urmînd cursurile clasei de cânt popular, să aibă un repertoriu propriu, oricît de restrîns, de piese ţărăneşti originale, o înţelegere — fie şi modestă — a stihului popular şi un glas fixat natural. Asemenea elevi nu se pot găsi decît între tinerii şi tinerele în vîrstă de 19—25 ani, afară de cazuri cu totul excepţionale. Numai la o asemenea vîrstă, elevii au puterea de înţelegere a măreţiei cîntecului nostru popular, izbutind să-l preţuiască în aşa fel, încît stihul şi crîmpeiul de melodie, trecut prin filtrul lor sufletesc, să dobîndească forma şi viaţa artei adevărate.
Clasa de cînt popular a unei şcoli medii de muzică are menirea — accentuează Maria Tănase — de a selecta elemente tinere, corespunzătoare şi ca ţinută etică şi ca ţinută artistică, spre a nu deveni viitori cabotini, ci elemente care pot păstra cu decenţă şi transmite cu sinceritate comoara folclorică.
Selectarea lor necesită însă o încordată atenţie şi tenace osteneală. Clasa de cînt popular nu are nevoie de elevi dovedind ritm exhibiţionist, complicat şi de multe ori indecent, ca să desfigureze prin aşa-zisul „joc de seenă“ frumuseţea desăvîrşită a melodiilor şi înţelepciunea din aria creaţiunii populare.
Miner al muzicii
În Gazeta literară din 20.XII. 1955, sub semnătura maestrului Tudor Arghezi, citim aceste rînduri :
„De curînd Maria Tănase, cîntăreaţa de obîrşie a folclorului nostru, a primit premiul meritat. Preocupat cu de-amănuntul de expresiile vii a ceea ce limba scrisă numeşte artă, guvernul s-a gîndit şi la alte onoruri meritate ale Măriei Tănase, înfiinţînd pentru ea o catedră la Şcoala medie de muzică... Cîntăreţele au de învăţat de la ea — atîta timp cît dăruita femeie mai are răgazul de vîrstă puternic — frumuseţile graiului încovoiat pe scripcă".
Pentru prima dată la noi în ţară — în 1952 — se iniţiază şi se organizează în cadrul învăţământului o asemenea instituţie şcolară de studiu al muzicii folclorice, titulatura catedrei încredinţată Mariei fiind „interpretarea cîntecului popular.
Dăscăliţa se dăruieşte cu toată rîvna instruirii tinerilor ei elevi şi eleve, spre a le evidenţia frumuseţea cîntecelor noastre străduindu-se să le explice înţelesul stihurilor, să le desluşească valoarea melodică pentru ca apoi să le dea putinţa să înţeleagă şi să deprindă ei înşişi interpretarea cît mai autentică a acestor cîntece.
Eforturile dăscăliţei nu sînt însă încununate de rezultatele optime pe care le urmărise, din pricina neînţelegerii unora din colegii ei care, din nepricepere sau preocupaţi exclusiv de tehnica administrativă, nu-i dau sprijinul necesar, lipsind-o astfel de colaborarea lor creatoare. Şi aşa, numai după un an de muncă, în împrejurări neprielnice şi necorespunzătoare, se produce demisia din învăţământ a Măriei Tănase.
Din însemnările ei, privind predarea cîntecului popular şi selectarea elevilor la şcolile medii de muzică pentru clasa de folclor, alegem acele părţi care şi azi îşi păstrează întreaga valoare, ca principii majore, menite să stea la baza unei rodnice activităţi:
1. Elevii destinaţi pregătirii profesionale, ca interpreţi ai folclorului muzical, să nu fie înrîuriţi de maniera interpretării muzicii culte.
2. Iniţierea lor în cunoaşterea teoriei muzicale este, desigur, foarte utilă unei culturi generale, dar atît! Cultivarea glasului pentru cîntecul popular este cu totul altceva decît făurirea unei voci destinată belcantoului.
3. Cîntecul şi versul popular izvorînd din sufletul curat şi din bunul simţ al omului simplu, trăieşte numai prin accentul sincerităţii lui. Cei ce încearcă, în speţă elevii, să pipăie cîntecul şi versul cu sufletul şi cu simţirea lor, trebuie neapărat să fie pasionaţi pentru acest gen muzical şi să posede o inteligenţă, care să-i ferească de a se depărta de la simplitatea, puritatea şi vibraţia „creatorilor de obîrşii“ ai cîntecului ţărănesc.
4. Şcoala trebuie să-i apere de tendinţa majorităţii tineretului de a imita stilul interpretativ al cîntăreţilor consacraţi, folosind repertoriul acestora şi căznindu-se să le copieze ţinuta scenică, gestica, mimica etc. Asemenea încercări — încurajate de nepricepere sau interese lăturalnice, urmărind să înlesnească, fără efort serios, ascensiuni vremelnice — nu-s decît parodii mai mult sau mai puţin izbutite, alunecînd în caboti- nizare, şablonizare şi stîlcire a cîntecului ţărănesc, sfîrşind, finalmente, în lipsa de gust a maimuţărelii.
5. Este deci necesar ca elevii, urmînd cursurile clasei de cânt popular, să aibă un repertoriu propriu, oricît de restrîns, de piese ţărăneşti originale, o înţelegere — fie şi modestă — a stihului popular şi un glas fixat natural. Asemenea elevi nu se pot găsi decît între tinerii şi tinerele în vîrstă de 19—25 ani, afară de cazuri cu totul excepţionale. Numai la o asemenea vîrstă, elevii au puterea de înţelegere a măreţiei cîntecului nostru popular, izbutind să-l preţuiască în aşa fel, încît stihul şi crîmpeiul de melodie, trecut prin filtrul lor sufletesc, să dobîndească forma şi viaţa artei adevărate.
Clasa de cînt popular a unei şcoli medii de muzică are menirea — accentuează Maria Tănase — de a selecta elemente tinere, corespunzătoare şi ca ţinută etică şi ca ţinută artistică, spre a nu deveni viitori cabotini, ci elemente care pot păstra cu decenţă şi transmite cu sinceritate comoara folclorică.
Selectarea lor necesită însă o încordată atenţie şi tenace osteneală. Clasa de cînt popular nu are nevoie de elevi dovedind ritm exhibiţionist, complicat şi de multe ori indecent, ca să desfigureze prin aşa-zisul „joc de seenă“ frumuseţea desăvîrşită a melodiilor şi înţelepciunea din aria creaţiunii populare.
Miner al muzicii
Despre personalitatea dăscăliţei care a formulat aceste sănătoase, realiste principii, eseistul Romulus Dianu ne spune: — Cu cît se va depărta imaginea Măriei Tănase de generaţiile martore, cu atît opera ei va fi mai distinct apreciată. Ea a înţeles intuitiv ceea ce mulţi intelectuali n-au văzut cu claritate şi anume că: acolo unde tiraniile s-au apăsat cu mai multă asprime — în ţărănime şi în muncitorime — acolo demnitatea umană s-a sublimat în artă cu o mai sinceră şi mai adîncă exaltare. Ea a descoperit ce este. Arta realistă a Măriei este un dramatic strigăt: — Adu-ne, doamne, din nori pe pămînt!... Ridicată din popor, Maria a conceput tradiţia ca pe o radioactivitate a spiritului poporan, plin de dureri preţioase. Ea a observat că doina este forma primitivă a autobiografiei poporului nostru, o elegie istorică; apoi, că hora este lirismul ritmat al acesteia; chindia este versul latin scandat pe româneşte; sîrba, alegreţea bucuriei dansante. Tot ce este desăvîrşit şi rafinat în arta cultă se află în stare de minereu în folclor. Maria Tănase a avut geniul extractiv al folclorului şi se aşează cu demnitate printre minerii muzicii. Ca şi Enescu, ea a adus în sălile de concert aerul tonifiant al vieţii bucolice. Ambii au descoperit stilul omeric al rapsodiei româneşti, ambii au dovedit — fiecare în felul său — că în timp ce oraşele se înstrăinau de sate, cîntăreţii anonimi şi colindarii, tarafele munteneşti, tulnicarii şi fluierarii, prin oraţii şi bocete, păstrau şi sporeau tradiţiile noastre de artă. Poporul n-a aşteptat să scrie, pentru a crea. Metrica neregulată, melodică şi armonică din creaţiile populare a devenit modernă prin poeţi inspiraţi ca Enescu la noi sau ca Albeniz în muzica iberică. Iar ce ascultăm azi, încântaţi, în operele strălucitei pleiade a componiştilor noştri, de la George Enescu pînă la tinerii simfonişti nu este altceva decît frumuseţea originară a cîntecelor româneşti şi prin asta ele sînt valoroase şi iubite. In generoasa concepţie justiţiară a socialismului, minerii au rangul meritat de creatori şi astfel privind lucrurile, Maria Tănase va fi totdeauna considerată ca o mare interpretă a artei populare, vitală şi perenă, o femeie devenită cîntec chiar la filonul folcloric al tuturor bogăţiilor spirituale.
Mia Barbu
Părăsind — din motivele arătate mai sus — catedra de interpretare a folclorului muzical, Maria Tănase a recomandat ca succesoare pe o tînără cîntăreaţă de muzică populară pe care a preţuit-o: Mia Barbu.
Într-un interviu radiodifuzat, Maria caracterizează astfel pe profesoara Mia Barbu:
— Nu a început prin a imita, nu se mărgineşte la un anumit gen, de pildă numai romanţe, doine, hore sau sîrbe. Are un stil personal de interpretare, inteligenţă, bun simţ şi încearcă vibrante emoţii artistice; iar pe undeva, în făptura ei, poartă nobleţea ţăranului pe care o dă, expresiv, la iveală.
Maria nu s-a înşelat în aprecierile ei. Mia Barbu continuă — la catedră, în conferinţe, în activitatea sa publicistică şi artistică — afirmarea şi dezvoltarea principiilor călăuzitoare, formulate de înaintaşa ei în domeniul interpretării materialului folcloric.
Profesoara Mia Barbu publică în revista „Muzica", din februarie 1964, un articol, din care redăm:
— Astăzi, cînd cîntecul popular a devenit în cadrul învăţămîntului o disciplină de studiu, ni se pare cu totul firească creşterea exigenţei în interpretarea lui. Este imperios necesar ca artistul să se apropie de materialul folcloric de pe o poziţie ştiinţifică creatoare. Spunem ştiinţifică în înţelesul păstrării purităţii cîntecului şi creatoare, întrucît sîntem convinşi că numai filtrat printr-o sensibilă interpretare, cu intensă trăire, cîntecul vibrează cu accentele lui proprii, nealterate... Constituie o greşeală inadmisibilă abuzul improvizaţiilor, prilejuind deformarea cîntecului şi ca text şi ca melodie. Din păcate, deseori se fac concesii gustului vulgar, mai cu osebire In interpretarea horelor, sîrbelor şi cîntecelor cu strigături — unii solişti adoptînd modalitatea artificială de „a înviora" melodia pe care o cîntă! Trebuie combătută, fără nici o indulgenţă, depărtarea de stilul cîntecului popular şi de frumuseţile lui autentice...
Magdalena
Într-un interviu radiodifuzat, Maria caracterizează astfel pe profesoara Mia Barbu:
— Nu a început prin a imita, nu se mărgineşte la un anumit gen, de pildă numai romanţe, doine, hore sau sîrbe. Are un stil personal de interpretare, inteligenţă, bun simţ şi încearcă vibrante emoţii artistice; iar pe undeva, în făptura ei, poartă nobleţea ţăranului pe care o dă, expresiv, la iveală.
Maria nu s-a înşelat în aprecierile ei. Mia Barbu continuă — la catedră, în conferinţe, în activitatea sa publicistică şi artistică — afirmarea şi dezvoltarea principiilor călăuzitoare, formulate de înaintaşa ei în domeniul interpretării materialului folcloric.
Profesoara Mia Barbu publică în revista „Muzica", din februarie 1964, un articol, din care redăm:
— Astăzi, cînd cîntecul popular a devenit în cadrul învăţămîntului o disciplină de studiu, ni se pare cu totul firească creşterea exigenţei în interpretarea lui. Este imperios necesar ca artistul să se apropie de materialul folcloric de pe o poziţie ştiinţifică creatoare. Spunem ştiinţifică în înţelesul păstrării purităţii cîntecului şi creatoare, întrucît sîntem convinşi că numai filtrat printr-o sensibilă interpretare, cu intensă trăire, cîntecul vibrează cu accentele lui proprii, nealterate... Constituie o greşeală inadmisibilă abuzul improvizaţiilor, prilejuind deformarea cîntecului şi ca text şi ca melodie. Din păcate, deseori se fac concesii gustului vulgar, mai cu osebire In interpretarea horelor, sîrbelor şi cîntecelor cu strigături — unii solişti adoptînd modalitatea artificială de „a înviora" melodia pe care o cîntă! Trebuie combătută, fără nici o indulgenţă, depărtarea de stilul cîntecului popular şi de frumuseţile lui autentice...
Magdalena
În aceeaşi perioadă, Maria cunoaşte pe Magdalena Buznea, o tînără actriţă de la Teatrul „Constantin Nottara", unde se afirmase o dată cu debutul ei în rolul principal feminin din piesa „Zoe". Cîntăreaţa este impresionată de sensibilitatea interpretativă a Magdalenei, pe care o urmăreşte apoi şi în creaţiile izbutite din dramele istorice „Vlaicu Vodă" şi „Ecaterina Teodoroiu".
Solicitată să fie angajată „în reprezentaţie" de conducerea sus-numitului teatru, spre a juca în piesa „Impărătiţa lui Machidon" după ce citeşte textul — nepotrivit temperamentului ei artistic — Maria refuză să interpreteze rolul ce i se destinase. De altfel, ea nu a primit niciodată să joace pe nici o scenă de dramă, comedie sau revistă numai de dragul de a figura într-o distribuţie şi de a încasa un onorariu oricît de ispititor, dacă a socotit rolul încredinţat neadecvat posibilităţilor ei artistice. Aşa se explică de ce, Maria Tănase n-a cunoscut nici o înfrîngere în cariera ei. Ea îşi trăieşte personajele, nu le declamă; iar cînd îşi dă seama că nu poate realiza această trăire declină, fără nici un regret, onoarea de a le interpreta. în urma refuzului Măriei, direcţiunea Teatrului ,,C. Nottara“ încredinţează Magdalenei Buznea rolul Frusinei din piesa sus-amintită.
Cum textul piesei conţine şi două cîntece populare, tînăra Magdalena se duce la şcoala medie de muzică nr. 1 să găsească şi s-o consulte pe titulara catedrei de cînt popular, cerîndu-i şi indicaţii interpretative.
Cu uimitoare putere de sesizare şi asimilare, actriţa desluşeşte din sfaturile Mariei interpretarea, înţelesul şi modalităţile celor două cîntece, realizînd — cu propriile-i mijloace, fără iz imitativ — o deosebită creaţie la premiera piesei „Împărătiţa lui Machidon“.
— Ai tot ce-ţi trebuie, fetiţo, ca să urci treptele unei serioase cariere în repertoriul dramatic, clasic, modern sau antic — i-a spus Maria, îmbrăţişînd-o emoţionată, după ce o aplaudase entuziasmată la premieră.
Maria nu s-a înşelat nici în pronosticul făcut asupra Magdalenei Buznea, confirmat de creaţiile tinerei actriţe în piesa lui Anouilh „Ciocîrlia“, cît şi în rolul Antigona din tragedia antică „Oedip la Colona“.
Turneele prin ţară
Solicitată să fie angajată „în reprezentaţie" de conducerea sus-numitului teatru, spre a juca în piesa „Impărătiţa lui Machidon" după ce citeşte textul — nepotrivit temperamentului ei artistic — Maria refuză să interpreteze rolul ce i se destinase. De altfel, ea nu a primit niciodată să joace pe nici o scenă de dramă, comedie sau revistă numai de dragul de a figura într-o distribuţie şi de a încasa un onorariu oricît de ispititor, dacă a socotit rolul încredinţat neadecvat posibilităţilor ei artistice. Aşa se explică de ce, Maria Tănase n-a cunoscut nici o înfrîngere în cariera ei. Ea îşi trăieşte personajele, nu le declamă; iar cînd îşi dă seama că nu poate realiza această trăire declină, fără nici un regret, onoarea de a le interpreta. în urma refuzului Măriei, direcţiunea Teatrului ,,C. Nottara“ încredinţează Magdalenei Buznea rolul Frusinei din piesa sus-amintită.
Cum textul piesei conţine şi două cîntece populare, tînăra Magdalena se duce la şcoala medie de muzică nr. 1 să găsească şi s-o consulte pe titulara catedrei de cînt popular, cerîndu-i şi indicaţii interpretative.
Cu uimitoare putere de sesizare şi asimilare, actriţa desluşeşte din sfaturile Mariei interpretarea, înţelesul şi modalităţile celor două cîntece, realizînd — cu propriile-i mijloace, fără iz imitativ — o deosebită creaţie la premiera piesei „Împărătiţa lui Machidon“.
— Ai tot ce-ţi trebuie, fetiţo, ca să urci treptele unei serioase cariere în repertoriul dramatic, clasic, modern sau antic — i-a spus Maria, îmbrăţişînd-o emoţionată, după ce o aplaudase entuziasmată la premieră.
Maria nu s-a înşelat nici în pronosticul făcut asupra Magdalenei Buznea, confirmat de creaţiile tinerei actriţe în piesa lui Anouilh „Ciocîrlia“, cît şi în rolul Antigona din tragedia antică „Oedip la Colona“.
Turneele prin ţară
În afară de turneele făcute cu ansamblurile „Alhambrei“, „Giocondei“, „Ansamblul de Estradă“ şi Teatrul muzical satiric „Constantin Tănase“, în ultimii 15 ani Maria a întreprins peste 40 de turnee, colindînd toată ţara în lung şi în lat. N-a rămas oraş, tîrg şi multe din satele noastre, unde să nu fi poposit colindul artistic al cîntăreţei, acompaniată de formaţii orchestrale sub conducerea lui Dinu Şerbănescu, Petre Munteanu, Fărâmiţă Lambru ş.a.
Acordeonistul Fărâmiţă Lambru a participat la majoritatea turneelor ei. Acest înzestrat instrumentist, unul din puţinii acordeonişti care folosesc liber şi mîna stîngă, s-a relevat prin obţinerea premiului al II-lea cu prilejul concursului care a avut loc în cadrul Festivalului de la Varşovia. Maria îl programează în aproape toate turneele ei, socotinidu-l unul din bunii săi acompaniatori, întrucît dovedise un ascuţit auz muzical, o tehnică perfectă, delicateţe şi fineţe interpretativă. Maria îl ajută de multe ori să-şi întremeze sănătatea şubredă.
Pretutindeni, în ţară, turneele cîntăreţei se bucură de însufleţită primire din partea marelui public. Prestigiul artistei, bogăţia repertoriului ei, format din culegeri folclorice din toate regiunile, au însemnat garanţia succesului cert în numeroase colinde de pe întinsul ţării. De la zeci de kilometri, în autobuze, călări, în căruţă, ţăranii şi muncitorii, în haine de sărbătoare, aleargă să vadă şi să audă cîntăreaţa îndrăgită.
Acordeonistul Fărâmiţă Lambru a participat la majoritatea turneelor ei. Acest înzestrat instrumentist, unul din puţinii acordeonişti care folosesc liber şi mîna stîngă, s-a relevat prin obţinerea premiului al II-lea cu prilejul concursului care a avut loc în cadrul Festivalului de la Varşovia. Maria îl programează în aproape toate turneele ei, socotinidu-l unul din bunii săi acompaniatori, întrucît dovedise un ascuţit auz muzical, o tehnică perfectă, delicateţe şi fineţe interpretativă. Maria îl ajută de multe ori să-şi întremeze sănătatea şubredă.
Pretutindeni, în ţară, turneele cîntăreţei se bucură de însufleţită primire din partea marelui public. Prestigiul artistei, bogăţia repertoriului ei, format din culegeri folclorice din toate regiunile, au însemnat garanţia succesului cert în numeroase colinde de pe întinsul ţării. De la zeci de kilometri, în autobuze, călări, în căruţă, ţăranii şi muncitorii, în haine de sărbătoare, aleargă să vadă şi să audă cîntăreaţa îndrăgită.
Orchestrele populare
În anii puterii populare au luat fiinţă pe tot întinsul ţării, formaţiuni de orchestre populare: Iaşi, Bacău, Rădăuţi, Bistriţa, Caransebeş, Tg. Jiu, Cluj, Galaţi, Constanţa, Craiova, Piteşti, Ploieşti, Braşov, Botoşani, Piatra Neamţ, Sibiu, Oradea, Arad, Satu-Mare, Suceava, Timişoara etc.
Numărul formaţiilor orchestrale de acest fel trec de 60. Statul alocă în fiecare an din bugetul său importante sume pentru salarizarea orchestranţilor, dotarea cu instrumente, confecţionarea de costume specifice regiunilor etc.
O dată sau de două ori pe an, orchestrele populare părăsesc locul de baştină şi pornesc în turneu prin ţară, încrucişînd cîntecele pe toate meleagurile pămîntului românesc, din Maramureş pînă-n câmpia Bărăganului şi colinele înnobilate de întinsele podgorii ale Dobrogei.
Tinerele orchestre se întrec să obţină concursul Măriei Tanase spre a avea girul prezenţei ei pe afiş.
Cîntăreaţa participă la turneele ansamblurilor orchestrale : „Lazăr Cernescu" din Caransebeş, dirijată de Lae Perescu; „Doina Argeşului" din Piteşti, avind ca dirijori pe violoniştii Moreanu şi Busuioc; „Flacăra Prahovei", condusă de violonistul Botez; apoi „Cindrelul" din Sibiu : „Mioriţa" din Braşov ; „Taraful Gorjului" din Tg. Jiu ; cele două formaţii de orchestră populară din Craiova; orchestrele populare de la Bacău, P. Neamţ; orchestrele populare de la Cluj, laşi sau Galaţi afiliate filarmonicilor locale ş.a. Alături de ea, la unele din aceste turnee, au mai fost programaţi solişti de frunte ca: Ioana Radu, Mia Braia, Rodica Bujor, Florentina Vlad, Ileana Constantinescu, Luereţia Ciobanu, Alexandru Grozuţă, Emil Gavriş, Ion Luiean, Ştefan Lăzăresou, Dan Moisescu, Maria Lătăreţu ş.a.
La Slatina, în turneu cu formaţia „Lazăr Cernescu" din Caransebeş, văzînd cămăşile instrumentiştilor înnegrite de cărbunele şi praful de pe drum, Maria intră în curtea unei case din spatele gării oraşului, unde o femeie îşi albea rufele. O roagă să-i încălzească apă şi să-i dea albia ei. Bucuroasă că poate face un serviciu Măriei Tănase, femeia i-a stat intr-ajutor cu plăcere. Cîntăreaţa dezbracă apoi cămăşile orchestranţilor şi — ca în vremea bejaniei la Bolintin — îşi suflecă mînecile, încalţă papucii de casă şi spală în trei ceasuri 25 de cămăşi, pe care, fredonînd veselă, le întinde pe frînghie să se usuce.
Seara la spectacol, cămăşile ţărăneşti ale instrumentiştilor sclipesc de curăţenie in lumina reflectoarelor. Recunoştinţa colaboratorilor ei apare vizibilă în elanul... acompaniamentului.
Ca de obicei, Maria îşi hrăneşte şi în această zi bucuria ei din bucuria celor cu cămăşile înălbite în Slatina Oltului.
Orchestrele populare din ţară îi trimit scrisori de mulţumire ca, de pildă, cea semnată de conducătorul orchestrei din Caransebeş, Ion Panduru:
„Vă rugăm să primiţi mulţumirile întregului colectiv al orchestrei populare «Lazăr Cernescu» din Caransebeş pentru aportul desăvîrşit adus de d-voastră orchestrei noastre, atît din punct de vedere artistic cît şi organizatoric... ca o adevărată colaboratoare, căutînd prin munca şi sfaturile dvs. să ridicaţi prestigiul celor ce v-au însoţit în turneu“.
În acelaşi sens, îi aduce călduroase mulţumiri Sfatul Popular al Regiunii Bacău pentru „preţiosul concurs dat cu prilejul desfăşurării fazei regionale al celui de al IV-lea concurs al echipelor de amatori, organizat de Ministerul Culturii “.
Muncitorii din Petroşani, din Valea Jiului, Hunedoara, Petrila, ţărani, învăţători, elevi şi eleve de liceu trimit cîntăreţei scrisori entuziaste, mulţumindu-i fierbinte pentru cîntecele ei şi rugînd-o stăruitor să vină cît mai des în mijlocul lor.
După 14 ani de la înfiinţare, urmînd atent şi nemijlocit activitatea acestor formaţii orchestrale, Maria îşi formulează observaţiile ei într-un interviu publicat în ziarul „România liberă “ din iulie 1960:
— Se manifestă o tendinţă de creare a tot mai multe aşa- zise „suite“ din felurite culegeri ale cîntecului popular. Personal, sînt împotriva prelucrării lui masive şi fără rost, care duce deseori la pierderea specificului local şi lipseşte orchestrele populare de ceea ce trebuie să constituie baza programelor lor : acele piese specifice regiunii, scurte, de sine stătătoare care să meargă drept la inima publicului, transmiţîndu-i întreaga bogăţie şi strălucire a inspiraţiei populare autentice. Se înţelege că, spunînd aceasta, nu sînt împotriva valorificării melodiilor prin aranjamente muzicale sugestive. Dar aranjamentul nu trebuie să le răpească prospeţimea şi farmecul melodic cu înflorituri care să le încarce cu orchestraţii nepotrivite.
Aceste observaţii îşi păstrează actualitatea, contribuind la înlăturarea tendinţelor celor lipsiţi de vocaţie, de a deveni cu orice chip „compozitori" sau „prelucrători", arborînd un titlu care nu li se potriveşte de loc şi urmărind scopuri străine de rosturile artistice. Şi toate acestea în dauna tezaurului folcloric, pe care-1 vîn-tură în „suite" improvizate, încîlcindu-i înţelesul stihurilor şi întunecîndu-i frumuseţea melodică originară.
Rolul dirijorului
Numărul formaţiilor orchestrale de acest fel trec de 60. Statul alocă în fiecare an din bugetul său importante sume pentru salarizarea orchestranţilor, dotarea cu instrumente, confecţionarea de costume specifice regiunilor etc.
O dată sau de două ori pe an, orchestrele populare părăsesc locul de baştină şi pornesc în turneu prin ţară, încrucişînd cîntecele pe toate meleagurile pămîntului românesc, din Maramureş pînă-n câmpia Bărăganului şi colinele înnobilate de întinsele podgorii ale Dobrogei.
Tinerele orchestre se întrec să obţină concursul Măriei Tanase spre a avea girul prezenţei ei pe afiş.
Cîntăreaţa participă la turneele ansamblurilor orchestrale : „Lazăr Cernescu" din Caransebeş, dirijată de Lae Perescu; „Doina Argeşului" din Piteşti, avind ca dirijori pe violoniştii Moreanu şi Busuioc; „Flacăra Prahovei", condusă de violonistul Botez; apoi „Cindrelul" din Sibiu : „Mioriţa" din Braşov ; „Taraful Gorjului" din Tg. Jiu ; cele două formaţii de orchestră populară din Craiova; orchestrele populare de la Bacău, P. Neamţ; orchestrele populare de la Cluj, laşi sau Galaţi afiliate filarmonicilor locale ş.a. Alături de ea, la unele din aceste turnee, au mai fost programaţi solişti de frunte ca: Ioana Radu, Mia Braia, Rodica Bujor, Florentina Vlad, Ileana Constantinescu, Luereţia Ciobanu, Alexandru Grozuţă, Emil Gavriş, Ion Luiean, Ştefan Lăzăresou, Dan Moisescu, Maria Lătăreţu ş.a.
La Slatina, în turneu cu formaţia „Lazăr Cernescu" din Caransebeş, văzînd cămăşile instrumentiştilor înnegrite de cărbunele şi praful de pe drum, Maria intră în curtea unei case din spatele gării oraşului, unde o femeie îşi albea rufele. O roagă să-i încălzească apă şi să-i dea albia ei. Bucuroasă că poate face un serviciu Măriei Tănase, femeia i-a stat intr-ajutor cu plăcere. Cîntăreaţa dezbracă apoi cămăşile orchestranţilor şi — ca în vremea bejaniei la Bolintin — îşi suflecă mînecile, încalţă papucii de casă şi spală în trei ceasuri 25 de cămăşi, pe care, fredonînd veselă, le întinde pe frînghie să se usuce.
Seara la spectacol, cămăşile ţărăneşti ale instrumentiştilor sclipesc de curăţenie in lumina reflectoarelor. Recunoştinţa colaboratorilor ei apare vizibilă în elanul... acompaniamentului.
Ca de obicei, Maria îşi hrăneşte şi în această zi bucuria ei din bucuria celor cu cămăşile înălbite în Slatina Oltului.
Orchestrele populare din ţară îi trimit scrisori de mulţumire ca, de pildă, cea semnată de conducătorul orchestrei din Caransebeş, Ion Panduru:
„Vă rugăm să primiţi mulţumirile întregului colectiv al orchestrei populare «Lazăr Cernescu» din Caransebeş pentru aportul desăvîrşit adus de d-voastră orchestrei noastre, atît din punct de vedere artistic cît şi organizatoric... ca o adevărată colaboratoare, căutînd prin munca şi sfaturile dvs. să ridicaţi prestigiul celor ce v-au însoţit în turneu“.
În acelaşi sens, îi aduce călduroase mulţumiri Sfatul Popular al Regiunii Bacău pentru „preţiosul concurs dat cu prilejul desfăşurării fazei regionale al celui de al IV-lea concurs al echipelor de amatori, organizat de Ministerul Culturii “.
Muncitorii din Petroşani, din Valea Jiului, Hunedoara, Petrila, ţărani, învăţători, elevi şi eleve de liceu trimit cîntăreţei scrisori entuziaste, mulţumindu-i fierbinte pentru cîntecele ei şi rugînd-o stăruitor să vină cît mai des în mijlocul lor.
După 14 ani de la înfiinţare, urmînd atent şi nemijlocit activitatea acestor formaţii orchestrale, Maria îşi formulează observaţiile ei într-un interviu publicat în ziarul „România liberă “ din iulie 1960:
— Se manifestă o tendinţă de creare a tot mai multe aşa- zise „suite“ din felurite culegeri ale cîntecului popular. Personal, sînt împotriva prelucrării lui masive şi fără rost, care duce deseori la pierderea specificului local şi lipseşte orchestrele populare de ceea ce trebuie să constituie baza programelor lor : acele piese specifice regiunii, scurte, de sine stătătoare care să meargă drept la inima publicului, transmiţîndu-i întreaga bogăţie şi strălucire a inspiraţiei populare autentice. Se înţelege că, spunînd aceasta, nu sînt împotriva valorificării melodiilor prin aranjamente muzicale sugestive. Dar aranjamentul nu trebuie să le răpească prospeţimea şi farmecul melodic cu înflorituri care să le încarce cu orchestraţii nepotrivite.
Aceste observaţii îşi păstrează actualitatea, contribuind la înlăturarea tendinţelor celor lipsiţi de vocaţie, de a deveni cu orice chip „compozitori" sau „prelucrători", arborînd un titlu care nu li se potriveşte de loc şi urmărind scopuri străine de rosturile artistice. Şi toate acestea în dauna tezaurului folcloric, pe care-1 vîn-tură în „suite" improvizate, încîlcindu-i înţelesul stihurilor şi întunecîndu-i frumuseţea melodică originară.
Rolul dirijorului
In acelaşi interviu, Maria lămureşte rolul dirijorilor orchestrelor populare:
— Ca şef de orchestră, dirijorul trebuie să fie în primul rînd un virtuoz istrumentist (de preferinţă violonist), dar să se integreze orchestrei cu vioara sa. Simpla agitaţie a baghetei — oricît de „cochet" legănată — nu va putea niciodată să realizeze această sudură.
Dirijorul unei formaţii orchestrale populare, spre a-şi împlini cu succes rolul ce-i revine, trebuie să sincronizeze acompaniamentul orchestral cu interpretarea solistului, urmărind, cu neslăbită atenţie, evoluţia uneori inedită a interpretului, în efortul lui artistic de a scoate în evidenţă valorile melodice şi înţelesurile cîntecului în conformitate cu simţirea lui. Cu alte cuvinte rolul dirijorului constă în a mînui astfel pe instrumentişti, încît ei să-şi modeleze tot timpul acompaniamentul după solist, nu să silească interpretul vocal să se ,,ţină el“ după cei ce-l acompaniază. Pentru că diversitatea folclorului nostru este aşa de vastă — acelaşi cîntec acuzînd variaţii de melodie, ritm şi versificaţie de la sat la sat — încît impune variaţie interpretativă. De unde: încercarea de a elimina variantele melodice şi ritmice duce în mod sigur la „şablonizare".
Şablonizarea este expresia tipică a conformismului, a lenei, a lipsei de bun gust, a prezumţiozităţii care, introducînd monotonia uniformităţii de interpretare, anulează frumuseţile originare şi farmecul cîntecelor ţărăneşti, prin retezarea elanului solistului în strădania lui de a-şi folosi nestingherit vocaţia interpretativă.
Rolul primaşului în diriguirea vestitelor tarafuri de lăutari care au cules şi păstrat multe din piesele folclorului în trecut, trebuie împlinit şi azi de dirijorii formaţiunilor orchestrale populare. Figura vestitului Barbu Lăutaru, cobzar, cîntăreţ şi strălucit primaş al tarafului său, trebuie să servească un elocvent şi pilduitor îndemn urmaşilor.
Soliştii consacraţi
Mă gîndesc în primul rînd — spunea Maria — la soliştii tineri, cei care vin direct de la sate, din uriaşa mişcare a amatorilor, mişcare dînd necontenit la iveală elemente înzestrate, avînd nevoie însă de îndrumare şi sprijin. Soliştii vechi, cu mai multă experienţă, au deosebită răspundere faţă de cei tineri. Este de datoria tuturor să se întrebe dacă, trecînd „cap de afiş“ prin şirul de orchestre populare din oraşele ţării, au lăsat vreo urmă constructivă. Tineretul are nevoie de sfaturi, de imbold, de preţuire. Sînt acestea obligaţii izvorînd din etica profesiunii noastre. Aroganţa faţă de solistele sau soliştii provinciali manifestată de unii cîntăreţi sau cîntăreţe consacrate, fie pe faţă, fie printr-o solemnă izolare, merită să fie criticată şi dezaprobată fără înconjur. Încurajarea elementelor tinere constituie, deopotrivă, una din sarcinile de căpetenie ale formaţiilor de orchestră populară.
Primaşul şi instrumentiştii acestor formaţii trebuie să-şi dea osteneala să depisteze talentele tinere din masa ţărănească a regiunii unde activează, să le creeze climatul prielnic şlefuirii şi afirmării lor artistice. Împlinirea unei asemenea sarcini exclude însă practicarea metodei „încorsetăriiu tinerilor solişti în execuţii şablonizate, impunîndu-li-se cadenţa interpretativă a orchestrei respective sub „apriga baghetă dirijorală
În formarea şi dezvoltarea soliştilor tineri, orchestranţii acompaniatori să nu uite niciodată că au un rol secund ; ei ajută, sprijină, nu determină afirmarea personalităţii originale a unui interpret înzestrat. Numai astfel pot evolua în cele mai bune condiţii talentele tinere.
Ar fi absurd să ne închipuim că Maria Tănase a fost singura interpretă de muzică populară şi că o dată cu dispariţia ei a secat izvorul marilor interpreţi de folclor. Din imensul rezervor al spiritualităţii româneşti, afirmată în toate domeniile creaţiei, se ivesc şi se vor ivi mereu noi elemente dăruite cu vocaţia, care a îngăduit Măriei să atingă zenitul interretării folclorice. Mai ales acum, cînd s-au făurit cele mai une condiţii pentru desăvîrşirea educaţiei artistice a tineretului valoros, o asemenea strădanie de selectare şi de încurajare a elementelor tinere va fi încununată de succes.
Îmbogăţirea repertoriului
O altă îndatorire majoră a formaţiilor orchestrale populare rezidă în necurmata îmbogăţire a repertoriului lor folcloric. Turneele în regiunile unde activează aceste formaţii sînt prilejul cel mai nimerit pentru a culege — cum sublinia Maria — de la izvor cîntecul, redîndu-l poporului „în splendoarea lui, neştirbită nici de prelucrări savante, nici de exagerata inrîurire a stilului personal de interpretare“.
Îmbogăţind mereu repertoriul, atît soliştii cît şi orchestrele trebuie să se ferească de a culege şi răspîndi acele texte hibride care au cîteodată ritm şi rimă populară, dar de obicei amestecă doar cuvinte şi le înşiruie fără nici o valoare şi efect artistic pe canavaua sănătoasă a cîntecului ţărănesc — spunea deseori Maria.
În oraşele şi târgurile de provincie, pe unde mai circulă încâ birjele — vestigii melancolice ale vieţii patriarhale —,. Maria îşi petrece orele libere, colindînd uliţele urbei în droşca cu un cal a întârziatului şi pitorescului mînuitor de hăţuri purtând căciulă de oaie pe ceafă sau şapcă prăfuită şi unsuroasă, trasă pe ochi.
Se opreşte în dreptul caselor, unde curioşii ies la poartă; stă de vorbă cu ei, întrebîndu-i dacă au costume ţărăneşti vechi, dacă ştiu vreun cîntec bătrînesc sau cîntece noi, aduse de curând de tinerii veniţi de prin alte părţi...
Maria, al cărei repertoriu folcloric a atins impresionanta cifră de 400 de piese, dă pilda cea mai instructivă, aplicînd neostenit această metodă în toate regiunile ţării. Desigur, nu oricine poate realiza o operă de asemenea proporţii, dar efortul trebuie făcut, pentru a depăşi — şi ca valoare artistică şi îmbogăţire a repertoriului — numărul restrîns de piese repetate pînă la plictiseală de ani de zile de unii solişti şi unele orchestre populare. Condiţiile de care se bucură astăzi interpreţii impun împlinirea cu rîvnă a acestor obligaţii profesionale, cu abnegaţie, cu elan şi mai ales cu dăruire.
Maria este... din toate satele
Îmbogăţind mereu repertoriul, atît soliştii cît şi orchestrele trebuie să se ferească de a culege şi răspîndi acele texte hibride care au cîteodată ritm şi rimă populară, dar de obicei amestecă doar cuvinte şi le înşiruie fără nici o valoare şi efect artistic pe canavaua sănătoasă a cîntecului ţărănesc — spunea deseori Maria.
În oraşele şi târgurile de provincie, pe unde mai circulă încâ birjele — vestigii melancolice ale vieţii patriarhale —,. Maria îşi petrece orele libere, colindînd uliţele urbei în droşca cu un cal a întârziatului şi pitorescului mînuitor de hăţuri purtând căciulă de oaie pe ceafă sau şapcă prăfuită şi unsuroasă, trasă pe ochi.
Se opreşte în dreptul caselor, unde curioşii ies la poartă; stă de vorbă cu ei, întrebîndu-i dacă au costume ţărăneşti vechi, dacă ştiu vreun cîntec bătrînesc sau cîntece noi, aduse de curând de tinerii veniţi de prin alte părţi...
Maria, al cărei repertoriu folcloric a atins impresionanta cifră de 400 de piese, dă pilda cea mai instructivă, aplicînd neostenit această metodă în toate regiunile ţării. Desigur, nu oricine poate realiza o operă de asemenea proporţii, dar efortul trebuie făcut, pentru a depăşi — şi ca valoare artistică şi îmbogăţire a repertoriului — numărul restrîns de piese repetate pînă la plictiseală de ani de zile de unii solişti şi unele orchestre populare. Condiţiile de care se bucură astăzi interpreţii impun împlinirea cu rîvnă a acestor obligaţii profesionale, cu abnegaţie, cu elan şi mai ales cu dăruire.
Maria este... din toate satele
Dat fiind întinderea neobişnuită a repertoriului ei şi — aşa cum accentuează compozitorul Marţian Negrea — unicatul interpretativ care îi îngăduie să pară olteancă atunci cînd cîntă olteneşte, munteancă, maramureşancă, bănăţeancă, moldoveancă sau ardeleancă „zicînd“ cîntecele din regiunile respective, Maria Tănase este revendicată ca aparţinînd oraşelor sau comunelor pe unde îşi plimbă cîntecele.
— Am întîlnit — relevă scriitorul Gîrneaţă în revista „Flacăra" din 13.11.1965 — oameni în stare să jure că artista e de obârşie din tîrgul sau satul lor, că o ştiu... de cînd se juca în ţărână, că au stat la şcoală în aceeaşi bancă... Astfel, am aflat pe rînd, că Maria se trage dintr-o familie de lăutari craioveni, că este fiica unor ţărani argeşeni, că s-a născut într-o mahala din oraşul Turda, că tatăl ei avea un taraf prin părţile Vasluiului. Iar ca argument decisiv, interlocutorul sublinia : — Păi, nu înţelegi şi dumneata, că numai una de pe la noi (adică din regiunea, oraşul, tîrgul sau satul pe unde colinda Maria) poate să pună atîta foc în cîntecul ăsta, care-i numa al nostru şi numa ai noştri ştiu să-l zică aşa!
Auzind-o interpretând cîteva piese din folclorul ţigănesc, lăutarii şi o parte din publicul spectator au socotit-o de origine ţigănească şi i-au fixat chiar locul naşterii într-o mahala a Capitalei, avînd tată pe un chipeş şi talentat scripcar brun, iar mamă, o olteancă de prin părţile Romanaţilor!
Legenda s-a înfiripat în jurul Măriei încă de pe cînd trăia pentru că a fost socotită ca „aparţinînd întregului popor" şi oamenii, în nemărginita şi sincera lor admiraţie pentru artistă, simt nevoia să spună cinstit şi naiv neadevăruri nevinovate pe seama obîrşiei şi a calităţilor ei (tot revista „Flacăra" — interviu Gîrneaţă).
Marile însuşiri ale cîntăreţei au aşezat-o de mult în rîndurile autenticelor valori artistice ale neamului.
Cîntecul pescarilor
În vara anului 1959, Maria îşi ia răgazul să se odihnească trei săptămîni pe plaja de la Mangalia. Pescarii, vestiţii pescari din partea locului, o invită într-o seară la casa de cultură, rugînd-o „să le zică" ori ce o vrea, cu acompaniamentul unui taraf improvizat, alcătuit din lăutari veniţi şi ei să se prăjască la soare pe nisipul mării.
Pînă spre miezul nopţii, pescari de toate vîrstele, cu ochi albaştri şi bărbi subţiri ţesute din fire de borangic, îşi înroșesc palmele aplaudînd-o, ameţiţi de bucuria prilejuită de melodiile ţărăneşti ale cîntăreţei.
Ca la un semn magic, după ce tace Maria, pescarii se pornesc — în limba lor lipovenească — să cînte şi ei cîteva melodii. Între ele, un străvechi cîntec, care răsună de veacuri din bălţile încărcate de stuf ale Deltei danubiene pînă departe pe litoralul Mării Negre. Maria îi roagă să-l repete. Prinde melodia şi scrie, după obiceiul ei, în caiet versurile.
Cînd revine în Capitală ni-l cîntă şi nouă; el este izvorul care a inspirat „Cîntecul pescarilor”:
Cînd marea adoarme
Pînă spre miezul nopţii, pescari de toate vîrstele, cu ochi albaştri şi bărbi subţiri ţesute din fire de borangic, îşi înroșesc palmele aplaudînd-o, ameţiţi de bucuria prilejuită de melodiile ţărăneşti ale cîntăreţei.
Ca la un semn magic, după ce tace Maria, pescarii se pornesc — în limba lor lipovenească — să cînte şi ei cîteva melodii. Între ele, un străvechi cîntec, care răsună de veacuri din bălţile încărcate de stuf ale Deltei danubiene pînă departe pe litoralul Mării Negre. Maria îi roagă să-l repete. Prinde melodia şi scrie, după obiceiul ei, în caiet versurile.
Cînd revine în Capitală ni-l cîntă şi nouă; el este izvorul care a inspirat „Cîntecul pescarilor”:
Cînd marea adoarme
sub ploaie de umbre,
pescari cu bărbi arămii
şi braţe vînjoase
trag marea pe ţărm...
O clipă, doar,
albastrul undelor
O clipă, doar,
albastrul undelor
acoperă nisipul.
Atît. O clipă!
Şi-apoi
înfricoşate
aleargă
undele-napoi
să se-mpreune nesfîrşirii
din care s-au desprins,
să-şi scuture în pulberea gălbuie
argintul jucăuş al peştilor.
Rămîn pe ţărm
pescarii singuri
să cîntărească prada
culeasă în amurg
din zbuciumul nepotolit al mării.
Atît. O clipă!
Şi-apoi
înfricoşate
aleargă
undele-napoi
să se-mpreune nesfîrşirii
din care s-au desprins,
să-şi scuture în pulberea gălbuie
argintul jucăuş al peştilor.
Rămîn pe ţărm
pescarii singuri
să cîntărească prada
culeasă în amurg
din zbuciumul nepotolit al mării.
Ionică
În turneu la Vatra-Dornei, în parc, Maria este impresionată de zvelta şi semeaţa arătare a unui plop cu frunza ţesută pe margini cu fire de argint.
Dintr-o ramură desprinde o vergea subţire ca luminarea, cumpără un ghiveci, îl umple cu pămînt şi în mijloc înfige delicata nuieluşă.
Sosind acasă, aşează ghiveciul cu rămurica din Vatra-Dornei în odaia de culcare, lîngă fereastră. O udă în fiecare zi şi îi poartă de grijă ca unei făpturi odrăslite de ea.
După doi ani, nuieluşa s-a înălţat atingînd tavanul odăii.
Plopul Ionică al Măriei ! Îl cunosc toţi locatarii blocului. Prietenii care vin s-o vadă se minunează de silueta plopului din dormitor.
Vrînd să sfredelească tavanul odăii ca să-şi înalţe, ca toţi strămoşii, fruntea către cer, cîntăreaţa se hotărăşte să-l planteze în grădina copilăriei, în Livada cu Duzi. În ziua rînduirii plopului Ionică între ceilalţi arbori ai vestitei grădini, a fost în mahalaua Cărămidarilor o adevărată sărbătoare, prelungită în cîntece şi zaiafet pînă spre dimineaţă.
Dar... crescut în climatul dulce, fără vînturi, fără ger, mîngîiat de căldura caloriferului, plopul Măriei — în grădina luminoasă, în rînd cu ceilalţi copaci obişnuiţi să trăiască fără răsfăţ — nu poate rezista în lupta de adaptare şi înfruntare a asperităţilor existenţei.
După opt luni de încercări nerodnice, plopul Ionică s-a ofilit, s-a uscat şi s-a stins... Simplă prăjină cojită, seacă, bătută în pămînt, ca stîlpul rămas singuratic, dintr-o cocioabă de lemn, suflată de furia furtunii!
Mereu culege cîntece
Dintr-o ramură desprinde o vergea subţire ca luminarea, cumpără un ghiveci, îl umple cu pămînt şi în mijloc înfige delicata nuieluşă.
Sosind acasă, aşează ghiveciul cu rămurica din Vatra-Dornei în odaia de culcare, lîngă fereastră. O udă în fiecare zi şi îi poartă de grijă ca unei făpturi odrăslite de ea.
După doi ani, nuieluşa s-a înălţat atingînd tavanul odăii.
Plopul Ionică al Măriei ! Îl cunosc toţi locatarii blocului. Prietenii care vin s-o vadă se minunează de silueta plopului din dormitor.
Vrînd să sfredelească tavanul odăii ca să-şi înalţe, ca toţi strămoşii, fruntea către cer, cîntăreaţa se hotărăşte să-l planteze în grădina copilăriei, în Livada cu Duzi. În ziua rînduirii plopului Ionică între ceilalţi arbori ai vestitei grădini, a fost în mahalaua Cărămidarilor o adevărată sărbătoare, prelungită în cîntece şi zaiafet pînă spre dimineaţă.
Dar... crescut în climatul dulce, fără vînturi, fără ger, mîngîiat de căldura caloriferului, plopul Măriei — în grădina luminoasă, în rînd cu ceilalţi copaci obişnuiţi să trăiască fără răsfăţ — nu poate rezista în lupta de adaptare şi înfruntare a asperităţilor existenţei.
După opt luni de încercări nerodnice, plopul Ionică s-a ofilit, s-a uscat şi s-a stins... Simplă prăjină cojită, seacă, bătută în pămînt, ca stîlpul rămas singuratic, dintr-o cocioabă de lemn, suflată de furia furtunii!
Mereu culege cîntece
După 1944, turneele artistice se bucură de o grijă deosebită din partea statului. Se pun la dispoziţia ansamblurilor artistice, plecînd în turneu, vagoane amenajate special, pentru ca soliştii şi instrumentiştii să aibă confortul unui etaj de hotel pe roate, dotat adesea şi cu un „compartiment pentru repetiţii".
În „salonul" acesta, Maria aduce de prin gări, din tîrguri şi din sate, muncitori, ţărani şi ţărance de toate vîrstele, pe care îi aude zicînd cîntece neînscrise în repertoriul ei. Îi ospătează, îi îmbie în fel şi chip ca să le cîştige încrederea, înlăturînd suspiciunile caracteristice firii ţăranului nostru şi apoi, cînd prind curaj şi se pornesc pe cîntat, îşi notează versurile în caiet şi înregistrează melodiile pe „banda memoriei", care ţine de domeniul fabulei.
Despre urechea-i absolută şi memoria-i deconcertantă ne- au vorbit rînd pe rînd, Theodor Rogalski, Ionel Perlea, H. Mălineanu, Nicuşor Constantinescu, H. Nicolaide, Sergiu Malagamba, Temistocle Popa, Leonida Petrescu.
Marele dirijor Perlea ne povestea prin 1940:
— Călătorind în maşină împreună cu Maria Tănase pe Valea Prahovei în drum spre Braşov, la intrarea în Cîmpina am întîlnit pe şosea un muncitor petrolist cîntînd din fluier. Maria a oprit maşina şi l-a întrebat încotro merge. — La Sinaia! i-a răspuns muncitorul. — Bine, urcă în maşină. Te lăsăm noi acolo ! Pe drum îl roagă să-i zică ceva din fluier. Ascultă de două ori melodia şi începe să o fredoneze fără nici o greşală. Muncitorul holbează ochii: — Asta-i minune, cucoană! Da... repede aţi prins-o! Ia, să vă mai zic una, să vedem ! Asta-i mai grea, că-i cu floricele! Cînd a văzut că Maria iar i-a prins-o la iuţeală, a mai zis două...; Sfpetîndu-se minunea, o întrebă sfios: — Cucoană, nu vă supăraţi, ce meserie aveţi d-voastră ? Că, ce faceţi d-voastră cu fluierăturile mele, nu-i lucru curat!
— Ba-i foarte curat, băiatule. Eu sînt Maria Tănase.
— Aşaaa!? Acum înţeleg! Să vă bată norocul, doamnă Maria!
Au lăsat fluierarul la Sinaia şi tot drumul pînă la Braşov, Maria a repetat cele patru cîntece, prinse de la muncitorul petrolist întîlnit la marginea oraşului Cîmpina.
De pretutindeni culege cîntece, le înregistrează, înscriindu-le stihurile în nelipsitul ei caiet.
La scaldă
În timpul verii, în zilele toride, Maria îşi îmbracă costumul de baie şi porneşte Ia scaldă, în apa rîurilor de prin apropierea localităţilor unde poposeşte trenul.
Fetele, băietanii şi femeile — înălbind pînza ţesută în războaie — o recunosc şi fac cerc în juru-i, „vorovăind“ împreună, cum ne spunea Maria. O roagă să le cînte ceva: cîntăreaţa le făgăduieşte, dar le cere mai întîi să zică fiecare câte un cîntec de-al lor. Cînd aude vreo piesă necunoscută, îi pune să o repete, pînă o memorizează.
La un matineu în oraşul Năsăud, venind spre sala de spectacol, publicul ascultă, la megafoanele de pe uliţele oraşului, muzică populară interpretată de Maria Tănase, transmisă de postul de radio Bucureşti.
— Va-să-zică, aruncă cineva vorba, aşa stă treaba: Maria Tănase cîntă la Bucureşti şi escrocii ăştia cu reprezentaţia îi pun fotografia pe afiş la noi, la Năsăud, ca să ne amăgească! Să le fie ruşine!
Atît a fost deajuns; zvonul prinde aripi, strecurînd îndoiala în sufletele spectatorilor. Pasămite, mulţi dintre ei nu ştiau că transmisiunile radiofonice se fac de pe imprimările pe discuri sau înregistrările pe bandă.
Cînd să înceapă programul, din sală se aud strigăte:
— Să ni se dea banii înapoi ! Să ni se dea banii înapoi, dacă nu cîntă Maria Tănase !
Organizatorul local apare în faţa cortinei şi roagă pe spectatori să fie liniştiţi:
— Maria Tănase se află printre noi, aici, va cînta şi acum la matineu şi la spectacolul de seară.
Voci:
— Lasă că ştim noi şmecheria! Maria Tănase cîntă acum la Bucureşti la radio şi aţi adus pe una care „face“ pe Maria Tănase! Nu vă merge cu noi! Daţi-ne banii înapoi!
Conducerea turneului, înţelegînd în sfîrşit despre ce este vorba, roagă pe Maria să apară la rampă şi să liniştească sala cu prezenţa ei „în carne şi oase“.
Unii dintre spectatori o recunosc, alţii însă nu vor să creadă că este ea, ci vreuna care-i seamănă.
Voci :
— Să-i vedem buletinul de populaţie, altfel nu ne puteţi convinge!
Doi dintre cei mai isteţi urcă pe scenă.
Maria le arată buletinul: Maria Sachelarie!
— Păi, vedeţi? Tot noi avem dreptate: Ce legătură are Maria Sachelarie cu Maria Tănase... V-am prins şmecheria ! Asta face pe Maria Tănase, deşi e nevasta lui Sachelarie! Daţi-ne banii înapoi că iese scandal mare, nu scăpaţi teferi de-aicea! Banii înapoi!
— Măi, oameni buni, potoliţi-vă ! Eu sînt Maria Tănase. Nu e nici o măsluială. În buletin port numele soţului.
— Lasă, lasă, nu ne prosteşti pe noi! La Năsăud vi s-a înfundat ! Noi ştim sigur că Maria Tănase nu-i măritată. Dumneata faci pe cîntăreaţa în locul ei, ca să ne luaţi banii...
Maria Tănase, aia adevărată, am auzit-o noi, venind încoace spre sală, cîntînd la radio Bucureşti.
Maria se uită lung şi zîmbeşte:
— Măi, băieţi, vă repet că eu sînt Maria Tănase, iar de nu vă liniştiţi, vă zic eu una acuma... de vă sar pantofii din picioare!
În clipa aceea, răsună un stol de voci tinereşti din fundul sălii :
— Dînsa e ! Dînsa e! O cunoaştem noi, c-am fost azi la scaldă împreună şi ne-a cîntat „Văleleu!“
Sînt băetanii de Ia rîu. Mărturia lor spontană, sinceră dezlănţuie o furtună de aplauze.
Nimeni nu mai cutează să pună la îndoială prezenţa Măriei.
În cîteva turnee, Maria are parteneri de program pe artistul poporului Ştefănescu-Goangă, artistul poporului Griore Vasiliu-Birlic şi artistul emerit N. Stroe, colegul ei de Teatrul satiric-muzical.
În această tovărăşie, turneele Măriei contribuie la cizelarea gustului public pentru înţelegerea frumuseţii cîntecului popular, a dramei muzicale, a creaţiilor autorilor băştinaşi şi străini în comediile satirice de moravuri etc.
În fiecare an, oraşele, tîrgurile, satele, colindate de Maria, işi schimbă faţa. Mii de blocuri se înalţă proaspete şi semeţe incercuind oraşele sau brăzdînd cu silueta lor tinerească vechile uliţe, presărate acum cu parcuri şi grădini.
Reprezentaţiile turneelor ei nu mai au loc în magazii sau în săli meschine, neîncăpătoare, ci în sălile moderne, spaţioase ale teatrelor noi din fiecare oraş, în grădinile de vară cu mii de locuri anume croite pentru spectacole, la Timişoara, Bacău, Botoşani, Gheorghe Gheorghiu-Dej (fost Oneşti), Reşiţa, Hunedoara, Oradea, Constanţa, Petroşani, Mediaş, Săvineşti, Cugir, Petrila etc.
În peisajul mereu înnoit al oraşelor şi satelor, Maria este primită şi aplaudată pentru cîntecele ei de zeci de mii de muncitori, oţelari, mineri, petrolişti, stînjenari şi de ţărani cooperatişti, tixind sălile de spectacol sau grădinile de vară.
Maria ne mărturisea, lăcrimînd fericită, că în climatul nou de viaţă, făurit de însufleţirea maselor, cîntecele ei — joc fascinant de imagini şi şerpuiri melodice, tăiate cînd şi cînd de săgeata strigătului suferinţei, înmănunchind stihurile înţelepciunii populare — topeau sufletele ascultărilor în unisonul dragostei neţărmurite pentru patria noastră.
În „Contemporanul" din 1.1.1960, apar aceste rînduri ale Măriei închinate Republicii:
„Închei anul 1959 şi întîmpin ziua de 30 decembrie cu bucuria pe care o port cu mine, izvorînd din ultimul turneu făcut în Transilvania şi Banat. Muţumesc direcţiunii Teatrului „Constantin Tănase" că mi-a dat prilejul să cînt din nou la Hunedoara, Baia Mare, Reşiţa, Timişoara, Cluj, Turda şi în alte centre muncitoreşti. Am cîntat pentru muncitori şi am simţit, în liniştea cu care m-au ascultat şi apoi în entuziasmul cu care m-au aplaudat, că mă ţineau drept a lor; şi eu îi simţeam ai mei, ai noştri, ai artiştilor. I-am văzut scoţînd oţel din cuptoare, dar de data aceasta la spectacol, i-am văzut transformînd orchestra de „jazz Bucureşti" într-o adevărată „bandă", adică orchestră de muzică populară ardelenească şi bănăţeană. Cîntau flăcăii noştri din orchestra pe care o dirija Malagamba, de parcă de cînd lumea nu mai cîntaseră decît folclor! Turneul a fost pentru mine un prilej de regăsire în mijlocul celor de la care am învăţat să cînt. Am regăsit publicul muncitoresc mai hotărît, mai viu şi mai mîndru de ceea ce îi aparţine. Pot mărturisi cu hotărîre că în Republică muncitorii şi-au înfrumuseţat simţirea. De aceea, pentru ei şi pentru Republica noastră, cînt şi voi cînta. Şi-mi doresc să cînt din ce în ce pe înţelesul şi inima acestor oameni curaţi, harnici şi cinstiţi. Ce-mi pot dori mai mult ?".
În programul televiziunii de duminică 6 martie 1960 figurează şi un concert de muzică populară, executat de orchestra „Lazăr Cernescu" din Caransebeş.
Pentru întîia şi ultima oară, Maria Tănase — fără ca ea însăşi să cînte — prezintă în medalioane scurte şi sugestive pe solişti. Între aceştia figura şi o tînără necunoscută, Minodora Nemeş, fiica frumoasei şi harnicei cooperatiste Rusalina, din comuna Hodoni de lîngă Timişoara.
O întîlnise la Caransebeş cu un an înainte, în iarna anului 1959, cu prilejul unor repetiţii cu orchestra locală.
— Ce-i cu tine pe aicea? o întreabă Maria.
— Sînt şi eu o cîntăreaţă, doamnă Maria.
Fetele, băietanii şi femeile — înălbind pînza ţesută în războaie — o recunosc şi fac cerc în juru-i, „vorovăind“ împreună, cum ne spunea Maria. O roagă să le cînte ceva: cîntăreaţa le făgăduieşte, dar le cere mai întîi să zică fiecare câte un cîntec de-al lor. Cînd aude vreo piesă necunoscută, îi pune să o repete, pînă o memorizează.
La un matineu în oraşul Năsăud, venind spre sala de spectacol, publicul ascultă, la megafoanele de pe uliţele oraşului, muzică populară interpretată de Maria Tănase, transmisă de postul de radio Bucureşti.
— Va-să-zică, aruncă cineva vorba, aşa stă treaba: Maria Tănase cîntă la Bucureşti şi escrocii ăştia cu reprezentaţia îi pun fotografia pe afiş la noi, la Năsăud, ca să ne amăgească! Să le fie ruşine!
Atît a fost deajuns; zvonul prinde aripi, strecurînd îndoiala în sufletele spectatorilor. Pasămite, mulţi dintre ei nu ştiau că transmisiunile radiofonice se fac de pe imprimările pe discuri sau înregistrările pe bandă.
Cînd să înceapă programul, din sală se aud strigăte:
— Să ni se dea banii înapoi ! Să ni se dea banii înapoi, dacă nu cîntă Maria Tănase !
Organizatorul local apare în faţa cortinei şi roagă pe spectatori să fie liniştiţi:
— Maria Tănase se află printre noi, aici, va cînta şi acum la matineu şi la spectacolul de seară.
Voci:
— Lasă că ştim noi şmecheria! Maria Tănase cîntă acum la Bucureşti la radio şi aţi adus pe una care „face“ pe Maria Tănase! Nu vă merge cu noi! Daţi-ne banii înapoi!
Conducerea turneului, înţelegînd în sfîrşit despre ce este vorba, roagă pe Maria să apară la rampă şi să liniştească sala cu prezenţa ei „în carne şi oase“.
Unii dintre spectatori o recunosc, alţii însă nu vor să creadă că este ea, ci vreuna care-i seamănă.
Voci :
— Să-i vedem buletinul de populaţie, altfel nu ne puteţi convinge!
Doi dintre cei mai isteţi urcă pe scenă.
Maria le arată buletinul: Maria Sachelarie!
— Păi, vedeţi? Tot noi avem dreptate: Ce legătură are Maria Sachelarie cu Maria Tănase... V-am prins şmecheria ! Asta face pe Maria Tănase, deşi e nevasta lui Sachelarie! Daţi-ne banii înapoi că iese scandal mare, nu scăpaţi teferi de-aicea! Banii înapoi!
— Măi, oameni buni, potoliţi-vă ! Eu sînt Maria Tănase. Nu e nici o măsluială. În buletin port numele soţului.
— Lasă, lasă, nu ne prosteşti pe noi! La Năsăud vi s-a înfundat ! Noi ştim sigur că Maria Tănase nu-i măritată. Dumneata faci pe cîntăreaţa în locul ei, ca să ne luaţi banii...
Maria Tănase, aia adevărată, am auzit-o noi, venind încoace spre sală, cîntînd la radio Bucureşti.
Maria se uită lung şi zîmbeşte:
— Măi, băieţi, vă repet că eu sînt Maria Tănase, iar de nu vă liniştiţi, vă zic eu una acuma... de vă sar pantofii din picioare!
În clipa aceea, răsună un stol de voci tinereşti din fundul sălii :
— Dînsa e ! Dînsa e! O cunoaştem noi, c-am fost azi la scaldă împreună şi ne-a cîntat „Văleleu!“
Sînt băetanii de Ia rîu. Mărturia lor spontană, sinceră dezlănţuie o furtună de aplauze.
Nimeni nu mai cutează să pună la îndoială prezenţa Măriei.
În cîteva turnee, Maria are parteneri de program pe artistul poporului Ştefănescu-Goangă, artistul poporului Griore Vasiliu-Birlic şi artistul emerit N. Stroe, colegul ei de Teatrul satiric-muzical.
În această tovărăşie, turneele Măriei contribuie la cizelarea gustului public pentru înţelegerea frumuseţii cîntecului popular, a dramei muzicale, a creaţiilor autorilor băştinaşi şi străini în comediile satirice de moravuri etc.
În fiecare an, oraşele, tîrgurile, satele, colindate de Maria, işi schimbă faţa. Mii de blocuri se înalţă proaspete şi semeţe incercuind oraşele sau brăzdînd cu silueta lor tinerească vechile uliţe, presărate acum cu parcuri şi grădini.
Reprezentaţiile turneelor ei nu mai au loc în magazii sau în săli meschine, neîncăpătoare, ci în sălile moderne, spaţioase ale teatrelor noi din fiecare oraş, în grădinile de vară cu mii de locuri anume croite pentru spectacole, la Timişoara, Bacău, Botoşani, Gheorghe Gheorghiu-Dej (fost Oneşti), Reşiţa, Hunedoara, Oradea, Constanţa, Petroşani, Mediaş, Săvineşti, Cugir, Petrila etc.
În peisajul mereu înnoit al oraşelor şi satelor, Maria este primită şi aplaudată pentru cîntecele ei de zeci de mii de muncitori, oţelari, mineri, petrolişti, stînjenari şi de ţărani cooperatişti, tixind sălile de spectacol sau grădinile de vară.
Maria ne mărturisea, lăcrimînd fericită, că în climatul nou de viaţă, făurit de însufleţirea maselor, cîntecele ei — joc fascinant de imagini şi şerpuiri melodice, tăiate cînd şi cînd de săgeata strigătului suferinţei, înmănunchind stihurile înţelepciunii populare — topeau sufletele ascultărilor în unisonul dragostei neţărmurite pentru patria noastră.
În „Contemporanul" din 1.1.1960, apar aceste rînduri ale Măriei închinate Republicii:
„Închei anul 1959 şi întîmpin ziua de 30 decembrie cu bucuria pe care o port cu mine, izvorînd din ultimul turneu făcut în Transilvania şi Banat. Muţumesc direcţiunii Teatrului „Constantin Tănase" că mi-a dat prilejul să cînt din nou la Hunedoara, Baia Mare, Reşiţa, Timişoara, Cluj, Turda şi în alte centre muncitoreşti. Am cîntat pentru muncitori şi am simţit, în liniştea cu care m-au ascultat şi apoi în entuziasmul cu care m-au aplaudat, că mă ţineau drept a lor; şi eu îi simţeam ai mei, ai noştri, ai artiştilor. I-am văzut scoţînd oţel din cuptoare, dar de data aceasta la spectacol, i-am văzut transformînd orchestra de „jazz Bucureşti" într-o adevărată „bandă", adică orchestră de muzică populară ardelenească şi bănăţeană. Cîntau flăcăii noştri din orchestra pe care o dirija Malagamba, de parcă de cînd lumea nu mai cîntaseră decît folclor! Turneul a fost pentru mine un prilej de regăsire în mijlocul celor de la care am învăţat să cînt. Am regăsit publicul muncitoresc mai hotărît, mai viu şi mai mîndru de ceea ce îi aparţine. Pot mărturisi cu hotărîre că în Republică muncitorii şi-au înfrumuseţat simţirea. De aceea, pentru ei şi pentru Republica noastră, cînt şi voi cînta. Şi-mi doresc să cînt din ce în ce pe înţelesul şi inima acestor oameni curaţi, harnici şi cinstiţi. Ce-mi pot dori mai mult ?".
În programul televiziunii de duminică 6 martie 1960 figurează şi un concert de muzică populară, executat de orchestra „Lazăr Cernescu" din Caransebeş.
Pentru întîia şi ultima oară, Maria Tănase — fără ca ea însăşi să cînte — prezintă în medalioane scurte şi sugestive pe solişti. Între aceştia figura şi o tînără necunoscută, Minodora Nemeş, fiica frumoasei şi harnicei cooperatiste Rusalina, din comuna Hodoni de lîngă Timişoara.
O întîlnise la Caransebeş cu un an înainte, în iarna anului 1959, cu prilejul unor repetiţii cu orchestra locală.
— Ce-i cu tine pe aicea? o întreabă Maria.
— Sînt şi eu o cîntăreaţă, doamnă Maria.
— Cum îţi zice ?
— Minodora.
— Fiindcă îţi zice aşa frumos, şi eşti şi... cîntăreaţă, hai să spălăm repede fularele astea albe, ca să le punem la gît!
Aşa s-au cunoscut.
Avea un repertoriu curat, format din cîntecele prinse după ureche în copilărie, pe locurile unde se născuse şi crescuse plnă la 17 ani, cînd a fost aleasă din rîndurile ţăranilor pentru a participa la un concurs de amatori.
Debutează în acelaşi an ca solistă în orchestra „Lazăr Cernescu", statornicindu-se apoi pe lîngă această orchestră. Cîntecul, vibrînd pe firişorul glasului, nu părea „făcut" sau improvizat din împrumuturi sau imitaţii.
Pe ţărăncuţa aceasta, purtînd cu ea cîntecul bănăţean, o ia Maria, cu învoirea părinţilor, la Bucureşti s-o crească. O dă la Şcoala populară de artă în clasa profesoarei Mia Barbu, ca să-i întregească cultura muzicală.
O programează şi o poartă cu ea în turnee prin ţară, recomandînd-o la radio şi la televiziune; o plimbă peste tot ca să-i îmbogăţească cunoştinţele, văzînd, ascultînd, întrebînd.
Se cheltuieşte sufleteşte ca o adevărată mamă, dornică să vadă rotunjindu-i-se educaţia şi afirmîndu-şi însuşirile artistice pe măsura puterilor ei de expresie.
Minodora a avut norocul să trăiască trei ani în preajma unei personalităţi artistice. Maria a îndemnat-o pe tînăra cîntăreaţă să nu uite o clipă sfaturile şi calea indicată de dînsa! Acesta-i va fi îndreptarul ei sigur în carieră şi în viaţă.
Imaginile din colaj una câte una cu mai multe informații în conexiune - la această legătură.
__________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #JudetulValcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #memorialistica #muzicapopulara #FolclorRomanesc #MariaTănase #teatrulderevista #teatru #Alhambra #AlhambraBroadway #ConstantinTanase #satirapolitica #romanțe
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu