Gala Galaction/ Grigore Pișculescu, ,,În Pădurea Cotoșmanei”

«...Tîrgul Rîurenilor fusese mănos, anul acela, cum nu mai fusese multă vreme, fiindcă toate roadele ţării se făcuseră și aveau căutare. De aceea, negustorii de dincoace şi de dincolo de Olt încărcaseră şi porniseră spre Rîureni sute de căruţe mari, trase de cîte şapte pînă la zece cai. Toată luna lui august, pe drumurile colbuite, au trecut boaitele înalte şi încărcate pînă sub coviltir, aşa încît jupînii bucureşteni, craioveni, slătineni ori piteşteni, cari şedeau tocmai sus deasupra mărfii şi scoteau capul pe gura coviltirului, păreau nişte pui de lighioană la gura acelor cuiburi din pereţii malurilor prăpăstioase. Dar nu numai din oraşele noastre, ci şi de dincolo de hotar, de prin văgăunele ungureşti şi secuieşti, s-a pornit negustorimea cea de aur iubitoare şi îndrăzneaţă. Şi pe malul Oltului, de la Rîul Vadului pînă la Rîureni, au scîrţîit, multe zile în şir, căruţele nemţeşti pline cu îmbrăcăminte, încălţăminte, lucruri casnice şi cu felurite şi minunate scule de făurărie, cum numai nemţii puteau să facă. Să nu uit să vă spun că, pe vremea aceea, Ţările Romăne purtau mereu în frunte, legată cu panglici de oţel, podoaba semilunei şi că, prin urmare de prin Turnu M ăgurele, Giurgiu şi Calafat au venit și mulți negustori turci. Aceştia erau, însă, mai ales, zarafi și negustori de lucruri mic și scumpe ca mătănii de chiparos ori chihlimbar, inele, brăţări, cercei, ciubuce, pumnale și pistoale... și turcul venea cu numai doi-trei cai și marfa în desagi. Firește că nu lipseau nici sârbii, nici bulgarii şi, pe ici, pe colo, nici ovreiul, nici armeanul. Dar grecii ?... A, grecii erau stăpînii ţării şi toate adelziadele care se aflau în bîlci, chiar de ar fi fost venit numai cu lămîi ori cu gogoşi, acum erau în slujbă şi făceau pe ghimurlucii tîrgului, purtînd, de colo pînă colo, peste şorţul pătat de untdelemn, sabia stăpînirii.

Istoria înființării Muzeului Satului Vâlcean

 Bujoreni/ Vâlcea: Muzeul Satului (50 ani de existență) deranja ,,viziunea" <<Tovarășei>>; a fost în pericol de demolare (la propriu) ca aproape tot ce constituia/ constituie cultură și civilizație țărănească tradițională (și nu numai)...

«...acolo unde începe Valea Bujorencei, ca un diapazon de păduri vibrând între clopotele dealurilor, la un pas de şoseaua naţională care părăseşte Râmnicu-Vâlcea pentru a se avânta spre defileul Oltului...
...a fost ridicat un sat care seamănă cu toate satele acestui Nord de Oltenie, dar nu se identifică cu nici unul. Satul acesta-i nou şi, în acelaşi timp, mai bătrân decât cele mai vechi de prin părţile acestea. Oamenii l-au botezat Muzeu şi au aşezat în el tot ceea ce putea să-i dea fiinţă şi să-l împlinească, tot ce putea vorbi de vechimea rânduielilor de aici şi de dragostea întru frumos a celor ce ştiu să-şi cioplească sufletul într-un stâlp de poartă, ori să-l coasă cu simplitate în florile unei marame.

Pe prispa unei case, aduse cu infinite precauţii din nu ştiu care cătun, poţi visa la rosturile lumii, poţi coborî pe scara timpului în adâncurile istoriei şi vei simţi, până-n rădăcini şi până mai jos de rădăcini, coloana statornică a acestui neam punându-şi pecetea grea peste veacuri. Şi aici, departe parcă de lume, departe de rotirea nebună a timpului, poţi murmura versurile poetului din Lancrăm, uitând că eşti într-un muzeu, pe prispa copilăriei:

„Copile, pune-ţi mâinile pe genunchii mei,
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet, şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept
ci adânc în pământ undeva.”

Cultura vâlceană sub lupă!/ Din suflet #17/ 3 apr. 2025/ Ana-Maria Cîrstea, invitat Florin Epure, directorul Direcției Județene pentru Cultură Vâlcea

Excelent interviu (pentru #memoriavalceana) difuzat ieri în online, în cadrul podcastului Din Suflet realizat de Ana-Maria Cîrstea...

Invitat a fost Florin Epure, directorul Direcției Județene pentru Cultură Vâlcea, iar cele cele 56 minute ale discuției abundă de informații, confesiuni și sublinieri cu tușă groasă a unor realități (îndeosebi) cu privire la patrimoniul material și imaterial al Vâlcii și situația lui ,,la zi”, dar și referitor la instrucție, educație/ învățătură și pasiune pentru profesia/ vocația de istoric.

Aflăm, de asemenea, din interviu, deosebit de interesante date cu privire la modul în care dir. Florin Epure și-a căutat și descoperit vocația, ,,împletindu-și” permanent preocuparea pentru lectură/ cercetare și pasiunea pentru Istorie, cu viața personală: în liceu, în studenție, la primul loc de muncă și cele care au urmat, în interacțiunile cu mentorii care i-au călăuzit destinul - regretații istorici Petre Bardașu și Sergiu Purece (deosebit de interesantă comparația tipologiile celor două personalități, făcută de discipolul de odinioară)...


Din întreg interviul - pe care îl recomandăm cu toată convingerea! - am selectat - pentru pagina FB #bibliotecivalcene - fracțiunea de 4,35 min. referitoare la demersurile de salvare a unui excepțional monument istoric vâlcean, bisericuța de lemn din Modoia/ Cernișoara (alăturat, în capturi, pentru mai noii noștri abonați - trimiteri la resurse anterioare pe această temă).

Informații în conexiune (linkuri în descrierea fiecărei capturi):

_________

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #AgendaCulturalaValceana #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #patrimoniu #Modoia #Cernișoara #BisericaMonumentModoia

Școala de Subofiţeri de Jandarmi Drăgăşani/ Şcoala în perioada contemporană

Grădiniţele. O astfel de unitate şcolară, a fost înfiinţată, mai întâi, la mânăstirea Bistriţa, în nordul judeţului Vâlcea, începând cu anul şcolar 1925-1926; în anul 1926, aceasta  a fost transferată la Drăgăşani, funcţionând în localul Şcolii Primare „Geta” şi mai apoi  în localul Şcolii de Băieţi „Fraţii Niculescu”, aflată în piaţa oraşului. Inspecţiile din 1936 şi 1937, efectuate la această grădiniţă, constată o activitate pozitivă, educatoarea Maria Rădulescu fiind lăudată. În 1959, ea se va pensiona, fiind urmată  de Ioana Bulacu.

 

Odată cu creşterea numărului de copii, dar şi a importanţei grădiniţelor în cadrul sistemului de învăţământ preşcolar, au luat fiinţă mai multe instituţii de acest gen. Astfel, în anul 1948 şi-a început activitatea Grădiniţa cu Orar Prelungit, avându-şi sediul în str. N. Bălcescu, nr. 4. Ea s-a mutat apoi, în 1952, pe str. 1 Mai, iar în 1966 - în localul fostei şcoli medii din str. 23 August, datorită nevoii de refacere completă a vechiului local. Din 1980, această grădiniţă a beneficiat de un  nou local, modern, pe str. N. Bălcescu (denumită mai târziu „Sanda Nicoliţă”). Ulterior, s-au mai înfiinţat grădiniţe la Zlătărei, Capu-Dealului, Bârsanu şi Momoteşti. Aceasta din urmă a funcţionat în sediul fostului IAS, clădire care aparţinuse familiei Brătianu. După anul 2006, acest spaţiu a fost recuperat de foştii proprietari, iar grădiniţei i s-a amenajat un alt spaţiu, într-un cartier sudic al oraşului,  funcţionând  tot cu program prelungit.

Conferinţa „Amenajarea Hidroenergetică «Lotru» - minune a LUMII și a unui eroism al anonimatului”*; ce s-a întâmplat după ce ,,Tatra” a urcat în Munții Lotrului utilajele celei mai importante investiții în Vâlcea a Statului român, din toate timpurile

Video-fragmentul din Conferinţă este montat împreună cu filmul ,,Lotru 20 ani” (de la min. 31) - realizat în 1992, dr. ing. Mihai Sporiș fiind ,,coautor”- direct în YouTube

Râul din munții României, Lotru, îngemănat în obârșii pierdute cu Motru și Gilortul, demult nu mai este un anonim în rândul minunilor tehnice cele mari ale lumii. A avut, la un soroc prelnic norocul dat de geografie, de geologie și de mintea sclipitoare a unor români patrioți, să intre pe lista scurtă a realizărilor tehnice ale umanității cu emblema minunii.

O zugrăvire a necuprinderii nu este la îndemâna unui om, chiar de-ar avea mai multe vieți. Evidențierea unui singur demiurg, stăpân peste tărâmuri, este imposibilă. Nici zeitățile primordiale – încă nerăsfirate în universul partajat al naturii!- nu s-au încumetat la astfel de munci heracliene. Fiecare și-a luat în sarcină ceea ce cunoașterea îi permitea și a făptuit parte dintr-un întreg, înainte ca un dirijor - și acesta doar cu știința asamblării!- să dea funcționalitatea organică în parte și, finalmente, a întregului.

 

Cum ar trebui să privim acum minunea?! Amenajarea hidroenergetică „Lotru” s-a înfăptuit de către o imensă mulțime de eroi – iar munca oamenilor a probat realmente eroismul!- căreia nu-i mai poți identifica, explicit, în totalitate, oamenii?

În conexiune: Tatra care a urcat în Munții Lotrului utilajele celei mai importante investiții în Vâlcea a Statului român, din toate timpurile

celebrul camion fabricat la Kopřivnice, în actuala Republică Cehă, avea tracţiune 6x6, motor V12 răcit cu aer şi putea tracta 100 de tone... - pozele din colaj una câte una și mai multe informații

„Lotru” este o însumare a tuturor eforturilor anonime, cât și ale celor care au avut norocul să le fie reținute numele în vreo cronică întâmplătoare (ca susținere cotidiană a entuziasmului creator!), ori în documentațiile care îi rețineau ca responsabilități asumate și garanții de viață lungă a ceea ce au făptuit. „Lotru” este unic și irepetabil! „Lotru” este o enigmă de-o complexitate maiestoasă, greu de surprins într-o frescă, ilustrând superficial cele de doar sub priviri. „Lotru” este ființare cu curgere neîntreruptă, ca un imens uriaș căruia inima îi bate în munții ascunși. Este respirație înaltă de creste, freamăt de labirint al văilor cu o inegalabilă simfonie a apelor. Este minunea – greu de închipuit, de unul singur, a realității ascunse!- care face din jocul stihiilor, o înnobilare a omenescului, amintind de Prometeu, cel ce va fi dat energia (focul) traiului.

„Lotru” este o poveste cu mii de povestitori care încă o mai retrăiesc aievea. Este un mare reportaj – scris de condeierii cu har*, ori de observatorii media, care surprindeau părtinitor și propagandistic, în slujirea zeităților vremelnice, o secvență a filmului de lung metraj. În spiritul acelei vremi, cu demiurgul puterii unice în scaun pentru rânduirea puterii lumești, „omul se lupta cu natura” și o învingea nietszchenian. Un fel de…„totul pentru front, totul pentru victorie!” Credem azi, când apele s-au decantat și ele în marea alpină de la Vidra, că putem fi sinceri, fără a huli ceea ce ni se năzare, dintr-o trecere cu mode și năravuri impuse.

Prof. Vasile Roman despre prof. Nicu Angelescu

<<Nicu Angelescu

Un moment important în viaţa mea de elev, cu repercusiuni prevestitoare privind destinul, l-a constituit evenimentul petrecut în a doua săptămână a vacanţei Sfintelor Sărbători ale Paştelui anului 1946, de Izvorul Tămăduirii, când, prin faţa casei noastre, a trecut, 26 plimbându-sc pe jos, profesorul meu de limba română, Nicu Angelescu, împreună cu soţia sa. Eu scoteam apă din puţul gospodăriei ca să umplu un hârdău din care se adăpau vitele. Observ pe domnul profesor mergând agale, cu ciomagul atârnând de braţul stâng şi cu mâna dreaptă gesticula, arătând ceva, în depărtare, soţiei, în timpul acesta mă străfulgeră o idee. Ce-ar fi, la întoarcere să-l invit să-mi vadă biblioteca? Dar ce vreau să-i arăt eu nu este bibliotecă, să tot fie cca. 50 de cărţi aranjate pe rafturi improvizate într-un şifonier cumpărat de la un artizan refugiat. Şi totuşi, îmi zic, nu e frumos să treacă neinvitat, mai ales că este şi sărbătoare. Le propun părinţilor care erau prin curte. La început au oscilat, pentru că nu erau pregătiţi pentru o aşa vizită deosebită. Îi fac semn discret mamei şi mă aprobă. „Hai, Grigore, eu mă duc să mai aranjez prin cameră şi tu scoate într-o cană nişte vin, taie nişte cozonac, cafelele le pregătesc eu, iar tu, Vasile, aşteaptă-i la poartă".  

Am trecut fiecare la locul fixat de mama. Privesc pe drum în sus spre Primărie. Nu văd nimic. Dau o raită prin casă, totul e în ordine. Alerg iar la poartă. Nu apare nimeni. Aştept. După vreo 10-15 minute, se iveşte la capătul drumului o umbră mişcătoare, care, pe măsură ce se apropia începe să se desluşească. Este domnul profesor cu soţia. Mă aşez pe ghizdurile puţului. Mă liniştesc. Capăt curaj. Fie ce-o fi, zic, îi invit. Se apropie. Curajului îi iau loc emoţiile. Tremur din toate încheieturile. Mă întreb singur, de ce atâta frică? Nu, nu este frică. Mai degrabă respect. Toţi elevii îl respectă. Şi profesorii, şi toţi vâlcenii, pentru că este profesorul model care întruchipează înaltele valori morale: cinstea, corectitudinea, demnitatea, onoarea tagmei din care face parte, este profesorul de elită al „generaţiei de aur" a Liceului Al. Lahovari. Se spune că în Oltenia existau trei licee renumite: „Lahovari" din Râmnicu-Vâlcea, „Carol" din Craiova şi „Traian" din Turnu-Severin. Era suficient să pronunţi „absolvent al Liceului Lahovari din Râmnicu-Vâlcea" şi interlocutorului nu-i mai trebuia altă dovadă, altă garanţie a pregătirii. Faima se dusese mai ales în învăţământul superior. Or, să ai musafir un dascăl de la un asemenea liceu constituia mai mult decât onoare. De aceea, emoţiile melc îşi găseau explicaţia. „Domnule profesor, mă adresez eu cu vocea-mi tremurândă, vă rog frumos să ne faceţi o vizită. E prilejul să vă şi odihniţi puţin după atâta mers pe jos. Şi vreau să vă arăt şi o mică bibliotecă pe lângă care îmi pierd timpul..."

Doru Căpătaru - Restituiri/ Chipuri şi popasuri vâlcene în opera lui Gala Galaction

Unul dintre cei mai mari scriitori români ai tuturor tim­purilor, Gala Galaction, a avut legături strânse cu judeţul Vâlcea. Grigore Pişculescu, pe numele său adevărat, s-a născut, după propria-i mărturisire, la 16 aprilie 1879, în „va­tra Schitului Dideştii din Teleorman, schit aşezat între pădurile bătrâne” de la întâlnirea pârâului Tecuciu cu râul Vedea. Era fiul lui Nicolae Pişculescu, arendaşul moşiei Dideşti, şi al Chiriachii, fiica preotului Constantin Ostreanu, parohul bisericii Sf. Teodor din Roşiorii de Vede (1). În perioa­da cursurilor primare — clasa I şi a Il-a, în satul natal şi apoi în Roşiorii de Vede — „târg de pe ţărmul Vezii”, a cunoscut pentru întâia oară „chemările dăscăleşti şi rătăcirile în visuri, în poezia câmpiei şi a codrului şi în labirintul cărţilor şi al cititului, într-o lume de «pace câmpenească», ce au cons­tituit „primele semne suspecte de viitoare patimă grafică” (2).

În 1890, părăseşte „mireasma aglicelor şi a dediţeilor, umbrele pădurii răzbite de soare şi cântecul cristeilor din trestiile Tecuciului şi ale Vezii, deschizându-i-se drumurile noi ale Bucureştilor, ca elev al prestigiosului liceu Sf. Sava. Printre chipurile colegilor care i s-au întipărit în minte, ală­turi de Tudor Arghezi — unul dintre cei mai buni prieteni, N.D. Cocea, V Demetrius, Gala Galaction îşi aminteşte, la trecerea în clasa V-a de liceu (1894), de ,,un băieţandru mai mic şi mai frav..., cu o înfăţişare mai deosebită... sub oche­larii lui de miop nişte scăpărări de nestinsă curiozitate şi de vie inteligenţă. Era un elev de o sârguinţă şi o exactitate exemplară. ... Ajunsesem intim prieten cu colegul I.G. Du­ca. Duca era boier; Duca auzea sute de zvonuri şi de snoa­ve... Duca ştia multe şi de toate!” (3). 

„Matache Temelie: un boier adevărat, o lecţie de neuitat”

,,Despre omul şi politicianul vâlcean Matache Temelie se ştiu foarte puţine lucruri. Ceea ce este nedrept, dat fiind că Matache Temelie - boier adevărat -, a fost, vreme îndelungată, o personalitate marcantă a vieţii politice şi sociale vâlcene.

Ca om politic, Matache Temelie a fost conservator, reprezentând Partidul Conservator-democrat de pe poziţia de lider marcant. A condus Clubul conservator-democraţilor vâlceni, a fost şi preşedinte al Consiliului Judeţean Vâlcea în patru mandate: 1892-1894; 1899-1901; 1905-1907 şi 1912-1914. În anul 1888 fusese ales preşedinte al Comitetului Permanent al Consiliului Judeţean, apoi a fost şi vicepreşedinte al Delegaţiei Judeţene (1889-1891, al Biroului Consiliului Judeţean, iar în anii 1893-1894, a fost preşedinte al aceluiaşi Birou.

Era foarte înstărit şi cumpătat în viaţă, serios şi responsabil în tot ce făcea, cu mare înţelegere pentru oamenii din popor, cu deosebire pentru cei neajutoraţi.

Dar, să-l lăsăm pe venerabilul Petre Georgescu să vorbească despre boierul adevărat Matache Temelie:

Să fi avut vreo 12 ani, când tata, într-o dispoziţie care m-a surprins, mi-a spus foarte grăbit:

«Te iau cu mine într-o vizită la un boier adevărat, care a făcut mult bine oamenilor. Uite, vezi, locu’ ăla de peste râul Olăneşti, mi-a fost dat mie pentru decoraţiile militare obţinute pe front, în campaniile războiului» (este vorba despre Întâiul Război Mondial în care luptase, cu acte de eroism, Petrache Georgescu, tatăl povestitorului nostru – n.a.).

«În zona aia în suprafaţă de peste zece hectare sunt foarte multe vetre de casă dăruite de omenosul şi cinstitul boier Matache Temelie oamenilor împovăraţi de necazurile vieţii...».

Carol Davila, românul-francez îndrăgostit de Vâlcea și stațiunile ei balneare

Principele Carol i-a telegrafiat Reginei Elisabeta: Davila e pretutindeni unde ai nevoie de el. Colegii l-au invidiat şi - a spus dr. Zaharia Petrescu, fost elev al Şcolii de Medicină - i-au iertat cu greu «extrema distincţie, eleganţa şi naturalul manierelor, farmecul conversaţiei, felul spiritual, vesel şi plin de duh în care istorisea, ca şi bogăţia instrucţiei»*

***

S-au împlinit - la 24 august 2004 - 120 de ani de la moartea marelui Carol Davila, cel care a vizitat cele două staţiuni balneare vâlcene, Călimăneşti şi Olăneşti. A fost medic şi farmacist român de origine franceză; a venit în Ţara Românească în ziua de 13 martie 1853, la chemarea domnitorului Barbu Ştirbei (1849-1856), pentru a organiza serviciul sanitar militar. Avea doar 25 de ani; îşi terminase de curând studiile medicale la Paris.

În cei 31 de ani (1853-1884), cât a trăit şi a lucrat în ţara noastră, a organizat învăţământul medical, asistenţa sanitară pentru populaţie, a condus serviciul sanitar al armatei române în timpul războiului din 1877-1878 etc. Dar, pe lângă aceste preocupări, el s-a interesat şi de apele minerale din staţiunile balneare româneşti.

La Biblioteca Județeană ,,Antim Ivireanul” Vâlcea - (despre) #poezie și #pictură

În seara zilei de 26 martie 2025, de la ora 17.00, Biblioteca Județeană ,,Antim Ivireanul” Vâlcea a fost gazda unui eveniment excepțional: prezentarea apariției volumului de versuri ,,Totul e poezie”, cea mai recentă carte publicată de Nicu Hăloiu, și expunerea de picturi a Sorinei Hăloiu, sub genericul ,,Armonie”. 

Moderator a fost prof. dr. Mihaela Rădulescu.

Imagini ,,la cald”, needitate, inclusiv cu excelentele picturi ale Sorinei Hăloiu - care au înnobilat pe cum se vede Sala de Conferințe a BJAI - și, către finalul suitei, toate cărțile de proză și versuri scrise până în prezent de Nicu (sperăm să le avem în curând, pe toate, în #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni ).

În continuarea a ceea ce se vede în modesta filmare de mai jos, în cadrul micii, dar deosebit de selectei audiențe au avut loc interacțiuni deosebit de interesante, nu de puține ori și profund emoționante...

Înregistrarea video a celei mai mari părți a evenimentului:

______

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #memorialistica #literatura #proza #poezie #pasiune #pictura #expozitiedepictura #expozitiedearta