«Memoriile lui Nicu Negrici, tatăl cunoscutului critic literar Eugen Negrici, ar fi putut să se așeze fără probleme în primul raft al cărților memorialistice scrise de ofițeri români care au luat parte la campania din Est a Armatei Regale Române, alături de cele ale lui Radu Mărculescu (1), Aurel State (2) sau Aurelian Gulan (3), dacă s-ar fi păstrat în totalitate. Singura diferență, norocoasă pentru tatăl lui Eugen Negrici, a fost că a avut norocul, dar și inteligența de a nu se lăsa capturat la Stalingrad (unde a căzut prizonier Radu Mărculescu, ofițer de artilerie). În sine, povestea memoriilor lui Nicu Negrici este edificatoare pentru vremurile cărora le-a supraviețuit: scrise și ascunse în pod pentru a nu fi găsite de Securitate, ele au dispărut atunci când casa în care trăia modest familia Negrici (alături de alte două), în Râmnicu Vâlcea, a fost demolată, pentru a face loc unor blocuri ceaușiste. Fiind nevoit să-și mute într-un apartament întreaga agoniseală în câteva zile, Nicu Negrici a uitat de prețiosul material, scris probabil la câțiva ani de la întoarcerea de pe front, când imaginile și experiențele erau proaspete în memorie, care a dispărut. Nicu Negrici a încercat să le reconstituie, dar, din nefericire, nu a reuşit în totalitate, chiar dacă a fost longeviv, trăind până în 1995. Chiar și așa, secvențele publicate* rămân captivante.
Negrici oferă multe informații puțin cunoscute despre intrarea în război a României, la 22 iunie 1941, împotriva Uniunii Sovietice, pentru eliberarea teritoriilor răpite în vara anului precedent. Contrar a ceea ce credem noi azi, entuziasmul trupelor mobilizate nu era foarte ridicat, el fiind înlocuit cu foarte umana îngrijorare în fața perspectivei sumbre de a lupta și poate muri pe front. Trupele Regimentului 2 Dorobanți care aveau garnizoana la Râmnicu Vâlcea au fost convocate pe platoul de instrucție, unde colonelul Haas, care comanda unitatea, a citit proclamația lui Antonescu și a solicitat, într-o parodie de democrație directă, aprobarea trupelor. Trei mii de de militari au urlat „Da“, însă la întrebarea colonelului dacă cineva nu era de acord cu intrarea României în război, au existat și trei soldați rezerviști care au răspus negativ, spre consternarea ofițerilor. Cei trei au fost mutați rapid în sudul Transilvaniei. Nicu Negrici, căpitan de Stat Major, relatează și un episod care confirmă alte relatări din epocă, foarte penibile, despre folosirea pedepselor corporale pentru a întări „disciplina militară“. După ce s-a aflat că regimentul va pleca pe front, jumătate dintre militarii care-și aveau casele oricum foarte aproape de cazarmă au plecat, fără aprobare, pentru a-și lua rămas bun de la familii. Un gest firesc, având în vedere că șansele de a se întoarce acasă nu erau neapărat mari. La următorul apel de dimineață, o mie de soldați nu erau prezenți. Ei s-au întors la regiment numai pentru a fi pasibili de cea mai umilitoare pedeapsă: douăzeci și cinci de lovituri cu cureaua la fundul gol. Numai intervenția disperată a lui Negrici a dus la anularea pedepsei. Ofițerii care insistaseră asupra aplicării ei au fost împușcați pe la spate de propriii soldați în timpul asediului Odesei. La 26 iunie 1941 regimentul s-a deplasat către linia frontului, Negrici lăsându-și în urmă soția, care era însărcinată în luna a cincea. Situația din dreptul Prutului nu era nici ea grozavă, trupele române făcând față celor sovietice, care erau mult mai bine înarmate, bogat dotate cu muniție, pe care nu o economiseau. Mai mult, soldații românii nu prea aveau experiență. Cei cantonați într-o pădure s-au panicat într-o noapte, crezând că sunt atacați de ruși, începând să tragă în neștire. După trecerea Prutului, Negrici a început să facă cunoștință cu diferitele aspecte ale unui război atroce, care secera vieți în cele mai puțin eroice modalități. Doar câteva exemple: un batalion românesc a fost atacat de propria artilerie (friendly fire), suferind pierderi grele, o companie de mitraliere adăpostită într-o livadă a suferit bombardamentul aviației sovietice, urmele fiind teribile (militari cu pântecele deschise, membre retezate, cătâri înnebuniți de spaimă) etc. Talentul lui literar i-a permis să surprindă secera morții în plină mișcare absurdă, aleatorie, din care scăpau doar cei care credeau cu tărie că se vor întoarce acasă. Dar Nicu Negrici nu este imun la umorul negru (de exemplu, un colonel care avea o viţă de vie acasă, în Vâlcea, a găsit un teasc greu în Basarabia, pe care și l-a însușit și pe care-l transporta în căruța divizionară, un mic abuz de putere nesemnificativ faţă de uriaşele tragedii ale unui război).
Din păcate, Nicu Negrici nu a reușit să rescrie și episodul implicării regimentului său la Stalingrad, dar din informațiile oferite de Eugen Negrici reiese că tatăl său a avut prezența de spirit de a forța comandamentul regimentului să-i dea voie să se retragă împreună cu cei care ar fi dorit să-l urmeze, când încă se mai putea, iar cleștele de oțel al Armatei Roșii nu era complet strâns în jurul trupelor române. Retragerea celor o mie de militari, prin viscolul stepei kalmuce, a fost teribilă, dar într-un final au dat de liniile germane. Și din alte relatări reiese că au fost trei zile de panică, dar și de dezorganizare a frontului sovietic aflat în mișcare, tancurile T-34 avansând prea repede, neputând fi urmate imediat de trupele de infanterie, ceea ce a oferit o fereastră de oportunitate pentru acei români care au îndrăznit să se retragă în ciuda ordinelor primite.4 Evident, noi știm cum s-au sfârșit acele evenimente, în timp ce militarii surprinși în vâltoarea evenimentelor nu aveau acest noroc. Dintr-o altă sursă, ne este dezvăluită și furia lui atunci când sovieticii au spart frontul în august 1944, în zona Iașiului, iar soldații români, cuprinși de panică, nu știau cum să fugă mai repede, abandonând intact armamentul din dotare. Înnebunit de furie, ar fi scos revolverul din toc și i-ar fi amenințat pe subordonați cu împușcarea, urlând la ei: „Unde vă duceți, nenorociților, vă lăsați țara bolșevicilor?“. De episodul campaniei din Răsărit se leagă și întâlnirea căpitanului Negrici cu Radu Demetrescu (numele real al poetului Radu Gyr), al cărui activism legionar l-a dus în pușcărie după ianuarie 1941. Radu Gyr fusese trimis la regimentul lui Negrici cu o scrisoare „de recomandare“, din partea șefului închisorii, în fapt o condamnare la moarte, căci autoritățile militare doreau să scape de toți legionarii din pușcăriile din țară, oferindu-le șansa de a muri rapid pe frontul antisovietic, fiind repartizați în cele mai grele puncte ale frontului (cum s-a întâmplat și cu Haig Acterian, fratele lui Jeni și Arşavir Acterian). Negrici, ținând întreaga corespondență a regimentului, în calitate de șef de Stat Major, a citit scrisoarea și ar fi aruncat-o direct în foc, protejându-l apoi pe Gyr (afectându-l unor munci birocratice și netrimiţându-l în linia întâi, unde şansele de supravieţuire erau foarte mici).
Cel de al doilea calup care a fost reconstituit parțial de autor şi se axează asupra luptelor de la Oarba de Mureș, împotriva trupelor germane, care încercau cu disperare să mențină linia frontului pe Mureș. Este cunoscut acum ordinul ucigaș al comandamentului sovetic de a ataca frontal dealul Sângeorgiu, puternic fortificat de germani, în condițiile în care el putea fi flancat (o tactică militară veche de două mii de ani, cel puțin), și care a dus la masacarea a aproximativ 11.000 de militari români. Nicu Negrici a fost implicat împreună cu regimentul său vâlcean și în această luptă disperată, unde a și fost rănit grav la picior, războiul terminându-se pentru el. Dar calvarul în noua Românie comunistă abia avea să înceapă. Inițial, s-a încercat reciclarea lui (totuși era un ofițer tânăr, de 35 de ani, cu origini sociale foarte modeste, care s-ar fi încadrat bine în Armata RPR) în cadrul școlii de spălare a creierelor de la Breaza. A fost denunțat însă că ar fi participat la masacrarea evreilor din sudul Ucrainei și doar intervenția în timpul procesului său a conducătorului comunității evreiești din Râmnicu Vâlcea a dus la achitarea sa (provizorie). A fost însă forțat să-și abandoneze cariera militară, având în acelaș timp interdicţia de a mai fi angajat altundeva. Au urmat ani de mizerie, în care mergea cu copilul pe la diverse fabrici, pentru a dovedi că avea o gură de hrănit. Ca și în cazul altor ofițeri de carieră din Armata Regală, și el a fost acceptat doar la munca fizică, salahor la una dintre cooperativele ale cărei inițiale nici nu mai merită amintite. Cel puțin Nicu Negrici a apucat să-și vadă copilul crescând și, în ciuda vitregiilor vieții și a declasării sociale (nu mai amintim care era statutul social al unui ofițer interbelic), nu a cunoscut calvarul Gulagului din RPR, instaurat de bolșevicii români după model sovietic, și care a mâncat alți ani din viața ofițerilor care deja cunoscuseră (unii) zece ani de prizonierat sovietic. Mai mult, a prins și momentul dezintegrării statului instaurat de bolșevicii împotriva cărora el luptase cu arma în mâna timp de patru ani, ceea ce nu-i puţin lucru, când i s-au recunoscut şi oficial meritele militare.»
&&&
«„Iluziile literaturii române” de Eugen Negrici – una dintre cărţile de istorie şi critică literară remarcabile apărute la noi după ’90 – a fost recent reeditată la Editura Polirom, la aproape zece ani de la prima publicare (Cartea Românească, 2008). Am citit-o la apariţie cu pasiune (Eugen Negrici fusese şi profesorul meu la Facultatea de Litere din Bucureşti) – admirînd curajul şi luciditatea cu care cunoscutul critic şi istoric literar realiza, în paginile ei, un exerciţiu radical de demitizare, de deconstrucţie a miturilor care fundamentează cultura română, veche şi modernă. Cultura română este o cultură mică (a unei ţări cu o dificilă poziţie geo-strategică), cu multe „complexe” (pentru a-l cita pe teoreticianul Mircea Martin, autorul cărţii „G. Călinescu şi «complexele» literaturii române”), iar G. Călinescu – autorul unei flamboaiante şi hiperbolice istorii a literaturii române (altfel, de mare virtuozitate stilistică) – a hrănit, paradoxal, aceste complexe, creînd „iluziile” durabile ale unei culturi mai vechi, mai rafinate şi mai „monumentale” decât a fost vreodată cultura română, ba chiar inventînd continuităţi acolo unde golurile istorice erau evidente...»
&&&
«Eugen Negrici (n. 28 noiembrie 1941, Râmnicu Vâlcea) este un critic, istoric literar, stilistician și profesor universitar român. În decembrie 2011 a fost declarat profesor emerit de Senatul Universității din București. Actualmente este profesor al Școlii Doctorale a Facultății de Litere din Universitatea din București, condusă de profesorul Ion Bogdan Lefter, unde ține cursuri și coordonează teze de doctorat. Părinții săi sunt din zona Rîmnicu Vîlcea, tatăl său a fost ofițer în Armata Regală și a luptat pe frontul de Est pînă la Cotul Donului, apoi a participat la elberarea Cehoslovaciei. Mama lui este descendentă a șapte generații de preoți, dintre care cinci au ctitorit diverse biserici în satele din Vîlcea. A fost lector în Slovacia, unde a format mai mulți universitari slovaci care se consideră discipolii săi. Inițial a fost profesor la Filologia craioveană unde a ocupat la un moment dat și funcția de decan al Facultății de Litere din Craiova, iar din 1990 în timpul decanatului profesorului Paul Cornea, la inițiativa lui Nicolae Manolescu, prietenul domniei sale s-a mutat în București, la Facultate de Litere a Universității din București. Aici, alături de profesorii Mihai Moraru și Dan Horia Mazilu, s-a ocupat de perioada veche a literaturii române - contribuind cu importante studii de specialitate - dar și de literatura română sub comunism (de la așa numitul „proletcultism” din anii 1950 până mai târziu)...»
&&&
«NICOLAE (NICU) NEGRICI se naște în 1909, în satul de olari Buda, comuna Ocnele Mari, jud. Vâlcea, din părinți țărani. Urmează Liceul de băieți „Al. Lahovari“ din Râmnicu Vâlcea, unde excelează la desen și limba română. În 1928 dă examen – şi reuşeşte – la Facultatea de Litere din București, pe care, îmbolnăvindu se de plămâni, e nevoit s o părăsească după doi ani. În 1932 intră (primul) la Academia Militară din București, apoi face Școala de Ofițeri de Infanterie de la Sibiu, după a cărei absolvire este repartizat la Bolgrad, în Basarabia. Luptă în al Doilea Război Mondial (1941–1944) atât în campania din est, cât și în cea din vest, fiind grav rănit în Transilvania de Nord, la Oarba de Mureș. Întors din război, cu gradul de căpitan, acasă, la familia din Râmnicu Vâlcea, este mutat după o vreme la Caracal, ca simplu ofițer cu atribuții în administrație, iar în 1952 este dat afară din armată. E nevoit să se specializeze în construcții și lucrează la Agevacoop din Râmnicu Vâlcea. Abia după 1989 i se recunosc meritele în război și decorațiile primite pe front și capătă o pensie militară acceptabilă; de asemenea, i se decernează majoritatea marilor distincţii ale României, inclusiv Ordinul Național „Steaua României“. Moare în 1995 la București.»
Sursele selecțiilor sunt aceleași cu ale imaginilor din colaj (link-uri către informații suplimentare avem în descrierile foto).
Valentin Smedescu
___________
1. Radu Mărculescu, Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010.
2. Aurel State, Drumul Crucii. Amintiri de pe fronturi şi din gulaguri, Editura ROST, Fundatia Sfinţii Închisorilor, Ediţia a III a Bucureşti-Piteşti, 2013.
3. Aurelian Gulan, Victime şi călăi. Amintiri din Gualg, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2010.
4. Pierderile celor două armate române au fost mult exagerate, au existat şi trupe care s-au strecurat în afara încercuirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu