În vremuri de război, în sate şi în oraşe, poştaşii sunt cei mai înjuraţi oameni. Probabil că aşa gândea şi Ionică Poştaru în timp ce pedala bicicleta greoaie către casele pe unde trebuia să ducă scrisorile din geanta maronie, a cărei piele se lustruise de atâta purtat. Nenorocirea era că trebuia să le ducă şi înştiinţările prin care familiile celor plecaţi pe front erau anunţate că aceştia erau daţi dispăruţi sau că muriseră la datorie.
Când trebuie să dai o veste tristă, întotdeauna cuvintele devin mai grele decât plumbul cu care au fost tipărite telegramele. însă, în astfel de vremuri, poştaş fiind, devii un mecanism, iar omul care aşteaptă o scrisoare de la copilul sau de la bărbatul de pe front, te urăşte vrând- nevrând, asociind moartea acestora cu vestitorul.
Ionică Poştaru descălecă bicicleta, rezemând-o de podeţul lui Ştefan Vergu şi, şovăind, se apropie de porţile frumos lucrate şi date cu var:
„Genă!... Măi, Genă, mă!”, strigă de câteva ori şi un soi de bucurie i se strecură în suflet, văzând că femeia subţirică şi frumoasă nu-i răspunde.
Gena i-a răspuns totuşi, coborând scările casei, al cărei pridvor era acoperit cu viţă-de-vie arătându-şi strugurii printre frunzele pe care toamna începuse să le rărească.
„Vino, mă, să-ţi dau ceva! E o înştiinţare de pe front: Fănel al tău e dat dispărut!”, îi zise, anticipându-i întrebarea.
Gena a rămas stană de piatră între stâlpii porţii:
„Dispărut nu înseamnă mort... Poate a căzut prizonier... Nu moare el, Fănel, cu una, cu două!... Se întoarce, ai să vezi tu!”.
I-a dat plicul galben cu însemnele Ministerului de Război iar ea a început să plângă, un plâns ce, după câteva momente s-a transformat în ţipăt. Obişnuit cu asemenea situaţii, poştaşul a plecat în grabă, lăsând-o în seama Măriei, cumnată-sa, care sta la vreo trei case mai la deal şi care a venit destul de repede, înţelegând că se întâmplase o nenorocire.
Maria o duse în casă, în timp ce Gena se lovea distrusă peste frunte, neputincioasă în faţa telegramei. Titu, băiatul lui Ştefan din prima căsătorie, dormea ghemuit cu mânuţa sub cap. Gena se uită la el şi se mai potoli. Când dorm, copiii întruchipează liniştea pe pământ. Poate că Dumnezeu le aduce atunci somnul, pentru a-i calma pe cei mari în momentele de criză.
Obosită de lacrimi, Gena se întinse pe patul de lemn de sub fereastră, rămânând cu ochii aţintiţi la velinţa ce îmbrăca peretele până sub tavan.
„Poate că acum Ştefan e mort... şi totuşi trăieşte prin respiraţia copilului”, se gândea. Ce bine ar fi fost dacă Titu era şi copilul ei! S-ar fi simţit şi ea părtaşă la această respiraţie! Începu să-i pătrundă în suflet un fel de ură faţă de mogâldeaţa ce n-avea nimic de-a face cu ea: era al lui Ştefan, da, dar cu Veta, prima lui nevastă, care murise, lăsându-l cu doi copii, pe el, Titel, şi pe Vetuţa, mai mică decât frate-său cu doi ani şi jumătate...
Moartea Vetei însemnase o uşurare pentru Gena, deoarece, neavând zestre, deşi avea doar optsprezece ani, a avut astfel unde să plece din casa părinţilor de la Seci. Ştefan era om înstărit şi, chiar dacă locuia în aceeaşi curte cu bătrânii, avea situaţia lui.
Aflase de el prin diferiţi prieteni, îndrăgindu-l de prima dată când îl văzuse. Era pieptănat pe spate şi, din când în când, o şuviţă îi cădea pe frunte, pe care n-o lăsa, ci o aranja îndată cu degetele.
Ştefan avea douăzeci şi şase de ani când a bătut la poarta ei, dar ridurile de pe frunte trădau o bătrâneţe timpurie. Moartea Vetei fusese o grea lovitură şi, în sinea lui, jurase atunci să nu se mai însoare niciodată, însă îi rămăseseră doi copii pe care nu-i putea creşte singur.
Ea a ştiut aceste probleme şi când a intrat în curte la Ştefan a văzut pe un scăunel, în pridvor, un copil de trei ani care legăna, într-o albie de lemn, o fetiţă de câteva luni. Erau copiii pe care ea trebuia să-i crească fără ca ei să simtă lipsa mamei lor...
„Uite, mă, Titele, învie maică-ta! Vezi ce frumoasă ie?”, îi zisese Ştefan lui fiu-său arătând către Gena.
„Mama mea e mai frumoasă, că are flori pe piept!”, îi răspunsese copilul, uitându-se la el şi facându-se că pe Gena n-o vede.
Gena a simţit răspunsul copilului ca o palmă peste obraz, neînţelegând că în mintea lui rămăsese imaginea mamei lui înconjurată de florile cu care intrase în mormânt. Atunci, nici copilul nu înţelesese de ce oamenii plângeau când el i-a pus mamei, peste mâinile albe ca marmura, nişte năsturei, culeşi de prin rostul gardului. În sinea ei, Gena crezuse că, dacă era frumoasă şi tânără, putea fura dragostea unui copil, dar a înţeles repede că acest lucru nu era posibil.
Copilul, când îşi pierde mama, devine un apostol al durerii, căci mama trăieşte prin el, iar el moare odată cu ea. De acest lucru îţi dai seama atunci când mângâi un copil fără mamă, simţind că sub palma ta sunt două suflete.
Incapabilă să câştige afecţiunea lui Titel, deşi cu Tincuţa reuşise cât de cât fiindcă era mai mică, Gena continua să-l iubească nebuneşte pe Ştefan, însă neputinţa de a integra şi copiii lui în iubirea ei s-a trasformat, cu timpul, în ură...
După ce Titel a început să mănânce şi să se joace singur şi continuând să fie distant faţă de Gena, el stătea mai mult în casa mică din curte, unde locuiau Andrei şi Mitra Vergu, părinţii lui Ştefan. Aici era înconjurat de toată căldura pe care numai bunicii o pot oferi.
După un timp, Gena a încetat să le mai vorbească frumos copiilor şi, pentru cea mai mică greşeală, îi lovea. Deşi era mai tot timpul plecat, Ştefan afla, desigur, de purtarea ei, dar nu lua niciodată măsuri, rămânându-i, probabil, recunoscător că-l acceptase ca soţ.
Tincuţa abia începuse să meargă şi să pronunţe câteva cuvinte, dar şi ea avea parte de înjurăturile şi bătaia mamei vitrege, deşi copila începuse, silabisind, să-i spună „mamă”. Bătrânii nu o dată i-au reproşat comportamentul, dar Gena avea în Ştefan un apărător care reuşea să-i convingă că, totuşi, purtarea ei faţă de cei mici nu era atât de rea pe cât li se părea lor.
Într-o dimineaţă, Gena s-a dus să cumpere lapte pentru copii de la Dumitru Barbu. Ioana, nevasta lui, tocmai mulgea vaca, aşa că a muls direct în ulcica de pământ cu care venise Gena.
„Uite, mă, ia laptele ăsta şi nu-mi da bani! Zi-i «Bogdaproste», să fie copiilor mei, Marin şi Lisandrina!”. Apoi a întrebat-o despre ea.
„Ei, gagă Ioană, e greu cu copiii! Fac gălăgie, mai ales aia mică... îmi vine s-o omor! Ce să fac, dacă Dumnezeu nu vrea să-mi dea şi mie copii!”.
„Lasă, mă, Gena! Creşte-i p-ăştia, că Dumnezeu are grijă de toate!”, i-a spus Ioana cu vocea abia şoptită.
Când cineva venea la Ioana să ceară lapte pentru copii, ea nu lua bani; copiii ei morţi, credea ea, cereau lapte. Aşa protesta ea în faţa morţii, deşi, de asemenea credea că „acolo, la Dumnezeu, copiii au ce mânca”. Cu toate că avea şase copii în viaţă, în fiecare dimineaţă se gândea la cei care nu mai erau; Marin ar fi putut să aibă vârsta lui Ştefan, soţul Genei, dar pentru ea tot copil rămăsese...
Către seară, se dusese vestea în sat că murise Tincuţa. Gurile rele vorbeau că Gena ar fi omorât-o, lucru dezminţit însă de Ştefan, care ar fi fost în stare să se ia cu oricine de piept, dacă ar fi rostit astfel. La înmormântare, Gena a vărsat multe lacrimi şi pe mulţi a reuşit să-i determine să-şi schimbe părerea.
La puţin timp după moartea Tincuţei, a rămas însărcinată şi a născut o fetiţă pe care a botezat-o Angela, dar bucuria i-a fost de scurtă durată, căci fetiţa a murit.
A început apoi războiul şi stepele Rusiei înghiţeau pe mulţi dintre cei plecaţi pe front. Concentrat în 1941, Ştefan a reuşit să se descurce într-o unitate militară unde lucra la atelierul de croitorie. Dar pierderile de pe câmpul de luptă l-au obligat pe Antonescu să trimită pe front şi contingentul 1935, din care făcea parte şi el...
La început, a trimis acasă câte o scrisoare pe săptămână, pentru ca, mai apoi, scrisorile să fie din ce în ce mai rare. Ultima trimisă fusese în 1944, cu o lună înainte ca Ionică, poştaşul, să bată la poarta Genei cu înştiinţarea că era dat dispărut. Era o scrisoare ca toate cele de până atunci, dar Gena o citise cu aceeaşi plăcere, sărutând, la sfârşit, scrisul caligrafic, dar puţin cam grăbit, al lui Ştefan. întrebată despre ce-i mai scrie bărbatul, putea spune oricând textul din memorie:
„Dragă Gena şi toţi ai mei,
Aflaţi despre mine că sunt bine, sănătos şi mă rog lui Dumnezeu să vă dea sănătate şi vouă. Gena, te rog să ai grijă de băiat, iar dacă face ceva rău, să nu te superi prea tare pe el, că e copil şi nu ştie!
Tată şi mamă, vă doresc sănătate şi să ne vedem sănătoşi!
Aici m-am întâlnit cu mulţi de-ai noştri; câţiva dintre ei nu mai sunt. Chiar eu l-am îngropat pe Vasile al Lisăndrinii Iu’ Goneaţă.
Sper să se termine totul mai repede şi să ajung acasă.
Mi-e dor de voi!
Al vostru fiu, soţ şi tată, Fănel”
„Mulţumesc Iu’ Dumnezeu, că e bine, sănătos!”, zicea Mitra, soacră-sa, după care intra în camera de la drum a căsuţei, în care ea şi bărbatu-său, se mutaseră de când se căsătorise Ştefan cu Veta. Aici, aprindea candela de la icoana Maicii Domnului şi, îngenunchind, murmura o rugăciune de mulţumire către Dumnezeu. Şi-ar fi dat viaţa ei, ca în schimb, băiatul să se întoarcă sănătos. Şi care mamă nu ar fi făcut la fel?! Dragostea pentru copii duce la uitarea de sine...
Mitra nutrea pentru Ştefan o iubire mare, dar învăluită într-un soi de milă. Andrei Vergu era un om ursuz, lăsând impresia că nu avea suflet. Credea cu tărie că băiatul lor o să se întoarcă, pentru că şi el fusese pe front, din 1916 până în 1919 şi se întorsese. Cu toate acestea, când ieşea din casă dimineaţa, pentru a începe o nouă zi, făcea o cruce mare cu mâna, cât pentru a închina toată familia şi murmura ca pentru el:
”Doamne-ajută!”.
După ce Gena reproducea scrisoarea, se ducea în casă şi se arunca pe pat, într-o reverie copilărească, retrăind clipele frumoase în care Ştefan îi punea mâna dreaptă drept căpătâi, sărutându-i apoi uşor genele, întocmai unei adieri.
Bucuria primirii ultimei scrisori s-a stins încet, iar viaţa şi-a intrat în normal, cu aceleaşi lucruri care, pentru o femeie de douăzeci de ani, devin plictisitoare şi enervante. De multe ori când se plictisea de treburile gospodăriei, în gândurile ei cele mai negre ar fi vrut ca Ştefan să nu se mai întoarcă, să rămână liberă, să-şi ia viaţa de la capăt, dar toate acestea erau curmate în momentul când primea o nouă scrisoare de la el. Atunci îl iubea din nou, sufletul reîncărcându-se cu afecţiunea pe care timpul o golea din când în cînd.
Gena se simţea asemeni unui pitic pus rege într-o ţară de uriaşi. Tot timpul era nervoasă, vorbea răstit şi tot ce îi amintea de Ştefan o înnebunea. Copilului îi vorbea urât şi, la cea mai mică greşeală, îl lovea. Părinţii lui Ştefan îi atrăgeau atenţia, dar, în sinea lor, îi acordau înţelegere: tinereţea, posibila văduvie, gândeau, o determinau să se comporte aşa...
* * *
Când oamenii dau de necaz, intră într-o letargie urmată de un somn purificator şi, după ce se trezesc, viaţa arată altfel. Lucrul acesta i s-a întâmplat şi Genei, care, a doua zi după ce a primit înştiinţarea, s-a trezit când razele soarelui trecuseră printre frunzele rărite ale zarzărului de la fereastră, luminându-i faţa destinsă, doar cu nişte cearcăne uşoare conturându-se în jurul ochilor. A ieşit în tindă, unde avea un lighean cu apă pe un suport de lemn, s-a lăsat înviorată de stropii reci şi, după ce şi-a şters apăsat faţa cu un prosop, s-a îmbrobodit, având grijă să-şi acopere bine părul strâns într-un coc. Când a intrat în casă, o dragoste subită şi nemaisimţită a cuprins-o când l-a zărit pe Titu şi, într-o pornire rară, l-a sărutat pe ochi. Prea somnoros şi mic să-şi dea seama de gest, copilul şi-a continuat somnul. După ce a făcut puţină ordine prin cameră, Gena a ieşit în curte, unde Mitra şi Andrei nu-şi mai găseau locul:
„Nu cred că a murit!... Aş fi simţit...”, se tânguia Andrei. Dar dacă s-a întâmplat ceva, tu, Gena, rămâi în casă şi ai grijă de copii. Dacă găseşti un om bun, poţi să te măriţi cu el. II aduci aici în curte, că noi nu vă supărăm cu nimic! Când o să murim noi, casa va rămâne lui Titel”. Oamenii din sat au observat o oarecare liniştire în comportamentul Genei. Vorbea frumos cu toată lumea, se purta respectuos cu socrii, iar pentru copil devenise o adevărată mamă. Zilele treceau repede şi Gena a înţeles că „dispărut” însemna „decedat”, desi realitatea tuturor războaielor arăta uneori că nu este aşa. Cu toate acestea, continua să se poarte frumos cu ai casei, ajungând la o legătură sufletească aparte şi cei care se îndoiseră de purtarea ei, credeau acum că totul fusese doar o problemă de acomodare. Se uita în ficare seară,când îşi despletea părul, în oglinda ovală,cu care venise de la Seci, zestre de la părinţi şi se întreba:
„Atât de tânără să rămân văduvă? Nu,nu se poate... Dacă nu se întoarce Fănel trebuie să mă mărit! Nu pot să rămân văduvă, să tragă toţi de mine prin sat!”.
Speranţa că Ştefan mai era în viaţă a existat până în ziua când a venit în permisie Dinu Popa, băiatul lui Ghiţă Popa, secretarul primăriei, care locuia puţin mai la vale de casa lui Ştefan şi care fusese în aceeaşi unitate cu el. Când a aflat de venirea lui, Gena a alergat repede să-l întrebe dacă nu avea veşti mai proaspete despre Ştefan.
„Măi, Gena, îmi pare rău, i-a răspuns el, dar am văzut cu ochii mei, la Sevastopol, când a căzut obuzul pe Ştefan al tău... Ăsta este războiul: oamenii mor, că nu au noroc...”.
Fără a se întreba de ce totuşi în scrisoarea oficială Ştefan nu era declarat „căzut la datorie”, ci era dat doar „dispărut”, ceea ce-i spusese Dinu Popa i-a produs Genei o mare uşurare, fapt constat uşor şi de bărbatul din faţa ei care a citit pe faţa ei că parcă nevasta lui Ştefan se aştepta la ceea ce el îi spusese.
„Mulţumesc, Dinule!... Dumnezeu să te aibă în pază! Acum unde sunteţi cu frontul?”.
„Păi, am ajuns în Cehoslovacia. Cred că în câteva săptămâni o să se termine tot balamucul ăsta!...”.
După ce s-a despărţit de Dinu, Gena s-a dus să anunţe trista veste bătrânilor. Când a intrat pe poartă, şi-a dat seama că nu era suficient de tristă, aşa că a început să plângă şi să-i spună lui Andrei printre suspine că Ştefan nu mai avea cum să se întoarcă...
Andrei şi Mitra au primit şi ei vestea ca pe o eliberare, nesiguranţa situaţiei băiatului lor le făcuse mult mai rău. Au tocmit cu preotul să facă o groapă în cimitir, ca să-i facă lui Ştefan o înmormântare adevărată. După trei zile, în spatele carului cu boi, care ducea un coşciug gol, mulţi săteni mergeau trişti, gândindu-se la proprii lor copii de pe front. Când au ajuns în dreptul casei lui Codin Uţa, acesta a început să se închine şi, într-o mică pauză făcută de preot, a strigat:
„Ce dracu’, bă! Sunteţi smintiţi?! Dacă mortul nu e, de ce îngropaţi hainele? Mai bine daţi-le de pomană!...”.
Nimeni din cei aflaţi în cortegiu nu i-a dat importanţă, aşa că sicriului cu hainele lui Ştefan i s-a făcut o înmormântare frumoasă.
Gheorghe Popa, secretarul primăriei, s-a grăbit să redacteze certificatul de deces, deoarece băiatului său începuse să îi placă Gena, că întreba de ea în fiecare scrisoare. Într-una din ele chiar îl ruga să rezolve mai repede cu actul, pentru că el, când avea să se întoarcă acasă, vroia să o ia pe Gena de nevastă.
Când Gheorghe Popa i-a spus Genei despre intenţiile fiului său, aceasta s-a bucurat, pentru că primise încuviinţarea părinţilor lui Ştefan, care erau mulţumiţi că era vorba de cineva cunoscut, vecin cu ei, aşa se puteau ajuta la nevoie şi mai mult, aveau unele „curele” de pământ care se învecinau şi ele.
În primăvara anului 1945, când războiul s-a terminat, lumea a început să-şi intre în rosturi. Războiul devine inevitabil atunci când problemele, ridicate la absurd de către oameni, trebuie într-un fel aşezate la locul lor cu forţa armelor. Apropierea morţii îi face pe oameni să devină mai buni, mai înţelegători, căci, înainte de al doilea război, libertatea, greşit înţeleasă, a creat tuturor oamenilor sentimentul că totul este posibil, dar de multe ori, se uită că nimeni şi nimic nu-ţi dă dreptul de a subjuga pe cel slab şi de a ignora pe cel puternic. Uitându-se aceasta, se naşte războiul, asemenea unui cutremur de pământ...
După război, oamenii trăiesc acea bucurie ascunsă a omului care, după ce îngroapă un mort, se întoarce acasă pentru a găsi liniştea şi a da vieţii un nou început. Gena a trăit un asemenea sentiment confuz, întocmai clovnului care plânge cu un ochi şi râde cu celălalt. Era tristă că Ştefan nu s-a mai întors, dar era şi bucuroasă că Dinu s-a dus s-o ceară de nevastă. Acest gând i-a accentuat purtările bune faţă de cei din jur. Acum pe nimeni nu mai mira faptul că Gena vorbea oamenilor frumos şi că îl îngrijea pe Titel ca pe propriul ei copil, dar oamenii cu experienţă de viaţă înţelegeau că de modul cum se purta depindea viitorul ei în casa lui Ştefan Vergu...
* * *
Într-o zi, băieţii cei mici ai lui Dumitru Barbu s-au dus cu vitele la păscut, în marginea pădurii din Valea Mare. Aici, Dumitru nu mai arase pentru a pune porumb deoarece trei dintre copii se însuraseră, aşa că nu mai avea nevoie de atât de mult ca înainte. Necăsătoriţi mai rămăseseră Nicoliţa, Mircea şi Nicolae. Iarna nu fusese prea grea astfel că frunzele căzute cu un an înainte nu putreziseră şi copiii se jucau în gropile pline, sărind ca pe nişte saltele... Deodată, Mircea a zărit, printre ramurile înmugurite, un om ce se apropia. La început a fost surprins, dar şi-a dat seama repede că cel care venea spre ei era Ştefan Vergu. Când a ajuns lângă copii, Ştefan i-a sărutat pe frunte. Părea mai îmbătrânit, dar îşi păstrase totuşi vigoarea...
„Mircea, Nicolae, voi sunteti, mă?!”, i-a întrebat, cu emoţia orbului care şi-a recăpătat vederea.
„Da, nea Fănele! Venişi şi dumneata?”, l-a întrebat Nicolae, pe un ton de om aiurit.
„Nea Dumitru şi gaga Ioana ce fac, sunt sănătoşi? Da’ Apostol şi Gheorghe s-au întors de pe front?”.
„Mama şi tata sunt bine! Apostol s-a întors de pe front şi şi-a cumpărat camion! Gheorghe a venit mai repede, că a făcut frontul din Râmnic până la Râu Vadului; mai departe nu l-au luat, că n-a mai avut cartuşe!...”, a continuat să-i spună Mircea, râzând.
Ştefan a râs şi el, amintindu-şi pe loc de Gheorghe. Făcuse armata în timpul războiului şi avusese noroc cu frate-său Apostol, care avusese norocul de a fi ales în calitate de şofer pentru maşina colonelului Fuchs, comandantul Regimentului 2 Vâlcea. Aşa că, datorită fratelui său, Gheorghe a făcut toată armata păzind un lac cu peşte, care aparţinea regimentului, în Ostroveni.
Dar nu s-a prea ţinut nici de „păznicia” lui. Pe la sfârşitul lui februarie 1943, i s-a făcut poftă de un peşte fript. S-a suit într-o salcie şi, cu puşca în mână, a aşteptat să apară unul pe care să-l împuşte. Până să iasă peştele la suprafaţă, a ieşit soarele dintre nori şi l-a încălzit pe Gheorghe până ce a adormit şi a căzut din salcie, cu armă cu tot. Puşca a stat în apă vreo trei zile şi, probabil, rămânea acolo până în primăvară, dacă şeful intendenţei nu ar fi făcut o inspecţie la baltă. Cu toate că apa era rece, Gheorghe a trebuit să intre să-şi ia puşca de la trei metri adâncime, unde rămăsese înfiptă în nămol.
Totuşi, s-a aflat şi intendentul i-a făcut actele de trimitere pe front, profitând de faptul că Apostol era plecat într-o delegaţie cu colonelul. Trenul cu soldaţi ajunsese la Râul Vadului când, în urma intervenţiei colonelului Fuchcs, soldatul Barbu Gheorghe a fost luat din tren şi trimis din nou să păzească lacul cu peşte din Ostrovenii Râmnicului. N-a mai primit însă şi armă, pentru pază dându-i-se, sub semnătură, o... cazma.
„Da’ pe la mine pe-acasă e bine?”, a întrebat Ştefan.
Copiii au tăcut stânjeniţi câteva clipe, după care Nicolae, care era mai curajos, a răspuns, dar abia şoptit:
„Bine..., nea Fănele, e... bine...!”.
Ştefan a plecat apoi agale prin pădurea de salcâmi spre casa lui...
„Cum mai trece timpul!...”, s-a gândit, amintindu- şi că băieţii lui Dumitru Barbu dacă aveau vreo zece- doisprezece ani atunci când el plecase pe front iar acum erau ditamai flăcăii.
* * *
Nu este uşor, atunci când treci peste ceva greu, să despici firu-n patru, pentru a-ţi da seama care este răul cel mai mic din tot răul gigantic...
Ştefan Vergu s-a întoars cu gândul înapoi, deşi paşii îl purtau înainte, către casa pe care o părăsise în 1941, când fusese concentrat...
A primit ordinul de concentrare după ce venise din Bucureşti, unde lucra în anumite perioade ale anului.
Când a plecat pe front, Mitra şi Andrei au vărsat multe lacrimi şi imaginea părinţilor plângând în poartă îi revenea de multe ori în minte, atunci când se afla departe. Gena l-a condus până la Seci, la părinţii ei. Acolo au dormit pentru ultima dată împreună, într-un pat de lemn cu saltea de paie, acoperit cu velinţă albastră. Înainte de despărţire vroiau să-şi spună atâtea, totuşi nu şi-au spus nimic! Cuvintele îşi goleau conţinutul înainte de-a fi fost rostite...
În zori, Ştefan s-a trezit aşa cum adormise, sub mângâierile Genei, care vroia să ia astfel ceva din omul care pleca şi nu ştia dacă i se mai întoarce. Când s-au despărţit, aproape că amuţiseră amândoi, doar el a găsit de cuviinţă să-i dea câteva sfaturi pe care Gena le aproba dând mecanic dând din cap...
A plecat ţinând în mână valiza din lemn vopsită în negru, cu care făcuse armata. Din când în când întorcea capul şi-i facea Genei semn cu mâna. La cotitura drumului spre podul de peste apa Geamănei, nu a mai întors capul pentru că oricum n-ar mai fi văzut-o...
Pe măsură ce se îndepărta, Ştefan simţea cum intra într-un întuneric dens, lipsit de nădejde şi cale de întoarcere. Picături mari de sudoare, din cauza căldurii de mai şi a stării încordate, îi acoperiseră faţa şi, aproape fără întrerupere, era nevoit le şteargă cu mâneca mirosind a parfumul Genei, care dormise cu capul pe braţul lui. Instinctiv a întors din nou capul, dar nu mai vădea nimic. Din tot ce fusese nu mai rămăsese decât parfumul Genei...
Ajuns la cazarmă, s-a adaptat uşor instrucţiei şi întregii vieţi dure de acolo. Mai târziu a intrat la atelierul de croitorie, continuându-şi astfel propria meserie.
Când România a intrat în război, foarte mulţi bărbaţi din regimentul său au plecat pe front. El a reuşit să rămână în cazarmă datorită unui plutonier, prieten bun cu el...
Militarii aşteptau cu groază adunarea de dimineaţă, întocmai unor condamnaţi la moarte cărora li se spunea seara să se pregătească pentru execuţie, pentru ca, a doua zi, această condamnare să se amâne. Era, pe undeva, o pregătire psihologică pentru că, obosiţi moral de această aşteptare, când, în sfârşit erau încolonaţi pentru a pleca pe front, acceptau plecarea ca pe o eliberare. Când plutonierul care îl protejase atâta vreme a plecat şi el pe front, a înţeles că mult timp nu avea s-o mai ducă nici el în regiment, la cazarmă...
Într-o dimineaţă, după ce s-a dat onorul, s-a citit ordinul de zi prin care un soldat a primit o decoraţie. Pe faţa militarilor nu se citea niciun semn de invidie, ceremoniile de felul acela devenind, pentru ostaşii de rând, un joc „de-a baba-oarba“, în care cei legaţi la ochi erau tocmai ei. Armata este locul unde omul trebuie să-şi lepede personalitatea, inoculându-i-se, în schimb, spiritul de echipă. Pierderea personalităţii duce, cu timpul, la o automatizare a gesturilor umane, care sunt conduse de şefii militari...
La sfârşitul adunării aceleia, s-a dat citire listei cu soldaţii care trebuiau să plece pe front. Când Ştefan şi-a auzit numele, nu a simţit nimic, aşteptându-se la aceasta, căci, odată cu plecarea plutonierului prieten, îşi pierduse identitatea, devenise un mecanism, un obiect chiar.
Soldatul român accepta ideea de a lupta pentru eliberarea Basarabiei şi, sub acest imbold, armata română a obţinut succese decisive în scoaterea de sub ocupaţie a acestui teritoriu cedat prin Pactul Ribbentropp-Molotov în 1940. Planul de luptă gândit de Ion Antonescu a devenit, cu trecera timpului, un război de poziţii.
În tranşeele din Crimeea, Ştefan s-a găsit cu mulţi băieţi din sat. Îi întâlnise pe Vasile al Lisandrei, pe Marin Albu, dar cel mai mult s-a bucurat când a dat de Dinu Popa. Mai mic decât el cu vreo şapte ani, acesta se arătase destul de respectuos cu el, care îl văzuse crescând în curtea lui Gheorghe Popa de pe vremea când era de-o şchioapă. Din momentul în care s-au întâlnit, Ştefan si Dinu au fost nedespărţiţi: mâncau împreună, când era ger dormeau împreună pentru a se încălzi, se bucurau împreună când primeau câte o scrisoare...
Înfrângerea de la Stalingrad şi retragera de la Cotul Donului au însemnat un adevărat dezastru pentru armata română. Dacă până atunci, în ofensivă fiind, colaborarea cu armata germană fusese perfectă, lucrurile s-au schimbat în momentul când a început retragerea. Comandanţii începuseră să se acuze reciproc, iar soldaţii germani afişau un aer de superioritate faţă de români. Toate acestea au împiedicat pornirea unei contraofensive eficace.
În timpul iernilor de pe front, Ştefan văzuse ce nici în visele cele mai urâte nu-şi imaginase: soldaţi întocmai unor oameni de zăpadă sau de gheaţă, viaţă mai având doar în privire. Foamea şi frigul au fost adevăraţii duşmani pentru aliaţii Puterilor Axei, care luptau în Rusia, întâmplările de iad prin care a trecut îi veneau mereu şi mereu în minte ca nişte instantanee: oameni şi cai morţi, trupuri alergând fară capete, gropi comune în care erau îngropaţi şi unii dintre prietenii lui.
Dar toate s-au oprit în ziua când un bubuit puternic, urmat de o linişte adâncă, l-au făcut să se trezească într-un spital din Ucraina...
Mai târziu avea să afle că fusese îngropat de explozia unui obuz şi, după ce a fost scos de acolo, două săptămâni a stat în comă. Deci, fiind prizonier, Ştefan a înţeles că războiul se terminase pentru el şi că trebuia să înceapă o altă viaţă...
* * *
Obişnuit de pe front cu viaţa „de cireadă”, Ştefan nu simţit o diferenţă prea mare între grozăviile războiului şi viaţa monotonă din lagăr. Împreună cu alţi prizonieri, a fost dus să lucreze într-o carieră, unde sfărâmau pietre de calcar pentru un combinat chimic. Se trezeau dimineaţa la patru şi jumătate şi se culcau seara la zece. Între aceste ore, viaţa era ca a unor vite de povară. Hainele începuseră să li se rupă şi, din cauza lipsei de apă, apăruseră păduchii. Toţi deţinuţii erau raşi în cap şi pe piept, săptămânal. În scurtele pauze pe care le aveau striveau cusăturile cămăşilor cu ajutorul unor pietre, pentru a omorî insectele.
Paznicii prizonierilor aveau un comportament de bestie; la cea mai mică abatere, cel care greşea era băgat la carceră, iar dacă cineva încerca să evadeze şi era prins, era pus să-şi sape singur groapa lângă gardul de sârmă ghimpată, după care un gardian îl împuşca în ceafa.
Lagărul se afla într-un câmp imens şi până la cariera de piatră erau vreo zece kilometri, distanţă pe care convoiul o parcurgea zilnic, pe jos. împrejmuirea lagărului era făcută din sârmă ghimpată şi, în barăcile de lemn, trăiau laolaltă, ca într-un „Turn Babei”, români, unguri, italieni, germani şi finlandezi. Deşi nu aveau voie să discute între ei, reuşeau totuşi să se înţeleagă şi chiar să se ajute. Comandanţii lagărului trimiteau sau reuşeau să selecteze spioni printre prizonieri, dar când aceştia erau descoperiţi de colegii lor erau repede neutralizaţi.
Ştefan îşi amintea bine cazul unui spion ungur, descoperit de camarazii săi şi înecat în W.C.-ul lagărului. O vreme s-a crezut că evadase, dar, atunci când au golit haznaua, l-au găsit înecat acolo. Niciunul dintre colegii unguri nu vrut să-i sape groapa. Până la urmă, s-au oferit doi italieni, dar l-au îngropat cu faţa în jos, ca nu cumva să spurce seninul cerului cu ochii lui ieşiţi din orbite şi cu albeaţa mâncată de viermii haznalei...
Ştefan s-a bucurat mult în inima lui când a auzit că războiul s-a terminat. Nu spera să ajungă acasă prea repede, dar spera ca viaţa din lagăr să se mai uşureze. Însă nu a fost deloc aşa, deşi regulile din interiorul lagărului îi erau bine cunoscute.
Când mergeau spre locul de muncă, erau huiduiţi de oamenii locului, soldaţi ca şi ei, dar care aveau, pe lângă rănile din piept, decoraţii cu care se simţeau victorioşi. Copiii ucrainieni şi ruşi erau foarte porniţi împotriva deţinuţilor din convoi, îi scuipau şi aruncau cu pietre în ei, sub privirile îngăduitoare ale soldaţilor care îi păzeau. Însă el îi înţelegea: mulţi dintre ei îşi pierduseră taţii sau fraţii, iar la şcoală erau învăţaţi că soldaţii Armatei Roşii erau izbăvitorii omenirii, în vreme ce prizonierii reprezentau răul în acel necaz mare care fusese războiul. Nu aveau de unde să ştie că niciunul dintre acei prizonieri nu ar fi vrut să vină să le ucidă părinţii şi că vina acelui război o purtau cei care nu se aflau acolo, dar care înfierbântaseră minţile a milioane de semeni şi aşa, la ceasurile sorocite, ideile se înfruntaseră, iar oamenii muriseră nevinovaţi...
Ştefan zărise de multe ori în curtea şcolii de cărămidă roşie o fetiţă care nu intra niciodată în grupul gălăgios al celor care aruncau cu pietre. Avea vreo zece-unsprezece ani şi era atât de drăgălaşă încât ar fi vrut să o mângâie pe părul galben-maroniu, ca frunza toamnei, sau s-o privească de aproape, în albastrul ochilor, dar ştia că nu se putea. Fetiţa îi amintea de Tincuţa şi, când ea îi venea în minte, se gândea şi la Gena, la Mitra şi la Andrei şi se întreba:
„Oare ei ce-or mai fi făcând?”.
Într-o zi, comandantul lagărului aceluia l-a trimis la popotă, să ia nişte carne pentru câinele lui. Când tocmai intra pe poartă, a zărit, la o masă de lângă fereastră, pe fetiţa din curtea şcolii. De teamă să nu o sperie, a ieşit, dar nu a rezistat ispitei de a se uita pe geam, aşa că a căutat o piatră pe care să se urce până la colţul geamului. Fetiţa stătea lângă ferestră şi mânca cu poftă o salată. Imaginea l-a răscolit: în anodinul vieţii de lagăr, ea era ca o rază de soare, aducătoare de speranţă. Ar fi stat s-o privească o veşnicie, dar frica a învins, aşa că s-a dat jos şi s-a dus la bucătăreasa grasă şi pistruiată care i-a pus în castronul de tablă două bucăţi de carne, iar lui i-a dat un zgârci alb şi tare.
Mergând către comandament, pofta s-a trasformat în foame, aşa că a luat un ciob de sticlă şi a tăiat câte puţin din cele două bucăţi de carne. După ce le-a mâncat, s-a prezentat la comandant care, tunător, l-a acuzat că lipsea din came. A negat cu tărie, ştiind că bucăţile fuseseră minuscule şi tăietura ca de cuţit, iar deţinuţii nu aveau dreptul să poarte cuţite, aşa că a scăpat numai cu spaima...
Toamna anului 1945 adusese încheierea războiului pe toate fronturile. Japonia capitulase în urma bombardării atomice de către americani a oraşelor Hiroshima şi Nagasaki. Desi în conformitate cu convenţiile încheiate, U.R.S.S. trebuia să elibereze toţi prizonierii de război, abilii conducători sovietici i-au transformat în deţinuţi. Mâncarea era proastă şi insuficientă. Norocul lor era că o parte erau duşi la strânsul recoltei şi puteau să mănânce ceva mai mult. Cei de la cariera de calcar îşi completau meniul cu napii găsiţi pe câmp, iar câmpul fiind plin de seminţe de ghimpi - în România, numite „dinţii babei” - le dădea o altă posibilitate de hrană.
Pe 18 decembrie 1945, Iosif Visarionovici Stalin, „marele conducător” sovietic, „tătucul popoarelor“, în realitate - un criminal mai mare decât Hitler, aşa cum s-a dovedit mai târziu - a împlinit şaizeci şi şapte de ani, fapt pentru care şi în lagăr a fost o zi festivă, cu mâncare mai bună şi cu un aşa-zis desert, o felie de cozonac, care, de fapt, era un fel de pâine pudrată cu zahăr; dar marea surpriză au fost cele cincizeci de grame de votcă.
Însă, în aceeaşi zi, spre seară, s-a dat alarma generală. Vuietul sirenelor era acoperit de ţipete. Ajunşi în curtea lagărului deţinuţii, au văzut fum ieşind din clădirea comandamentului, o construcţie din lemn, imitând izbele ruseşti şi, în scurt timp, limbile de foc care ieşeau pe geam, au aprins şi acoperişul. Repeziciunea cu care s-a întins focul a făcut ca toţi deţinuţii şi gardienii să alerge, cu ce găseau la îndemână, către clădirea ce ardea ca o torţă, luminând într-un portocaliu ireal zăpada din jur. Deodată, o femeie disperată a început să strige, arătând către unul din geamurile clădirii:
„Anuşka! Maia Anuşka!”.
Aflat în apropiere şi aruncându-şi privirea spre fereastră, Ştefan a înţeles că fetiţa strigată era cea dragă inimii lui. Fără a sta pe gânduri, a alergat ca un nebun printre soldaţii şi deţinuţii care aruncau cu apă şi zăpadă în locurile unde flăcările luau proporţii.
Când a urcat la primul etaj, a văzut că holul era un imens cuptor şi că prin fumul gros şi înecăcios, flăcări roşii se prăbuşeau din tavan. După ce s-a udat bine cu jetul unui furtun ce pătrundea prin iluminatorul scărilor, a reuşit să- şi dea seama unde era încăperea la geamul căreia zărise fetiţa. A pornit în fugă până acolo şi a văzut cu groază că în dreptul camerei se prăbuşise o grindă, ceea ce făcea imposibilă deschiderea uşii. După ce a înlăturat, grinda, a intrat în cameră, unde a găsit fetiţa leşinată. O clipă a intenţionat să deschidă fereastra, dar şi-a dat repede seama că, din cauza curentului de aer ce s-ar fi creat, flăcările s¬ar fi amplificat. Singura cale de ieşire rămânea uşa de la intrare. A luat fetiţa în braţe şi, pentru a o feri de flăcări şi de bucăţile de lemn şi moloz care se desprindeau din tavan, s-a aplecat peste ea, pornind fulgerător spre ieşire.
Drumul până la scări i s-a părut că a durat o veşnicie; lipsa aerului îl sufoca, fumul îl împiedica să vadă şi săgeţi de usturime îi brăzdau ochii. Cu un ultim efort a izbutit să iasă din flăcări, sub privirile uimite ale tuturor celor ce se aflau acolo.
Când a ajuns în mijlocul deţinuţilor şi al militarilor, s-a auzit un zgomot surd, urmat de o ridicare bruscă a fumului şi a flăcărilor spre cer, semn că tavanul se prăbuşise. O căldură puternică l-a lovit atunci în creştetul capului şi s-a prăbuşit cu fetiţa în braţe.
Câteva ore mai târziu, s-a trezit la infirmeria lagărului, unde mirosea a păr ars. Când usturimea, care-l făcea să ţină ochii închişi, l-a mai lăsat, a deschis ochii şi şi-a privit mâinile care erau de nerecunoscut: răni îngrozitoare făcuseră din ele doi buşteni. Şi nişte friguri la fel de îngrozitoare îi brăzdau tot corpul...
Către dimineaţă, sanitarul i-a turnat peste răni miere amestecată cu ceară de albine curată şi i le-a pansat cu pansamente sterile. La ora opt, cu o jumătate de oră înaintea inspecţiei pe care o făcea zilnic la infirmerie, comandantul s-a apropiat, împreună cu soţia şi fetiţa:
„Menia zavut Igor Sergheevici Ponomarenco, gaspadin Vergu. Spasiva i prastite mnie!”, i s-a adresat ofiţerul, vizibil jenat de reproşul făcut în urmă cu puţin timp, legat de carnea pentru câine.
„Nie, nie za şto gaspadin palcovnic!”, i-a răspuns Ştefan, cu mare efort din cauza buzelor umflate, întorcând apoi capul către fetiţa ai cărei obraji erau mai roşii decât de obicei. Ar fi putut să o mângâie acum, dar mâinile arse foarte probabil c-ar fi speriat-o, aşa că s-a mulţumit doar să o privească.
„Spasiba, gaspadin!”, i-a spus şi fetiţa.
„Niet za şto, îngeraş!..”, i-a răspuns Ştefan cu o bucurie pe care numai ochii lui negri o trădau. Soţia colonelului a vorbit mult cu el, întrebându-l de unde era, de familie, de copii şi abia atunci şi-a dat seama că, undeva departe, mai era încă o lume a lui, că cineva încă se mai gândea poate şi la el...
Incendiul care a mistuit comandamentul a mistuit şi suspiciunea şi ura soldaţilor şi a oamenilor din satul unde era lagărul faţă de deţinuţii-prizonieri. Curând au înţeles că puştile nu-şi mai aveau rostul. Dar, din nefericire, prin legi dictate de undeva „de sus”, erau încă obligaţi să ţină închişi oameni care oferiseră cea mai frumoasă lecţie de libertate: omenia.
Când s-a întors în baracă, cei mai mulţi erau invidioşi pe Ştefan. Era mai mult ca sigur că salvarea fetiţei urma să-i aducă libertatea...
Desigur, când a văzut fetiţa în flăcări, nu s-a gândit nicio clipă la aşa ceva. Văzându-le invidia celor ca şi el, şi-a amintit de vânătorii de permisii de pe front, care erau gata de orice pentru a le căpăta: să ucidă cu sânge rece atunci când se ordonau represalii, să-şi vândă prietenii când aceştia înjurau războiul şi pe conducătorii lui, orice doar pentru o zi sau o săptămână de libertate. Urâse întotdeauna astfel de comportamente şi nu-i putea suporta pe cei ce le practicau, considerând că erau lipsiţi de ruşine faţă de Dumnezeu...
Deşi făcuse ceva deosebit, Ştefan se simţea totuşi împovărat. Ar fi vrut ca eliberarea lui să fie ca un obiect sau o bucată de pâine pe care să o poată împărţi cu toţi deţinuţii.
După un timp, datorită raportului înaintat de colonelul Ponomarenko direct la Moscova, a fost scos în faţa adunării lagărului şi i s-au dat actele care-i atestau eliberarea, dar libertatea nu mai era fascinantă pentru el: sute şi mii de zăbrele şi kilometri de sârmă ghimpată îi închideau sufletul...
Înainte de a pleca pe poarta lagărului, şi-a luat rămas bun de la colegii de suferinţă, urându-le să-l urmeze cât mai repede, iar cei care lucrau la carieră l-au condus până la gară. Când au trecut pe lângă şcoală, Anuşka i-a dat lui Ştefan o ramură de plop înmugurită, semn că venise primăvara. Din nou ar fi vrut să o mângâie, dar teama l-a oprit, considerându-se încă un deţinut. Anuşka şi-a dat seama de aceasta, aşa că i-a sărit în braţe şi l-a sărutat pe obraz. În acel moment lui Ştefan au început să-i curgă pe obraji-i supţi lacrimi fierbinţi. Plângea pentru tot: pentru timpul pierdut, pentru camarazii rămaşi, pentru Anuşka, pentru părinţi, pentru Tincuţa, pentru tot ce fusese bun sau rău.
Ajunşi la gară, despărţirea de colegi a fost tot foarte tristă. Când trenul s-a pus în mişcare, au început să i se adune în cap tot felul de gânduri şi amintiri, imagini cu care să construiască realitatea întoarcerii de pefront şi din prizonierat, căci în piept începuse să-i adie încurajator un vânt de libertate...
* * *
Abia acum, sentimentul de „acasă” se redefinea în mintea lui. Ani de-a rândul a crezut că această noţiune îi dispăruse, dar probabil era ca şi cu vinul uitat în butoi: cu cât mai vechi, cu atât mai bun.
Vedea acum că acasă iarba era mai iarbă, apa era mai apă, iar cerul era mai cer. Înaintând spre matca apei, l-a întâlnit pe Dumitru Barbu. Timpul trecuse şi peste el: era puţin adus de spate, iar ochii erau acoperiţi de sprâncenele stufoase care începuseră să-i albească.
„Noroc, nea Dumitre! Bine te găsii!”, i-a strigat bucuros Ştefan.
Dumitru, care era atent la peştii ce ieşiseră la bătaie, s-a speriat puţin:
„Bine, mă, Ştefane, scăpaşi viu şi venişi şi tu?! Te-a ajutat Dumnezeu, mă... Ce-o să se mai bucure Andrei şi mumă-ta, Mitra!”.
„Ai dumitale ce fac? Gaga Ioana cum e? Bine?”, l-a întrebat nerăbdător Ştefan.
„Bine, mă, sunt bine cu toţii! Apostol şi Gheorghe s-au întors şi ei. Ioana, cum o ştii... mă ceartă mereu, din orice! Are dreptate, dar nu i-o dau!”.
„Dar Gena, Gena ce face?”.
„Bă, Ştefane, ia uite tu ce plin de peşte e acolo, lângă buturugă!”, a schimbat Dumitru vorba. Abia aştept să vină ăia mici, să-i pun să-i prindă! E carne bună, chiar dumnezeiască, mă, nene”.
„Bine, mă, nea Dumitre! Mai stăm noi de vorbă!... Diseară ne întâlnim la Înviere, că mâine e Paştele... Vino pe la noi, să ciocnim un pahar de vin şi să mâncăm ouă roşii, pentru toate câte am îndurat”.
Ştefan, puţin nedumerit că Dumitru schimbase vorba aşa, tam-nesam, a luat-o pe poteca ce ocolea zăvoiul şi a recunoscut plopul cu frunza amăruie în care urca în copilărie. Pentru o clipă, imaginea acelui timp i-a acaparat toate gândurile şi un zâmbet trist i-a apărut în colţul buzelor. Poteca se termina în nisipul alb şi fin, lângă care curgea apa Şasii, în care se scălda.
„Pârâul ăsta curge şi nu se schimbă, numai noi, oamenii, ne schimbăm din clipă în clipă, ce să mai vorbim de ani?!”, îşi spuse melancholic în gând...
După ce a trecut Şasa, în bojii uscaţi a zărit un copil care păzea câteva curci. S-a apropiat şi l-a întrebat cu voce tremurândă:
„Ce faci tu aici, mă, Titele?”
„Bine! Ce să fac? Mă trimise tata-mare cu curcile”.
„Da’ al cui eşti, mă?”, a încercat Ştefan cu fiu-său un joc.
Abia atunci copilul a realizat că bărbatul din faţa lui era tatăl mult aşteptat şi s-a apropiat să-i îmbrăţişeze genunchii, spunându-i oftând:
„Taaată!!!”.
„Mă, Titele, mă, ce mare şi frumos te-ai făcut, mă!”, i-a zis, ridicându-l şi sărutându-l pe obraz.
„Da’ ale cui sunt curcile astea?”, a continuat, ştiind că părinţii lui nu creşteau curci.
„Sunt ale Iu’ tata-mare de la vale. Mama Gena s-a măritat cu nea Dinu, aşa că acum sunt şi ale noastre!”.
Răspunsul copilului l-a năucit. Gena, aşadar, se măritase! Toate gândurile frumoase nutrite despre ea s-au trasformat imediat în ură.
„Mă, Titele, dacă sunt ale noastre, hai să le luăm acasă!”.
Cu copilul în braţe, Ştefan mâna curcile spre casă şi rememora discuţia cu băieţii lui Dumitru Barbu. Abia acum înţelegea de ce acesta schimbase brusc vorba iar copiii lui se fâstâciseră atunci când i-a întrebat de Gena. Poate că a fost mai bine aşa. Necunoscând nenorocirea, mai trăise câteva clipe în lumea dorită. Gândul că Gena s-a măritat cu Dinu i-a dat în acelaşi timp şi o stare de linişte şi cu această linişte ciudată a intrat pe poartă, mângâind uşor stâlpul sculptat ce susţinea acoperişul de şiţă.
Când Andrei Vergu a înţeles că i s-a întors băiatul, şi-a făcut o cruce mare şi a strigat înlăcrimat:
„Mulţumescu-Ţi, Ţie, Doamne! Ştiam eu că ai să vii! Nu se putea ca tu să mori... Mitră, hai, mă, îcoace că veni Fănel”, a strigat-o apoi pe nevastă, care săpa, cu un cuţit ruginit, în răzoarele de din deal de casă.
Când Mitra şi-a văzut băiatul, n-a putut scoate un cuvânt, a rămas mută de uimire uitându-se lung la el. Ar fi vrut să plângă, dar lacrimile îi secaseră. După câteva clipe în care rămăsese stană de piatră, s-a repezit la fiu-său şi l-a strâns doar tare în braţe, într-o încercare disperată de a-i constata existenţa.
Sub îmbrăţişarea părinţilor, Ştefan se simţea din nou copil, convingându-se chiar în acele clipe că doar odată cu moartea lor avea să i se sfârşească şi lui copilăria, nicidecum înainte. Mitra, la îndemnul lui Andrei, l-a lăsat pe Ştefan să se desprindă din îmbrăţişare şi a intrat repede în cameră. A îngenuncheat apoi în faţa icoanei cu Maica Domnului şi i-a înălţat o rugăciune de mulţumire...
Simţind că trebuia să răspundă, din clipă în clipă, la o întrebare stânjenitoare, Andrei şi-a pus mâna pe umărul băiatului său şi i-a zis:
„Uite, mă, Fănele, am primit o înştiinţare prin care ni s-a spus că ai fost dat dispărut. Noi am sperat că ai să te întorci, dar speranţa ni s-a spulberat când Dinu ne-a dat de veste că ai murit, căzând un obuz peste tine, zicea că el era chiar lângă tine când s-a întâmplat. Ţi-am făcut mormânt şi pomană. Gena s-a măritat cu al lui Gheorghe Popa... noi am lăsat-o...”.
„De ce, mă, tată, de ce-aţi lăsat-o?! Am fost dat dispărut doar, nu şi mort! Nu putea să mai aştepte? Spunea că ţine la mine. Să plece aşa, cu primul care o cere...”.
„Mă, Fănele, eu te înţeleg, dar gândeşte-te şi tu la ea... singură..., cu doi copii mici de crescut...”.
„Ce să înţeleg, tată, ce e de înţeles aici?! Nu înţeleg nimic! Uite, şi dumneata ai fost pe front, ai lăsat-o pe mama singură cu noi mici, dar ea nu a făcut ce a făcut Gena! Dacă s-ar fi măritat cu altul, ai fi omorât-o!...”.
Andrei a tăcut şi, pentru o clipă, şi-a adus aminte de vara anului 1919, când s-a întors de pe front... Copiii crescuseră şi nu îl mai cunoşteau; abia după o săptămână Maria şi Ştefan au început să vorbească cu el...
Ştefan a ieşit pe poartă îngândurat şi a plecat pe drum, lăsându-şi tatăl să-şi retrăiască amintirile. Ar fi vrut s-o vadă pe soră-sa Maria, dar nu era nici ea omul cu care să discute în acele clipe dureroase pentru el. Trecând ududoiul lui Găligeanu, s-a oprit la poarta lui Dumitru Barbu. A strigat de câteva ori, uitându-se din drum peste porţile înalte.
„Vino în curte, mă, Ştefane!”, i-a răspuns Dumitru, care stătea întins pe sania de sub pătulul de lângă gard, căci, de când începeau oile să fete şi până când cădea bruma, acolo dormea, cu capul pe un căpătâi umplut cu paie de grâu, sub el, pe scândură, având întins un cojoc de oaie. Îşi ţinea picioarele afară din cojoc, pe scândura goală, pentru că, în tot acest timp, nu se descălţa niciodată de opinci şi obiele, spre disperarea Ioanei care îi striga cu năduf:
„Mai descalţă-te şi tu odată şi spală-te pe picioarele alea, că puţi ca un dihor. Eşti încăpăţânat mai ceva decât un măgar. Să dea Dumnezeu să te speli pe osul gol!” „Taci, fă! Cum să mă spăl? Vrei să mă decălesc?” - îi răspundea el, facându-i parcă în ciudă.
L-a chemat pe Ştefan acolo, sub pătul, să stea lângă el, pe scândura de fag.
„Bă, Fănele, uite, eu aici dorm de când încep oile să-mi fete şi până se culeg gutuile”, a încercat Dumitru să mai dezmorţească atmosfera, după care a continuat în acelaşi scop:
„Până anu’ trecut, Ioana îmi dădea, când era cald, o cămaşă de noapte pe mine... Da’ să vezi tu ce mi s-a întâmplat într-o noapte: m-am culcat când luna era aşa, dincolo de plopi; era cam zece ceasul, că abia când trece de pluta aia mică se face unşpe’ jumate şi n-am apucat să adorm că mi s-a părut că mă fâlfâie nişte purici, aşa că am lepădat cămaşa, am pus-o sub sanie şi m-am acoperit cu o velinţă. Şi a venit, bă, nene, o ploaie în noaptea aia, de s-au umflat toate ududoaiele. A venit, bă, tată, apa şi mi-a luat cămaşa, aşa că am rămas cu oasele goale!... Am cules nişte boji şi i-am pus pe lângă mine, ca un brâu. Am strigat-o pe Ioana, da’ ce să audă, parcă o apucase somnul ăl lung!... Am stat, mânca-te-ar nenea, până dimineaţă în pielea goală! Se crăpase bine de ziuă, iar Ioana nu se mai scula, că nici p-afară nu mai iese de când i-am făcut privată sus, în casă. Se făcea de ziuă şi mă vedea lumea de pe drum..., mai mare ruşinea!”.
Dumitru Barbu a tăcut preţ de câteva clipe, timp în care şi-a răsucit tacticos o ţigară, după care, văzând că Ştefan nu scosese o vorbă până atunci, a continuat:
„Da’ să vezi, bă, că atunci când am ajuns în casă, mi-am dat seama că pusesem pe lângă mine, mânca-ţi-aş sufletu’ şi nişte urzici; mă urzicasem rău de tot: pe aici... pe aici..., mă înţelegi tu, pe unde mă uşurez. M-am gândit s-o iau la bătaie pe Ioana, da’ ie aşa de frumoasă când doarme... Numai când se scoală, îmi dau seama că pe Dumnezeu L-au lăsat puterile atunci când a făcut-o!... Peste câteva zile, ăia mici au găsit cămaşa pe nişte nuiele, în zăvoi. Doamne-Dumnezeule, ce mi-a păţit sufletul! Să merg io acu’ la bătrâneţe, îmbrăcat în boji, ca paparuda?!”.
Dumitru şi-a aprins ţigara, dar îi părea rău că nu mai putea prelungi povestea, ca să amâne discuţia cu bietul Ştefan si, neavând ce să mai facă, l-a întrebat:
„Or’ ce găsişi pe-acasă, mă, Ştefane?”.
„Mă, nea Dumitre, uite, venii la dumneata, că eşti om bătrân... spune-mi: ce să fac?”.
„Mă, Ştefane, ştiu io... ie greu şi pentru tine, da’ gândeşte-te că ea a crezut că ai murit. Tu ştii cam ce înseamnă o femeie văduvă!... Uite, o ştii pe Mariţa Iu’ Ionilă; bărbat-so - Dumnezeu să-l ierte! - a fost leat cu mine şi cu tat-to, Andrei. Ce a câştigat ea că nu s-a mai măritat?! Trăgeau toţi de ea şi uite: a ajuns de râsul lumii!... Aşa vroiai să ajungă şi Gena ta? De unde să ştie că te întorci?! Uite, şi io am mâncat din pomana ta... Ia, uite-l şi pe Gheorghe!”, i-a zis apoi, arătând către grătarul de lemn care ducea spre beciul casei, de unde se ivise Gheorghe, somnoros, după odihna de după-amiază.
„Noroc, bă, Fănele! Te întorseşi, mă?”, l-a întrebat, el cu o voce şugubeaţă.
„Mă întorsei, mă, Gheorghe, dar uite ce îmi făcu Gena: se mărită cu al lui Popa!... Mă, nea Dumitre, o omor!... Ştie iea prin câte am trecut ieu?! Am mâncat buruieni şi poate aş fi murit bucuros, dacă ştiam ce face ea acasă!...”.
„Mă, Fănele, împuşc-o, mă! Uite, îţi dau eu o căciulă de gloanţe aduse de mine de pe front!”, i-a zis Gheorghe, pronunţând prelung cuvântul „front” şi stârnind râsul lui Dumitru.
„Taci, mă, limănitule. Nu vezi ce supărat e omul?”, a încercat Dumitru să mai tempereze elanul sarcastic al fiului.
„Auzi, mă, Fănele... Eu ştiu că tu ţii la Gena. E de ajuns să-ţi spună o vorbă bună şi după aia să se dezbrace în faţa ta, că o ierţi imediat! Punem pariu pe ce vrei tu!...”, a continuat Gheorghe, neluând în seamă că tatăl lui se înroşise la faţă de furie.
„Ei, o iert... Cum s-o iert?!”, s-a înfuriat şi el.
Gheorghe, văzându-l pe Ştefan aşa de „întors pe dos”, a încercat atunci o ultimă glumă:
„Bă, Fănele, du-te acasă la Gena şi fă-i inventaru’, dacă-i lipseşte ceva, atunci omoar-o!... Fii băiat deştept!”.
Ştefan a început să râdă împreună cu Dumitru, semn că de atunci înainte nu se mai putea întâmpla nimic rău...
Ioana, nevasta lui Dumitru şi-a făcut şi ea apariţia cu un braţ de surcele, pe care le-a pus în vatra bucătăriei de vară unde vroia să roşească ouăle pentru Paşte.
„Bine ai venit, mamă!”, l-a întâmpinat ea, „vezi, să nu faci vreo prostie, Fănele! A fost greu şi de tine, dar să ştii că e greu şi de ea!... Poate ai auzit că nen’to Dumitru a fost plecat şase ani în armată şi după aia în război: până a murit fi-mio Marin, socru-meu, mânca-l-ar buba, venea şi mă bătea ca să plec la mama, la Măneasa, dar n-am plecat; am stat şi l-am aşteptat pe Dumitru. Odată, a venit de la Balaci şi m-a aruncat din pridvor...”.
„... Ca porumbelul!”, a completat-o Gheorghe.
Dumitru, care era destul de supărat pe el pentru glumele făcute, a luat o bâtă de alun şi l-a lovit. Gheorghe a înţeles că depăşise limita şi a plecat în casă, masându-şi locul lovit.
„Staţi, mă, cuminţi! Ce-aveţi, hai?”, i-a certat Ioana, continuând:
„Am dus-o greu, mamă! E greu acolo pe front, dar e greu şi de noi, pe aici, când rămânem fără voi”.
După ce au băut câte o ceaşcă cu ţuică, Ştefan a plecat liniştit acasă, unde îl aşteptau toţi ai lui. De la soră-sa Maria, a aflat că Gena era la Seci, la părinţi, unde marţi, după Paşti, era hramul bisericii, iar Dinu, când a aflat că el s-a întors, venise şi-şi luase tot ce era al lui şi plecase la taică-său.
Deşi Ştefan aşteptase mult clipa revederii, lucrurile luaseră o întorsătură neaşteptată. Revederea cu toţi cunoscuţii îl enerva; i se părea că toată lumea râdea de el, aşa că s-a dus şi s-a culcat în patul din odaia bună. Din cauza oboselii, picioarele îi erau brăzdate de suliţi dureroase, însă era o durere plăcută şi liniştitoare, întocmai durerilor pe care le simţi fiind copil, după o zi dejoacă. Şi- a amintit că, ori de câte ori se plângea mamei de această durere, ea îl liniştea spunându-i:
„Creşti, mamă, creşti!”.
A adormit adânc, iar când s-a trezit, a crezut că somnu-i durase câteva zile, dar dormise doar vreo trei ore. După ce s-a spălat pe faţă, a încercat să îmbrace un costum de haine, dar a trebuit să-şi pună o curea, pentru că slăbise.
După ce au „potrivit” păsările şi animalele, Andrei şi Mitra se pregătiseră şi ei să meargă la biserică. Coborând în curte, şi-a întâlnit tatăl şi i-a cerut iertare pentru purtarea de dinainte:
„Ştii, tată, ai avut dreptate: nu trebuie să o judec pe Gena, dar acum... trebuie să aleagă între mine şi Dinu!...”.
„Mă, tatule, a fost greu şi de tine, dar şi de noi! Îi mulţumesc lui Dumnezeu că ai venit! Poţi să mă baţi, dacă te mai uşurezi. Da, am greşit când am încuviinţat ca Gena să se mărite, dar am crezut că aşa era bine!... Tu crezi că pentru noi a fost uşor: să vedem în locul tău pe Dinu? Ni se usca sufletul, Ştefane!...”.
Din ochii albaştri ai lui Ştefan au început să curgă lacrimi grele, udându-i cutele din obraji şi pentru că n-a mai putut să rostească niciun cuvânt, şi-a îmbrăţişat tatăl, într-un târziu, s-a desprins din braţele părintelui şi un gând frumos l-a făcut să creadă că o discuţie sinceră cu Dinu Popa ar fi rezolvat problema. A ieşit pe poartă cu acest gând, cu dorinţa de a se împăca cu Dinu, adică.
„Cine o mai fi murit?!”, s-a întrebat când, trecând pe lângă salcâmul de lângă gard, unde Andrei bătuse o cruce de pomenire, a văzut troiţa aproape nouă şi, apropiindu-se, a putut să citească şi scrisul de pe ea: „Pomeneşte, Doamne, pe robul tău, Ştefan Vergu!”.
„Da, da, e chiar crucea mea!”, şi-a zis în gând şi după ce a desprins-o a arunat-o peste gard continuând tot aşa:
„Poate trebuie altădată!”.
Odată ajuns la poarta lui Dinu, l-a strigat tare, cu insistenţă, dar acesta nu a ieşit, deşi Ştefan a văzut cum s-a mişcat perdeaua de la fereastră, semn că cel strigat era în casă. S-a gândit că iubirea pentru Gena şi teama de a o pierde îi vor tulbura mintea lui Dinu, aşa că Ştefan s-a hotărât să-şi ia măsuri de siguranţă şi s-a îndreptat către casa lui Fănică Bălăşoiu.
Acesta era un haiduc modern, un om căruia îi era imposibil să se integreze în societate, deşi învăţase carte şi meseria de armurier în Bucureşti, la „Arsenal”. Nu s-a dus pe front, ci s-a ascuns în pădure şi mai cu seamă la Mariţa, o văduvă bogată din Budele. Când s-a întors frontul, a fost etichetat de către ofiţerii sovietici şi conducătorii P.C.R. „progresist” şi propus primar. El, însă, a înţeles repede că locul lui nu era acolo, pentru că simţea straşnic nevoia să mai intre în vreo încăierare, să mai învineţească ochii cuiva sau să fure un purcel sau o găină, pe care să le pună la frigare, la Mariţa lui. Când s-au întâlnit, au vorbit mult despre ei, dar până la urmă Ştefan i-a spus de ce a venit:
„Mă, Fănică, uite, mi-e frică de ăsta al Iu’ Popa!... Nu ştiu ce va face... Ajută-mă şi pe mine, dacă încearcă ceva!...”.
„Bă, Fănele, tu ai dreptate: ăsta nu ştie să piardă!... Ştii cum este câinele slab: muşcă pe furiş! Apoi, Fănele, de mult timp vroiam eu să-i „dereglez peisajul”, că are o figură care cere pumni!”.
„Fănică, să nu-l baţi decât dacă el sare la bătaie, ai înţeles? Uite, diseară eu mă duc la Înviere, tu să fii cu ochii în patru!”, i-a zis Ştefan lui Fănică Bălăşoiu, după care s¬au despărţit...
* * *
Noaptea de Înviere reprezintă o treaptă înaltă de purificare spirituală pentru toţi oamenii care intră în biserică. Faptul că este părtaş, în mod simbolic, la Învierea lui Iisus, îl face pe fiecare om, orice ar fi el, hoţ sau cinstit, sărac sau bogat, să intre într-o adunare sfântă ce aşteaptă acel izbăvitor: „Cristos a Înviat!”.
Preotul Dumitru Marinescu da o notă aparte acelei slujbe şi slovelor sfinte, căci, fiind refugiat basarabean, purta ţinutul natal în glas...
Când frontul s-a apropiat de Chişinău, tânărul preot a înţeles că trebuia să se refugieze, aşa că, împreună cu nevasta şi băiatul, au luat ce au putut şi au trecut Prutul. La un centru de triere a refugiaţilor din Iaşi, i s-a indicat locul unde trebuia să ajungă: era satul Nenciuleşti din judeţul Vâlcea...
Într-un tren supraîncărcat, fără apă şi doar cu puţină mâncare, au ajuns la Bucureşti, în Gara de Nord.
Trenul înainta uşor către peron când a început bombardamentul: suflul unei explozii uriaşe a împrăştiat vagoanele ca pe nişte cutii de chibrituri. Cu mare greutate, preotul, cu băiatul în braţe, iar nevasta cu cele câteva bagaje au reuşit să iasă din îmbulzeală. O nouă explozie, însă, i-a culcat la pământ: preoteasa zăcea fără cunoştinţă şi cu piciorul drept atârnându-i de o fâşie de piele arsă, ca o sfoară. în timp ce preotul încerca disperat să o ajute, Timişor a fost luat de valul de oameni şi dus către capătul peronului, unde oamenii se îmbulzeau să urce în alt tren, care mergea în Ardeal. Abia după ce, ajutat de doi militari cu o targă, şi-a transportat nevasta rănită într-un adăpost, preotul şi-a dat seama de dispariţia băiatului...
O clipă a uitat de preoteasă şi buimac, a alergat printre oameni, strigându-şi înnebunit băiatul. Disperarea, în acele momente, devenise ceva normal, aşa că o simplă negaţie sau un săltat din umeri reprezenta un răspuns suficient. Când s-a întors în adăpost, nevasta îşi revenise, aducându-i o undă de mulţumire pe chipul alb, semănând cu cele ale sfinţilor de pe la fântânile părăsite. După ce a dus-o la spital, s-a întors în gară, pentru a-şi căuta băiatul. Mergând de-a lungul şinelor, a întâlnit un ceferist, de la care a aflat că doar un singur tren a plecat din gară, la puţin timp după bombardament, în direcţia Braşov. Ceva din interiorul fiinţei sale, sau poate Dumnezeu, pe care îl slujea cu atâta credinţă, i-a şoptit că Timişor s-a urcat în acel tren... Fiindu-i imposibil să ia legătura cu trenul plecat în Ardeal, preotul şi-a lăsat nevasta pe mâinile sigure ale medicilor, plecând singur în satul Nenciuleşti. A fost găzduit în casa învăţătorului Ştefănescu, puţin mai târziu mutându-se în casa lui Costică Barbu, fratele lui Dumitru Barbu.
Sătenii au aflat repede de tragedia lui şi, pe lângă respectul pentru funcţia sa, simţeau pentru el şi multă milă.
După şase luni de spitalizare, preoteasa a veni şi ea în sat, dar accidentul fusese prea grav şi nu putea să meargă fară baston, piciorul rănit era diform şi se scurtase mult, a fost o mune că nu i-a fost amputat.
În tot acest timp, preotul a făcut numeroase drumuri la Râmnicu Vâlcea şi Bucureşti, pentru a-şi găsi băiatul. După o jumătate de an de căutări,a aflat că Timişor era la Alba Iulia...
Într-o bună zi, când frunzele ruginiseră şi bruma înmuiase gutuile pe care preoteasa le culesese şi le pusese în fereastră, Dumitru Marinescu a intrat pe poarta casei cu Timişor. Revederea dintre mamă şi băiatul de opt ani a fost aşa cum oricine s-ar aştepta în astfel de împrejurări, dar pe preot l-a străbătut un fior de tristeţe când băiatul, aruncându-şi privirea spre gutuile din fereastră, i-a spus: „Mămucă, ştii matali, şî la noi, acasî, la Izvoarile, bunieca puniea gutui în fiereastră!”.
* * *
Acum, la slujba de Înviere, preotul cânta atât pentru Învierea Domnului, cât şi de mulţumire pentru reîntregirea familiei sale, înălţând, prin turlele bisericii, cu vocea sa puternică, o rugăciune fierbinte...
Când a intrat în biserică,Ştefan s-a cutremurat văzând că aproape toate femeile erau îmbrăcate în negru.
„Da, a trecut războiul..., dar rănile au rămas... ”, şi- a zis în sinea lui, recunoscând printre femei pe Sanda, nevasta lui Ion Deaconu, şi pe Lisandrina, nevasta lui Vasile al lui Goanţă...
„Săracu’ Vasile! A murit la câţiva metri de mine!... Puteam să fiu eu în locul lui şi el să se întoarcă!“, a gândit el mai departe.
Vestea că Ştefan, cel dat mort şi reîntors printre cei vii, a intrat în biserică s-a răspândit repede printre oamenii cu lumânări în mâini, căci îi vedea întorcându-şi pe rând faţa către el asemeni unor cărţi de domino aflate în cădere, în privirea femeilor văduve citea mirarea, mila şi ciuda că el se întorsese iar bărbaţii lor nu!...
„Veniţi de luaţi luminăăă!”, a auzit vocea profundă a preotului, a cărui faţă radia ca faţa unui sfânt. Ştefan s-a apropiat de preot, vrând neapărat să ia lumină numai de la lumânarea cu care acesta ieşise din altar. Nu s-a mirat deloc atunci când i-a dat-o, nu-l cunoscuse personal dar auzise vorbindu-se despre el şi ştia ce se întâmplase cu Gena şi copiii lui din căsătoria de dinainte...
Slujba de afară se apropia de sfârşit, iar atunci când preotul şi credincioşii au intrat biserică, după tipic, Ştefan simţit că aceea era şi Învierea lui...
„Hristos a înviat!” este rostirea magică ce aduce uşurare în sufletul oamenilor, o bucurie mai presus de toate bucuriile, o bucurie ce se aşază peste întreaga procesiune.
După slujba de afară, a intrat şi el în biserică, dar n-a stat prea mult la slujba principală din prima zi de Paşte căci, purtat de gânduri, şi-a îndreptat paşii spre cimitir. Mormintele erau luminate ireal de lumânări, ca flăcările pe comori. Când a ajuns la locul de veci al familiei, a scos din buzunar trei lumânări, pentru trei cruci, pe care le-a aprins de la lumânarea aprinsă în biserică biserică. A aprins una pentru fetiţa pe care a avut-o cu Gena; scrisul de pe cruce se dusese cu timpul, doar pentru că era o cruce mică înţelegeai că acolo era mormântul unui copil. A doua a aprins-o pe mormântul Tincuţei, spunându-şi în gând:
„M-am gândit, mă, tată, la tine, ori de câte ori o vedeam pe Anuşka... Ce-o mai fi făcând?! Oare i s-au vindecat rănile?” şi lacrimile au început să-i curgă una după alta, dar ştia că niciunui copil nu-i place să-şi vadă tatăl plângând, aşa că şi le-a şters repede cu podul palmei.
„Tu, Veto, de ce ai murit?!”, şi-a întrebat tot în sinea lui nevasta, rezemându-şi fruntea de unul din braţele crucii. Îi pusese aceeaşi întrebare şi cu şapte ani în urmă, când plângea pe pieptul ei, dar şi atunci, ca şi acum, nu avea cum să primească vreun răspuns...
Lângă crucea Vetei, a zărit un mormânt cu cruce nouă şi, abia după ce a apropiat lumânarea, şi-a dat seama că era mormântul lui, adică mormântul care i-a dat Genei libertatea să se mărite din nou...
O furie nebună l-a cuprins îndată şi, cu o lovitură de picior, a dărâmat crucea şi a risipit pământul de pe mormânt. Epuizat, s-a prăbuşit pe maldărul de pământ rece şi, pentru o vreme, a rămas culcat acolo...
Într-un târziu, s-a ridicat cu greutate şi, cu crucea în spate, a urcat printre morminte şi cruci, până la biserică, ca un protest viu împotriva morţii. Slujba din prima zi de Paşte se terminase, cei prezenţi la ea dar şi cei care fuseseră acasă ori la cimitir tocmai luau „paşti” şi ciocneau bucuroşi ouă roşii.
„Hristos a înviat, Ştefane!”, i-a zis cineva, văzându-1.
„Adevărat a înviat!”, i-a răspuns el apăsat.
A rezemat crucea de colţul bisericii cu gândul că o v-a lua cineva sau, cel mai bine pentru el ar fi fost dacă „ţârcominicul” i-o va lua şi o va pune pe foc, aşa, să fie totul purificat, ca şi când nu ar fi fost nimic şi totul, totul va fi un nou început...
Apoi, foarte tulburat, Ştefan a plecat spre casă încercând din răsputeri să-şi adune gândurile. Pe drum s-a întâlnit cu grupuri de oameni îmbrăcaţi în hainele lor bune, de sărbătoare, iar urarea „Hristos a înviat!” îi răsuna în minte ca o întrebare pe care ei i-ar fi pus-o chiar lui: „Ştefane, ai înviat?”.
Când s-a apropiat de cişmeaua lui Niculae Răduca, dangătul clopotului răsuna ritmic, trezindu-i în minte imaginile de coşmar de pe front, imagini de iad, cu oameni morţi şi cai nechezând şi alergând prin fum, iar el alergând, mână în mână cu Dinu...
Atunci, pe neaşteptate, a simţit cum o bubuitură surdă l-a trântit în mijlocul drumului. Şi-a revenit repede şi a avut timp să-l vadă, ca prin ceaţă, pe Ştefan Bălaşa, imobilizându-l pe Dinu Popa, care se ascunsese în spatele fântânii, aşteptându-l, dar Ştefan Bălaşa, care îl urmărise pas cu pas, l-a împiedicat să-l lovească aşa cum ar fi vrut...
„Bine, mă, Dinule, am fost ca fraţii pe front: am împărţit ultima bucătură de pâine, mergeam spre tranşeele ruşilor amândoi de mână, ca să ştim unul de altul, iar tu te- ai întors acasă, mi-ai luat nevasta şi acum vrei să mă şi omori?!”.
Dinu, cu ochii injectaţi de furie, se zbătea în strânsoarea lui Bălaşa care, la îndemnul lui, l-a lăsat liber, într-o clipă Dinu s-a repezit la gâtul lui ca un câine turbat. Bălaşa, atent la fiecare mişcare, l-a doborât cu o lovitură după ceafa. Orbit de furie, a sărit şi el şi l-a lovit cu picioarele, apoi a încălecat trupul aproape paralizat al lui Dinu şi, în timp ce îi trântea capul de caldarâm, îi striga, strângând din dinţi:
„Cum ai putut, mă, să spui că sunt mort, când tu ştiai că n-am murit? Prieten mi-ai fost, mă, tu mie? Câine!...”.
Bălaşa l-a ridicat cu greu pe Ştefan de pe trupul aproape amorf al lui Dinu, temându-se ca nu cumva să-l omoare şi i-a zis:
„Hai, mă, Fănele, lasă-l în plata Domnului, vezi doar bine că nu mai avem cu cine vorbi!...”.
Apoi, cei doi fârtaţi de nume, au plecat mergând alături pe drumul umed, fară vreunul să mai spună ceva. Înţelegându-i încordarea, după câţiva paşi, Bălaşa i s-a scuzat spunându-i că avea treabă şi că nu mai putea rămâne cu el. Jenat de cele întâmplate, Ştefan a încercat să-i explice pornirea:
„Bă, Fănică, uite, de ieri, de când am venit acasă, am trecut prin multe: femeile din biserică se uitau la mine cu ciudă, de parcă ar fi vrut ca în locul meu să fie bărbaţii lor. După aia, m-am dus să pun o lumânare la mormântul Vetii, al Tincuţei şi al fetei ăleia, dar acolo am găsit şi mormântul meu!... Voi toţi eraţi cu crucea lui Iisus, iar eu eram cu crucea mea!... Acum, bătaia cu nenorocitu’ ăsta... Dacă nu erai tu, mă omora, tu-ţi dai seama, acum de învierea Domnului nostru Iisus Hristos, eu eram mort fără tine! Aş vrea să beau cu tine, dar nu pot, mă, nu pot!...”.
„Bine, mă, Fănele, nici eu n-am chef! Lasă, că ne mai întâlnim noi...”, i-a răspuns Bălaşa îndreptându-se spre casa lui...
Ştefan s-a dus să se culce în camera bună, dar aici totul îi amintea de Gena: lampa cu gaz şi abajurul, paturile, icoana, busuiocul de la sticla cu aghiasmă..., toate îi loveau mintea ca un ciocan. Fiindu-i greu să mai suporte, a ieşit pe prispă şi s-a întins pe patul de sub viţă. Obosit, a adormit sub lumina lunii care, în drum spre asfinţit, parcă se atârnase în părul din colţul grădinii...
Dimineaţa l-a bătut pe obraz cu o briză rece. S-a trezit uşor, dar a continuat să stea cu ochii închişi, într-o încercare neizbutită de a prelungi somnul adânc care îl făcuse, pentru câteva ore, să uite de propria-i existenţă.
Taică-său, după ce a venit de la biserică, mai întâi „a potrivit” animalele, apoi a scos apă proaspătă din fântână şi a dus un braţ lemne în bucătărie, unde Mitra punea masa: ouă roşii, friptură de miel cu ridichii şi fire de ceapă verde, mălai făcut în „ţăst”, felii de cozonac, plăcinte, ţuică şi vin.
O linişte dulce l-a cuprins pe Ştefan, ca atunci când era mic şi dormea până târziu, în vreme ce tatăl bătea o ulucă în gard sau ascuţea un arac cu barda. Atunci somnul îi era mai uşor, atunci era mai ocrotit. Bătrâneţea şi neputinţa nu-l mai lăsau pe Andrei să facă prea multe; de acum nu va mai fi ocrotit şi va rămâne singur şi fără rost, aşteptând să se prăbuşească precum plopul din marginea Şesii. Speriat de acest gând, s-a ridicat repede din pat şi, cu câteva mişcări şi-a dezmorţit picioarele. A coborât apoi în curte unde l-a întâlnit pe Andrei.
„Hristos a înviat, tată!”, i-a zis, afişând o voioşie forţată.
„Adevărat a înviat, mă, Fănele! Ia spune, cum ai dormit azi-noapte?”.
„Bine, tată, bine! M-am aşezat în patul de pe prispă şi am dormit acolo!”. După o pauză scurtă, puţin jenat, a continuat:
„Tată, uite, am să-ţi spun ceva: al lui Popa mi-a ţinut calea şi, lângă cişmeaua lui Niculae Răduca, m-a lovit pe la spate cu un par. Noroc cu Fănică Bălaşa, că altfel mă omora!...”.
„De, mă, tată, dacă este aşa cum zici tu, ai dreptate, dar dacă ai lovit tu primul... e păcat!..”, i-a zis pe un ton din care a înţeles că tatăl aflase despre incident, de la oamenii care veneau de la biserică.
„Ei, hai să o lăsăm încolo, de...”, i-a zis iar, într-un târziu Andrei, după care a continuat:
„Fusei de dimineaţă să-l văd... O să se facă bine, dă-l încolo! Acum hai să punem masa, să ciocnim un pahar de ţuică şi şi de vin, ouă roşii, că doar e Paşte şi mi s-a întors băiatul acasă! Cât te-am aşteptat, mă, tatule, mă! Acum pot să mor liniştit!”.
În dimineaţa aceea, a primei zile de Paşte, curtea lui Andrei s-a umplut de oameni. Tineri şi bătrâni, femei şi copii veneau să-l vadă pe Ştefan pe care-l crezuseră mort în război... Intrau şi plecau după ce mâncau cozonac şi plăcinte şi după ce beau vin şi ţuică. Toată lumea înţelegea că întoarcerea lui era o minune dumnezeiască, dar lui, acum, i se părea normal să-şi strângă părinţii în braţe, să intre pe poarta casei, să privească luna printre ramurile părului. Faptul că mulţi prieteni nu se mai întorseseră de pe front nu i se părea însă deloc un lucru normal. Ciocnea şi bea cu fiecare, dar, atunci când întreba de vreun cunocut şi i se răspundea că a murit, zicea „Dumnezeu să-l ierte !” şi vărsa o picătură din pahar. Mulţi, foarte mulţi nu s-au mai întors...
Către amiază, în poartă a apărut şi Gena şi, o dată cu ea, un murmur a trecut ca o adiere de vânt printre cei ce se aflau în curte. S-a apropiat uşor, destul de speriată şi, fară să zică nimic, s-a aruncat spre el, încolăcindu-şi braţele după gâtul lui. A îmbrăţişat-o şi el încet, cu mişcări ezitante. Au stat aşa mult timp, încercând fiecare să se convingă de existenţa celuilalt. Gena a ridicat încet ochii ei mari, cu gene pline de lacrimi şi a încercat să-l privească.
„Ce faci, mă, Genă?”, a întrebat-o Ştefan, dar pentru ea suna ca un reproş: „Ce ai făcut, mă, Genă?!”.
Femeia cu ochii în lacrimi i s-a părut ca o căprioară prinsă într-o capcană, care încearcă mut să implore pe vânător să nu o omoare...
Neprimind însă niciun răspuns, n-a mai întrebat-o nimic. A luat-o de după umeri şi i-a umplut într-o tăcere apăătoare un pahar cu vin.
„Hristos a înviat, Gena!”, i-a zis apoi şi, fară să aştepte răspunsul, l-a băut până la fund.
„Adevărat a înviat, Fănele!”, i-a răspuns şi ea abia şoptit, muindu-şi buzele cărnoase în vinul roşu din pahar.
Oamenii din curte au înţeles că trebuiau să se retragă şi au plecat ca nişte nuntaşi târzii. Câte unul sau în grup s-au îndreptat spre el, îmbărbătându-l. Când grupul din care facea parte Dumitru Barbu şi copiii, Petrică Zaravel şi Codin Uţa s-a apropiat, a înţeles că trebuia să suporte săgeţi ce urmau să stârnească râsul, în timp ce Gena, cu siguranţă, avea să se ruşineze ca o fată mare.
„Bă, Fănele, a auzit vocea dogită a lui Codin Uţa, io le-am spus, bă, să nu îngroape hainele!... Cred că n-au putrezit... Le putem lua, ai?”.
„Ei, bă, Codine, alea sunt haine bune, nu putrezesc ele cu una cu două! Las-că le găseşte el pe lumea ai’laltă!”, a intervenit Dumitru Barbu.
„Fănele, să fii atent, bă, la inventar!”, i-a amintit Gheorghe, de gluma pe care o făcuseră sub pătul.
Ştefan a râs şi, ca o subliniere a faptului că lucrurile mergeau spre împăcare, a apropiat-o pe Gena de el, iar când curtea s-a golit de lume, au urcat împreună în camera bună, ca înainte... Numai busuiocul de la sticla de lampă amintea de zilele care fuseseră până atunci...
* * *
Ştefan şi Gena au luat viaţa ca de la început... Pe lângă Titel, au mai avut împreună un băiat şi o fată, care le-au dat un plus de putere...
Pe la începutul anilor cincizeci, chemarea oraşului devenise irezistibilă pentru mulţi dintre locuitorii satelor, în condiţiile în care multora li se luaseră deja cu anasâna pământurile şi animalele la colectiv. Aşa s-a întâmplat şi cu Ştefan şi Gena - şi-au luat copiii şi s-au mutat în Râmnic, unde el a lucrat ca şofer iar ea la I. L. F., adică - întreprinderea de Legume şi Fructe.
Andrei şi Mitra, rămaşi în sat, s-au stins încet, mulţumiţi că şi-au împlinit rostul pe pământ.
Totul a fost uitat... La puţin timp după cele întâmplate în noaptea aceea de înviere şi întoarcereea Genei la Ştefan, Dinu Popa a plecat în lume, iar când a revenit, după cincisprezece ani, aproape nimeni nu-şi mai amintea de el.
Gena a murit la scurt timp după pensionare şi a fost înmormântată în sat; groparilor le-a fost uşor să-i sape groapa acolo unde fusese, timp de un an, mormântul lui Ştefan. După moartea ei, el s-a întors în sat, copiii crescuseră, erau toţi la casele lor, n-avea niciun rost să mai rămână la oraş, chemarea pământului natal de astă dată facându-se simţită. Şi-a aranjat după gustul lui gospodăria părintească, unde a trăit până i-a venit şi lui sorocul să moară.
A plecat însă din lumea asta mult mai bătrân decât Gena, avea aproape nouăzeci şi cinci de ani! Chiar şi după optzeci de ani, călit fiind de război şi prizonierat, mai putea încă să meargă pe bicicletă când se ducea la magazin ca să-şi cumpere pâine şi alte lucruri trebuitoare.
De când se desprimăvăra şi până cădea bruma, stătea în patul din prispa casei, nepoţii ce-i mai alinau bătrâneţile atunci când veneau pe la el în vacanţe; acolo, pe patul din prispa casei, seara, privind stelele şi luna, norii ori ploaia în căderea ei monotonă, îl năpădeau gândurile şi tot încerca, însă fără succes, să-şi răspundă la întrebarea:
„De ce trebuie să mai vii pe lume dacă viaţa nu-i decât suferinţă?”.
Viaţa n-o cere însă nimeni, ea îi este dată omului de Dumnezeu şi depinde numai de el, omul, ce face cu acest dar. Pe de altă parte, peste suferinţele, necazurile şi monotonia vieţii omului este, poate, doar magia ei...
&&&
Desenele îi aparțin de asemenea dlui Dumitru Zamfira și ilustrează povestirea în original.
Volumul <<Povestiri din spatele oglinzii>>, apărut la Editura Proșcoala Râmnicu Vâlcea în 2020 este pe site-ul de memorie și cunoaștere locală la care contribuim la această legătură, prezentat aici, iar link-ul direct către cartea în pdf este aici.
Valentin Smedescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu