Realizări de excepție ale familiei vâlcene Paraschiv: Gavril, Elena, Daniel-Ștefan, Ramona-Gabriela

– și o operă consistentă, inclusă în biblioteca virtuală de specialitate (cărți/ cursuri/ articole) din aproape toate domeniile Științelor juridice, pe care v-o oferim în online, cu acces liber (în flip și pdf)

• Paraschiv Gavril (născut în Roești, Vâlcea), Elena (soție, născută în Prundeni, Vâlcea), Daniel-Ștefan, Ramona-Gabriela (fiu și fiică, născuți în Municipiul Drăgășani), cetățeni de vază ai Râmnicului, fac cinste cetății, toți patru fiind înnobilați cu titlul de Doctor în Drept în cadrul Academiei Române, umare valoroaselor opere publicate, din care transpare implicarea spre studiul în profunzime a normelor de drept care guvernează relațiile sociale, în vederea corectei interpretări și a perfecționării acestora, urmărind neabătut înțelegerea și aplicarea cu egală măsură a legii; în calitatea lor de magistrați sau prin practicarea altor profesii juridice ori în învățământul superior, fiind implicați permanent în satisfacerea imperativului de recuperare a imaginii unei Justiții încă departe de concordanța cu Legea, cu rațiunea și cu nevoile oamenilor în slujba cărora ar trebui să fie.

Caractere alese, cei patru au luptat permanent împotriva necinstei, minciunii, a comportamentelor deviante, dorind o lume mai bună, realizabilă în principal prin ridicarea nivelului de cultură și civilizație; dând dovadă de noblețe, au răspuns prin bine, celor care le-ar fi vrut răul, fiind certați cu legea ori din invidie neconstructivă.
Ramona și Daniel sunt printre cei mai tineri absolvenți de doctorat din Vâlcea; au urmat ulterior și Studii Postdoctorale - cu mobilitate transnațională la Londra, respectiv Strasbourg.

Fiind implicați permanent - pe lângă activitatea de aplicare a legii - și în cea de cercetare juridică, inclusiv la nivelul Academiei Române –- membrii familiei Paraschiv Gavril au publicat în reviste de certă valoare științifică, internaționale sau naționale, și în volumele unor manifestări științifice, peste 300 de articole, precum și 39 cărți juridice la edituri de prestigiu, cuprinzând numeroase opinii originale – logic argumentate - care contribuie la interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale (au fost combătute, excelent argumentat, chiar și decizii ale Curții Constituționale) sau la perfecționarea legislației (au propus noi reglementări cum ar fi sancționarea încercării nereușite de a determina săvârșirea unor fapte grave, prefigurându-se conținutul incriminării incluse în art. 370 din Noul Cod Penal, adoptat ulterior publicării studiului)[1]; au mai redactat și numeroase note de curs, sinteze, teste grilă și alte materiale didactice pentru instruirea studenților și au desfășurat o bogată activitate de cercetare cu rezultate foarte bune, participând la zeci de granturi/ contracte de cercetare.

Scurte CV-uri

Radu Gyr, cândva un obișnuit al ,,Casei Căsătoriilor" din Râmnicul de azi - ajutat/ salvat la Odesa de către vecinul-admirator vâlcean

- poetul-martir (în '41 avea 36 ani, dar era deja celebru) fusese trimis disciplinar în URSS, (împreună cu alți camarazi) după doi ani de temniță politică (a doua condamnare, cea din timpul dictaturii antonesciene*)

<<...am cutreierat judeţele Olteniei, mai ales Doljul şi Vâlcea, i-am urcat şi coborât văile, i-am vizitat mănăstirile Lainici, Tismana, Cozia, Horezu, Bistriţa, Arnota, Cornetu, i-am preţuit frumuseţile geografice, oamenii şi locurile. În Oltenia am odrăslit, mi-am deschis aripile pentru zborurile de mai târziu, mi-am început viaţa intelectuală…. Şi atunci, când trec Oltul, ca să mă duc la Râmnicu-Vâlcea sau Călimăneşti, mă îndeamnă dorinţa de a sări din tren şi-a săruta pământul..>>

„Batalioanele disciplinare (batalioanele morţii) de la Sărata - Odesa, fuseseră formate din 20 de batalioane a câte 600 de militari. Deci, 12.000 de oameni, majoritatea copleşitoare formând-o legionarii – toţi cei 12.000 având gradul de soldat, chiar dacă mulţi dintre ei avuseseră grade mai mari – subofiţeri, ofiţeri, ofițeri superiori... Aici, Radu Gyr fusese adus din puşcărie, unde îndurase un regim sever de exterminare fizică şi psihică şi unde stătuse timp de doi ani cu lanţuri grele la picioare, iar când a fost grav bolnav, i se refuzase orice intervenţie de asistenţă medicală.

Vâlcea în anii neutralității ('914-'916): industrie puțină și neperformantă, agricultură compromisă de secetă, comunicații distruse de inundații, servicii medicale precare • stăteam foarte bine, în schimb, la potențial și entuziasm • pe câmpul din Râureni s-a putut amenaja rapid, de către săteni, un aerodrom de campanie pentru avioane de cercetare-recunoaștere (01)...

• în 1915, poliția din Sibiu și-a recrutat doi spioni la Râmnicu Vâlcea: un negustor și un predicator luteran...

 
«Judeţul Vîlcea, unul din judeţele de munte ale ţării, avea în anul 1914, asemeni multor părţi ale României, după cum consemnează rapoartele vremii: „condiţiuni din cele mai proprii unei bune stări economice” (1).

Teritoriul său cu o suprafaţă de 4.081 km2, cuprindea 108 comune, din care 3 urbane, împărţite din punct de vedere administrativ în 8 plăşi, cu o populaţie de 265.000 locuitori. Principala ramură a economiei era agricultura, din cadrul căreia mai bine dezvoltate erau pomicultura, viticultura şi creşterea animalelor condiţiile de sol şi climă fiind propice acestora.

Astfel viile ocupau în 1914, 5.786 ha şi dădeau o producţie de 1 485 592 decalitri vin, în timp ce livezile se întindeau pe o suprafaţă de 6 769 ha ce produceau în acelaşi an 80 345 760 kg fructe (2).
Industria nu prea dezvoltată în 1914—1915, avea pondere redusă în economia judeţului. Sînt catalogate în categoria „Industrie mare” o fabrică de căciuli, un atelier mecanic pentru construit şi reparat maşini agricole, trei fabrici de cherestea, două mori mari, două mici fabrici de pielărie şi opiniei şi trei tăbăcării (3). La toate acestea se mai poate adăuga o exploatare auriferă deschisă în 1911 pe Valea Lotrului la Brezoi, căreia i se prevede un viitor strălucit.

Producţia tuturor acestor întreprinderi, chiar şi a celor pentru exploatarea lemnului era foarte mică şi de valoare neglijabilă în raport cu veniturile aduse de agricultură (4).

La ani 82 ai Profesorului Eugen Negrici: despre cărți (mai ales una anume, trăită și scrisă de tatăl criticului/ istoricului literar), despre război și istorie militară (trăită inclusiv în Râmnicul de dinainte de comunism), despre eroism vs. lașitate pe frontul antisovietic, apoi antifascist...

- și despre confirmarea povestirii de sâmbătă - cu Radu Gyr ajutat/ salvat la Sărata/ Odesa, de către vâlcenii care îl prețuiau...

(explicații colaj capturi de ecran)

«Memoriile lui Nicu Negrici, tatăl cunoscutului critic literar Eugen Negrici, ar fi putut să se așeze fără probleme în primul raft al cărților memorialistice scrise de ofițeri români care au luat parte la campania din Est a Armatei Regale Române, alături de cele ale lui Radu Mărculescu (1), Aurel State (2) sau Aurelian Gulan (3), dacă s-ar fi păstrat în totalitate. Singura diferență, norocoasă pentru tatăl lui Eugen Negrici, a fost că a avut norocul, dar și inteligența de a nu se lăsa capturat la Stalingrad (unde a căzut prizonier Radu Mărculescu, ofițer de artilerie). În sine, povestea memoriilor lui Nicu Negrici este edificatoare pentru vremurile cărora le-a supraviețuit: scrise și ascunse în pod pentru a nu fi găsite de Securitate, ele au dispărut atunci când casa în care trăia modest familia Negrici (alături de alte două), în Râmnicu Vâlcea, a fost demolată, pentru a face loc unor blocuri ceaușiste. Fiind nevoit să-și mute într-un apartament întreaga agoniseală în câteva zile, Nicu Negrici a uitat de prețiosul material, scris probabil la câțiva ani de la întoarcerea de pe front, când imaginile și experiențele erau proaspete în memorie, care a dispărut. Nicu Negrici a încercat să le reconstituie, dar, din nefericire, nu a reuşit în totalitate, chiar dacă a fost longeviv, trăind până în 1995. Chiar și așa, secvențele publicate* rămân captivante.

Viața ROMÂNULUI Petre Țuțea, alcătuită de maicile de la m-rea Paltin Petru Vodă • ,,În aprilie 1949 este transferat la închisoarea Ocnele Mari, fără ca situația sa de „reținut” să primească vreo clarificare. Aici este uitat până în noiembrie 1950 când este, oficial, reținut prin Decizia M.A.I. nr. 193/1950, pe timp de 24 de luni, „pentru activitate legionară”...

Moto: „Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu”.

Fiul Anei Simon Țuțea și al preotului Petre Bădescu, Petre Țuțea se naşte la 6 octombrie 1902, în satul Botenii de Muscel, (judeţul Argeş). Crescut în spațiul tradițional al satului românesc de mama sa, analfabetă, pe care avea să o numească, de fiecare dată cu mândrie, „ţăranca din Boteni” – copilul Petre Ţuţea începe să vorbească abia la 4 ani.

După absolvirea Școlii primare din Boteni (1913), Petre Țuțea urmează cursurile Gimnaziului „Dinicu Golescu” din Câm­pulung Muscel între 1913 – 1917. Din 1917 își va petrece trei ani la Boteni în casa părintească din cauza războiului în timpul căruia școlile funcționau cu intermitență, iar profesorii erau sub arme. În 1920, la sugestia consăteanului și a colegului său Ion Chelcea, cunoscut etnograf mai târziu, se duce la Cluj, se înscrie în clasa a V-a la Liceul „George Barițiu” – pe atunci cea mai bună şcoală din principat – și, în 1923, promovând ultimele două clase ale cursului superior (a VII-a și a VIII-a, pe atunci) într-un singur an, absolvă liceul și își susține examenul de bacalaureat.

Fosta capitală a Transilvaniei îl cucereşte cu insolitul ei. Hotărât să-și continue studiile aici, în toamna lui 1923 se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cluj și acceptă să-l mediteze pe Sevastian Ciupagea, un căpitan de armată ca să se poată întreţine. Ca student, Țuțea excelează la istorie și filosofie impresionând cercurile intelectuale ale vremii prin stilul oratoric de excepție cu care reușește de fiecare dată să-și îmbrace discursul inedit: „O namilă de om, cu verb potopitor de gigant. Nu exagerez. Cei care l-au ascultat trei, patru, cinci ore vorbind încontinuu de toate cele, fără să dea voie altuia să strecoare vreun cuvânt, vor recunoaște că n-am exagerat cu nimic în caracterizarea de mai sus. Petre Țuțea era un geniu verbal, singular în generația lui, care n-a dus lipsă de vorbitori străluciți. El și-a revărsat cu generozitate geniul, fără niciun gând de răsplată materială”[1]. Frământat o viață întreagă să înțeleagă procesul cognitiv al omului și dorința lui de a crea lucruri noi, originale, ajunge să afirme la amurgul vieții că: „Omul gândește predicativ sau, mai precis propozițional și sistemic. Când este autonom, nu pune pecetea originalității nici pe afirmațiile, nici pe negațiile lui. Originali sunt numai idioții, că nu seamănă cu nimeni”[2]. Deși a fost de la bun început un fenomen, Țuțea s-a socotit mereu un „om construit, iar nu inspirat”. În 1929 absolvă cursurile Universității din Cluj, obținând licența și docto­ratul în drept cu calificativul Magna cum Laudae, cu o lucrare privind contenciosul administrativ.

Enciclopedia Județului Vâlcea - vol. I, II, III - integral în pdf

Enciclopedia Judetului Valcea vol. I 2010 (Județul în ansamblu) integral în pdf (link)

&&&

Enciclopedia Judetului Valcea vol. II 2012/ Localitățile urbane (link)

&&&

Enciclopedia Judetului Valcea vol. III 2022/ Așezările rurale(link)  

&&&

Enciclopedia Judetului Valcea vol. I 2010 (Județul în ansamblu) integral în pdf (link)

Enciclopedia Judetului Valcea vol. II 2012/ Localitățile urbane (link)

Enciclopedia Judetului Valcea vol. III 2022/ Așezările rurale(link)  

Câineni-Vâlcea între stăpânirea austriacă (1718-1739) şi Revoluţia de la 1821

Foto: Placa de la Ganga – azi. În 1722 placa era chiar la marginea Viei Carolina. E 81/DN 7 şi calea ferată sunt la baza stâncii

După pacea de la Passarowitz din 1718, Oltenia devine provincie austriacă1,39,48,49,116. De fapt, stăpânirea austriacă în Oltenia a început efectiv în a doua jumătate a anului 1716, după ce vestitul general Eugeniu de Savoia învinge definitv oastea sultanului care pornise împotriva împăratului Carol al VI-lea cu intenţia de a redob
ândi Ungaria, pierdută de turci în anul 1686.

În comuna Câineni, această stăpânire, care a durat până în anul 1739, şi-a lăsat amprenta prin două construcţii impunătoare: vestita cetate Arxavia (de la latinescul Arx-a-via = cetatea de la drum), sau cu numele german Strassburg şi calea imperială Via Carolina, drumul de pe Valea Oltului, vechea Cale a lui Traian, refăcută cu unele devieri (Calea lui Traian urma numai malul stâng al Oltului).


Din ordinul contelui Steinville, inginerul arhitect Friedrich Schwantz construieşte în perioada 1718 – 1722, pe Malu Podului (toponimul actual), în partea sa de nord, lângă Câinenii Mari, cetatea Arxavia (Strassburg). Alegerea acestui loc, descris ca un “tăpşan … de o netezime surprinzătoare”, nu a fost deloc întâmplătoare, el fiind “ca un fel de poartă naturală care închide perfect Valea Oltului, de la Câineni în sus”, scopul construcţiei fiind acela de a împiedica “definitiv accesul pe Valea Oltului, în sus, a unui duşman care intrat în Loviştea, ar fi răzbit până aici”117. Schwantz pomeneşte de o fortificaţie romană pe care ar fi întâlnit-o el în acel loc, cu prilejul construcţiei, se pare – alta decât Pons Vetus. Datorită poziţiei ei strategice, I. Conea117 spune următoarele despre această posibilă fortificaţie romană de pe Malu Podului: “N-am putut identifica aceste ruine. Este cu neputinţă, însă, ca Romanii să nu fi avut în adevăr un castru în acest loc. Staţiunea Pons Vetus ştim că era tocmai în acest loc”. Este, de asemenea, posibil, ca această fortificaţie romană să fi făcut parte chiar din castrul Pons Vetus, ceea ce în acest caz, indică faptul că amenajarea romană era mult mai complexă decât consideră unii arheologi40, doar pentru că în prezent nu se găsesc urme arheologice mai bine conservate aşa cum este cazul altora (am amintit deja că pe Malu Podului s-au găsit, mult după Schwantz, cărămizi romane). Într-o notă de subsol, acelaşi autor arată: “Ba această denumire de Pons Vetus ne face să bănuim existenţa nu numai a unui pod, ci chiar a unei fortificaţii dace aici. Un loc de trecere ca acesta – cap de pod prin excelenţă – se cerea numaidecât întărit. Şi dacă l-au întărit Austriecii şi, înaintea lor, Romanii – e foarte probabil că şi Dacii vor fi făcut la fel”117. 

Prof. Ioan St. Lazăr, aseară, la TVR Cultural

„Opera profesorului Ioan St. Lazăr este o replică polemică a istoriei pe care a trăit-o atât în perioada comunistă, cât şi în cea a post-postmodernismului în care ne aflăm. El refuză cu încăpățânare să abdice în fața unei lumi acaparate de lipsă de aspirații, de negare a culturii și relativizare a valorilor. Dacă privim din această perspectivă, moștenirea pe care ne-o oferă nouă, tuturor, cărturarul Ioan St. Lazăr este extrem de valoroasă”, spune realizatorul Rafael Udriste.

Ceramica populară în centrul Vlădești/ Vâlcea

Meşteşugul olăritului apărut în epoca neolitică ca o necesitate practică legată de prepararea şi păstrarea alimentelor s-a transmis pînă în zilele noastre, în prezent (1982 – n. V.S.) existînd în zona Vîlcea multe sate în care se mai practică pe scară largă, deşi concurenţa produselor industriale a restrîns mult sfera de utilizare a ceramicii populare.

Între centrele actuale de ceramică populară vîlceană de veche tradiţie ne-am oprit asupra centrului Vlădeşti, important atît sub raportul numeric al meşterilor, cît şi sub aspectul formelor de vase şi a realizării lor artistice.

Comuna Vlădeşti situată pe valea rîului Olăneşti, afluent al Oltului, delimitată de dealuri subcarpatice este atestată documentar pentru prima dată în timpul domniei lui Vlad Călugărul, la 1480—1490, cînd acesta dă hrisovul de stăpînire al schitului Sf. Arhangheli asupra moşiei Vlădeşti pe care era clădit (1). În anii 1677—1679, prin hrisovul emis de Şerban Cantacuzino se pomeneşte de moşia Vlădeşti care aparţinea logofătului Badea (2).

Din secolul al XVII-lea, informaţii preţioase referitoare la Vlădeşti, le întîlnim în memoriile generalului von Bauer în care sînt descrise printre altele, condiţiile istorico-geografice, precum şi unele aspecte economice ale localităţii (3).

Epoca modernă, prin documentele sale istorice ne crează posibilitatea unei cunoaşteri mai exacte a situaţiei răspîndirii diferitelor meşteşuguri în satele Ţării Româneşti. La sfirşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului XX, locuitorii din Vlădeşti se ocupau cu agricultura în primul rînd, precum şi cu practicarea unor meşteşuguri, cum ar fi: dulgheritul, dogăritul, ţesutul şi olăritul, acesta din urmă practicat ca o anexă în cadrul gospodăriei (4).

În perioada aceasta, cînd ne este semnalată pentru prima oară existenţa olăritului, arta olarilor din Vlădeşti atinsese un înalt nivel de măiestrie, fapt consemnat de documentele vremii, precum şi de participarea meşterilor olari la concursul de olărie din 1908 (5), organizat de „Societatea Domniţa Maria”, al cărui scop era sprijinirea şi răspîndirea în România a artei naţionale. La acest concurs premiul II a fost atribuit olarului Constantin Niţă Moraru din Vlădeşti (6).

La Serviciul Judeţean Vâlcea al Arhivelor Naţionale a avut loc ieri ceremonia de dezvelire şi sfinţire a bustului arhivistului Ion Soare, la trei ani de la plecare sa dintre noi

- în prezența fiicelor fam. Soare și a cca 100 de prieteni, apropiați și colaboratori, s-a săvârșit - cu acest prilej – și slujba de pomenire a cunoscutului filolog și om de cultură vâlcean...

Inițiativa și realizarea monumentului i le datorăm dlui Eugen Petrescu, președinte Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria”, Filiala Județeană Filiala Judeţeană „Matei Basarab” Vâlcea.
Prin gestul de recunoștință, dl Eugen Petrescu s-a conformat - domnia sa însăși - îndemnului* pe care l-a adresat astă-primăvară autorităților vâlcene, cu prilejul lansării vol. al III-lea/ Așezările rurale/ din Enciclopedia Județului Vâlcea, reluat și astăzi:

<<...ridicați monumente în memoria eroilor și martirilor neamului, dar și în memoria acestor oameni care și-au sacrificat totul pentru știința și cultura românească.
Înnobilați școlile și sălile de clasă cu numele acestora, înnobilați casele, străzile și blocurile în care au trăit cu plăcuțe care să amintească de numele lor, înnobilați-i pe acești oameni cu titlurile ce le merită – chiar și în timpul vieții – pentru a trăi pe viu recunoștința dumneavoastră.
Este un semn de respect și respectându-i pe ei vă respectați pe dumneavoastră.
Domnule președinte, domnilor primari, județul Vâlcea – ținut de o rară frumusețe, o spun toți ce ce îl vizitează – cu o istorie impresionantă, o spun documentele, pe care noi am reprezentat-o sumar în această lucrare, merită un viitor la fel de impresionant, despre care vor scrie cei ce ne vor urma.

Însă, de dumneavoastră depinde ce se va scrie și cum va rămâne Vâlcea în istorie. Eu consider că sunteți pe drumul cel bun, că faceți lucruri frumoase, lucruri care se văd la tot pasul, și numai cine nu vrea nu le vede.

Râmnicu Vâlcea 1910-1916/ Școala de grădinărit Aranghel din zona Stadionul Oltchim – U.M. Vlădești (Batalion de Vânători de munte + Divizion de Artilerie Vânători de munte), înființată de ,,Asociaţiunea comunelor”; programa școlară pe trei ani (v. nota 11) era cât se poate de adecvată obiectivelor vizate

- și despre profunzimea implicării/ gândirii unuia dintre cei mai buni prefecți ai Vâlcii din toate timpurile, dr. Gheorghe Sabin, inclusiv în apariția acestei instituții...

&&&

<<Istoricul horticulturii este o poveste lungă, plină de farmec, pentru cei îndrăgostiţi de natură, un izvor nesecat de cercetări nedeslipite de ştiinţă şi un nepreţuit îndemn pentru punerea în valoare a bogăţiilor sale, ce pot rămîne secrete nepătrunse, cînd sînt necunoscute, nevulgarizate, neaplicate (1).

La noi în ţară învăţămîntul inferior agricol a luat naştere mai mult din iniţiativa particulară şi a avut o scurtă durată.
Şcoala de grădinărit din Rîmnic a fost înfiinţată de către Asociaţiunea comunelor din judeţul Vîlcea (2) în anul 1910, în conformitate cu art. 172 din Legea organizării comunelor rurale şi administraţia plăşilor ce se pot asocia între ele pentru executarea şi întreţinerea unor lucrări de utilitate regională (3).

Şcoala a luat fiinţă în cartierul Arhanghel, la 2 km de centrul oraşului, într-o poziţie admirabilă înconjurată spre nord de pădurile statului, spre răsărit de Capela, iar spre miazăzi cu rîul Olăneşti. Pe un teritoriu de 14 ha, din care: 4 ha pepiniere, 1 ha lacul, 3 ha plantaţie de arbori roditori, 3 ha pădure, 1 ha vie, 1 ha grădină de legume, iar restul arboretul, parcul şi curtea şcolii (4). Şcoala a luat fiinţă pe teritoriul fostei pepiniere a judeţului (5).

Edificiile cuprindeau două dormitoare pentru 36 de paturi, camera de meditaţie, locuinţa şefului de cultură şi direcţiunea, o sală de clasă, sufrageria, lăptăria, biroul, atelierele. Şcoala mai poseda trei sere de flori pentru înmulţiri forţate şi încercări, pivniţe, grajduri, coteţe sistematice de avicultură (6). în piaţa oraşului avea un chioşc care servea pentru desfacerea produselor (7).

Şcoala de agricultură deschidea perspective instruirii fiilor de ţărani din judeţ. Se urmărea ca absolvenţii să desfăşoare o agricultură raţională pe micile lor proprietăţi. (citește tot)

Cruci la poartă/ de Dumitru Zamfira/ în vol. Povestiri din spatele oglinzii

 Cruci la poartă

de Dumitru M. Zamfira

Motto: „Eu simt că un Dumnezeu există şi nu pot înţelege că s-ar putea să nu existe. Sunt,  însă, spirite care se depărtează de credinţă; aceasta dovedeşte că în lume lume sunt şi monştri” La Bruyere

În vremuri de război, în sate şi în oraşe, poştaşii sunt cei mai înjuraţi oameni. Probabil că aşa gândea şi Ionică Poştaru în timp ce pedala bicicleta greoaie către casele pe unde trebuia să ducă scrisorile din geanta maronie, a cărei piele se lustruise de atâta purtat. Nenorocirea era că trebuia să le ducă şi înştiinţările prin care familiile celor plecaţi pe front erau anunţate că aceştia erau daţi dispăruţi sau că muriseră la datorie.

Când trebuie să dai o veste tristă, întotdeauna cuvintele devin mai grele decât plumbul cu care au fost tipărite telegramele. însă, în astfel de vremuri, poştaş fiind, devii un mecanism, iar omul care aşteaptă o scrisoare de la copilul sau de la bărbatul de pe front, te urăşte vrând- nevrând, asociind moartea acestora cu vestitorul.

Ionică Poştaru descălecă bicicleta, rezemând-o de podeţul lui Ştefan Vergu şi, şovăind, se apropie de porţile frumos lucrate şi date cu var:

„Genă!... Măi, Genă, mă!”, strigă de câteva ori şi un soi de bucurie i se strecură în suflet, văzând că femeia subţirică şi frumoasă nu-i răspunde.

Gena i-a răspuns totuşi, coborând scările casei, al cărei pridvor era acoperit cu viţă-de-vie arătându-şi strugurii printre frunzele pe care toamna începuse să le rărească.

„Vino, mă, să-ţi dau ceva! E o înştiinţare de pe front: Fănel al tău e dat dispărut!”, îi zise, anticipându-i întrebarea.

Gena a rămas stană de piatră între stâlpii porţii:

„Dispărut nu înseamnă mort... Poate a căzut prizonier... Nu moare el, Fănel, cu una, cu două!... Se întoarce, ai să vezi tu!”.

I-a dat plicul galben cu însemnele Ministerului de Război iar ea a început să plângă, un plâns ce, după câteva momente s-a transformat în ţipăt. Obişnuit cu asemenea situaţii, poştaşul a plecat în grabă, lăsând-o în seama Măriei, cumnată-sa, care sta la vreo trei case mai la deal şi care a venit destul de repede, înţelegând că se întâmplase o nenorocire.

Vâlcea/ '38-'39: C. Tănase susținea spectacole în Zăvoi, unde aveam și un ,,admirabil ștrand” • neîntrecutul parc natural al „Capelei” – și el verde și la locul lui...

 ...• se căutau soluții pentru mărirea debitului/ presiunii apei (încă nu exista APAVIL SA), prin ,,captarea de noui izvoare de către Olăneşti” • în fine, presa centrală anticipa că ,,Râmnicul-Vâlcei va prezenta un interes de atracţie pentru cetățenii ţării noastre precum prezintă Münchenul şi alte localităţi muntoase din Germania • și un amănunt amuzant: autorul celebrului cuplet (parcă premonitoriu), „Rău a fost cu «was ist das»/ Da-i mai rău cu «davai ceas» a avut – în clasa a II-a de liceu – media generală 3,50, la lb. germană (mai multe capturi)...

&&&
<<Râmnicul-Vâlcea
Oraşul Râmnicul Vâlcea, una din plăcutele staţiuni climatice de pe Valea Oltului, sub poalele Carpaţilor, înconjurat de cunoscutele staţiuni balneare, începe să se afirme din ce în ce mai mult şi în laturea sa edilitară.

Astfel, în grădina parc public „Zăvoiu”, lângă pârâul Râmnicului (râul Olănești – n. V.S.), sub plăcutul peisagiu al dealurilor împădurite vecine, se află un admirabil ştrand, executat după cele mai moderne cerinţe. Iar în afară de parcul primăriei locale, se ridică neîntrecutul parc natural al „Capelei”, care înconjoară oraşul cu o cunună verde de brad, ce se desprinde poetic din pădurile munţilor vecini. Actuala administraţie comunală, condusă de d. primar Ogrezeanu, ajutat de d. inginer tehnic P Orleanu, a luat iniţiativa înfrumuseţării edilitare a oraşului, nu numai pentru interesul localnicilor, ci mai ales pentru a atrage și din afară public, în chip deosebit de ospitalier. Între proectele frumoase de viitor ale oraşului, este perfecţionarea parcului de brazi al „Capelei”, prin crearea de noui alei bine îngrijite și ridicarea de vile comunale, în care să se adăpostească pe timpul verii oaspeţii oraşului.

Iar ceeace este în curs de realizare, sub înaltul sprijin al d-lui rezident regal D. Simian, este mărirea cantităţii de apă precum și a puterii de ascensiune la cele mai înalte locuinţe, prin captarea de noui izvoare de către Olăneşti. Lucrarea prezintă deosebit interes şi suma la care s’au ridicat lucrările este de aproape 10 milioane lei.

Excepționala conferință susținută la Biblioteca Județeană Vâlcea, de către prof. univ. dr. ing. Paul Șerban Agachi/ Universitatea Babeș-Bolyai Cluj (video integral)

- <<Ingineria chimică și calculatorul pretutindeni/ ,,Opt ani în Africa. Botswana între trecut și  viitor”>>

Lansarea volumului Povestea apei grele/ The Story of Heavy Water in Râmnicu Vâlcea, autor prof. dr. Dorel Mihai Constantinescu, din 26 oct. a.c. și conferința ,,alăturată” ne-au prilejuit ,,întâmplarea” în instituția noastră a unui eveniment cultural-științific cum ne-am dori să avem cât mai multe cu putință.

Invitat de dl Dorel Mihai Constantinescu, dl. Paul Șerban Agachi – vechi colaborator al cercetătorilor de pe Platforma Chimică vâlceană de odinioară - ne-a încântat și uimit, deopotrivă, relatându-ne ceea ce a trăit și văzut în Africa, pornind de la momentul ,,T0” al optării d-sale pentru un post de profesor universitar în Botswana, pe când avea 68 ani - acum are 76!

,,Aromele Vâlcii” vor fi promovate pentru a doua oară/ cu și mai mare vizibilitate de către Charlie Ottley

 

- în 2018, ne reamintim, cunoscutul realizator TV britanic a poposit la Firijba, Costești* și Horezu...

<<...am mai zis că ce a făcut și face Charlie prin Wild Carpathia, Flavours of Romania și multe altele mai nevăzute pentru promovarea României frumoase, nu au făcut toți politicienii noștri și aututoritățile la un loc.

Asta e în primul rând pentru că el percepe, înțelege și apreciază adevăratele valori ale României, anume natura, cultura și oamenii ei minunați, mai bine decât cei mai mulți dintre români. Și în plus față de aceștia, el mai și face ceva pentru ele.

Clic pentru 44 capturi video cu explicații/ subtitrare
Dar ce mi-a plăcut cel mai mult zilele astea când i-am fost ghid prin Oltenia de sub Munte, a fost căldura lui umană. A fost recunoscut peste tot pe unde-am umblat și de la săteni la primar, de la turiști la muncitori, a stat cu toți de vorbă, a făcut fotografii cu toți care au dorit și le-a transmis direct sau indirect să-și iubească și prețuiască valorile locale.

Cred că românii ar trebui să ajungă să-și iubească țara cel puțin la fel de mult ca străinii care au ajuns să ne-o iubească și care vor să ne ajute să învățăm să ne-o iubim, cel puțin prin a nu repeta greșelile din țările lor.

Și da, colaborarea noastră cu Charlie pentru Oltenia de sub Munte depășește cadrul realizării unui film frumos și o să mai auziți de el și-o să-l mai întâlniți pe-aici, pentru că el iubește regiunea și rezonează cu ce facem și vrem să facem aici prin Geoparcul Oltenia de sub Munte...>> (Florin Stoican, președinte Asociația Kogaion și ,,Rețeaua pentru Natură Urbană”/ director ,,Oltenia de sub Munte - geoparc aspirant U N E S C O” s.a.)

&&&
<<...cineva se va fi întrebat: păi dacă nu ne lăudăm cu „asta” și cu „ailaltă”, dacă nu „condimentăm” cu fantezii gen «Copilul sărac din Firijba Vâlcii, ajuns cercetător la NASA», cu ipotetice „festivaluri gen Gărâna”, cu tineri atrași „să asculte rock, să bea cola sau bere, să doarmă în corturi și să aducă bani la bugetul local”, cum (ne) promovăm Vâlcea? Se mai poate și altcumva?

Da, se poate, și încă bine de tot! O demonstrează Charlie Ottley, culmea ironiei, chiar la Firijba, Costești, Horezu ...unde a mers cu motocicleta nu după cai verzi pe pereți, ci să ne promoveze tradițiile, autenticitatea, originalitatea, memoria și cunoașterea locală. Adică, adevăratele atuu-uri, pe care le dezvăluie lumii, cu o audiență uriașă.

Ah, uitasem! Și să ne sugereze, elegant, cum ar trebui să (ne) vedem trecutul, prezentul și mai ales viitorul...>>*

Vâlcea/ ,,trecute vremi de doamne și domnițe” reînviate prin renovarea Culei Zătreanu

 

- locuința fortificată a fost construită la jumătatea sec. al XVIII-lea de către un ,,Radu” căruia izvoarele nu i-au reținut rangul...

Explicații imagini, cu link-uri către mai multe informații.

«...Boierii Zătreni
pentru o mai completă informare asupra tabloului social al
trecutului acestei aşezări (referire la satul Mierea al com. Crușeț/ jud. Gorj, unde Zătrenii au avut moșii - n. V.S.), trebuie să subliniem locul şi rolul dominant al boierilor Zătreni, cu moşii în satele din Slăvuţa şi Mierea Bimicii.

Deşi lista poate fi incompletă, îi redăm mai jos:
- Constantin Zătreanu, stolnic, brat paharnicului Brăiloiu (frate);
- Dincă Zătreanu, stolnic;
- Preda Zătreanu, vornic în 1730
- Radu Zătreanu 1754 (nu se menţionează rangul boieresc)
- Costache Zătreanu (în 1839 reprezentat în Obşteasca Adunare);
- spătar Zătreanu - sârdar Dumitrache Zătreanu
- armăşoaica Linca Zătreanu (Elena, soţia armaşului...)
- vistierul Ştefan Zătreanu
- Zamfirache Zătreanu şi Maria Zătreanca, pentru care nu se arată rangurile boiereşti).

În comuna Zeicoi: Nae şi D-tru Zătreanu, moşieri şi un colonel Dinu Zătreanu.