Carte în foileton ,,Maria Tănase și cântecul românesc”/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie/ cap. IV/ text și pdf online

consacrarea bucureșteană în competiție cu marii cântăreți interbelici; străinii (incl. diplomații) şi protipendada vremii descoperă uluiți autenticitatea cântecului românesc...

- continuare carte în foileton/ completare resurse anterioare (de această dată, în descrierile imaginilor, și cu informații ce țin de tumultuoasa viață personală a artistei)

CAPITOLUL IV/ SUFLETUL ROMÂNESC SE REGĂSEŞTE IN ClNTECUL MĂRIEI

„Neptun“ 

În iarna anului 1938 — după succesul de la „Alhambra“ — Maria primeşte propu­nerea să cânte in fiecare seară după orele 23 şi la restaurantul Neptun.

„Neptunul“ este instalat într-un spaţios local din Piaţa Buzeşti, între farmacia fiinţînd şi astăzi pe colţul laturii drepte a pieţii şi cantina studenţească, mărginită de curtea care se rotunjeşte pe începutul străzii Dr. Felix. Peste druim: restau­rantul de pe vremea aceea „Coşna“ — unde cântau Mia Braia şi Petre Alexandru, iar mai târziu tânăra Rodica Bujor — a plăcintăria existând şi acum pe marginea din stânga a pieţii, la interferenţa străzilor Polizu — Dr. Felix.

„Marele restaurant", unde urmează să cânte Maria, are faima unei crâşme cu vinuri bune şi fripturi de soi, dar... nu atrage prea multă clientelă.

În vremea când Maria s-a hotărît să-şi desfacă tolba cu cîntoce pe estrada de la „Neptun", crâşmele şi restaurantele Bucureştilor nu erau văduvite de eîntăreţi ; o pleiadă de dizeuuri — unii dintre ei dăruiţi cu netăgăduite însuşiri — îşi creiase o bine meritată faimă cu interpretarea preţuită de marele public, a repertoriului lor de romanţe, muzică uşoară, cîntece de mahala şi cântece bătrâneşti. Dintre aceştia amintim pe cei ce, în perioada dintre cele două războaie mondiale, au ilustrat, cu strădania lor, o epocă din istoria cântecului, delectând clientela restaurantelor din Capitală. Ei au fost pre­mergătorii şi contemporanii Mariei Tănase.

Alfred Pagoni, dizeur şi componist de muzică uşoară, delec­tând o anumită categorie de clienţi dornici de atmosfera baru­rilor de noapte, cîntă la un local situat la etajul I al unei clădiri — dărâmate azi — de pe str. Academiei. Improvizează versuri spirituale, cu iz liric sau satiric, pe teme date chiar de consumatori.

Constantin Lungeanu înregistrează succes pe estrada res­taurantului „Răcaru“ de pe calea Griviţei. Repertoriul lui înmănunchează şansonete franţuzeşti şi bucăţi de muzică uşoară românească.

Sorin Oane/ Județul Vâlcea în timpul dictaturii antonesciene-legionare (1940-1941)

Mutilarea României, în tragicul an 1940, a dus la căderea regimului carlist. Conducerea ţării a revenit generalului Ion Antonescu, adus la putere de la Vâlcea. Antonescu îl criticase pe regele Carol al II-lea că a cedat, fără luptă, părţi din patrimoniul naţional. Generalul îi înmânase suveranului, după o discuţie furtunoasă, o scrisoare prin care îşi oferea concursul „pentru a salva ce mai era cu putinţă de salvat din Coroană, din ordine şi din graniţe”[1]. Opinia lui Antonescu era împărtăşită şi de alţi ofiţeri superiori ai armatei române. Carol a hotărât însă trimiterea în arest a lui Antonescu la Mănăstirea Bistriţa (Vâlcea).

În legătură cu sfârşitul detenţiei de la Bistriţa există trei versiuni: 

 

1.     Prima versiune: în timp ce se negocia tratatul de la Craiova, cu bulgarii, prin care românii erau obligaţi să cedeze Cadrilaterul, Carol i-a cerut lui Valer Pop să-i mijlocească o întrevedere cu Ion Antonescu, care era la Mănăstirea Bistriţa, unde i se fixase domiciliu forţat. Când s-a trezit cu mesagerul regelui, Antonescu a avut iniţial o ezitare, crezând că este o manevră abilă a suveranului care ar fi vrut lichidarea lui. Plecând spre Bucureşti, împreună cu Capricescu, şoferul regelui, Antonescu s-a oprit la Râmnic, la căpitanul Dumitru Curecheanu, căruia i-a lăsat un plic pentru soţia sa, în eventualitatea lichidării sale[2].

2.     A doua versiune este aceea după care Antonescu ar fi „evadat” din mănăstire pe 27 august 1940, cu ajutorul colonelului Ion Băiulescu, comandantul Legiunii de jandarmi Vâlcea, care l-a transportat cu maşina personală la Bucureşti, într-un loc sigur .[3]

3.     A treia versiune este că Antonescu ar fi evadat cu ajutorul prinţesei Alice Sturdza la indicaţiile lui Iuliu Maniu.[4] În consecinţă, Maniu a fost primul om politic român cu care Ion Antonescu a intrat în contact, după ce acesta abandonase, din proprie iniţiativă, regimul de semi-detenţie impus de Carol al II-lea. Întâlnirea lor s-ar fi consumat la 1 septembrie 1940, la Ploieşti.

Nimic din toate astea! Versiunea a doua este totuşi cea mai apropiată de adevăr. În aprilie 1946, cu prilejul anchetei contra Mareşalului, condusă de Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului de Interne, Ion Antonescu a reconstituit el însuşi ultimele momente ale prăbuşirii regimului carlist [5]. Evenimentele s-au derulat astfel: în noaptea de 27 august 1940, la Bistriţa a sosit, într-adevăr, colonelul Băiulescu, împreună cu comandantul Legiunii de jandarmi pe ţară. Băiulescu i-ar fi spus generalului: "Sunteţi liber, am venit să va iau". Lui Antonescu i s-a părut curios că această acţiune se desfăşura… noaptea. Se ştia ce păţeau atunci prizonierii politici ridicaţi noaptea de jandarmi (aluzie la executarea legionarilor – din 30 noiembrie 1938 – în frunte cu Codreanu, ridicaţi pentru a fi transferaţi de la un loc de detenţie în altul şi lichidaţi sub pretextul că au încercat să fugă de sub escortă !). Toate maicile au venit şi i-au spus generalului că ele nu îl lasă să plece noaptea. Adevărul este că Antonescu avea condiţii destul de proaste la Bistriţa. Putea să se plimbe, avea la dispoziţie tot ceea ce vroia, ca mâncare şi băutură, dar camerele erau murdare. A doua zi, generalul a plecat, totuşi, de la mănăstire, împreună cu Băiulescu. Nu a mers însă la Bucureşti, ci la Florica (lângă Piteşti), unde era mama acestuia. Acolo s-a întâlnit şi cu nevasta sa şi cu Mihai Antonescu, care l-au condus la Predeal. Maria Antonescu şi Mihai Antonescu au plecat apoi la Bucureşti. În noaptea de 30 spre 31 august 1940, generalul a fost chemat la telefon de Mihai Antonescu, care vroia să-i spună că poate să vină în siguranţă la Bucureşti. Convorbirea însă nu a avut loc pentru că generalul… nu a auzit telefonul. Din acest motiv, Mihai Antonescu a plecat din Bucureşti în dimineaţa zilei de 31 august la ora 4 şi a venit să îl ia pe general, spunându-i ca „răzmeriţa” legionară e pe punctul de a izbucni. Generalul a sosit la Bucureşti în ziua de 1 septembrie. A stat la el acasă. Aici a primit mai multe vizite. Mai întâi au venit doamna Prezan cu generalul Alfred Gerstenberg, şeful Misiunii Germane a Aerului. Antonescu i-a reproşat acestuia din urmă greşeală făcută de germani, în 1940, prin distrugerea graniţelor româneşti. Gerstenberg, care era omul lui Goering, şi-a luat angajamentul să facă un raport feldmareşalului german despre cele vorbite. În răstimpul acesta a venit şi Valer Pop, trimis de rege, să vadă ce… gândeşte generalul. Bineînţeles, acesta i-a spus că nu este contra dinastiei, că este o nebunie să distrugi liniştea ţării, dar că trebuie evitată „revoluţia” legionară. Pop s-a dus la rege şi i-a spus tot, ceea ce, probabil, l-a determinat pe acesta să îl cheme şi… să îi încredinţeze puterea.

Vechile consemnări ale țărănistului/ comunistului Dumitru Cumpănașu*/ Grădiștea/ Vâlcea

Familia Cumpănașu din comuna Grădiștea, județul Vâlcea

             Pătrașcu, unul dintre cei șapte moși ai satului Grădiștea, apare sub acest nume în jalba adresată marelui ban al Craiovei, din 13 iulie 1767  împreună cu diaconul Iacob, cerând ispașă pentru stricăciunile făcute de turma de oi a unor ciobani din Logrești-Gorj.          

            Niță sin Pătrașcu, unicul fiu al lui Pătrașcu, menționat sub acest nume, de Niță al lui Pătrașcu, în recunoașterea scrisă a unei datorii de 45 taleri, dată de Barbu fiul lui Dumitrașcu, la 29 martie 1811. Mai apare sub numele de Ioan și Ion sin Pătrașcu în adeverințele din 26 septembrie 1811 și 6 iunie 1815 date de Marele Vistier și respectiv după Catastivele Vistieriei, prin care ”după cuprinderea luminatelor hrisoave domnești”, era scutit de dările pentru produsele agricole, deoarece își purta dajdia la Compania cea nouă din orașul Craiovei.

            Într-o jalbă adresată marelui Logofăt, apare sub numele de Ioan Rachieru din Grădiștea, deci un început de nume de familie, după ocupația pe care o exercita- comerțul cu băuturi spirtoase – în cârciuma deschisă în satul Mârșani, județul Dolj. Jalba poartă data de 4 octombrie 1815. Tot Ioan Rachieru din Grădiștea, județul Vâlcea semnează și jalba către Marele Spătar, din 25 martie 1818. La 15 martie 1819 Ioan Rachieru din Grădiștea, județul Vâlcea face plângere către Gheorghe Șuțu, mare spătar.

            În pisania bisericii de lemn din satul Valea Grădiștei- monument istoric- construită în anul 1816, apare ca ctitor sub numele de Niță Cumpănașu. Numele de familie Cumpănașu îți are obârșia în calitatea de ”Companist” în Compania cea nouă a Craiovei.

            Niță (Ion) Cumpănașu a avut doi copii:

            - Tuță Cumpănașu cei zice și Radu Ion Pătrașcu și

            - Ioana căsătorită cu Radu Stanca din Grădiștea. Numele de Tuță Cumpănașu și Radu Ion Pătrașcu apar în Patenta dată de Prefectura districtului Vâlcea pentru comerțul cu băuturi spirtoase cu amănuntul, pentru anii 1863-1864.

            Sub numele de Tuță Cumpănașu apare și în alte acte oficiale: Confirmările în funcția de primar ales al comunei Grădiștea, date de Prefectura Vâlcea-16567/1867; 13802/1869; 12587/1870 și în înștiințarea Președintelui Curții cu jurați din districtul Vâlcea, prin care Tuță Cumpănașu este chemat ca jurat supleant.

            Radu, Tuță, Ion Cumpănașu a fost căsătorit cu Floarea și după moartea lor au rămas în viață patru copii:

            - Ion Radu Cumpănașu

            - Stana căsătorită cu logofătul Nicolae Ionescu

            - Floarea căsătorită cu Ion D. Busuioceanu

            - Maria căsătorită cu Dumitru Dumitrescu

            Născut în anul 1869, luna septembrie 17, Ion Radu Cumpănașu a rămas orfan de ambii părinți înainte de a fi împlinit vârsta de șapte ani.

            A urmat și a absolvit patru clase primare-urbane, la școala Tudor Vladimirescu din Craiova, cu rezultate foarte bune la învățătură.

            S-a căsătorit, încă de tânăr, cu Elisaveta Constantin N. Părăușanu din Părăușani.

            Între anii 1887-1920 inclusiv, Ion R. Cumpănașu a fost secretar și respectiv notar al comunei Grădiștea, obținând, pe bază de examene și inspecții speciale definitivarea și avansări în funcțiile de secretar comunal, notar clasa II-a și notar clasa I.

            Prin decretul nr. 2676, din 31 mai 1923, a fost decorat cu Ordinul Coroana României în gradul de Cavaler.

            Prin decizia nr,422 din 11 octombrie 1928, a fost pensionat cu pensia reprezentând 94% din salariul de bază pe ultimii trei ani, având 33 ani de serviciu și vârsta de 59 ani.

            Elisaveta și Ion. R. Cumpănașu au trăit până la împlinirea, de către fiecare, a vârstei de 87 ani și au avut 11 (unsprezece) copii, dintre care, la moartea lor, au rămas în viață șase:

            - Dumitru Ion Cumpănașu

Sorin Oane/ Istoria comunismului vâlcean până la 23 August 1944

Sorin Oane*

Keywords: communism, Vâlcea County, political organization, leaders.

Summary: This study, The History of Communism in Vâlcea County till August 23, 1944, represents the history of the Communist Party in Vâlcea County, presenting also its leaders and their activities on the local and national political scene.

Comunismul românesc interbelic, scurtă prezentare. 

Comunismul românesc a avut în perioada de până la 23 august 1944 o influenţă politică minoră în societatea românească. Toată lumea este de acord că Partidul Comunist Român, până la 23 august 1944, a fost o “glumă”: 300 de români, 300 de evrei, 300 de unguri. Şi poate câteva mii de simpatizanţi. Fondat în 1921, prin sciziunea stângii, după un model aplicat pretutindeni în Europa de Internaţionala a III-a, PCR s-a poziţionat în scurt timp pe o platformă de ostilitate faţă de statul naţional român (definit de comuniştii noştri ca fiind multinaţional şi imperialist!) fapt care a condamnat partidul comunist la o definitivă marginalitate. Între cele două războaie mondiale, oferta sa politică a fost găsită interesantă mai ales de către unii dintre minoritarii ce nu se regăseau în statul naţional român (preponderent maghiari şi evrei). A fost interzis de autorităţi în 1924. La capătul celui de-al doilea război mondial, pentru cea mai mare parte a populaţiei partidul comunist reprezenta o necunoscută. Cu excepţia fidelităţii absolute faţă de URSS, definitorie pentru această formaţiune şi recunoscută ca atare, liderii, istoria partidului, platforma politică a acestuia erau un mister pentru majoritatea populaţiei. Comunismul românesc va deveni o mişcare politică demnă de luat în seamă doar în condiţiile înaintării victorioase a Armatei Roşii, în 1944.

Vâlcea în pași de swing, conga, tango...

teatrul familiei Adreani, instituție-emblemă a Râmnicului cultural de-acum un veac

》aproape anual, „Naţionalul” bucureștean şi Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” veneau cu reprezentaţii în oraş...

«...clădirea a fost construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, în anii 1893-1894. În interior, sala de spectacole avea o capacitate de 272 de locuri, la etaj erau 20 de loji, iar la parter funcţionau 16 benoare pe cele două laturi ale sălii. Benoarele şi lojile erau despărţite de lambriuri din lemn, foarte bine fasonat şi prelucrat, vopsit în culori plăcute privirii. Balcoanele şi lojile erau flancate de câte o ghirlandă de flori plăcut mirositoare.

Sala de teatru avea o acustică foarte bună, comparabilă cu a altor săli din lume. Proprietarii teatrului, Elvira şi Eugen Adreani, de origine italiană, au fost interesaţi de crearea unor condiţii optime pentru actori, amenajând cabine de machiaj şi magazii pentru recuzită. Cortina cu falduri era uşor de manevrat, iar ecranul pentru proiecţia filmelor era suficient de mare. Sala era prevăzută cu lojă pentru sufleuri şi cu alte încăperi destinate bunei desfăşurări a spectacolelor.

Când a fost dată în folosinţă, sala teatrului s-a numit ,,Sala Sidoly” şi a găzduit până în anul 1916 activităţi cultural distractive, fiind o gazdă primitoare pentru spectacolele de teatru sosite în Râmnic de pe întreg teritoriul românesc. În timpul primului război mondial, sala teatrului a fost devastată de trupele germane de ocupaţie, dar a fost renovată de familia Adreani după război. Teatrul „Adreani” a reprezentat, în perioada dintre cele două războaie mondiale, un renumit centru de cultură, asigurând condiţii moderne pentru acea epocă atât publicului râmnicean, cât şi trupelor de actori care s-au perindat pe aceste meleaguri.

Cu prilejul semicentenarului Războiului de Independenţă, elevii seminarului au fost vizitaţi, de la Bucureşti, de profesorul Gh. Ţiţeica, trimis de minister. Solemnitatea a fost grandioasă, a avut loc un Te Deum la Episcopie, s-au ţinut discursuri de către Ţiţeica şi prefectul judeţului Gh. Sabin, s-a ţinut un spectacol la Teatrul „Adreani” ,,întrucât era prea rece afară, la monument.” 6 La 14 mai 1929, la invitaţia guvernului român, cu ocazia sărbătorilor unirii, soseau la Râmnicu-Vâlcea 15 studenţi francezi. Primirea oficială s-a organizat pe Terasă, unde a participat şi o delegaţie de profesori şi elevi ai seminarului, care au intonat Marseilleza...

Sorin Oane/ 23 august 1944 la Vâlcea

În realitate, comuniştii nu au putut organiza decît cîteva minuscule grupări patriotice, la Dejoiu şi Fîrtăţeşti, organizate de Ion Pătrăşcoiu şi respectiv Alexandru Godeanu, la Mateeşti, „ fieful” lui Roşianu, şi la Grădiştea, unde acţiona Dumitru Cumpănaşu. Un alt punct de sprijin comunist era la Brezoi, unde activa Carp Greceanu.2 Nu mai mult de 40-60 de persoane. Iată deci cum „minciuna comunistă” începe chiar înainte de instaurarea regimului, Roşianu exagerînd de circa 100 de ori numărul real al „ostaşilor” fideli comunismului la Vîlcea.

Ziua de 23 august a fost liniştită la Rîmnicu Vîlcea, ca şi în judeţul Vîlcea. La Rîmnic evenimentul a avut chiar un aspect hazliu. Comandamentul trenului german, care era garat în staţia Rîmnicu Vîlcea, după ce a ascultat comunicatul regelui Mihai, a dispus să se ridice perdelele camuflate ale trenului. Gardianul Aurel Ţambrea, viitor comandat al Poliţiei comuniste vîlcene, care avea în patrulare sectorul gară, văzînd trenul luminat, dimineaţa, pe 24 august, la predarea schimbului a întocmit „un proces verbal de contravenţie la legea camuflajului contra trenului german care este cantonat în gară”.3

Autorităţile au dispus însă ocuparea principalelor puncte strategice din oraş. Paza podului peste rîul Olt a fost încredinţată elevilor de la Şcoala de subofiţeri din Rîmnicu Vîlcea, conduşi de elevul Ion Caliniuc. O companie cu armament greu, formată din peste 200 rezervişti vîlceni din Regimentul 6 AA, ce urma să plece pe frontul de la Iaşi, a format Bateria AS Helkins, care, în zilele de 25-26 august, a dezarmat în zona Sibiului, 800 germani, facîndu-i prizonieri şi a incendiat un avion inamic care căuta să bombardeze concentrările de trupe române din zona Sibiu.4

Corneliu Tamaș/ Râmnicu Vâlcea - viața politică și economică (23 august 1944-30 decembrie 1947), în ,,Istoria Municipiului Râmnicu Vâlcea”

Regele Carol al II-lea a interzis în 1938, viaţa parlamentară şi a introdus o monarhie autoritară, în 1940 existau mari presiuni din partea stângă, dar mai ales din dreapta, care a trecut la ameninţări şi la asasinarea unor personalităţi politice marcante legate de palatul regal. Nemaiputând face faţă situaţiei, regele a fost nevoit să apeleze la generalul Ion Antonescu, fost ministru de război, care fusese trimis de el cu domiciliul forţat în judeţul Vâlcea, la mănăstirea Bistriţa. Bun patriot cu o capacitate deosebită de muncă, dovedită la Statul Major care a întocmit planurile bătăliei de la Mărăşeşti-Oituz, Ion Antonescu s-a remarcat ca un strălucit absolvent al Academiei militare Saint Cyr din Franţa şi apoi ca ataşat militar la Londra. El a rămas un fidel admirator al democraţiei. Regele Carol al II-lea emite decretul lege din 5 septembrie prin care generalul Ion Antonescu este însărcinat cu formarea unui nou guvern «cu depline puteri pentru conducerea statului român » .

În conexiune: «...în cursul lunii mai 1944, la o şedinţă a Comisiei Speciale a C.C. al P.C.R., însărcinată cu organizarea aparatului militar al partidului, condusă de Emil Bodnăraş, a participat şi Mihail Roşianu, secretarul regionalei Oltenia, care avea sediul la Rîmnicu Vîlcea. Roşianu susţine acum ideea că partidul se putea baza la Vîlcea pe 6.500 de oameni (!), persoane din armată şi formaţiuni patriotice.

În realitate, comuniştii nu au putut organiza decît cîteva minuscule grupări patriotice, la Dejoiu şi Fîrtăţeşti, organizate de Ion Pătrăşcoiu şi respectiv Alexandru Godeanu, la Mateeşti, „ fieful” lui Roşianu, şi la Grădiştea, unde acţiona Dumitru Cumpănaşu. Un alt punct de sprijin comunist era la Brezoi, unde activa Carp Greceanu. Nu mai mult de 40-60 de persoane. Iată deci cum „minciuna comunistă” începe chiar înainte de instaurarea regimului, Roşianu exagerînd de circa 100 de ori numărul real al „ostaşilor” fideli comunismului la Vîlcea.

Ziua de 23 august a fost liniştită la Rîmnicu Vîlcea, ca şi în judeţul Vîlcea. La Rîmnic evenimentul a avut chiar un aspect hazliu. Comandamentul trenului german, care era garat în staţia Rîmnicu Vîlcea, după ce a ascultat comunicatul regelui Mihai, a dispus să se ridice perdelele camuflate ale trenului. Gardianul Aurel Ţambrea, viitor comandat al Poliţiei comuniste vîlcene, care avea în patrulare sectorul gară, văzînd trenul luminat, dimineaţa, pe 24 august, la predarea schimbului a întocmit „un proces verbal de contravenţie la legea camuflajului contra trenului german care este cantonat în gară”.

Autorităţile au dispus însă ocuparea principalelor puncte strategice din oraş. Paza podului peste rîul Olt a fost încredinţată elevilor de la Şcoala de subofiţeri din Rîmnicu Vîlcea, conduşi de elevul Ion Caliniuc. O companie cu armament greu, formată din peste 200 rezervişti vîlceni din Regimentul 6 AA, ce urma să plece pe frontul de la Iaşi, a format Bateria AS Helkins, care, în zilele de 25-26 august, a dezarmat în zona Sibiului, 800 germani, facîndu-i prizonieri şi a incendiat un avion inamic care căuta să bombardeze concentrările de trupe române din zona Sibiu.

La 25 august, locotenent-colonelul Radu Felix, comandantul garnizoanei Rîmnicu Vîlcea, a dat ordinul de operaţiuni nr.4.635, prin care se menţiona că: „orice militar se dezarmează şi se internează în lagăr, în caz de opunere se va deschide lupta împotriva lor” 5. Armata a ocupat toate instituţiile şi întreprinderile importante din Rîmnic şi Drăgăşani, iar o grupă de ostaşi vîlceni, condusă de sergentul Constantin Săndoiu, a încercuit trenul militar care era garat în staţia Rîmnicu Vîlcea. Trenul militar a fost capturat a doua zi.

În cartierul Ostroveni, la Regimentul de Geniu s-a organizat un lagăr, soldaţii acestei unităţi răspunzînd şi de paza prizonierilor. Armamentul şi muniţia capturată urmau să se predea Regimentului 2 Dorobanţi. Locotenentul major Karlenst Dierdick a fost luat prizonier şi a stat în lagărul din Ostroveni. Ofiţerul german a lăsat, ulterior, o serie de însemnări interesante, din care spicuim:

,În dimineaţa zilei următoare, am fost evacuat cu un tren de persoane în lagărul din Rîmnicu Vîlcea. Pe parcurs am zărit un tren-spital german staţionat în gara Jiblea. Am întrebat personalul sanitar ce se va întîmpla cu ei, mi¬-au răspuns că au auzit că trenul venit cu răniţi din zona Akerman, urma să fie descărcat pe loc. Mai tîrziu cîţiva ofiţeri şi doi farmacişti uşor răniţi au fost evacuaţi din trenul spital în lagărul nostru de la Rîmnicu Vîlcea. Întrucît lagărul se găsea chiar lîngă calea ferată, am putut observa că erau dirijate de la nord către sud, trenuri de marfă cu prizonieri de război germani. De asemenea, multe trenuri aveau material nou german- blindate, piese de artilerie, tunuri antiaeriene, autocamioane etc. Am luat imediat hotărîrea ca la prima ocazie să fug încă o dată. Paza asigurată de români era foarte severă. Aveam voie să vorbim numai cu cei din camera noastră. De asemenea, nici cu cei 200 de oameni de trupă care erau ţinuţi într-un şopron pentru vehicule...

La 5 septembrie au fost aduşi, cu un alt tren, în lagărul nostru, circa 2000 ostaşi din Luftwaffe, armată de uscat şi de marină... în aceiaşi zi, cam pe la prînz, a venit la mine un maior şi m-a luat la sigur, spunîndu-mi că eu mai evadasem o dată dintr-un lagăr român de prizonieri. Fireşte, am negat ferm, dar el şi- a menţinut părerea, deoarece primise o informaţie despre un ofiţer evadat ale cărui semnalmente corespundeau exact cu cele ale mele. Am rămas surprins, întrucît nu bănuiam că românii au o corespondenţă şi o evidenţă atît de ordonate. Cam la două ore, după aceea, a venit un plutonier însoţit de trei ostaşi şi mi-au transmis ordinul să-mi strîng lucrurile şi să vin cu ei. Am fost expediat din lagăr la gară." Citește resursa integrală Sorin Oane/ 23 august 1944 la Vâlcea

La acel început de septembrie, spre seară la poarta mănăstirii Bistriţa opreşte o maşină a Casei Regale, din care a coborât un tânăr locotenent care a raportat că are misiunea să-l conducă la Bucureşti la Maiestatea Sa Regele. Generalul a avut o noapte albă, fiind convins că aşa zisa întâlnire nu este decât o manevră abilă ca să fie lichidat fizic. A doua zi s-a cam întârziat cu plecarea, până s-au făcut bagajele, până când s-a servit micul dejun, aşa că la prânz de abia au ajuns la Râmnic.

,,Anuar al Seminarului Sf. Nicolae Râmnicul Vâlcii pe anii 1925”

Râmnicul Vâlcii/ excepțional raport de activitate (,,dare de seamă”) din alte vremuri/ Seminarul Sf. Nicolae • în context: ce conștientiza, cum gândea și ce scria, la 18 ani, unul dintre elevii școlii - viitorul preot/ istoric/ deținut politic Dumitru Bălașa...

Resursa Biblioteci Valcene pe care o recomandăm astăzi ni s-a transmis dintr-un timp în care nu doar învățământul teologic, ci întreaga Școală românească, în general, abia ce reușise(ră) a se înrădăcina în rosturile firești: ne aflam după Primul Război Mondial și înfăptuirea idealului național al Marii Uniri, iar până la urgia care se va revărsa (în a doua jumătate a veacului XX) ,,...în toate (...) cele ce sunt / Și-n cele ce mâine vor râde la soare” – aveau să mai treacă doar două decenii...

Ne este imposibil, în acest moment, să publicăm în online întregul «Anuar al Seminarului Sf. Nicolae Râmnicul Vâlcii pe anii 1925» (255 p. A4, corp de literă mic și fără spațiere între rânduri, tabele etc.), însă - mai ales din ,,tabla de materii”, din ,,mesajul” episcopului Nifon Craioveanu, din ,,scrisoarea de înaintare” a directorului pr. Constantin Grigore și din fotografiile vechi (de asemenea din lucrare) – deslușim bine pe ce baze, călăuzit de ce principii și cum funcționa, de fapt, Seminarul Sf. Nicolae: cu bibliotecă, laborator, muzeu, loturi cultivate agricol (incl. la Govora), ateliere, teren de sport, internat cu sală de mese etc., dar mai ales cu o «curriculă»* (de neimaginat în deceniul programului ,,România Educată”): cu activități (incl. extrașcolare) excelent gândite (cu raportare de statistici, cu indicatori de performanță etc.) și mai ales cu multă, multă responsabilitate socială și dragoste de învățătură nu doar bisericească...

În sfârșit, am selectat pentru azi și redăm mai jos impresiile elevului-seminarist Dumitru Bălașa (pentru mai tinerii noștri cititori: n. în Gușoeni/ 1 aug. 1911, cu studii secundare la seminarul teologic din Râmnicu-Vâlcea, între 1923-1931 - mai multe, în descrierea capturii aferente), care, alături de 70 colegi, a plecat pe jos din Râmnic într-o ,,excursiune la Stănișoara”, lăcașul de cult secular din Muntele Cozia.

Prof. dr. Gheorghe Deaconu împlinește astăzi ani 81

De cinci generații în #memoriavalceana

 un om, Dumitru Deaconu, a trecut munții venind din Porcești*/ Turnu Roșu...

> neamul Deaconu, neamul Dumitrașcu și mai apoi neamul Manole(știlor) au întemeiat satul Piatra al com. Ciofrângeni, imediat la est de Râmnic, spre vechea reședință voievodală Curtea de Argeș...

>> ardeleanul s-a strămutat la sud de Carpați încă de la începuturile ,,uniației” (Biserica Română Unită cu Roma a luat ființă la 7 oct. 1698, iar procesul a durat aproape întregul sec. XVIII)

>>> stră-stră-stră-nepotul acelui înaintaș de demult este cunoscutul profesor/ etnolog/ folclorist/ scriitor/ doctor în etnologie Gheorghe Deaconu, care mâine împlinește ani 81...

>>>> parcă asemenea stră-stră-stră-bunicului ardelean cu o parte a existenței în România de dincolo de munți, iar cu cealaltă în România de de la sud de Carpați (care au unit, nu au ,,despărțit"), și prof. Deaconu își are casa în Piatra/ jud. Argeș, iar grădina/ parte din ,,moșie" - cca. 5-6 metri mai încoace, în Golești/ jud./ Vâlcea...

Selecțiile video alăturate sunt tot ceea ce am reușit să redăm (pe moment) dintr-un documentar produs de Televiziunea Vâlcea 1, în septembrie 1999. Prima parte a filmului vizează Porceștiul natal al lui Dumitru Deaconu, iar partea a doua - ,,Piatra” natală a prof. Gheoghe Deaconu.

Transpunerea de pe casetă VHS în format digital a vechii înregistrări video s-a realizat ,,empiric” (prin filmarea ecranului unui televizor), de către colegul nostru Valentin Șchiopu-Mateiu de la Secția Multimedia-Internet a BJAI Vâlcea.

În limita posibilităților, intenționăm să încărcăm în online întregul documentar din care selectăm astăzi și, evident, multe alte vechi înregistrări video care altminteri nu pot ajunge la publicului nostru.

Selecția video - în eventualitatea că YouTube va bloca filmul pentru drepturi de autor (coloana sonoră) - poate fi vizionată și la această legătură.

__________________

* Turnu Roșu (în dialectul săsesc Ridenturm, în germană Rothenturm, în maghiară Vöröstorony, Verestorony, în limba latină Rubra Turris ) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Sibiu, Transilvania, România. Pâna în anul 1966 numele satului nu era Turnu Roșu, numele era Porcești, gara în care staționau trenurile se numea Turnu Roșu, dar numele localități era Porcești/ în dialectul săsesc Portschescht/ Porkendorf, în germană Schweinsdorf, în maghiară Porcsesd...)

_____________

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #canteceleoltului #Bibliotecavirtualaaautorilorvalceni #bvaav #GheorgheDeaconu #Origini #memorialistica #etnologie #etnografie #corespondență #Traditii #TurnuRosu #Porcești #Sibiu #JudețulVâlcea #VictorGrecu #ungureni #Vaideeni #Babeni #Ciofrângeni