Viața cotidiană în județul Vâlcea în anii 1920-1940/ ,,Familia. Alimentaţia. Moda”

<<...o mare parte a vieţii cotidiene se consuma în familie. Bucuriile şi necazurile, momentele festive şi cele dramatice, fidelitatea şi mai ales infidelitatea marcau puternic viaţa de familie.

 Căsătoria era momentul întemeierii unei familii. Vâlcenii erau familişti, căsătoria începând la 12-13 ani pentru fete şi la 17-18 ani pentru băieţi. Ponderea cea mai mare de tineri căsătoriţi era la sat, în timp ce la oraş era mai mică, deoarece la oraş se întâlneau mai puţine situaţii de căsătorii la vârsta de 13-17 ani. Căsătoria era mai curând o ,,afacere” a părinţilor decât a copiilor, deşi, inspiraţi din lectura romanelor de dragoste, tinerii visau la o căsătorie fericită, întemeiată pe dragoste. De obicei, căsătoria se încheia în cadrul aceluiaşi grup social., definit prin avere (dotă sau zestre), statut social sau studii. Ofiţerii nu se puteau căsători decât după 25 de ani cu tinere din familii înstărite care aveau o dotă de peste un milion de lei şi numai cu consimţământul scris, dat de autoritatea militară superioară. Preoţii erau obligaţi şi ei să obţină aprobarea organului ierarhic superior înainte de a se căsători, astfel ca viitoarea preoteasă să provină dintr-o familie înstărită şi onorabilă.

 Conform tradiţiei, tinerii din lumea satului se căsătoreau la o anumită vârstă şi puţini rămâneau necăsătoriţi după expirarea acesteia. Divorţurile erau puţine, la fel şi traiul în concubinaj, care era criticat de comunitate şi de biserică. Dacă rămânea văduvă, femeia nu se mai căsătorea decât în cazuri excepţionale, iar bărbatul rămas văduv îşi căuta o nevastă care să-i poarte de grijă lui şi copiilor rămaşi orfani de mamă.

 La sate, primul pas spre căsătorie era peţitul: o cunoştinţă sau o rudă din partea băiatului, de regulă o femeie, era trimisă la familia fetei pentru a-i aduce la cunoştinţă dorinţa tânărului de a o lua pe fată de soţie; pentru a fi mai convingătoare, peţitoarea prezenta şi situaţia materială a băiatului. Părinţii fetei îşi exprimau punctul de vedere, iar dacă era pozitiv, se refereau şi la zestrea fetei. Se fixa o zi, de obicei duminica sau o altă sărbătoare, când se întâlneau tinerii şi părinţii mirilor, la fată acasă, unde discutau despre zestre şi detaliile nunţii. Acesta era şi momentul logodnei, o petrecere cu masă şi lăutari.

Județul Vâlcea în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688–1714)/ Veronica Tamaș

În istoria poporului român, domnia voievodului martir Constantin Brâncoveanu a însemnat o adevărată şi strălucită perioadă de prosperitate culturală şi politică, domnul reuşind să menţină neştirbită integritatea teritorială a ţării faţă de tendinţele de cotropire manifestate de imperiile vecine[1]. Domnul a făcut parte din marii feudali ai ţării, având 179 proprietăţi, fiind nepotul domnitorului Şerban Cantacuzino, pe care l-a urmat la tron, mama sa a fost sora acestui voievod. Printr-o politică abilă s-a menţinut pe tronul Ţării Româneşti 26 de ani, având una din cele mai lungi domnii de la noi[2].

Constantin Brâncoveanu reprezintă o culme dintr-o suită de domni creştini şi este o ilustrare vie a faptului că în acea vreme gândirea ortodoxă, concepţia de civilizaţie şi de cultură creştină reprezentau dimensiunea principală a întregii istorii naţionale româneşti[3]. Domnul a reuşit să transforme Ţara Românească nu numai într-un important centru diplomatic european, ci şi unul de luptă împotriva dominației otomane. Numai datorită supleţii acţiunii diplomatice a domnitorului muntean, Ţara Românească a putut să-şi păstreze situaţia de semiindependenţă într-o epocă atât de învolburată. Prin priceperea sa, domnul a căutat prietenii şi alianţe pentru a nu rămâne singur în faţa turcilor.

 

Voievodul, din anul 1688, a avut un steag de luptă, găsit la Mănăstirea Hurezu. Steagul avea formă de flamură lungă şi îngustă, decupată la capăt, liber în trei fâşii. Câmpul ei era brodat cu stema |ării Româneşti, sfinţii Constantin şi Elena şi inscripţia „KOMSTAMTINUS BRANCOVEAN VALACHIE TRANSALPINES PRINCEPS ANNO DOMINE 1688”. Pe cealaltă faţetă era pictată scena botezului domnului Iisus în apa Iordanului[4].

Cunună a stilului brâncovenesc şi unul din cele mai izbutite monumente din întreaga ţară, Mănăstirea Hurezu, zidită între anii 1690-1693, este cea mai însemnată fundaţie a acestui domn martir şi mare ctitor. Astăzi, ea reprezintă unul din cele mai splendide şi mai armonioase monumente religioase din România, fiind înscris în lista monumentelor UNESCO[5]. Constantin Brâncoveanu a venit în două rânduri pe la ctitoria sa vâlceană, în anul 1695 la Sânt Petru, când se afla la Cladova, pentru întărirea cetăţii de acolo şi la 18/28 septembrie 1697, când „măria sa cu toată casa Măriei sale, cu boierimea au mers la mănăstirea Măriei sale, de la Hurezi, dând slavă lui Dumnezeu şi bucurându-se căci mănăstirea gătită de tot au găsit. Şi împreunându-se acolo cu maica domniei sale şi cu doamna domniei sale”[6].

,,Oameni, fapte, legi”/ colectiv de autori/ coordonator Mihai Călugărițoiu/ vol. integral în PDF

Instituţia Poliţiei - poveste fără sfârşit

Istoria acestei instituţii aproape că se confundă cu istoria organizării colectivităţilor umane, deoarece Instituţia Poliţiei a avut întotdeauna un rol important, chiar în societăţile cele mai rudimentar organizate.

Grupările de oameni în societate au impus, din primul moment, crearea unor anumite organisme menite să apere atât societatea cât şi individul, împotriva diferitelor acţiuni nocive, dar inerente, vieţii omeneşti.

La începutul organizării statale, fruntaşii satului, „oamenii buni si bătrâni" şi căpeteniile oştirii sunt cei care au în sarcină aducerea la legalitate a nelegiuiţilor, siguranţa locuitorilor, liniştea în provincie, paza bunurilor, prinderea celor ce săvârşeau fărădelegi.

Geto-dacii, popor civilizat al Antichităţii, nu aveau cum să nu trăiască după reguli de conduită. Mai târziu, Aga - demnitatea atestată documentar în 1567 (Muntenia) şi în 1592 (Moldova) - are competenţă în centrul mahalalelor, iar spătarul are periferia şi restul teritoriului. Sunt „poliţiştii” începutului.

Cei care îndemnau la răzmeriţă, nu făceau cuvenita curăţenie lângă prăvălii, vindeau cu lipsă la cântar, cleveteau contra domnitorului, aveau să cunoască din plin pedeapsa Marelui Agă, mai ales că după 1775 se înfiinţează Tribunalul Agiei.

Enciclopedia Vâlcii/ ,,O carte mai mult decât necesară”/ recenzie de general de brigadă (ret.) Grigore Buciu/ rev. ,,ROMÂNIA EROICĂ”

<<Istoria şi cultura ies câteodată la lumina zilei prin Fântâna lui Manole. Este, desigur, o metaforă legată de numele legendarului constructor al mănăstirii de zid din Ţara Românească. Dar este şi o altfel de realitate. Prin Editura „Fântâna lui Manole” a văzut lumina tiparului, pe parcursul a câtorva ani, Enciclopedia Judeţului Vâlcea, o lucrare monumentală ca prezentare grafică, volum şi muncă investită.

A apărut sub egida şi cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea – ca rod al gândirii, documentării şi elaborării Forumului Cultural al Râmnicului. Această structură multiculturală organizată după criterii cărturăreşti, după cum sugerează titlul său – „al Râmnicului”, strânge în rândurile sale intelectualitatea de elită activă din judeţ, dar şi personalităţile din întreaga ţară şi de peste hotare ce-şi au obârşia în satele şi oraşele judeţului Vâlcea. Ca urmare a efortului intelectual conjugat, Forumul duce la îndeplinire o multitudine de proiecte din varii domenii, acţiuni, scrieri şi ceremonii etc. menite să păstreze la nivel înalt spiritualitatea acestui ţinut, ca o prelungire firească a istoriei vechiului centru cultural şi spiritual, de unitate, românitate şi credinţă, pe care Râmnicul l-a jucat din Evul Mediu încoace.

În argumentul său la volumul al III-lea al Enciclopediei – „Aşezările rurale”, economistul Constantin Rădulescu, preşedintele Consiliului Judeţean Vâlcea, apreciază că „este cea mai mare şi mai complexă lucrare editorială, elaborată şi publicată în judeţ”, ca urmare a avansării unui proiect în 2007, menit a marca cum se cuvine împlinirea, în 2022, a 630 de ani de atestare documentară a Râmnicului Vâlcea. S-a vrut o încununare fastuoasă, de mare greutate ştiinţifică, a tuturor încercărilor monografice, de toate tipurile care au fost publicate şi au un caracter generalizator, începând cu „Tabula Valachiae Cis-Alutanae”, din 1723, a austriacului Friedrich Schwartz, o hartă documentată în stil nemţesc, ce se constituie şi face parte dintr-o veritabilă descriere a Olteniei, ocupată de austrieci. Documentul cartografic este o evidenţă completă a aşezărilor omeneşti – târguri şi sate, făcută din raţiuni economice de către puterea ocupantă, ce se vedea înstăpânită aici pentru totdeauna. Cu alte cuvinte, Oltenia sub austrieci trebuia stoarsă de toate resursele pe care le putea da, în mod metodic şi sistematic, pentru o Vienă orgolioasă, luxoasă şi plină de ambiţii europene.

«Cântecele Oltului» în imagini tezaurizate vreme de o jumătate de veac

> festivalul constituie, probabil, cel mai de succes şi cel mai longeviv proiect cultural al Vâlcii din ultima jumătate de veac. Cântecele şi porturile populare din Hăşmaşul Mare/ Harghita şi până la Izlaz, în Lunca Dunării, dar şi din Europa (ba chiar şi de dincolo de Atlantic) îşi dau întâlnire la Călimăneşti, cu o punctualitate de ceasornic, în fiecare august

>> trei dimensiuni definitorii au constituit baza programatică a manifestării, potrivit prof. dr. Gheorghe Deaconu: o comunitate a tradiţiilor şi valorilor etno-culturale din arealul Oltului, o dimensiune ştiinţifică a procesului de valorificare artistică a folclorului şi una spectaculară, de realizare a unei microstagiuni artistice într-o zonă cu mare vad turistic – Valea Oltului, în perioada de vârf a sezonului estival...

„Cântecele Oltului 50” – autori Gheorghe Deaconu şi Elena Stoica integral în PDF - la această legătură.

Imaginile din colaj una câte una cu descrieri - la această legătură

Contribuţia judeţului Vâlcea la Războiul de Independenţă din 1877

Voinţa fermă a poporului român de a fi liber şi de a se dezvolta de sine-stătător, abuzurile Porţii şi intensificarea mişcărilor de eliberare naţională din Peninsula Balcanică, toate acestea au determinat hotărârea naţiunii noastre de a se ridica la luptă.

Este un adevăr incontestabil, însă, că marile personalităţi politice, diplomatice, culturale şi ale armatei, au pregătit actul istoric al independenţei, pas cu pas, cu răbdare, competenţă, tenacitate şi responsabilitate. Poporul, însă, a apărat-o cu sângele şi viaţa celor mai buni fii ai săi, suportând toate greutăţile materiale şi morale ale răboiului.

Zona care a fost afectată cel mai mult şi care a cunoscut greul războiului, a fost Oltenia, care cuprindea cele cinci judeţe – Dolj, Gorj, Mehedinţi, Romanaţi şi Vâlcea. În această regiune au fost masate importante efective ale armatei române, aici au fost făcute cele mai mari rechiziţii în oameni, cât şi animale pentru transport, au fost cartiruite şi hrănite, timp de aproape un an şi jumătate – din aprilie 1877 până în octombrie 1878 – numeroase unităţi militare.

Prizonieri turci internați în județul Vâlcea în anul 1878/ de prof. Tiberiu M. Pană

Comportarea eroică a poporului român în timpul Războiului pentru Independență din 1877-1878, dovedită pe câmpul de luptă, unde jertfa de sânge a consfințit independenţa abia afirmată, precum și sacrificiile celor care, din linia a doua, au susținut-o moral şi material, "... a dovedit până şi celor mai sceptici ce viu este poporul acesta; că mari sunt destinele lui și că mari lucruri se pot face cu dânsul". (1)

Ostaşii români de pe teatrul de operațiuni din Peninsula Balcanică, "inimoşi şi veseli", a căror vitejie şi voioşie "era curată firea țăranului român" dintre care "mai multe sute... purtau acolo zeghea şi căciula țărănească, fiind adunați în pripă din recruții lipsiți încă de uniformă regulamentară" (2), au dovedit că sunt lipsiţi de resentimente, de duşmanie sau ură personală faţă de soldații turci. În acest sens - Senai Osman, aghiotantul lui Osman Paşa, nota în jurnalul său de front: "Ostaşii români se apropiaseră atât de mult de pozițiile noastre, încât distanta mică le permitea soldaților din cele două tabere să arunce unii la alții pesmeţi şi alte bunuri de ale gurii. Mulți ostaşi români ştiau bine turcește. Au existat și momente când ostaşii trupelor adverse (români şi turci) se întelegeau între ei şi întrerupeau schimburile de foc pentru a se odihni. Acest gen de comportament îi uimea, ba chiar ii uluia pe ruşi" (3). Sfârşitul razboiului, în care România jucase, alături de Rusia, un rol deosebit de important in obținerea victoriei, a dus la capturarea unui mare număr de ostaşi turci luați prizonieri de armata română (10.277 numai la Plevna). Circa 1.000 dintre aceștia au fost cantonați pentru 100 de zile în județul Vâlcea. 

Grigore Caraza/ Aiud însângerat/ APOLOGETICUM, 2005/ Ediție electronică (fragmente)

<<...se cunoaşte bine că singura ţară guvernată de comuniştii sovietici care a luptat, efectiv, cu arma în mână împotriva acestora a fost România. În afara acestor misiuni îndeplinite de Gheorghe Crăciun, a fost şi cea din 1946, în timpul celebrelor greve studenţeşti de la Cluj, când l-a însoţit pe Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei la acea vreme. Cel care a condus grevele studenţeşti a fost studentul teolog Valeriu Anania, călugăr (1) .

Pentru ca Gheorghe Gheorghiu-Dej să fie cel mai mare exponent al partidului comunist, a trebuit să-l doboare pe Lucreţiu Pătrăşcanu, care, de fapt, era singurul intelectual din cele câteva sute de comunişti.

Acolo, la Cluj, când Valeriu Anania l-a întrebat pe Lucreţiu Pătrăşcanu care este scopul comuniştilor în ţară la noi, acesta a răspuns: “Înainte de a fi comunist, eu sunt român”. A fost singura “greşeală” faţă de partidul comunist, pentru care Lucreţiu Pătrăşcanu a plătit cu viaţa: un singur glonţ în ziua de 14 aprilie 1954, la Jilava. Din acea clipă, drumul lui Dej a fost liber pentru a-şi atinge mârşava ţintă pe care o urmărea.

Aşadar, la Aiud, Gheorghe Crăciun ajunsese comandant al închisorii în urma promovării în drepturi. În perioada 1960-1964, acest satrap a organizat şi condus reeducarea în spirit ateu şi comunist a unui număr de 7.000 de deţinuţi politici intelectuali - şi spun intelectuali pentru că Aiudul concentra o categorie superioară de oameni. Mijloacele întrebuinţate în reeducarea orientată înspre Infern erau altele decât cele de la Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Jilava sau pe întinsul Canalului Dunăre-Marea Neagră. Dacă în aceste închisori, deţinuţii au fost chinuiţi prin metode diabolice şi necunoscute până atunci - în decursul istoriei încheindu-se cu schingiuirea omului până la moarte, în Aiud s-a întâmplat cu totul altfel.

,,Obiceiul pământului” în lucrarea ,,Pârâienii Valahiei”/ autori Constanța Badea, Petronela Badea, Mihai Pârâianu

<<...Dreptul consuetudinar sau cutumiar (jus consuetudinale), adică dreptul ne­scris (obiceiul pământului), dar consacrat prin uz, datină, reprezintă toate nor­mele de drept nescrise, cu putere de lege, care s-au aplicat din cele mai înde­părtate timpuri până la apariţia legilor scrise.

Cutuma a fost şi la geto-daci principalul izvor al dreptului, principala formă prin care s-au instituit norme obligatorii pentru întreaga societate. În timp, ob­ştea gentilică şi cea familială s-au transformat în obştea sătească, ce presupu­nea proprietatea comună asupra pământului, apelor, păşunilor, etc. Existau şi forme ale proprietăţii private asupra cirezilor de vite, a robilor şi chiar asupra unor loturi mai mici de pământ. Cu timpul, oamenii liberi s-au diferenţiat şi au apărut oamenii bogaţi. Şi după retragerea stăpânirii romane din Dacia, au exis­tat în obştile săteşti, „oamenii buni şi bătrâni”.

Aceste „obiceiuri juridice” îşi au rădăcinile nu numai la valahii de la nord de Dunăre, ci şi la „cuţo-vlahii” sau aromânii de la sud de Dunăre.

Strămoşii îndepărtaţi ai valahilor, trăiau după un cod de legi numit “Belagi- ne” sau „Legile frumoase”.

Unii scriitori antici au menţionat că Burebista a elaborat unele legi, mai ales cu caracter religios. Ele consfinţeau drepturile şi libertăţile dacilor. Strabo spu­ne că Burebista a fost un bun conducător al dacilor prin „cumpătare şi ascul­tare de legi”.

Deceneu, urmaşul lui Burebista şi marele preot al lui, a transcris aceste legi, preocupat de cultivarea supuşilor săi, aşa cum scrie Herodot. Belaginele au de­venit legile „obiceiului pământului”, numit în documentele istorice „Jus Walachiae, voloski zakon, Lex Valachorum sau Jus et Consuetudo, Antiqua Valachorum”; în Ungaria s-a numit “Lex et Consuetudo Valachorum” .

Obştea era alcătuită din „moşi” (oameni ce descindeau dintr-un „neam”) care stăpâneau pământul în devălmăşie³⁸.