ISTORIA MEDICALĂ A RÂMNICULUI ŞI A JUDEŢULUI VÂLCEA
Octavian Popescu - Titi Mihail Gherghina
Din cele mai vechi timpuri oamenii au făcut legătura diferitelor îmbolnăviri cu respectarea prescripţiilor religioase. Ei considerau că toate bolile sunt legate de religie, boala fiind o pedeapsă din partea divinităţii iar vindecarea este o consecinţa respectării îndatoririlor religioase.
Medicina populară românească - empiriomedicina - conţine totalitatea cunoştinţelor empirice precum şi a credinţelor deşarte asupra bolilor, cauzelor acestora şi a vindecării lor.
În medicina tradiţional-populară românească se găsesc multe elemente de medicină tracică, sarmatică, greco-romană şi slavă.
La noi românii, ca şi la alte popoare, de mult, de când încă nu se ştia despre doctori şi despre medicamente, fiecare om îşi căuta leacul singur, folosindu-se de cunoştinţele moştenite şi transmise pe cale orală şi rareori scrisă, din generaţie în generaţie. De obicei recurgeau la frecţii, masaje, cataplasme şi la plantele medicinale considerate „ierburi sau buruieni de leac” cunoscute de ei. O serie de informaţii despre plantele de leac le avem din lucrarea „Materia medicală" scrisă de anticul Pedanios Dioscoride, în care descrie multe din plantele pe care le mai folosesc încă şi astăzi locuitorii zonelor rurale şi care poartă denumiri geto-traco-dacice (29).
În acea lucrare el a făcut o interesantă sinteză a cunoştinţelor medico-farmaceutice şi botanice despre 704 plante, pe care, în cea mai mare parte le şi descrie; dintre ele, 40 de denumiri de plante sunt de origine dacică.Medicina empirică a constituit un izvor nesecat de cunoştinţe vindecătoare şi pentru practica medicală a călugărilor din bolniţele mănăstireşti, despre care am relatat în capitolul precedent al lucrării..
Din studiul documentelor cu referire la bolniţe, reiese clar că pe lângă slujbele religioase (sacroterapie) acolo se administrau bolnavilor diferite unguente şi ceaiuri preparate de călugării bine cunoscători în medicina populară.
Luminatul domn al Ţării Româneşti Matei Basarab, în anul 1640, sprijină tipărirea în limba română, la Mănăstirea Govora a unei pravile bisericeşti, zisă şi „cea mică”, care cuprinde legiuiri bisericeşti, dar şi câteva percepte medicale sau de igienă, constituind astfel un fel de cod medico-legal, care este considerat astăzi cel dintâi în tara noastră.
Începând din secolul al XVI-lea viaţa oraşului Râmnicul Vâlcea s-au produs schimbări importante în modul de asigurare a stării de sănătate a locuitorilor săi. Familile boiereşti, şi o mare parte a locuitorilor înstăriţi, ai oraşului au contribuit la apariţia şi în acest oraş apar la Râmnic „doftorilor" şi a „bărbierilor-chirurgi”.
Printre primi care tratau într-o manieră cât de cât ştiinţifică diferitele afecţiuni au fost felcerii - persoane cu pregătire medicală medie, care-i ajută pe medicii-agenţii sanitari, care tratau rănile, scoteau măsele, aplicau lipitori şi/ sau ventiize, preparau diferite ceaiuri şi siropuri etc.
Bărbierii se ocupau şi ei cu scoaterea măselelor, cu prelevarea de sânge sau cu prepararea şi aplicarea unor alifii pentru diferite tratamente a feţei.
Chirurgii-bărbieri lucrau în propriile frizerii, unde făceau şi mici intervenţii chirurgicale sau îi vizitau la domiciliu pe unii bolnavii sau pe cei grav accidentaţi.
Între documentele existente din anul 1903 în fondul Primăriei Râmnicul Vâlcii, pe când era medic şef al oraşului dr. Gheorghe Sabin există unele care ne dau posibilitatea de a cunoaşte locaţiile şi pe câţiva din bărbierii râmniceni care „scoteau dinţii, pansau rănile sau puneau ventuze.
Astfel aflăm că în „bărbieria” lui Gh. Pascu, printre ustensilele sale obişnuite se găseau şi instrumente de scos dinţii, ca de altfel şi în „bărbieria” lui Gh. Marinescu, care se ocupa şi el cu scoaterea dinţilor.
Până târziu, pe la începutul sec. al XX-lea, mahalalele mărginaşe ale Râmnicului n-au prea ştiut de doctori. Locuitorii lor încercau să-şi vindece beteşugurile „cu fierturile şi cu plămădelile babelor doftoroaie, cu prelevări de sânge, cu lipitorile bărbierilor şi mai târziu şi cu leacurile pe care le preparau spiţerii” (11).
De asemenea şi apele tămăduitoare, pe care le beau oamenii suferinzi sau cu care se spălau au avut şi ele un efect mare asupra psihicului acestora.
În partea de nord a oraşului Râmnicul Vâlcii pe ”Valea lui Stanciu" se afla un izvor, unde în vinerea de după Paşti se aduna o mare mulţime de lume din oraş, cât şi din alte părţi şi după ce preotul făcea o slujbă de sfinţire a apei, credincioşii se spălau cu ea, iar alţii luau în vase apa de izvor pentru a fi folosită acasă în diverse situaţii. Izvoare „tămăduitoare” se mai aflau şi în Parcul Zăvoi. Acolo era construit special un pavilion unde oamenii puteau să stea atunci când veneau pentru a face cura cu apă vindecătoare.
Şi în partea de sud-vest, la marginea Râmnicului exista ,,Fântâna Catâri" care era în proprietatea Episcopiei şi a cărei apă tămăduitoare era folosită la spălături oculare în tratamentul bolilor de ochi.
Era şi este binecunoscut faptul că zona vâlceană s-a bucurat şi se bucură de o adevărată bogăţie în păduri, deci de aer curat, dar şi de ape minerale, a căror eficacitate terapeutică oferă o mare varietate de tratamente medicale cu apele terapeutice din Olăneşti, Govora, Călimăneşti, Căciulata şi Ocnele Mari.
Prima semnalizare scrisă în care oraşul Râmnicul Vâlcii este recunoscut ca „loc de odihnă, linişte şi aer curat”, o avem de la 1557, când „Pătraşcu Voievod vine în Râmnic pentru a-şi îngriji sănătatea”.
Secolul al XVIII-lea este bogat în informaţii referitoare la activităţile comerciale ale negustorilor râmniceni dar şi la relaţiile lor cu diferite „case comerciale" din Transilvania de unde, printre diversele mărfuri aduse şi comercializate se găseau şi multe produse farmaceutice, astfel încât populaţia oraşului şi a judeţului se putea aproviziona cu medicamente atât din prăvălii cât şi de la unii comercianţi ambulanţi.
Aşa este cazul negustorului Băluţă Nica Teişanu care făcea negoţ în anul 1787 cu Casa de comerţ „Fraţii Marcu” din Sibiu iar printre mărfurile aduse se găseau şi multe produse farmaceutice, cazul negustorului Gheorghe Marcovici care în anul 1790 aducea medicamente de la Casa de comerţ „M. Sarafane” din Sibiu în schimbul unor mărfuri pe care le ducea din judeţul Vâlcea sau cazul negustorului Dumitrache Iordan care aducea în anul 1793 mărfuri de la Sibiu prin „Casa Fraţilor Marcu"; printre diversele mărfuri aduse de aceşti negustori se aflau şi multe produse farmaceutice.
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la Râmnic îşi fac apariţia .„medicii străini" cu studii medicale recunoscute şi care se stabilesc în urbea vâlceană, moment care constituie începutul medicinii ştiinţifice pe meleagurile vâlcene. Aceşti medici fabricau şi vindeau ei înşişi leacurile farmaceutice pe care le prescriau bolnavilor. Pe lângă plantele curative indigene ei foloseau şi „drogurile”* aduse de diverşi negustori de la Sibiu şi de la Braşov.
În anul 1792, Episcopul Râmnicului, Nectarie a numit ca „hirurg” la Râmnicul Vâlcii, pe medicul Adam Ulrih, pe care după doar un an a voit să-l înlăture din post dar n-a reuşit deoarece „prin porunca lui Vodă s-a stabilit ca să i se continue leafa dohtorului Adam, de 20 taleri lunar”, iar banii care i se datorau proveneau din cutia milelor de la episcopie.
Activitatea medicală în oraşul Râmnicul Vâlcea a stat şi în atenţia domnitorului fanariot Constantin Ipsilanti, care în anul 1802, trimite în judeţul Vâlcea „un doctor osebit, cu ştiinţă de tămăduiri pentru bolnavii din această zonă”. Mai târziu prin adoptarea Regulamentului Organic în Ţara Românească, în anul 1831, se intensifică măsurile de carantină pentru bolile contagioase în judeţele Valahiei. În acea perioadă, la Râmnic a fost instalat medicul Francisc Albiner (sau Alghinerul) ca „dohtor" al ocrugului** Vâlcea".
Începând din anul 1826 şi până în 1840, medic în Râmnic a funcţionat Vasile Anania (zis Grecul). El a îndeplinit funcţia de medic al oraşului, al episcopiei şi al seminarului. După anul 1834 el a coordonat întreaga activitatea medicală din judeţele Vâlcea şi Romanaţi. Patru ani mai târziu aflăm că „medicul Vasile Anania este pedepsit în anul 1838 pentru starea proastă a farmaciei din Râmnicul Vâlcii" (probabil că era vorba de farmacia „Salvator").
__________
* drog = substanţă organică sau anorganică la prepararea medicamentelor. în ţările anglo-saxone dro= orice medicament. Astăzi termenul de drog este rezervat doar substanţelor stupefiante.
** ocrug = veche denumire a circumsripţiei sanitare rurale sau orăşeneşti
În următoarele două decenii, documentele vremii mai consemnează existenţa în oraş şi a altor medici străini: Ion Tischler (medicul ocurgului Vâlcea), Zisu Conofan (care îndeplinea funcţia de medic de ocrug în oraşul Râmnicul Vâlcea; medicul Paul Wilhelm Ziegler (medic de origine germană cu diplomă obţinută la Academia Medico Chirurgicală din Klausenburg şi care profesează în Râmnic între anii 1839 şi 1842) ş.a.
Un medic cu merite mai mari în activitatea de organizare a serviciului medical râmnicean, a fost dr. Martin Schlachter care a profesat între anii 1846-1859 împreună cu doi felceri: Iosif Schtahofer şi Niţă Bărbierul, iar ca spiţer, Samoil Sontag, care deşi avea deschisă o „spiţerie”, nu poseda diplomă.
În anul 1880 este numit medic comunal al oraşului Râmnicul Vâlcea dr. Ion Suciu, cel care, în colaborare cu alţi medici, reuşeşte să construiască primul spital din oraşul şi judeţul Vâlcea în care funcţionează şi astăzi numeroase secţii clinice care intră în componenţa spitalului judeţean de Urgenţă Vâlcea.
În 1835, în Râmnic îşi mai desfăşurau activitatea o moaşe şi doi spiţeri, unul dintre ei fiind Friederich spiţerul, sosit în oraş de la Budapesta..
EVOLUŢIA AŞEZĂMINTELOR SPITALICEŞTI DIN RÂMNIC ŞI DIN JUDEŢUL VÂLCEA
Istoria românilor consemnează faptul că începând din anul 1386 localitatea denumită Râmnicul Vâlcea a devenit reşedinţă domnească pentru Mircea cel Bătrân, care l-a denumit oficial „Oraşul domniei mele”, condus atunci de un „Sfat de pângări” (consilieri ai domnitorului) şi de un „Sfat de bătrâni”.
Cu câteva decenii înaintea acelui eveniment din iniţiativa şi sub protecţia Cavalerilor Teutoni s-a înfiinţat în micul orăşel Râmnicul Vâlcea o mănăstire de călugări franciscani. Odată cu ei au sosit în oraş stabilindu-se aici şi primii meseriaşi şi comercianţi saşi, dar şi numeroşi români transilvăneni, denumiţi „ungureni”.
Din păcate despre acea perioadă şi despre migraţia amintită au rămas foarte puţine însemnări care să permită istoricilor să urmărească continuitatea migraţiei şi transhumanţei din Transilvania către Oltenia de nord. Aşa se explică faptul că despre străinii sosiţi din alte state pe teritoriile vâlcene înainte de secolul al XVIII lea cunoaştem puţine date.
Începând din secolul al XVIII-lea dezvoltarea economică, industrială şi comercială în teritoriul actualului judeţ Vâlcea, ca şi apariţia şi dezvoltarea instituţiilor medicale (sanitare) în acest teritoriu s-au datorat prezenţei a numeroşi străini de neamul nostru sau a unor numeroşi români transilvăneni veniţi şi stabiliţi aici, meleagurile Olteniei de Nord, cunoscută şi sub numele de Oltenia de sub munte.
O privire sumară peste datele istorice cunoscute până în prezent permit observaţia după care străinii de neam au venit în aceste teritorii, au desfăşurat diverse activităţi în special în domeniul comercial, dar şi în cel medical, practicând diverse specialităţi medicale şi farmaceutice învăţându-ne şi pe noi autohtonii să le practicăm şi cu timpul chiar să-i înlocuim.
În termenii democraţiei actuale se poate spune că oltenii sunt gazde bune pentru toţi cei care vin la noi cu gânduri bune. Nu cunoaştem să de fi comis în aceste teritorii acte de discriminare pe criterii etnice.
În anul 1792, în timpul războiului Austriei cu Turcia şi în perioada care a urmat, învingătorul - Imperiul Habsburgic - a organizat în Râmnicul Vâlcea un spital militar în care să se interneze militarii austrieci bolnavi.
După retragerea armatei austriece acel spital „a fost cumpărat şi achitat cu banii Episcopiei Râmnicului şi al mănăstirilor” din judeţul Vâlcea, fiind preluat de edilii oraşului, care s-au preocupat de asigurarea condiţiilor de protejare a sănătăţii cetăţenilor, de aducerea de medicii care să-l deservească, dar şi de organizarea unei carantine capabilă să facă faţă teribilei epidemii de holeră din acea perioadă.
Mult mai târziu, în anul 1832 s-a organizat un spital public în casele boierului Ghiţă Iovipale „în care se vor aduna femeile publice (femeile uşoare n. a. ) şi după căutare să fie oprite cele bolnave şi să fie doftoricite în patru-cinci săptămâni”. Tot în anul acelaşi an în organizarea sistemului sanitar apar şi unităţile de bază pentru asistenţa medicală ambulatorie, circumscripţiile sanitare urbane şi rurale, dar care au devenit funcţionale mult după acea dată -în anul 1848-din cauza lipsei de medici.
În anul 1843 edilii oraşului hotărăsc înfiinţarea unui spital de boli venerice pentru tratarea locuitorilor judeţului Vâlcea, cunoscându-se faptul că numărul acestor boli s-au extins considerabil în rândul populaţiei vâlcene şi în special a celei de la oraş.
În anul 1849 armata rusă a organizat în Râmnicul Vâlcea un spital pentru militarii ruşi existenţi în ţară în aceea perioadă, dar după doar patru luni spitalul s-a mutat în Bucureşti. Tot în deceniul al V-lea al secolului al XlX-lea în oraş s-a înfiinţat un spital pentru militarii turci, dar şi un altul în clădirile Schitului Troianu pentru militarii austrieci bolnavi de holeră. În anul 1852 Domnitorul Barbu Ştirbei emite un „ofis domnesc” prin care se înfiinţează în toate capitalele de judeţ câte un spital de boli venerice, cu un număr de 15 paturi. Nou înfiinţatul spital din Râmnicul Vâlcea era condus de felcerul Anton Vasilicov. Tot atunci din dispoziţia Domnitorului Barbu Ştirbei se realizează îmbunătăţirea şi modernizare sistemului centralizat de aprovizionare cu apă a oraşului. Mai târziu, în anul 1856 se înfiinţează un al doilea spital militar pentru austrieci, care a funcţionat în casele boierului Fotache Radovici.
În anul 1860 în casele boierului Vasile Plăpumaru s-a instalat provizoriu un spital militar pentru militarii români ai batalionului de vânători, spital aflat în sudul oraşului, tot în zona Troianu.
Concomitent cu existenţa spitalelor militare de campanie, pentru cei circa 7000 de locuitori ai Râmnicului activitatea medicală se desfăşura în clădiri improprii. Din acest motiv după anul 1896 începe construcţia în etape a unor noi clădiri care vor pune baza viitorului spital judeţean Vâlcea construit sub directoratul dr. loan Suciu şi care a primit denumirea de „Spitalul judeţean I. G. Duca”.
Din iniţiativa medicului primar Petre Teodorini în anul 1939 se înfiinţează un spital de copii cu 20 paturi.
După izbucnirea celui de al doilea război mondial, pentru ostaşii români răniţi se înfiinţează în Râmnic două spitale militare de campanie - unul în localul Liceului Alexandru Lahovari, condus de căpitanul medic vâlcean Nicolae Negoescu şi altul în localul Seminarului Teologic Sfântul Nicolae, condus tot de un medic vâlcean dr. Petre Teodorini. În aceste spitale au fost îngrijiţi şi trataţi răniţii şi marii mutilaţi de război din Răsărit. În ajutorul medicilor din aceste spitale au venit ca voluntari să ajute numeroase maici din Eparhia Râmnicului, eleve şi femei gospodine dar şi numeroşi voluntari bărbaţi, care au ajutat spitalele în probleme de intendenţă.
Primele documente scrise în legătură cu existenţa unui spital civil în Râmnic datează din anul 1840 constând într-o notă scrisă prin care „medicul era obligat să viziteze bolnavii atât acasă cât şi la spital”. Tot în acelaşi dosar, se găseşte o notă referitoare la înfiinţarea în anul 1843 a unui spital de boli venerice în Râmnicul Vâlcii.
În martie 1844, un anume egumen Antim Temelie din Câmpulung-Muscel trimite un înscris la Râmnicul Vâlcii, prin care oferă o casă a sa situată în mahalaua Sfântul Gheorghe din urbea vâlceană pentru instalarea unei spital, iar în cazul în care casa nu este folosită pentru înfiinţarea unui spital, să se înfiinţeze acolo „o şcoală pentru învăţarea copiilor de orişice stare”
În anul 1846, ocârmuirea „cere din nou magistraturii să ia măsuri urgente pentru ca spitalul să fie înfiinţat conform instrucţiunilor nr. 6499 din 1843”.
În anul 1847 spitalul, deşi relativ nou înfiinţat este mutat în casele lui Ghica Iovipale, vechiul local fiind transformat în şcoală. Lucrările de reorganizare ale spitalului au fost conduse de doctorul M. Şchlahter. Şi ca o noutate, se hotărăşte ca la internarea bolnavilor în spital, comunele din care provin unii bolnavi să contribuie şi ele cu anumite sume de bani.
Datorită epidemiei de holeră care a izbucnit în oraş în anul 1848, s-a hotărât ca „bolnavii să fie internaţi în casa familiei Constantin Măldărescu devenită prin donaţie metoh al Mănăstirii Cozia, construcţie aflată în partea de sud-vest a oraşului, într-o margine”.
Între anii 1848 şi 1849 în oraşul Râmnic a funcţionat ca medic şi doctorul Roth „un refugiat politic sosit din Ardeal” şi care după terminarea revoluţiei s-a reîntors în Ardeal, conform presei vremii.
Un medic cu merite mai mari în activitatea de organizare a serviciului medical râmnicean, a fost dr. Martin Schlachter care a profesat între anii 1846-1859 împreună cu doi felceri: Iosif Schtahofer şi Niţă Bărbierul, iar ca spiţer, Samoil Sontag, care deşi avea deschisă o „spiţerie”, nu poseda diplomă.
În anul 1880 este numit medic comunal al oraşului Râmnicul Vâlcea dr. Ion Suciu, cel care, în colaborare cu alţi medici, reuşeşte să construiască primul spital din oraşul şi judeţul Vâlcea în care funcţionează şi astăzi numeroase secţii clinice care intră în componenţa spitalului judeţean de Urgenţă Vâlcea.
În 1835, în Râmnic îşi mai desfăşurau activitatea o moaşe şi doi spiţeri, unul dintre ei fiind Friederich spiţerul, sosit în oraş de la Budapesta..
EVOLUŢIA AŞEZĂMINTELOR SPITALICEŞTI DIN RÂMNIC ŞI DIN JUDEŢUL VÂLCEA
Istoria românilor consemnează faptul că începând din anul 1386 localitatea denumită Râmnicul Vâlcea a devenit reşedinţă domnească pentru Mircea cel Bătrân, care l-a denumit oficial „Oraşul domniei mele”, condus atunci de un „Sfat de pângări” (consilieri ai domnitorului) şi de un „Sfat de bătrâni”.
Cu câteva decenii înaintea acelui eveniment din iniţiativa şi sub protecţia Cavalerilor Teutoni s-a înfiinţat în micul orăşel Râmnicul Vâlcea o mănăstire de călugări franciscani. Odată cu ei au sosit în oraş stabilindu-se aici şi primii meseriaşi şi comercianţi saşi, dar şi numeroşi români transilvăneni, denumiţi „ungureni”.
Din păcate despre acea perioadă şi despre migraţia amintită au rămas foarte puţine însemnări care să permită istoricilor să urmărească continuitatea migraţiei şi transhumanţei din Transilvania către Oltenia de nord. Aşa se explică faptul că despre străinii sosiţi din alte state pe teritoriile vâlcene înainte de secolul al XVIII lea cunoaştem puţine date.
Începând din secolul al XVIII-lea dezvoltarea economică, industrială şi comercială în teritoriul actualului judeţ Vâlcea, ca şi apariţia şi dezvoltarea instituţiilor medicale (sanitare) în acest teritoriu s-au datorat prezenţei a numeroşi străini de neamul nostru sau a unor numeroşi români transilvăneni veniţi şi stabiliţi aici, meleagurile Olteniei de Nord, cunoscută şi sub numele de Oltenia de sub munte.
O privire sumară peste datele istorice cunoscute până în prezent permit observaţia după care străinii de neam au venit în aceste teritorii, au desfăşurat diverse activităţi în special în domeniul comercial, dar şi în cel medical, practicând diverse specialităţi medicale şi farmaceutice învăţându-ne şi pe noi autohtonii să le practicăm şi cu timpul chiar să-i înlocuim.
În termenii democraţiei actuale se poate spune că oltenii sunt gazde bune pentru toţi cei care vin la noi cu gânduri bune. Nu cunoaştem să de fi comis în aceste teritorii acte de discriminare pe criterii etnice.
În anul 1792, în timpul războiului Austriei cu Turcia şi în perioada care a urmat, învingătorul - Imperiul Habsburgic - a organizat în Râmnicul Vâlcea un spital militar în care să se interneze militarii austrieci bolnavi.
După retragerea armatei austriece acel spital „a fost cumpărat şi achitat cu banii Episcopiei Râmnicului şi al mănăstirilor” din judeţul Vâlcea, fiind preluat de edilii oraşului, care s-au preocupat de asigurarea condiţiilor de protejare a sănătăţii cetăţenilor, de aducerea de medicii care să-l deservească, dar şi de organizarea unei carantine capabilă să facă faţă teribilei epidemii de holeră din acea perioadă.
Mult mai târziu, în anul 1832 s-a organizat un spital public în casele boierului Ghiţă Iovipale „în care se vor aduna femeile publice (femeile uşoare n. a. ) şi după căutare să fie oprite cele bolnave şi să fie doftoricite în patru-cinci săptămâni”. Tot în anul acelaşi an în organizarea sistemului sanitar apar şi unităţile de bază pentru asistenţa medicală ambulatorie, circumscripţiile sanitare urbane şi rurale, dar care au devenit funcţionale mult după acea dată -în anul 1848-din cauza lipsei de medici.
În anul 1843 edilii oraşului hotărăsc înfiinţarea unui spital de boli venerice pentru tratarea locuitorilor judeţului Vâlcea, cunoscându-se faptul că numărul acestor boli s-au extins considerabil în rândul populaţiei vâlcene şi în special a celei de la oraş.
În anul 1849 armata rusă a organizat în Râmnicul Vâlcea un spital pentru militarii ruşi existenţi în ţară în aceea perioadă, dar după doar patru luni spitalul s-a mutat în Bucureşti. Tot în deceniul al V-lea al secolului al XlX-lea în oraş s-a înfiinţat un spital pentru militarii turci, dar şi un altul în clădirile Schitului Troianu pentru militarii austrieci bolnavi de holeră. În anul 1852 Domnitorul Barbu Ştirbei emite un „ofis domnesc” prin care se înfiinţează în toate capitalele de judeţ câte un spital de boli venerice, cu un număr de 15 paturi. Nou înfiinţatul spital din Râmnicul Vâlcea era condus de felcerul Anton Vasilicov. Tot atunci din dispoziţia Domnitorului Barbu Ştirbei se realizează îmbunătăţirea şi modernizare sistemului centralizat de aprovizionare cu apă a oraşului. Mai târziu, în anul 1856 se înfiinţează un al doilea spital militar pentru austrieci, care a funcţionat în casele boierului Fotache Radovici.
În anul 1860 în casele boierului Vasile Plăpumaru s-a instalat provizoriu un spital militar pentru militarii români ai batalionului de vânători, spital aflat în sudul oraşului, tot în zona Troianu.
Concomitent cu existenţa spitalelor militare de campanie, pentru cei circa 7000 de locuitori ai Râmnicului activitatea medicală se desfăşura în clădiri improprii. Din acest motiv după anul 1896 începe construcţia în etape a unor noi clădiri care vor pune baza viitorului spital judeţean Vâlcea construit sub directoratul dr. loan Suciu şi care a primit denumirea de „Spitalul judeţean I. G. Duca”.
Din iniţiativa medicului primar Petre Teodorini în anul 1939 se înfiinţează un spital de copii cu 20 paturi.
După izbucnirea celui de al doilea război mondial, pentru ostaşii români răniţi se înfiinţează în Râmnic două spitale militare de campanie - unul în localul Liceului Alexandru Lahovari, condus de căpitanul medic vâlcean Nicolae Negoescu şi altul în localul Seminarului Teologic Sfântul Nicolae, condus tot de un medic vâlcean dr. Petre Teodorini. În aceste spitale au fost îngrijiţi şi trataţi răniţii şi marii mutilaţi de război din Răsărit. În ajutorul medicilor din aceste spitale au venit ca voluntari să ajute numeroase maici din Eparhia Râmnicului, eleve şi femei gospodine dar şi numeroşi voluntari bărbaţi, care au ajutat spitalele în probleme de intendenţă.
Primele documente scrise în legătură cu existenţa unui spital civil în Râmnic datează din anul 1840 constând într-o notă scrisă prin care „medicul era obligat să viziteze bolnavii atât acasă cât şi la spital”. Tot în acelaşi dosar, se găseşte o notă referitoare la înfiinţarea în anul 1843 a unui spital de boli venerice în Râmnicul Vâlcii.
În martie 1844, un anume egumen Antim Temelie din Câmpulung-Muscel trimite un înscris la Râmnicul Vâlcii, prin care oferă o casă a sa situată în mahalaua Sfântul Gheorghe din urbea vâlceană pentru instalarea unei spital, iar în cazul în care casa nu este folosită pentru înfiinţarea unui spital, să se înfiinţeze acolo „o şcoală pentru învăţarea copiilor de orişice stare”
În anul 1846, ocârmuirea „cere din nou magistraturii să ia măsuri urgente pentru ca spitalul să fie înfiinţat conform instrucţiunilor nr. 6499 din 1843”.
În anul 1847 spitalul, deşi relativ nou înfiinţat este mutat în casele lui Ghica Iovipale, vechiul local fiind transformat în şcoală. Lucrările de reorganizare ale spitalului au fost conduse de doctorul M. Şchlahter. Şi ca o noutate, se hotărăşte ca la internarea bolnavilor în spital, comunele din care provin unii bolnavi să contribuie şi ele cu anumite sume de bani.
Datorită epidemiei de holeră care a izbucnit în oraş în anul 1848, s-a hotărât ca „bolnavii să fie internaţi în casa familiei Constantin Măldărescu devenită prin donaţie metoh al Mănăstirii Cozia, construcţie aflată în partea de sud-vest a oraşului, într-o margine”.
Între anii 1848 şi 1849 în oraşul Râmnic a funcţionat ca medic şi doctorul Roth „un refugiat politic sosit din Ardeal” şi care după terminarea revoluţiei s-a reîntors în Ardeal, conform presei vremii.
În anul 1851, ca urmare a ordinului „Departamentului Dinăuntru” (29), se hotărăşte reînfiinţarea spitalul veneric din oraş şi se închiriază pentru aceasta casa Sultanei Obretin. În acea casă în anul 1848 a fost cazat generalul Magheru, iar după plecarea acestuia a fost transformată în spital pentru trupele ruseşti.
Cele 15 paturi cu care funcţiona spitalul în casele Obretin nu puteau satisface numărul mare de pacienţi cu boli venerice şi ca atare s-a recurs la închirierea şi a altor case în acest scop. Una dintre acestea a fost casa proprietarului I. Bunescu. Medic al acelui spital a fost doctorul Şchlahter „care căuta şi pe bolnavii râmniceni internaţi în spital şi pe bolnavii din judeţ". Pentru meritele sale în îngrijirea bolnavilor Consiliul Comunal al Râmnicului i-a oferit acestui medic dreptul de folosinţă asupra unui lot de pământ din oraş situat lângă „bariera cea nouă”.
Între anii 1873 şi 1877, medic al oraşului Râmnicul Vâlcea dar şi profesor de igienă şi medicină la seminarul teologic a fost doctorul I. Surupeţeanu, dar care din păcate cade răpus în anul 1877 de tifos exantematic, contractat de la bolnavii pe care-i îngrijea. Locul său este luat de dr. Ion Suciu (despre care am relatat).
O perioadă de timp spitalul urbei a mai funcţionat şi în casele boierului Munteanu, case care se aflau în centrul oraşului. Nu după mult timp acel imobil a fost demolat, şi pe acel loc s-a construit Palatul de Justiţie.
Între anii 1890-1895 s-a petrecut un eveniment memorabil pentru medicina vâlceană. Atunci dr. Ion Suciu ajutat de doctorii Gh. Sabin şi Ch. Laugier, (inspector sanitar la Inspectoratul Sanitar pentru Oltenia din Craiova), iniţiază şi sprijină construirea spitalului judeţului Vâlcea, care se poate vedea şi astăzi şi despre care se vorbeşte ca despre „spitalul vechi” sau „spitalul nr. 2”, deşi aceste denumiri nu mai sunt de actualitate..
Timp de 11 ani acel spital a fost condus de dr. Ion Suciu care a decedat la începutul anului 1906. Despre dr. Ion Suciu menţionăm şi faptul că după moartea sa, locuinţa în care a locuit a servit ca local al şcolii postliceale sanitare, până la demolarea ei.
Au mai desfăşurat activitate medicală de pionierat în diferitele secţii ale spitalului, următorii doctori: Zografos, medic al judeţului şi preşedinte al Consiliului de igienă; dr. G. Sabin, medic primar, apoi prefect şi senator; medicii comunali: C, Constantinescu, Firu Diţulescu, Hristea Gheorghiu, etc.
Din anul 1906, conducerea spitalului din Râmnicul Vâlcea este preluată de dr. Hildan, şi dusă până în anul 1920, când iese la pensie. În timpul directoratului său ia fiinţă secţia de chirurgie a spitalului, condusă de dr. Petre Iordăchescu, care preia conduce spitalului până în anul 1938, când iese la pensie. De atunci doctorul Alexandru Hozoc, care funcţiona în spital din anul 1920 ca şef al secţiei medicale preia şi conducerea spitalului până în anul 1939. Din acel an şi până în 1946 direcţia spitalului îi revine dr. Petre Teodorini, în timpul căruia se construiesc noi pavilioane în care au funcţionat maternitatea, secţia O. R. L., secţia T. B. C., şi cea de endocrinologie, la a cărei inaugurare a participat şi Ministrul Sănătăţii de atunci, dr. Ion Constantinescu.
Din anul 1946 spitalul a fost condus cu autoritate şi competenţă de dr. Gheorghe Iliescu, până la pensionarea sa din anul 1968.
Este demn de reamintit şi faptul că în Râmnic în perioada interbelică au funcţionat şi câteva sanatorii particulare. Dintre acestea, cele mai importante care funcţionau din anul 1927 erau cele conduse de dr. Theodor Niculescu (de boli interne) şi de dr. Zeană (de chirurgie).
Câteva date statistice consemnează evoluţia demografică pozitivă a populaţiei oraşului Râmnicul Vâlcea începând de la anul 1871 de când există date consemnate în arhivele locale şi până în prezent.
În anul 1871, populaţia oraşului era de 5750 locuitori; în 1899 = 7300; în 1912 = 9628; în 1930=15648; în 1948 =17238; în 1956 = 18984; în 1971 = 40789; în 1992 = 116914 (cifră record) după care urmează o scădere severă a populaţiei din cauza migraţiei populaţiei urbane către mediul rural din motive economice, ajungându-se în anul 2011 la o populaţie de doar 98300 locuitori.
Cel de-al doilea oraş din judeţul Vâlcea - Drăgăşani, avea în anul 1912 o populaţie de doar 8000 locuitori, în anul 1969 = 14000 locuitori, iar în anul 2009= 20000 locuitori.
Referitor la populaţia întregului judeţ Vâlcea aflăm că în anul 1912 avea 282.000 locuitori; în anul 1966= 382.000, iar în anul 2009 = 409.000 locuitori, suprafaţa judeţului Vâlcea fiind în prezent de 5.705 km2.
După reforma administrativă din anul 1968 prin care se reînfiinţează judeţele, în anul 1972 în Râmnicul Vâlcea se inaugurează noul spital judeţean de Urgenţă cuplat cu Policlinica în componenţa căruia intră şi secţiile clinice din vechiul spital judeţean, ajungând atunci la un număr de 1.400 de paturi. Ulterior s-a construit un nou spital cu profil materno-infantil, cu 400 paturi, care în urma ultimei reforme în sistemul sanitar a intrat şi el în componenţa Spitalului Judeţean de Urgenţă.
Spitale modernizate sau noi se mai află în judeţ în Municipiul Drăgăşani şi în oraşele Brezoi şi Horezu. În schimb vechile spitale rurale din Drăgoieşti şi Lădeşti, precum şi spitalul orăşenesc din Bălceşti s-au transformat în centre medicale ambulatorii. În comuna Mihăieşti funcţionează Sanatoriul de pneumo-ftiziologie pentru locuitorii întregului judeţ Vâlcea, purtând numele academicianului vâlcean „Constantin Anastasatu”.
În afara acestor instituţii medicale din Municipiile Râmnicul Vâlcea şi Drăgăşani, în oraşele Băbeni, Bălceşti, Berbeşti., Brezoi, Horezu, precum şi în unele comune mai importante din judeţ există unităţi medico-sociale pentru asistenţa copiilor şi vârstnicilor susţinute de la bugetul de stat.
Poate că râmnicenii îşi amintesc faptul că până la construirea în anul 1972 a noului spital judeţean Vâlcea, secţia de pediatrie a funcţionat într-o splendidă construcţie din centrul oraşului (situată pe bulevardul Tudor Vladimirescu) preluată de la Direcţia Judeţeană de Drumuri, şi că în casele Lupşa situate în vecinătatea secţiei de pediatrie funcţiona „Casa de copii preşcolari”. Ambele aşezăminte medico-sociale au în prezent alte destinaţii.
Aşa cum era de aşteptat, pentru nevoile de îngrijiri de sănătate acordate în regim de ambulator sau în regim de internare în spital şi numărul de cadre mediale, de asistenţi medicali şi de personal auxiliar a crescut progresiv, astfel încât o statistică sanitară releva faptul că în întregul judeţ existau 400 medici şi 1500 cadre medii şi auxiliare. Aceste valori au continuat să crească până în anul 2010, după care, în urma unor restructurări şi redistribuiri de personal numărul acestora a scăzut simţitor. La toate acestea s-a mai adăugat şi exodul de personal medical şi auxiliar din întregul judeţ către ţări europene în care lipsa de personal medical este chiar mai mare decât la noi. Cei care a migrat din motive economice au fost tentaţii de retribuţia muncii care este incomparabil mai mare decât cea din unităţile noastre medicale.
Cele 15 paturi cu care funcţiona spitalul în casele Obretin nu puteau satisface numărul mare de pacienţi cu boli venerice şi ca atare s-a recurs la închirierea şi a altor case în acest scop. Una dintre acestea a fost casa proprietarului I. Bunescu. Medic al acelui spital a fost doctorul Şchlahter „care căuta şi pe bolnavii râmniceni internaţi în spital şi pe bolnavii din judeţ". Pentru meritele sale în îngrijirea bolnavilor Consiliul Comunal al Râmnicului i-a oferit acestui medic dreptul de folosinţă asupra unui lot de pământ din oraş situat lângă „bariera cea nouă”.
Între anii 1873 şi 1877, medic al oraşului Râmnicul Vâlcea dar şi profesor de igienă şi medicină la seminarul teologic a fost doctorul I. Surupeţeanu, dar care din păcate cade răpus în anul 1877 de tifos exantematic, contractat de la bolnavii pe care-i îngrijea. Locul său este luat de dr. Ion Suciu (despre care am relatat).
O perioadă de timp spitalul urbei a mai funcţionat şi în casele boierului Munteanu, case care se aflau în centrul oraşului. Nu după mult timp acel imobil a fost demolat, şi pe acel loc s-a construit Palatul de Justiţie.
Între anii 1890-1895 s-a petrecut un eveniment memorabil pentru medicina vâlceană. Atunci dr. Ion Suciu ajutat de doctorii Gh. Sabin şi Ch. Laugier, (inspector sanitar la Inspectoratul Sanitar pentru Oltenia din Craiova), iniţiază şi sprijină construirea spitalului judeţului Vâlcea, care se poate vedea şi astăzi şi despre care se vorbeşte ca despre „spitalul vechi” sau „spitalul nr. 2”, deşi aceste denumiri nu mai sunt de actualitate..
Timp de 11 ani acel spital a fost condus de dr. Ion Suciu care a decedat la începutul anului 1906. Despre dr. Ion Suciu menţionăm şi faptul că după moartea sa, locuinţa în care a locuit a servit ca local al şcolii postliceale sanitare, până la demolarea ei.
Au mai desfăşurat activitate medicală de pionierat în diferitele secţii ale spitalului, următorii doctori: Zografos, medic al judeţului şi preşedinte al Consiliului de igienă; dr. G. Sabin, medic primar, apoi prefect şi senator; medicii comunali: C, Constantinescu, Firu Diţulescu, Hristea Gheorghiu, etc.
Din anul 1906, conducerea spitalului din Râmnicul Vâlcea este preluată de dr. Hildan, şi dusă până în anul 1920, când iese la pensie. În timpul directoratului său ia fiinţă secţia de chirurgie a spitalului, condusă de dr. Petre Iordăchescu, care preia conduce spitalului până în anul 1938, când iese la pensie. De atunci doctorul Alexandru Hozoc, care funcţiona în spital din anul 1920 ca şef al secţiei medicale preia şi conducerea spitalului până în anul 1939. Din acel an şi până în 1946 direcţia spitalului îi revine dr. Petre Teodorini, în timpul căruia se construiesc noi pavilioane în care au funcţionat maternitatea, secţia O. R. L., secţia T. B. C., şi cea de endocrinologie, la a cărei inaugurare a participat şi Ministrul Sănătăţii de atunci, dr. Ion Constantinescu.
Din anul 1946 spitalul a fost condus cu autoritate şi competenţă de dr. Gheorghe Iliescu, până la pensionarea sa din anul 1968.
Este demn de reamintit şi faptul că în Râmnic în perioada interbelică au funcţionat şi câteva sanatorii particulare. Dintre acestea, cele mai importante care funcţionau din anul 1927 erau cele conduse de dr. Theodor Niculescu (de boli interne) şi de dr. Zeană (de chirurgie).
Câteva date statistice consemnează evoluţia demografică pozitivă a populaţiei oraşului Râmnicul Vâlcea începând de la anul 1871 de când există date consemnate în arhivele locale şi până în prezent.
În anul 1871, populaţia oraşului era de 5750 locuitori; în 1899 = 7300; în 1912 = 9628; în 1930=15648; în 1948 =17238; în 1956 = 18984; în 1971 = 40789; în 1992 = 116914 (cifră record) după care urmează o scădere severă a populaţiei din cauza migraţiei populaţiei urbane către mediul rural din motive economice, ajungându-se în anul 2011 la o populaţie de doar 98300 locuitori.
Cel de-al doilea oraş din judeţul Vâlcea - Drăgăşani, avea în anul 1912 o populaţie de doar 8000 locuitori, în anul 1969 = 14000 locuitori, iar în anul 2009= 20000 locuitori.
Referitor la populaţia întregului judeţ Vâlcea aflăm că în anul 1912 avea 282.000 locuitori; în anul 1966= 382.000, iar în anul 2009 = 409.000 locuitori, suprafaţa judeţului Vâlcea fiind în prezent de 5.705 km2.
După reforma administrativă din anul 1968 prin care se reînfiinţează judeţele, în anul 1972 în Râmnicul Vâlcea se inaugurează noul spital judeţean de Urgenţă cuplat cu Policlinica în componenţa căruia intră şi secţiile clinice din vechiul spital judeţean, ajungând atunci la un număr de 1.400 de paturi. Ulterior s-a construit un nou spital cu profil materno-infantil, cu 400 paturi, care în urma ultimei reforme în sistemul sanitar a intrat şi el în componenţa Spitalului Judeţean de Urgenţă.
Spitale modernizate sau noi se mai află în judeţ în Municipiul Drăgăşani şi în oraşele Brezoi şi Horezu. În schimb vechile spitale rurale din Drăgoieşti şi Lădeşti, precum şi spitalul orăşenesc din Bălceşti s-au transformat în centre medicale ambulatorii. În comuna Mihăieşti funcţionează Sanatoriul de pneumo-ftiziologie pentru locuitorii întregului judeţ Vâlcea, purtând numele academicianului vâlcean „Constantin Anastasatu”.
În afara acestor instituţii medicale din Municipiile Râmnicul Vâlcea şi Drăgăşani, în oraşele Băbeni, Bălceşti, Berbeşti., Brezoi, Horezu, precum şi în unele comune mai importante din judeţ există unităţi medico-sociale pentru asistenţa copiilor şi vârstnicilor susţinute de la bugetul de stat.
Poate că râmnicenii îşi amintesc faptul că până la construirea în anul 1972 a noului spital judeţean Vâlcea, secţia de pediatrie a funcţionat într-o splendidă construcţie din centrul oraşului (situată pe bulevardul Tudor Vladimirescu) preluată de la Direcţia Judeţeană de Drumuri, şi că în casele Lupşa situate în vecinătatea secţiei de pediatrie funcţiona „Casa de copii preşcolari”. Ambele aşezăminte medico-sociale au în prezent alte destinaţii.
Aşa cum era de aşteptat, pentru nevoile de îngrijiri de sănătate acordate în regim de ambulator sau în regim de internare în spital şi numărul de cadre mediale, de asistenţi medicali şi de personal auxiliar a crescut progresiv, astfel încât o statistică sanitară releva faptul că în întregul judeţ existau 400 medici şi 1500 cadre medii şi auxiliare. Aceste valori au continuat să crească până în anul 2010, după care, în urma unor restructurări şi redistribuiri de personal numărul acestora a scăzut simţitor. La toate acestea s-a mai adăugat şi exodul de personal medical şi auxiliar din întregul judeţ către ţări europene în care lipsa de personal medical este chiar mai mare decât la noi. Cei care a migrat din motive economice au fost tentaţii de retribuţia muncii care este incomparabil mai mare decât cea din unităţile noastre medicale.
Despre apariţia şi dezvoltarea serviciilor de stomatologie din municipiul Râmnicul Vâlcea şi din judeţul Vâlcea nu sunt cunoscute prea multe lucruri.
Singurele date oficiale datează din anul 1934 când se consemnează faptul că în oraşul Râmnicul Vâlcea funcţionau doar două cabinete stomatologice private: unul condus de medicul stomatolog Alexandru D. Petrescu şi altul condus de dr. Viorica Stamatopol-Negoescu (cabinet care îngloba şi un cabinet de tehnică dentară). Cu timpul, desigur că numărul acestora a crescut şi totodată au apărut centrele stomatologice de stat care au atras cea mai mare parte a pacienţilor cu suferinţe buco-dentare. Primul centru stomatologic a fost deschis chiar în spaţiul spitalului vechi şi asigura accesul larg şi gratuit al populaţiei vâlcene la asistenţă stomatologică.
În prezent majoritatea serviciilor medicale de stomatologie şi laboratoarele de tehnică dentară sunt privatizate, reţeaua de stomatologie de stat mai existau doar în colectivităţile şcolare, în unităţile militare sau în cele militarizate (M. A. I., S. R. I., I.S.U. ).
Singurele date oficiale datează din anul 1934 când se consemnează faptul că în oraşul Râmnicul Vâlcea funcţionau doar două cabinete stomatologice private: unul condus de medicul stomatolog Alexandru D. Petrescu şi altul condus de dr. Viorica Stamatopol-Negoescu (cabinet care îngloba şi un cabinet de tehnică dentară). Cu timpul, desigur că numărul acestora a crescut şi totodată au apărut centrele stomatologice de stat care au atras cea mai mare parte a pacienţilor cu suferinţe buco-dentare. Primul centru stomatologic a fost deschis chiar în spaţiul spitalului vechi şi asigura accesul larg şi gratuit al populaţiei vâlcene la asistenţă stomatologică.
În prezent majoritatea serviciilor medicale de stomatologie şi laboratoarele de tehnică dentară sunt privatizate, reţeaua de stomatologie de stat mai existau doar în colectivităţile şcolare, în unităţile militare sau în cele militarizate (M. A. I., S. R. I., I.S.U. ).
Sursă capitole: dr. Octavian Popescu (doctor în Științe medicale), în colaborare cu Titi Mihail Gherghina și Petre Petria/ ,,Vâlcea medicală/ Citite-trăite-povestite”, Editura și Tipografia Paco/ București 2013.
Imaginile din colaj una câte un cu descrieri, la această legătură.
__________
(29) Petria Petre, ,,Vâlcea de ieri și azi, în imagini comentate”, Ed. Conphys, Râmnicul Vâlcea 2010
(11) Gherghina Mihail Titi, Imagini citadine din Râmnicul de altădată Ed. Almarom, Râmnicul Vâlcea, 2007.
______
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #IstoriaRamnicului #SJU #SpitalulJudeteanValcea #sănătate #pacienti #investițiiinsănătate #ZiuaSănătății #ZiuaMondialaaSanatatii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu