Vladimir Diculescu/ Bresle, negustori şi meseriaşi în Ţara Românească(1830-1848)

Lumea meșterilor, calfelor și ucenicilor de dinainte de Regulamentele organice; bune/ progresiste ori arhaic-retrograde, practicile tradiționale au fost date peste cap de noua organizare*; meseriile au început a fi practicate de către oricine plătea taxa de patentă; calfele puteau intra (d.p.d.v. legal) de-acum în rîndurile patentarilor, puteau deci şi ele să practice liber meseria; Principatele Române erau sub suzeranitate otomană şi sub protectorat ţarist...

&&&

«...în cadrul noilor statute de breaslă, mai ales în breslele de meşteşugari, un loc de seamă îl ocupă problemele legate de respectarea ierarhiei profesionale. In fond această ierarhie rămîne cea stabilă şi pentru epocile anterioare, respectînd cele trei trepte : ucenic, calfă, meşter. „Intrarea în bresle se făcea fără prea multe dificultăţi, deseori promovarea ucenicilor avea loc fără trecerea prin toate treptele ierarhiei, iar specializarea se putea obţine şi în afara breslelor, care îşi păstrează doar dreptul de atestare a calificării şi specializării” (213) . Erau cazuri însă în care problema calificării nici nu se mai punea. Era suficient ca cineva să obţină patenta în baza plăţii taxei reglementare. Exemplu în acest sens îl constituie cererea starostiei corporaţiei dulgherilor din Bucureşti, din 15 octombrie 1838, adresată vorniciei oraşului, prin care solicita ca orice tocmeală de binale ce urma să fie încheiată de către dulgheri sau zidari să se facă în faţa starostelui. Acesta urma să recunoască dacă lucrătorul ce se tocmea era sau nu „destoinic dă lucrul ce au tocmit” . Măsura era necesară întrucît „acum de obşte toţi dulgherii şi zidarii, cu ştiinţă şi fără ştiinţă, s-au făcut meşteri şi tocmitori de binale, merg dă . . . iau aderise şi slobozenie dă lucru” (214), în anii următori lui 1840 problema aceasta se punea tot mai acut. Aşa se explică faptul că asistăm la o înmulţire a breslelor în diferite oraşe mai mari ale ţării.

Ucenicia era prima treaptă în ierarhia profesională. Meseria se învăţa în atelierul unui meşter. Angajarea ucenicilor se făcea în baza unui zapis încheiat între părinţii sau rudele ucenicului şi meşter în faţa starostelui şi epitropilor breslei. Actul trebuia să cuprindă, între altele, termenul în care meşterul se angaja să înveţe meseria pe ucenicul adoptat. în general ucenicul primea din partea stăpînului, ca şi în epocile anterioare! întreţinere. De un regim aparte se bucurau unii dintre ucenicii primiţi din rîndul robilor boiereşti, care pe lingă întreţinere primeau din partea meşterului şi o mică „simbrie” , încasată, foarte probabil, de boierul al cărui rob era ucenicul. Prevederi de acest gen se întîlnesc în statutul breslei fierarilor din Craiova. Statutul prevedea o amendă de 31 lei şi 20 parale pentru meşterul care s-ar fi sustras acestei obligaţii (215). Ucenicul odată angajat nu mai putea părăsi meşterul decît în momentul în care îi expira termenul angajamentului. în cazul în care un ucenic ar fi fugit de la un meşter, la un alt meşter, prin conducerea breslei el era obligat să se întoarcă la locul de unde fugise, iar meşterul ce l-a primit era aspru sancţionat, de obicei printr-o amendă ce se vărsa la cutia breslei (216).

Într-un singur caz ucenicul putea schimba meşterul, şi anume în cazul în care acesta, în urma vreunei boli, devenea incapabil să-l mai înveţe meşteşugul. în asemenea împrejurări stăpînul era obligat să dea o hîrtie scrisă în mina ucenicului prin care îl deslega de angajament (217).

în cazul în care un ucenic lucra într-un atelier ţinut de doi meşteri în tovărăşie, el era primit cu „înscris pe obrazul amîndurora”. În cazul în care această tovărăşie s-ar fi desfăcut, mergea la unul din cei doi meşteri, la care voia. În cazul în care în asemenea atelier lucrau mai mulţi ucenici, la desfacerea tovărăşiei fiecare din cei doi meşteri luau cîte jumătate din numărul ucenicilor (218).

În statutele redactate în această perioadă nu mai întîlnim nici un fel de restricţii în ceea ce priveşte naţionalitatea ucenicilor. Se întîlnesc chiar cazuri în care statutele precizează că meşterii sînt obligaţi să primească ucenici dintre pămînteni, indiferent de ce naţionalitate ar fi. Aşa bunăoară, în statutul dulgherilor, tâmplarilor şi zidarilor din Craiova se spunea: „Să îndatorează toţi maistorii aceştii corporaţii împreunată a primi ocinici dintre pămînteni de orice naţie fără deosebire” (219).

Majoritatea statutelor nu fac nici un fel de precizări dacă ucenicul în momentul angajării trebuie să plătească vreo taxă faţă de breaslă. Un singur caz de acest gen se întîlneşte în statutele breslei croitorilor din Craiova. El se referă la cazul boierilor care trimiteau robi tineri să înveţe acest meşteşug. În asemenea cazuri boierul era obligat să plătească pentru cutia breslei echivalentul a 4 ocale de ceară (220).

La expirarea sorocului de ucenicie, ucenicul primea un atestat în acest sens, în baza căruia devenea calfă. La unele bresle, cu acest prilej tînăra calfă trebuia să plătească în favoarea breslei o anumită taxă. Această taxă în breasla lăutarilor din Ploieşti, în 1832, se ridica la suma de 25 lei (221), iar în breasla fierarilor din Craiova taxa era de 7 sfanţi (222). Din momentul în care ucenicul devenea posesorul atestatului de calfă, în cazul unor bresle, el era obligat să continue lucrul în atelierul în care învăţase, încă un anumit timp. Durata aceasta era variabilă. În breasla argintarilor, alămarilor, căldărarilor, lăcătuşilor şi cuţitarilor din Craiova, durata era de un an (223), în alte bresle durata era mai scurtă (pînă primea „2 simbrii”) (224). Numai la expirarea acestui termen tînăra calfă se putea angaja la un alt meșter.

În ceea ce priveşte conţinutul statutelor redactate acum în Ţara Românească, ele se deosebeau de cele din Transilvania redactate în secolele anterioare, prin faptul că nu dau nici un fel de amănunte referitoare la obligaţiile meşterului faţă de ucenic şi viceversa. Din această cauză nu se pot da amănunte cu privire la viaţa ucenicilor în cadrul atelierului în care învăţau meseria.

Călîia era cea de-a doua treaptă în ierarhia unui meşteşug. Calfa lucra în atelierul unui meşter contra salariu. În general angajarea calfelor, ca şi în cazul ucenicilor, trebuia să se facă cu ştirea starostelui şi a epitropilor breslei. Sistemul acesta de angajare se practica ,,pentru ca să nu le rămîie la urmă vreun cuvînt de pricină atît calfelor cît şi stăpînilor pentru tocmelile dintre dînşii” (225). În momentul angajării, calfa trebuia să plătească o taxă pentru cutia breslei. Această taxă varia: la breasla cavafilor din Craiova, ea se ridica la 3 lei (226) (cavaf = cizmar; negustor de încălțăminte ieftină - n. V.S.) . Stagiul calfelor era de asemenea variabil, în breasla fierarilor din Craiova stagiul acesta era de 3 ani, şi putea fi prestat fie la un meşter din acelaşi oraş, fie la meşteri din alte oraşe. La expirarea termenului, calfa urma să primească un atestat ,,în care să vor iscăli meşterii unde au lucrat, pentru purtările sale” (227). Întrucît Ţara Românească a constituit în permanenţă un loc de refugiu pentru numeroase elemente de la sudul Dunării care nu mai puteau suporta greutatea stăpînirii turceşti, statutele breslelor de aici conţin şi unele prevederi referitoare la situaţia calfelor ce ar fi venit din părţile acelea. Astfel, în statutul breslei boiangiilor din Craiova se prevedea că cei care veneau din Turcia urmau să se prezinte mai întîi la starostele breslei care îi repartiza la diverşi meşteri (boiangiu = vopsitor de textile, n. V.S. ). Prevedere similară era şi în statutul breslei cavafilor din acelaşi oraş (228). Aceeaşi procedură, în general, trebuia să o îndeplinească şi calfele care erau pămînteni din sfera oraşului respectiv. Raţiunea de bază a acestei prevederi era aceea că starostele era cel ce cunoştea nevoile de calfe ale meşterilor din breasla pe care o conducea (229). Angajarea calfelor probabil că în general se făcea pe termen de un an. În unele bresle, la schimbarea meşterului, calfa plătea o taxă pentru cutie. Calfele de croitori din Craiova plăteau conform statutului din 1845, în aceste cazuri, cîte doi sfanţi (230). Problema părăsirii meşterului era o chestiune complicată. Condiţiile schimbării variau în general de la breaslă la breaslă. De aceea în statute se întîlneşte o mare varietate de condiţii, fiecare breaslă căutînd să asigure pentru membrii ei o cît mai mare stabilitate a calfelor. În primul rînd calfa nu putea să părăsească stăpînul decît la expirarea contractului. Pentru abateri se prevedeau amenzi plătite atît de calfa care pleca cît şi de meşterul care l-ar fi primit. Astfel în breasla cojocarilor groşi şi subţiri din Craiova, dacă o calfă părăsea stăpînul înaintea expirării anului de angajare, era supusă la o amendă de 25 lei, plătită jumătate de calfă şi jumătate de meşterul ce l-a primit şi calfa era obligată să se întoarcă la meşterul de la care plecase. În breasla boiangiilor din acelaşi oraş amenda era de 50 lei, plătiţi numai de meşterul ce-l primea. În statutul breslei cavafilor era prevăzut ca, pe lîngă amendă, cei doi împricinaţi (calfă şi meşter) să primească şi o dojană de la poliţie (231). În alte statute se prevedea că o calfă putea pleca numai după ce a terminat lucrul început, avînd şi obligaţia de a-şi înştiinţa stăpînul cu 15 zile înainte (232). În alte bresle calfa nu-şi putea părăsi meşterul în anumite epoci din an. Bunăoară în statutul breslei croitorilor din Craiova era interzis calfelor să plece în timpul posturilor din cursul anului. Se ştie

că posturile preced unele sărbători mai însemnate de peste an, cu prilejul cărora locuitorii îşi făceau haine noi şi ca atare croitorii aveau mai mult de lucru. Pentru a-şi avea asigurată mîna de lucru necesară în sezonul de lucru intens, statutul prevedea o amendă egală cu echivalentul preţului a două oca de ceară pe care trebuia să o plătească meşterul ce ar fi primit o calfă plecată de la un alt stăpîn în acest timp (233).

În momentul în care calfele plecau, meşterii erau obligaţi ,,a le

slobozi bileturi de a lor bună purtare şi slujbă ca să poată fi primiţi în slujbă de alţi maistori” (234).

Drepturile calfelor erau îngrădite prin statute. Calfa trebuia să lucreze în general numai sub directivele meşterului. Întrucît însă prin Regulamentul organic era prevăzut că o meserie poate fi practicată de oricine plătea taxa de patentă, şi cum calfele puteau intra în rîndurile patentarilor din punct de vedere legal, puteau deci şi ele să practice liber meseria. (patentar = cineva care avea preptul de a exercita (pe cont propriu) o activitate/ acțiune comercială etc. - n. V.S.)

Pentru aceasta aveau nevoie, în unele cazuri, de o dezlegare dată de breaslă. Statutele, în cele mai multe cazuri, prevăd însă că o calfă putea să facă acest lucru numai după ce era ,,cercetată de iznaf” şi se găsea că este „destoinică” pentru asemenea treabă. (iznaf = breaslă, tagmă - n. V.S.). De asemenea aprobarea iznafului trebuia să fie ,,cu voinţa tuturor”. Breasla trebuia să constate şi dacă solicitantul dispune de un capital suficient care să-i permită des chiderea unei prăvălii în bune condiţii 235. în cazul în care calfa obţinea această aprobare era obligată să plătească pentru cutia breslei taxa de deschidere a prăvăliei, ca şi meşterii „fără cuvînt de împotrivire”, şi avea în continuare toate obligaţiile materiale faţă de breaslă, ca toţi ceilalţi meşteri. În ceea ce priveşte cuantumul taxei se vede din statute că el varia de la breaslă la breaslă. Astfel cojocarii groşi şi subţiri din Cerneţi plăteau cîte 2 galbeni (în 1843 ) (236), boiangii din Craiova plăteau cîte 4 galbeni (237) (după 1845), cavafii din Craiova plăteau, după aceeaşi dată, 8 galbeni (238). Încălcările regulii erau sancţionate prin amenzi. Un exemplu în acest sens îl constituie stipularea din statutul croitorilor craioveni în care se preciza : „o calfă cînd să va dovedi că croieşte meştereşte făr de a-şi lua voie de la iznaf, să fie dator a da streaf la cutia iznafului două oca ceară” (statut redactat după 1845) (239).

De asemenea era interzis calfelor să se asocieze în afaceri cu meşteri.

Ca şi în cazul precedent, se puteau face excepţii, dar numai în urma unei aprobări primită din partea iznafului. Nerespectarea acestui principiu atrăgea după sine, pentru meşterul asociat, obligaţia de a plăti la cutia breslei o amendă echivalentă cu preţul a patru oca de ceară (240).

Un fenomen frecvent ce se întîlneşte acum în cadrul vieţii economice a meseriaşilor din Ţara Românească este acela că un însemnat număr de calfe, la expirarea termenului de călfie, nu puteau intra, din diferite motive, în rîndul meşterilor. Pentru a-şi putea agonisi cele necesare traiului, ei erau nevoiţi să se angajeze ca „lucrători” în atelierele diferiţilor patroni. Asupra acestui aspect al problemei vom reveni în paginile următoare.

Referitor la relaţiile dintre calfe şi meşteri, din materialul documentar consultat nu reies amănunte directe. Unele documente arată însă că aceste relaţii nu erau dintre cele mai bune în toate cazurile.

Din aceste materiale se poate vedea că sîntem într-o epocă în care

procesele dintre patroni şi calfe erau frecvente. În unele cazuri s-a ajuns, aşa cum s-a arătat mai înainte, pînă la cererea din partea meşterilor ca să se scindeze breasla, formîndu-se o breaslă separată a calfelor (241).

Uneori, în perioada 1830—1848, se întîlnesc şi bresle separate

ale calfelor.

Meşterul. Ultima treaptă a ierarhiei profesionale a meseriaşilor o constituia treapta de meşter. Ca şi în epocile anterioare, intrarea în noua categorie se făcea în baza unei lucrări din domeniul profesiei. Lucrarea aceasta trebuia prezentată, aşa după cum se spune, de exemplu, în statutul breslei de olari, cărămidari şi olangii din Craiova, intrat în vigoare după 1845, în faţa starostelui, epitropilor şi a ,,celor mai aleşi ai corporaţiei”, în statutul cizmarilor şi pantofarilor din acelaşi oraş de după 1845 se stipula că orice calfă cu acest prilej trebuia să execute o pereche de cizme sau pantofi de probă (242). În momentul în care lucrarea era găsită corespunzătoare din toate punctele de vedere, calfa primea un certificat din partea breslei, în baza căruia putea să practice meşteşugul în mod liber. La deschiderea unui atelier sau prăvălii, meşterul avea o serie de obligaţii materiale atît faţă de breaslă ca instituţie, cît şi faţă de membrii ei ca indivizi. Dacă în epoca aceasta nu mai întîlnim în statute obligaţia ca noul meşter să dea o masă pentru toţi membrii breslei, întîlnim în schimb obligaţiile de ale face unele daruri. Astfel, în breasla abagiilor din Cerneţi, calfa devenită meşter era obligată să plătească pentru cutia iznafului o taxă de 100 lei, starostelui trebuia să-i dea un fes bun şi o pereche de iminei. (abagiu = meseriaș care se ocupă cu fabricarea sau cu vânzarea abalei; aba = tesătură (stofă) groasă de lână prelucrată prin batere la piuă - n. V.S.)

Pentru ceilalţi membri ai breslei trebuia să dea 3 oca de săpun, rachiu, ce li se împărţea (243). În breasla cizmarilor din acelaşi ora, calfa cînd primea certificatul de meşter trebuia să dea tot 100 lei pentru cutia breslei, o pereche de cizme pentru staroste şi 2 oca săpun, rachiu pentru breslaşi (244).

Obligaţii similare aveau aici şi tinerii meşteri tăbăcari (245). Taxele băneşti ce trebuiau plătite pentru cutia breslei erau în unele cazuri foarte mari.

Fierarii din Craiova cînd deschideau ateliere plăteau la cutia breslei cîte 3 galbeni împărăteşti (după 1845), cavafii din acelaşi oraş plăteau cîte 8 galbeni (246).

Statutele, în general, caută să reglementeze şi situaţia meşterilor

străini de oraş. În general şi aceştia erau îndatoraţi la îndeplinirea aceloraşi obligaţii faţă de breaslă ca şi meşterii pămînteni. În alte cazuri însă ei erau obligaţi să plătească taxe mai mari decît cele obişnuite. Astfel în statutele breslei cizmarilor şi pantofarilor din Craiova se stipula că meşterii străini care voiau să deschidă prăvălii în oraş erau obligaţi ca pe lîngă taxa ce trebuia dată către cutia breslei, trebuiau să plătească ,,proistosului” (starostelui) o ,,cinste” de 9 lei, iar epitropilor şi ceauşului cîte 4 lei şi 20 parale (247).

În breasla fierarilor din acelaşi oraş, meşterii care veneau din altă parte şi voiau să deschidă ateliere, trebuiau să plătească la cutia breslei însemnata sumă de 15 galbeni împărăteşti. În cazul în care însă se întovărăşeau cu un meşter pămîntean pentru deschiderea atelierului, taxa era scăzută la 3 galbeni împărăteşti (248).

Odată admis în breaslă, meşterul era trecut în rîndul patentarilor.

El primea dreptul de a angaja calfe şi ucenici. De asemenea, în cadrul iznafului, dobîndea dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de conducere.

Totodată însă meşterul trebuia să vegheze în permanenţă asupra

calităţii lucrărilor care le dădea, cît şi asupra comportamentului său în societate. Dacă produsele executate de un meşter lăsau de dorit din punct de vedere calitativ, sau comportamentul său general nu era corespunzător principiilor etice ale vremii, pe lîngă alte sancţiuni pe care breasla i le putea aplica, era şi aceea a descalificării şi trecerii înapoi în rîndul calfelor. Un exemplu în acest sens îl prezintă prevederea stipulată în statutul iznafului fierarilor din Craiova din anul 1841 (249)...»

(selecție)

Sursa:

Vladimir Diculescu/ Bresle, negustori şi meseriaşi în Ţara Românească(1830-1848)/ text monografic/ Editura Academiei Române, București 1973.

Imaginile ilustrative au sursele cu linkuri în descrieri.

Valentin Smedescu

__________

*,,Regulamentul organic (în rusă Органический регламент, transliterat: Organiceski reglament) a fost prima lege organică cvasiconstituțională în Principatele Dunărene, deci în Țara Românească și Moldova. A fost promulgată în 1831-1832 de către autoritățile imperiale rusești și a rămas valabilă până în anul 1856. Conservator în esență, documentul a inițiat totuși o perioadă de reforme, care au pus baza occidentalizării societății locale. Regulamentul a confirmat parțial guvernarea tradițională (inclusiv conducerea de către hospodari). Regulamentul a oferit celor două principate primul lor sistem comun de guvernare.” - https://ro.wikipedia.org/wiki/Regulamentul_organic

Note bibliografice:

213 Istoria României, voi. III , p. 959.

214 A.S .B ., Vornicia din Lăuntru, dos. 3 366/1838, f. 2.

216 A.S.B., M.A.I., Comunale, dos. 109/1845, f. 82, punctul 6.

216 În statutul breslei cavafilor din Craiova se prevedea ca meşterul ce ar Ii primit un ucenic fugit de la un alt stăpîn să fie amendat cu 50 lei şi „dojană de la Politie”. Ibidem, dos. 109/1845, f. 14, punctul 6. Prevederi similare erau şi în statutul boiangiilor din acelaşi oraş. Ibidem, f. 104, punctul 6. În breasla tăbăcarilor din acelaşi oraş amenda ce se aplica în acest caz era de 1 galben împărătesc. Ibidem, f. 15, punctul 5.

217 Statutul abagiilor din Cerneţi, A.S.B., Vornicia din Lăuntru, dos. 1 408/1843, f. 7, punct 3; Statutul cizmarilor din Cerneţi, A.S.B., M.A.I., Comunale, dos. 816/1845, f. 2 ; şi altele.

218 Statutul breslei abagiilor din Cerneţi, A.S.B., Vornicia din Lăuntru, dos. 1 408/1843, f. 7, punctul 6 ; Statutul blănarilor şi cojocarilor din Cerneţi, A.S.B., M.A.I., Comunale, dos. 816/1845, f. 2 punctul 6 ; şi altele.

219 Ibidem, dosar 109/1845, f. 18, punctul 5. Prevederi similare se întîlnesc şi în statutul breslei lăcătuşilor, caretaşilor şi cuţitarilo r din Craiova, întocmit în 1841. Ibidem, f. 19, punctul 6, precum şi în statutu l breslei fierarilor din acelaşi oraş, întocmit după 1845. Ibidem , f. 82, punctul. 5 220 Punctul 11 din statut stipula: „Oricine va fi doritor, din boieri, ca să-şi dea vreun

tînăr rob să înveţe acest meşteşug, are să plătească la cutia rufetului cîte 2 oca ceară ". Ibidem dos. 109/1845, f. 90.

221 A .S .B ., Vistieria Ţării Româneşti, dos. 4 942/1832, f. 7, punctul 10.

222 A.S.B., M.A.I., Comunale, dos. 109/1845, f. 82, punctul 5.

223 în statut se precizează: „Ocenicul după îm plinirea sorocului ocenicii va mai şedea la stăpînul său un an calfă, întîi cu simbrie după cum se va găsi de cuviinţă de către rufet".

Ibidem, dos. 105/1815, f. 205, punctul 6. Statutul redactat după 1845.

224 A .S .B ., Vornicia din Lăuntru, dos. 1 408/1813, f. 7. Documentul nu precizează durata.

226 Vez.i statutele breslei cojocarilor groşi şi su bţiri din Cerneţi (1 8 4 3 ); Ibidem , dos. 1 408/1843, f. 10, punctul 2 ; Cf. şi statu tu l breslei boiangiilor din Craiova (după 1845). A .S .B ., M .A .I., Comunale, dos. 109/1845, f. 104.

226 Ibidem, dos. 109/1845, f.1 1 4 , punctul 2.

227 Ibidem, f. 82, punctul 5.

228 Ibidem, dos. 109/1815, f. 104, punct 4 fila 114, punctul 5

229 în statutul breslei tăbăcarilor din Craiova se spunea ,,...iar de acum înainte ortcîte calfe va ieşi din ocinici sau va veni de aiurea, să se arate mai înainte la staroste, a-l îndrepta la maistrul ce va cunoaşte că are lipsă de calfe; sau dacă calfa îşi va fi găsit stăpîn, starostea îl va face cunoscut comisii a se trece în condică şi a i se da bilet”. Statutu l breslei tăbăcarilor din Craiova (după 1845), ibidem, f. 15, punctul 4. Prevederi similare se întîlnesc şi în alte s ta tu te, cum ar fi de exemplu statu tu l breslei dulgherilor, tîm plarilor şi zidarilor din acelaşi oraş. Ibidem , f. 18, punctul 4.

230 Ibidem, dos. 109/1845, f. 90, punctul 5.

231 Gf. A.S.B. ,,Vornicia din Lăuntru”, dos. 1 408/1843, f. 7, punctul 4 ; f. 10, punctul 6 şi Comunale, dos. 109/1845, f. 104, punctul 6 şi fila 114, punctul 3.

232 în statutul breslei de dulgheri, tîmplari şi zidari din Craiova (1844) se stipula: ,,Iar

care dintre calfe va urma împotrivă, adică a pleca şi lăsa lucrul ce l-a început neisprăvit, sau a

nu da de ştire cu 15 zile mai înainte, acela va fi supus a da la cutie straf lei 25 şi maistorul

ce l-a primit straf un galben” . Ibidem dos. 109/1845, f. 18, punct 5 ; prevedere similară în statutul breslei fierarilor (caretaşi, lăcătuşi şi cuţitari) din acelaşi oraş din anul 1841. Ibidem,

f. 19, punct 5.

233 . iar apucîndu-l postul tot la acest stăpîn nu va fi slobod a să muta, nici a-l primi alt meşter, căci acest meşter de-l va primi va fi dator a plăti la cutia rufetului cîte două ocă de ceară” . Ibidem, f. 90, punctul 5.

234 Cf. statutul breslei dulgherilor, tîmplarilor şi zidarilor din Craiova (1844); Ibidem , f. 19, punctul 5.

235 A.S.B., Vornicia din Lăuntru, dos. 1 408/1843, f. 7, punctul 5; M.A.I., Comunale, dos. 109/1845, f. 114, punctul 3 şi altele.

236 A.S.B., Vornicia din Lăuntru, dos. 2 408/1843, f. 10, punctul 3.

237 A.S.B ., M.A.I., Comunale, dos. 109/1845, f. 104, punctul 3.

238 Ibidem, f. 214, punctul 3.

239 Ibidem, f. 119, punctul 5.

240 ,,Un meşter cînd să va dovedi că pune tovarăş pă o calfă, pe supt ascuns, fă ră ştirea

iznafului, să fie dator acel meşter să depuie la cutia iznafului cîte 4 oca ce ară". Ibidem, punctul 7.

241 Pentru amănunte vezi paragraful ,,Elemente de destrămare a breslelor".

242 ,,Dintre meşterii noştri ce vor ieşi de acum înainte, mai întîi să facă o pereche de cizme

sau pantofi dc probă, şi acele cizme să le ducă în laviţe şi negăsindu-i meşterii cusur, adunarea să plătească la cutia iznafului lei 126...”. A.S.B., Comunale, dos. 109/1845, f. 98 — 99, punctul 2.

243 A.S.B., M.A.I., Comunale, dos. 109/1845, f. 20.

244 Ibidem , dos. 816/1845, f. 2.

245 A.S.B., Vornicia din Lăuntru, dos. 1 408/1843, f. 113, punctul 3.

246 A.S.B., M.A.I., Comunale, dos. 109/1845, f. 182, punctul 8 şi fila 214, punctul 3.

247 ,,Iar care vor fi din altă parte să deschidă prăvălie într-acest oraş, să plătească şi proistosului cinstea aceasta lei 9, şi de epitrop cîte lei patru parale 20, şi ceauşului”, A.S.B.,

M.A.I., Comunale, dos. 109/1845, f. 98, punctul 2.

248 Ibidem, dos. 109/1845, f. 82, punctul 9.

249 în acest statut se precizează: ,,Dacă dintre maistorii ce se află acum în fiinţă, trecuţi în condică şi cu bileturi la mîini, în urmă să vor dovedi nedesăvîrşiţi în meşteşug, şi fără purtări bune, acelora li să va lua dreptul dă maistor şi vor sluji pă la ceilalţi maistori ca calfe”.

Ibidem , dos. 109/1845, f. 119, punctul 4.