Viața ROMÂNULUI Petre Țuțea, alcătuită de maicile de la m-rea Paltin Petru Vodă • ,,În aprilie 1949 este transferat la închisoarea Ocnele Mari, fără ca situația sa de „reținut” să primească vreo clarificare. Aici este uitat până în noiembrie 1950 când este, oficial, reținut prin Decizia M.A.I. nr. 193/1950, pe timp de 24 de luni, „pentru activitate legionară”...

Moto: „Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu”.

Fiul Anei Simon Țuțea și al preotului Petre Bădescu, Petre Țuțea se naşte la 6 octombrie 1902, în satul Botenii de Muscel, (judeţul Argeş). Crescut în spațiul tradițional al satului românesc de mama sa, analfabetă, pe care avea să o numească, de fiecare dată cu mândrie, „ţăranca din Boteni” – copilul Petre Ţuţea începe să vorbească abia la 4 ani.

După absolvirea Școlii primare din Boteni (1913), Petre Țuțea urmează cursurile Gimnaziului „Dinicu Golescu” din Câm­pulung Muscel între 1913 – 1917. Din 1917 își va petrece trei ani la Boteni în casa părintească din cauza războiului în timpul căruia școlile funcționau cu intermitență, iar profesorii erau sub arme. În 1920, la sugestia consăteanului și a colegului său Ion Chelcea, cunoscut etnograf mai târziu, se duce la Cluj, se înscrie în clasa a V-a la Liceul „George Barițiu” – pe atunci cea mai bună şcoală din principat – și, în 1923, promovând ultimele două clase ale cursului superior (a VII-a și a VIII-a, pe atunci) într-un singur an, absolvă liceul și își susține examenul de bacalaureat.

Fosta capitală a Transilvaniei îl cucereşte cu insolitul ei. Hotărât să-și continue studiile aici, în toamna lui 1923 se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cluj și acceptă să-l mediteze pe Sevastian Ciupagea, un căpitan de armată ca să se poată întreţine. Ca student, Țuțea excelează la istorie și filosofie impresionând cercurile intelectuale ale vremii prin stilul oratoric de excepție cu care reușește de fiecare dată să-și îmbrace discursul inedit: „O namilă de om, cu verb potopitor de gigant. Nu exagerez. Cei care l-au ascultat trei, patru, cinci ore vorbind încontinuu de toate cele, fără să dea voie altuia să strecoare vreun cuvânt, vor recunoaște că n-am exagerat cu nimic în caracterizarea de mai sus. Petre Țuțea era un geniu verbal, singular în generația lui, care n-a dus lipsă de vorbitori străluciți. El și-a revărsat cu generozitate geniul, fără niciun gând de răsplată materială”[1]. Frământat o viață întreagă să înțeleagă procesul cognitiv al omului și dorința lui de a crea lucruri noi, originale, ajunge să afirme la amurgul vieții că: „Omul gândește predicativ sau, mai precis propozițional și sistemic. Când este autonom, nu pune pecetea originalității nici pe afirmațiile, nici pe negațiile lui. Originali sunt numai idioții, că nu seamănă cu nimeni”[2]. Deși a fost de la bun început un fenomen, Țuțea s-a socotit mereu un „om construit, iar nu inspirat”. În 1929 absolvă cursurile Universității din Cluj, obținând licența și docto­ratul în drept cu calificativul Magna cum Laudae, cu o lucrare privind contenciosul administrativ.

La 27 de ani, intră în politică și devine membru al Partidului Naţional Ţărănesc, deși în vederile sale înclină spre doctrina socialistă, fără să adere la totalitarismul stalinist, mai degrabă fiind preocupat de problema inegalității sociale pe care o crede rezolvată de ideologia comunistă. Avea să recunoască peste ani că: „Eram în tinerețe de stânga din generozitate. Confundam comunismul cu comunitarismul. N-am putut suporta mizeria umană”[3]. Este atras de jurnalistică, deși nu a putut niciodată să scrie atât cât ar fi vrut. Încă din timpul doctoratului își începe activitatea publicistică, devenind colaborator al ziarului tineretului național țărănesc alături de Bazil Gruia. Scrie și la ziarul de stânga, Chemarea, articole centrate pe crizele economice și morale provocate de discrepanțele materiale care existau între categoriile sociale ale epocii. Nu se sfiește să biciuiască bigotismul birocrației prin pamflete usturătoare publicate în presa de stânga. Resimte acut prăpastia financiară în care se afundă țara în timpul crizei economice a anilor ’30 și își urmează crezul inimii: „Am dorit toată viața să ajung în clanul conducător pentru a face oamenilor binele cu carul”[4]. Aruncându-se în vâltoarea Bucureștiului interbelic, în 1932 este angajat prin concurs, ca Referent în Ministerul Industriei și Comerțului, ulterior devenit Ministerul Economiei Naționale. Din acea perioadă moștenește un „viciu” care îl va însoți perpetuu: „Viciul meu este cultivarea argumentației logice. La Ministerul Economiei Naționale eram foarte grijiliu cu toate construcțiile mele, pentru că, spuneam eu, trebuie să umbli două zile în galop cu calul prin București ca să găsești un om prost”[5].

În februarie 1933, Țuțea iese în stradă alături de muncitorii de la Uzinele Grivița, cerând „pâine, nu gloanțe”, după ce forțele armate omoară șapte muncitori. Moment crucial pentru angajarea lui ulterioară în propaganda socialistă de care se desprinde temporar prin plecarea la Agenția economică de la Berlin, detașare oferită de Ministerul Economiei Naționale. La Berlin este martorul efuziunii poporului german față de Adolf Hitler, aflat în plină ascensiune, căruia i se consacră manifestații gigantice pe străzile orașului. Naţionalismul german își pune amprenta pe aspirațiile politice ale tânărului Ţuţea care devine animat de visul de a aduce acasă reforma democratică, astfel încât și neamul românesc pe care îl va considera drept „marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ” -, să poată să-și aroge distincția de „neam ales”. Peste ani, avea să recunoască fără emfază: „O singură forță nu am înșelat-o niciodată: nu am înșelat poporul român! Eu nu pot să gândesc pur poporul român. Adaug un fluviu afectiv la gândirea mea”[6]. Din aceeași revărsare de dragoste față de neam, nu ezită să-și schimbe orientarea politică de stânga, fascinat de ideea naționalistă potrivit căreia fiecare persoană este o rotiţă dintr-un sistem mai mare, statul.

 

Revine în țară cu o viziune politică complet nouă, dezicându-se de comunism pe care îl etichetează drept „blenoragia tinereții mele”. Încheie definitiv acest capitol al căutărilor eșuate din viața sa și are curajul să declame de ce comunismul va fi sortit mereu unui fiasco: „Comunismul mută omul complet în lumea asta. Comunismul înseamnă negația omului total, că omul total aparține celor două lumi: lumea trecătoare și lumea veșnică. Or, comunismul ancorează în dimensiunea lumii trecătoare, adică nu este uman”[7]. Începe o nouă etapă a prefacerii lui interioare, regăsindu-se în mistica și ideile naționaliste ale „trăirismului” lui Nae Ionescu și în magnetismul vizionar al lui Corneliu Zelea Codreanu, de care rămâne fascinat chiar de la prima întâlnire. Fără să stea prea mult pe gânduri, se lasă prins în iureșul efervescenţei generale pe care o creau în epocă idealurile naţionaliste ale legionarilor. La senectute, Țuțea avea să-și justifice alegerea printr-o argumentație pe cât de simplă, pe atât de convingătoare: „Fenomenul legionar românesc a fost confundat cu fascismul italian și cu național-socialismul german. Dreapta românească nu seamănă cu aceste două forme ale dreptei europene, fiind mistic-creștină. Aspectele creștine ale dreptei românești îi dau acesteia caracter de constantă a ordinii naturale, care chiar dacă nu a fost realizat, elita socială aspiră permanent la el… Legionarismul e mistic-creștin. Fascismul e ca și național-socialismul, nereligios. Acestea sunt explozii etno-istorice, iar nu religioase. Legionarismul se salvează prin creștinismul stăpânitor înlăuntrul lui. Adică legionarul nu se simte bine decât în umbra bisericilor și a troițelor”[8]. În mai puțin de zece ani, tânărul scandalizat de discrepanțele sociale devine susținător al extremei dreapta, fără să se simtă „căsătorit” cu ideile sale pe care își rezervă libertatea să le schimbe oricând. Deși nu aderă formal la Mişcarea Legionară, neavând voie să facă politică de partid în calitate de funcționar de stat, începe să publice în ziarele de extremă dreapta, mai ales în 1938, anul în care regele Carol al II-lea instaurează dictatura în România, iar cel de-al doilea război mondial bate nestingherit la ușile Europei. Petre Țuțea, pe atunci angajat la Ministerul Comerțului Exterior, este răvășit de tragedia României sfârtecate prin Dictatul de la Viena din 1940 și cere să lupte pe frontul cu URSS în linia întâi, dar este refuzat: „Mi s-a spus să sunt prea valoros ca să devin carne de tun” , povestește mai târziu într-unul din interviuri.

După 6 septembrie 1940, conducerea Mișcării Legionare îi încredințează lui Țuțea funcția de secretar general la Ministerul Economiei Naționale și în această calitate, face parte din mai multe delegații care au purtat negocieri economice la Berlin și la Moscova. După evenimentele sângeroase din 21-23 ianuarie 1941, cunoscute îndeobște sub denumirea de „Rebeliune legionară”, Țuțea este reținut pentru scurtă vreme în lagărul de la Târgu Jiu, după care este eliberat și repus în funcție până când inevitabilul se produce și în august 1944, trupele sovietice intră în București în aclamațiile euforice ale mulțimii. Aflat în postul de director de studii din cadrul Ministerului Economiei Naționale, Țuțea este consternat de mersul dezastruos al evenimentelor și de înaintarea în inima Europei a colosului bolșevic care va afunda țara noastră în izolare economică, sărăcie şi obsesii de grandomanie.

 

După 23 august 1944, continuă să lucreze în același minister, la Direcția Încurajării Exportului, apoi funcționar în Direcția Studii și Documentare, pentru ca în final să lucreze în Direcția Acorduri, fiind protejat de Lucrețiu Pătrășcanu de tăvălugul „epurărilor” succesive din aparatul de stat. Două săptămâni după destituirea lui Lucrețiu Pătrășcanu, Petre Țuțea va fi reținut în arestul Siguranței din str. Rahova, acuzațiile care i se aduceau fiind de spionaj în favoarea anglo-americanilor, căzând pradă înscenării secretarului general al Ministerului Industriei şi Comerţului, Simon Zeigher. Petre Țuțea este anchetat până în 10 noiembrie 1948 fără ca agenții Securității să probeze vreo încălcare a legii, de către arestat așa cum dovedește un referat din 10 decembrie 1949, semnat de căpitanul de securitate Nicolaescu Marin. În consecință se propune încadrarea arestatului în prevederile Ordinului 5/1948, categoria preventivi, vizând arestarea foștilor legionari. Lipsa vreunei acuzații dovedite nu împiedică regimul să-l arunce în închisoarea Jilava, unde rămâne până la 23 aprilie 1949. „Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca Mihail Manoilescu, Aurelian Bentoiu, Istrate Micescu, Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Dacă s-ar putea reproduce discuţiile dintre zidurile Jilavei, ar rezulta o nemaipomenită şi ascuţită întâlnire de opinii. Gândirea sa era profund creştină. Formulările lui erau savante. Şi totuşi în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filosofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă. Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un enciclopedist care nu a reuşit să scrie mai nimic. Un filozof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie”[9].

În aprilie 1949 este transferat la închisoarea Ocnele Mari, fără ca situația sa de „reținut” să primească vreo clarificare. Aici este uitat până în noiembrie 1950 când este, oficial, reținut prin Decizia M.A.I. nr. 193/1950, pe timp de 24 de luni, „pentru activitate legionară”, pedeapsa expirând la 29 noiembrie 1952. Potrivit obiceiului Securității, a fost eliberat abia în anul următor, „cu o mică întârziere”, mai precis la 29 mai 1953. Perioada detenţiei lui Petre Țuțea la Ocnele Mari coincide cu cea în care conducerea penitenciarului începe „reeducarea” în masă a deţinuţilor. În 1953, Petre Ţuţea şi colegii săi de suferinţă, Mihail Manoilescu, Gheorghe Pop, Ion Victor Vojen, Virgil Solomon amenință conducerea închisorii că vor intra în greva foamei şi că se vor sinucide în masă dacă nu se opreşte programul de „reeducare”. Cei aleşi să facă parte din acest program erau bătuţi cu ciomegele, puşi să-şi mănânce fecalele şi chiar obligaţi să omoare alţi deţinuţi. Întrucât deţinuţii de aici veneau în contact cu exteriorul fie prin vorbitor, fie prin deţinuţii de drept comun, direcţiunea s-a temut de o eventuală divulgare a atrocităţilor şi a ordonat sistarea reeducării prin violenţă. De asemenea, deţinuţii munceau într-un atelier de mobilă şi pe lângă „politici” se aflau şi deţinuţi de drept comun astfel încât izolarea nu putea fi deplină ca la Piteşti. Bătăile au continuat însă la Ocnele Mari şi după acest episod.

În mai 1953, Țuțea este pus în libertate. Despre detenția de la Ocnele Mari avea să scrie mai târziu într-o „Declaraţie” luată la Securitate în legătură cu o serie de manuscrise confiscate: „Nu cunosc care au fost motivele acestei internări în lagăr la Ocnele Mari, bănuind doar faptul că am fost de dreapta până în 1944”[10]. Urmează trei ani de respiro, până la 22 decembrie 1956 când este arestat din nou și condamnat la 10 ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”. În fapt, Petre Țuțea a fost arestat la 22 decembrie 1956 pentru „delictul de agitație”, „dovezile” urmând a fi „fabricate” ulterior. Deși ancheta nu i-a adus niciun element incriminator, tribunalul îl condamnă prin Sentința nr. 241/20 decembrie 1957 la „10 (zece) ani închisoare corecțională și 5 (cinci) ani interdicție corecțională pentru uneltiri contra ordinii sociale”[11]. În 1959 este implicat într-un nou proces, iar în 14 iunie 1959, este acuzat că în închisoare, împreună cu alți deținuți „s-au constituit într-o grupare contrarevoluționară, purtând discuții legate de trecutul organizației legionare în scopul menținerii moralului legionar”[12].

Petre Pandrea, avocat al apărării al celui ce devenise deţinut politic odată cu instaurarea comunismului în România, conturează sintetic portretul lui Țuțea, într-una din pledoariile sale: „Ce este dr. Petre Ţuţea? Un filosof aproape genial care se ocupă după pilda lui Socrate (cunoaşte perfect filosofia Eladei) şi de treburile cetăţii, în mod dezinteresat şi fără a râvni sau vâna demnităţi sau onoruri ca politicienii sordizi. Ţuţea are perspectivă europeană şi istorică. Până azi, viaţa lui este curată ca cristalul”. Cu toate acestea, în 29 septembrie 1959, Colegiul de fond al Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare îl condamnă pe Țuțea Petre la „18 ani muncă silnică și 8 ani degradare civică pentru infracțiunile p.p. de art. 209, pct. 1, C.P”, sentință care va rămâne definitivă prin respingerea recursului și pe care o va executa în penitenciarul Aiud până la aministia din 1964. Anii de detenție vor lăsa urme dureroase în amintirile lui Țuțea: „M-am luptat de unul singur, Don Quijote, prin saloane, împotriva lui Dej şi a dat cu mine de pământ de nu m-am văzut. Mama a murit fără să ştie că eu ies întreg. Pe noi nu ne-a filmat nimeni. Doar bătaie pe spinare, de pomană. Eu am fost pedepsit, 18 ani muncă silnică. Şi am făcut 13, e adevărat. Dacă mai făceam unul, muream”.

Toamna anului 1959 îl găsește pe Țuțea în carcera umedă a Jilavei care era închisoare de trecere, depozit al Securității de sortare a condamnaților pentru celelalte închisori, înainte de proces. Părintele Constantin Voicescu, care i-a fost și duhovnic își amintește: „Jilava 1959, la Reduit, într-una din camerele mari. Condiții grele: lipsă de aer, căldură sufocantă, foame, zeamă de coji de cartofi cu nisip, fasole cu pietricele. Cartofi cruzi, seara mâncarea fierbinte, lipsă totală de igienă, hârdăul cu apă, tineta, perchezițiile afară, în ger, dezbrăcați. Ventilația făcută de ingineri mineri. Pedepsele: „neagra”. Și totuși, oamenii rezistau. Preocupări duhovnicești: învățarea de rugăciuni, paraclise, acatiste, psalmi, Sfânta Scriptură. Preocupări intelectuale: conferințe și discuții pe diferite teme: filozofie, teologie, economie, istorie. Nea Petrache excela. Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care puneau întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţa caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare!”[13]. Însă nu de puține ori, Țuțea ajunge la izolare, așa cum singur mărturisește: „M-au izolat într-o cameră, iarna, cu geamurile deschise. Am fost adus în celulă abia când îmi dăduse sângele pe nas, de frig. M-au frecţionat băieţii şi m-am încălzit. La un moment dat, în frigul ăla, îmi doream să mor… Sunt stări umane când dorința de moarte e o necesitate. E un mare paradox: Cum să scapi în și prin moarte? Nu pot să povestesc tot ce am suferit, pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozități”[14].

 

În februarie 1960 este transferat la Aiud într-un lot mai mare. „Când ne-au mutat la Aiud, era o iarnă cumplită. Era celula, fără geam, minus 30 de grade afară, noi în cămaşă şi în izmană. Aveam o tinetă pe care puteam să stăm şi o pătură vai de mama ei, ruptă, ştiu eu cine murise în ea…”[15]. Aflat „cot la cot cu Dumnezeu” Țuțea reușește să se detașeze de regimul dur al detenției și să ia parte la toate aspectele vieții de celulă. „Dimineața, după deschidere și raport, după curățenie, dusul tinetei, etc., urma o perioadă de liniște – rugăciune, meditații, repetarea celor învățate oral, în scris pe săpun sau pereți. Înainte de prânz – un rând de prelegeri, după masă alt rând. Trebuia să vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne treacă rândul. O întrebare – şi Nea Petrache se pornea… Filosofie, istoria filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele. Avea o memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în traducere sau în limba originară (mai ales germană şi franceză). Îl interesa mult viața noastră, mai ales în ce privește experiențele spiritual-religioase. …Cele două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi credinţa. Acest „fiu de popă”, al cărui fundament spiritual era acela al unui țăran din Muscel, spunea despre detenția noastră: «Ni s-a făcut onoarea să suferim și să murim pentru poporul român». Nu putea să nu spună așa, unul care socotea că este „de meserie român”[16]. O singură teamă l-a urmărit în cei 13 ani de temniță: „Îmi era teamă să nu ofensez neamul românesc. Și toți din generația mea au simțit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte”[17].

 

„Adeseori, era văzut în curtea penitenciarului prinzându-l întâmplător pe câte un ţigan sau pe un amărât de rob de mână pe care-l întreba: «Ştii tu, măi Niță, ce-i Adevărul?». Iar amărâtul, aproape răstignit pe vreun perete, sau proptit de ceva, cu găleata sau unealta pe care-o avea în mână şi cu ochii holbaţi, dădea din umeri a mare şi nevinovată neştiinţă. Şi vreme de zece, cincisprezece, douăzeci de minute, o oră chiar, după aceea, omul nu scăpa nelămurit, aflând, pentru prima dată în viaţa lui ce este Adevărul. Şi încă într-o manieră socratică”[18]. Nici administrația penitenciarului nu scapă de avalanșele cuvântărilor lui Țuțea care nu mai puteau fi stăvilite, odată ce erau stârnite. Colonelul Crăciun este mereu răpus de săgețile cuvântului lui Țuțea, invitat la una din ședințele de reeducare să vorbească despre greșeala politicii legionare: „După expunere însă, când Nea Petrică luă cuvântul, „acuzând” – chipurile! – Legiunea, îi făcu acesteia un elogiu de rămase Crăciun cu gura căscată. Şi nu se putu abţine să nu zică: «Domnule Țuțea, până a nu te cunoaşte, tare aş fi vrut să te omor. Dar acum, n-aş mai putea-o face!». «Riscurile cunoaşterii adânci, domnule colonel!» îi răspunse Țuțea zâmbind. «Ce să-i faci, dacă suntem amândoi Români?». Şi Crăciun mai făcu ceva: îi dădu voie să umble liber prin închisoare, la orele când cei „înţelegători” erau aşteptaţi la cluburi. Ba-i dădu şi un secretar, pe nea Ghinea, ca să-l ajute să scrie tot ce-i trecea prin cap. Ceea ce Țuțea nu refuza făţiş, dar nici nu scrise un rând. «De ce ne stai împotrivă, domnule Țuțea?» îl întrebă odată colonelul Iacob, adjunctul lui Crăciun. «Dumneata care ştii atât de multe şi-ţi umblă limba-n gură de pici tot în picioare?». Atât aştepta şi nea Petrică: să-l provoace cineva la discuţie şi mai ales să-i pună întrebări. Răspundea de nu-l mai putea uita niciodată cel care-i punea întrebarea”[19]. Ilie Tudor nu poate da uitării dialogul dintre colonelul Crăciun și Țuțea în careul care se făcea în curte, în vederea reeducării: „La un moment dat Crăciun s-a oprit în fața unui om înalt, slab, puțin adus de spate. «Ce faci, filosofule?». Îl cunoscuse. Era Petre Țutea. Era aşa de slab, că-l susțineau doi camarazi. Crăciun l-a privit satisfăcut. Şi către mulțime: «Mă! Aţi rămas în urmă! V-aţi prostit! Că dacă eraţi deştepţi nu ajungeaţi aici! Vi-l închipuiți pe Christos cu un crucioi în spate prin New York? Ar râde şi curcile. Uite am ajuns în Lună şi n-am dat de niciun Dumnezeu!». Se depărtase câtiva paşi. Țuțea a ridicat mâna. «D-le Colonel! O clipă. Vreau să vă întreb ceva!». «Da! Ia zi, mă, filosofule!». «Nu vă supărati, aţi crescut la oraş sau la ţară?». «La ţară, mă! Nu se vede?» şi-şi bombează pieptul. «Şi ati avut porci?». «Auzi vorbă? Cum să nu! Care gospodar de la ţară nu creşte porci?». «Şi… aţi văzut dvs. porc să privească în sus?» Tăcere scurtă. Priviri speriate. Crăciun nu era prost, a schiţat un zâmbet şi către cei de faţă: «Îl ştiţi că e nebun! Tâmpenii…». S-a stăpânit pe cât se putea râsul general ce ameninţa să invadeze mulţimea şi Crăciun cu suita sa s-au grăbit să scurteze întâlnirea cu „nebuni ca Țuțea”[20].

Cu sufletul întărit cu azima rugăciunii în ninsoarea anilor, Țuțea devine din ce în ce mai convins că numai credința îl poate mântui din cumplita ispită a închisorii în care la fiecare pas te pândește prilejul de a trăda, de a abdica pentru un blid de mâncare: „Când am văzut, în închisoare, că tot regimul care mi se aplică e inoperant – puteam eu, ca om, să-mi explic asta? Şi atunci m-am gândit că există o forţă supracosmică, transcendentă, numită Dumnezeu. Numai El putea face isprava asta, ca eu să scap de înlănţuire. Pentru că, personal, nu mă pot dezlănţui şi elibera. Iar a vieţui acolo, la închisoare, fără asistenţa Lui, nu se poate; au fost oameni care au murit… Atunci s-a născut în mine credinţa nelimitată în atotputernicia şi atotbunătatea divină”.

Cu neobositul patos care îl făcea să vorbească ore în șir, uneori până la starea de leșin, ţine după gratii adevărate predici cu paralele între între Platon şi Hristos, între păgânism şi creştinism, primindu-și pe merit investitura de „mitropolit de Aiud”, chiar de preoții care îi sorbeau predicile: „Într-un W.C. comun, dintr-un cotlon din curtea închisorii, câțiva preoți tot mai vorbeau pe șoptite: «Grozav, Țuțea ăsta!» zicea unul. «Da, frate! Și ce curaj pe el! Pentru asta, patriarhul ar trebui să-i facă statuie». «Statuie, nu cred. Dar o icoană mare, da. Că mie, pe când vorbea, mi s-a părut, ba am și văzut, un porumbel ce i se pogorâse deasupra capului». «Păi atunci, chiar că merită!» întări altul părerea colegului său”[21].

Anii grei de temniță încep să își pună nemiloasa lor pecete pe trupul lui Țuțea. „Îi lipsea o mare parte din dantură și din cauza aceasta avea oarecare dificultăți în pronunțarea unor cuvinte”[22]. Din cauza bătăilor și a stărilor de slăbiciune, Țuțea va căpăta un tremurat al mâinilor care îl va împiedica multă vreme să mai poată scrie. Îi sare în ajutor cu modestie și devotament, Marcel Petrișor care, sub dictare, va așterne pe hârtie gândurile lui Țuțea.

 

În august 1964, Petre Țuțea, cântărind doar 53 kg. și având sănătatea șubrezită, este eliberat din Aiud în urma decretului de aministie generală. Va fi prins de acum într-o altă formă de privare de libertate, aceea a urmăririi lui continue, cu ochiul vigilent al Securităţii pironit în ceafă ca o armă. Încearcă să-și revină după „lunga călătorie în care fusese scos din viață”, redactând în anul 1965 un „Proiect pentru reforma economică a României” pe care îl trimite autorităților în dorința de a scoate România din criza politică în care se afunda: „Lucrarea a fost trimisă către secţia de Economie a Academiei Române. După câteva luni, a venit şi răspunsul. Era respinsă, pe motiv că nu fusese destul de bine ancorată în doctrina marxist-leninistă”, povesteşte Ion Papuc. În primăvara anului 1968, Securitatea îi întocmește o „fișă personală” în cadrul unui „Referat cu propuneri de avertizare a numitului Ţuţea Petre”, din care spicuim: „Fire de boem, dominat puternic de eul său, n-a acceptat să intre în câmpul muncii pe lângă faptul că nu este dispus «să se bage slugă la dârloagă» (sic!) autocaracterizându-se ca om „inadaptabil la situaţia politică şi economică actuală”[23].

Credincios principiilor de viață pentru care a suferit atât, continuă să nu facă niciun compromis cu regimul, prețul fiind o viață în lipsuri și sărăcie extremă. Va trăi până în 1989 din ajutor social, apoi până la sfârșitul vieții dintr-o pensie derizorie primită de la Uniunea Scriitorilor, locuind într-o garsonieră pusă la dispoziția lui Țuțea de către unul din tinerii care îi audiau conferințele improvizate. Renegat de sistem, fără drept de a publica decât sporadic în revistele „Familia” și „Tribuna”, Țuțea elaborează numeroase proiecte, eseuri şi dialoguri filosofice, teologice şi antropologice, majoritatea rămase în manuscris sau confiscate de Securitate cum au fost „Tratatul de antropologie creştină” și copii ale proiectului „Prometeu”.

 

Revoluţia din decembrie 1989 îl prinde aproape strivit în ghearele sărăciei şi neputinţei, însă începe să fie înconjurat de tot mai mulți ziariști care îi difuzează interviurile în toate mediile, astfel încât popularitatea lui Țuțea devine fulminantă, iar în lumea culturală începe să se vorbească despre un nou curent: țuțismul. Cu toate acestea, starea sănătății lui Țuțea se înrăutățește tot mai mult, în toamna anului 1991 fiind internat în spitalul Filantropia. Pe 3 decembrie 1991, după patru decenii de urmărire comunistă, Petre Ţuţea își primește sfârşitul cu sufletul împăcat, după ce se spovedește părintelui Constantin Voicescu, într-o rezervă a Spitalului Cristiana din Bucureşti. Înconjurat de ziarişti, marele filosof răspunde cu maximă lucidate întrebărilor acestora. „Domnule profesor, ar trebui scrisă o istorie a închisorilor comuniste, acolo unde dumneavoastră aţi fost batjocorit?”, se aude întrebarea reporterului. „Nu, pentru cinstea poporului român. Dacă spun că am fost pălmuit, întinez strălucirea poporului român. Nu vreau să umilesc poporul român, jelindu-mă”. Întrebat în continuare despre viitorul poporului român, Petre Ţuţea răspunde: „Cred în viitorul lui, de aia a şi suferit. Uite, acum dacă mă puneţi la zid pentru poporul român, aş striga: «Excelsior»”. Aflat la căpătâiul lui în ultimele licăriri de viață, Marcel Petrișor păstrează în amintire, șoaptele de rămas bun ale lui Țuțea: „M-a chemat şi mi-a spus: «Acuma, eu plec. Doamne, iartă-mă şi primeşte-mă şi pe mine în rândul celor care merită să fie judecaţi şi răsplătiţi!». Și a murit”. Îmbrăcat în haina smereniei până în ultima clipă petrecută pe pământ, este dus de la București la Boteniul natal cu o mașină care transporta morcovi. Înmormântarea are loc în ziua Sfîntului Nicolae, drumul spre locul de veci, făcîndu-l într-un car tras de boi.

După șapte ani, statul român a realizat o primă măsură reparatorie față de memoria marelui gânditor: prin Decizia nr. 4/19 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare împotriva sentinței nr. 179 din 29 septembrie 1956 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, Colegiul de Fond și a deciziei penale nr. 540 din 21 noiembrie 1959 a tribunalului suprem – Colegiul Militar, prin care Țuțea era condamnat la 18 ani muncă silnică și 8 ani degradare civică.

Epilog: „Dar, decât să vă spună ei, mai bine,  să vă spun eu cine sunt: sunt român, naţionalist, creştin, ortodox şi militarist” (Petre Țuțea).

 (material realizat de mănăstirea Paltin Petru-Vodă)

 

 ______________

[1] Arșavir Acterian, Portrete și trei amintiri de pușcăriaș, Ediția a II-a, Editura Ararat, București, 2004, pag. 148-150; evocare republicată în Intelectualitatea interbelică între ortodoxie și tradiționalism, ediție îngrijită de Fabian Anton, Editura Vremea, București, 2008, pag. 35-38.

[2] Jurnal cu Petre Țuțea de Radu Preda, Ed. Deisis, 2002, pag. 22.

[3] Idem, pag. 24.

[4] Ibidem, pag. 29.

[5] Radu Preda, op. cit., pag. 163.

[6] Radu Preda, op. cit., pag. 108.

[7] Idem, pag. 91-92.

[8] Radu Preda, op. cit., pag. 93-94.

[9] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 307-308.

[10] Dosar I/49821/ vol. 7, fila 139, ACNSAS.

[11] A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 25.375, vol. 18, f. 300.

[12] A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 105.531, vol. 1, f. 283.

[13] Pr. Contantin Voicescu, Un duhovnic al cetăţii, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, pag. 94.

[14] Radu Preda, op. cit., pag. 28.

[15] Marcel Petrișor în Adevărul  preluat de pe http://www.infoziare.ro/stire.read.php?newz_id=727065.

[16] Pr. Contantin Voicescu, Un duhovnic al cetăţii, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, pag. 96.

[17] Radu Preda, op. cit., pag. 74.

[18] Octavian Voinea, Masacrarea studențimii române, Colecția Fenomenul Pitești, pag. 21.

[19] Idem

[20] Ilie Tudor, De sub tăvălug, Ediția a III-a, Editura MJM, Constanța, 2010, pag. 85.

[21] Marcel Petrișor, Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși, Editura Vremea, București, 2008, pag. 164-166.

[22] Ion Antohe, Răstigniri în România după Yalta, Editura Albatros, București 1995, pag. 452-453.

[23] CNSAS, fila 2, vol. X

(Articol preluat din Revista Atitudini, Nr. 37)