Sorin Oane/ Istoria comunismului vâlcean până la 23 August 1944

Sorin Oane*

Keywords: communism, Vâlcea County, political organization, leaders.

Summary: This study, The History of Communism in Vâlcea County till August 23, 1944, represents the history of the Communist Party in Vâlcea County, presenting also its leaders and their activities on the local and national political scene.

Comunismul românesc interbelic, scurtă prezentare. 

Comunismul românesc a avut în perioada de până la 23 august 1944 o influenţă politică minoră în societatea românească. Toată lumea este de acord că Partidul Comunist Român, până la 23 august 1944, a fost o “glumă”: 300 de români, 300 de evrei, 300 de unguri. Şi poate câteva mii de simpatizanţi. Fondat în 1921, prin sciziunea stângii, după un model aplicat pretutindeni în Europa de Internaţionala a III-a, PCR s-a poziţionat în scurt timp pe o platformă de ostilitate faţă de statul naţional român (definit de comuniştii noştri ca fiind multinaţional şi imperialist!) fapt care a condamnat partidul comunist la o definitivă marginalitate. Între cele două războaie mondiale, oferta sa politică a fost găsită interesantă mai ales de către unii dintre minoritarii ce nu se regăseau în statul naţional român (preponderent maghiari şi evrei). A fost interzis de autorităţi în 1924. La capătul celui de-al doilea război mondial, pentru cea mai mare parte a populaţiei partidul comunist reprezenta o necunoscută. Cu excepţia fidelităţii absolute faţă de URSS, definitorie pentru această formaţiune şi recunoscută ca atare, liderii, istoria partidului, platforma politică a acestuia erau un mister pentru majoritatea populaţiei. Comunismul românesc va deveni o mişcare politică demnă de luat în seamă doar în condiţiile înaintării victorioase a Armatei Roşii, în 1944.Când a început comunismul vâlcean? De fapt, până la ilegalizarea PCR, în 1924, nu cunoaştem nimic despre existenţa unor celule comuniste la Vâlcea. Este drept, istoricii vâlceni din perioada regimului Ceauşescu au vrut să demonstreze, prin anii ’70 ai secolului trecut, că Vâlcea a intrat în atenţia comunismului odată cu organizarea partidului comunist pe baze ilegale ceea ce, evident, era absolut stupid. Un partid proscris, trecut în ilegalitate, cu o doctrină antinaţională, până prin 1931, nu putea să aibă succes la o muncitorime care, ce este drept, nu era numeroasă şi nici foarte mulţumită de viaţa ei, dar care începuse un proces de redresare economică, mai ales după 1924, dată la care s-a terminat refacerea economiei distruse de primul război mondial. Astfel, diferiţi istorici comunişti susţin că în august 1924, din iniţiativa conducerii PCR, s-ar fi creat în Oltenia Secretariatul regional „Turnu Severin”, în a cărui rază de acţiune au intrat, până în 1926, judeţele Mehedinţi, Gorj, Dolj, Romanaţi, Olt, Argeş şi Vâlcea (lucru vag, fară nici o relevanţă, un fel de bla, bla...adică ceva comunism trebuie să fi fost şi pe aici) 2. Se mai spune chiar că în 1925 ar fi apărut primele „celule de partid” comuniste vâlcene: la depoul CFR, la Fabrica de tăbăcărie din Rm. Vâlcea, la Fabrica de cherestea „Carpatina” din Brezoi şi la cariera „Arnota”. De remarcat faptul că o celulă comunistă era formată din trei membri 3. Toate aceste afirmaţii sunt fantezii, lucruri forţate. S-a mizat şi pe confuzia voită între „socialismele” etapei: social-democraţii, socialiştii unitari sau independenţi au fost trataţi ca şi cum ar fi fost toţi...comunişti. Iar orice mişcare sindicală era atribuită, evident, tot acestora.

Cauzele apariţiei comunismului vâlcean au fost, de fapt, două:

a) Criza economică din 1929-1933, ce a dus la radicalizarea muncitorimii vâlcene;

b) Congresul al V-lea al PCR (3-24 decembrie 1931), care a avut loc la Gorcovo, lângă Moscova. Comuniştii români au subliniat atunci ideea că ieşirea din criza economică se poate realiza pe cale revoluţionară. Comuniştii noştrii erau convinşi că în România urmează...revoluţia bolşevică. A reieşit şi ideea că social- democraţia este mai periculoasă decât fascismul, comuniştii români fiind îndemnaţi să-i zdrobească pe aceşti adevăraţi „duşmani de clasă”. PCR trebuia să devină un partid de masă. Se sugera şi ideea formării „frontului unic” (alianţă a partidelor de stânga contra fasciştilor). Cert este că pe baza hotărârilor acestui congres, spre sfârşitul anului 1932, a fost reorganizat Comitetul Regional Oltenia şi au fost create, în mod real, judeţenele de partid Dolj, Mehedinţi, Romanaţi şi Vâlcea. La Vâlcea, acest fapt s-a petrecut la începutul anului 1933.

Importanţa biografiilor în propaganda comunistă. Relativ repede, după 23 august 1944, a debutat operaţiunea de popularizare a istoriei mişcării comuniste interbelice. Fireşte, o istorie rescrisă şi resemnificată în acord cu cerinţele momentului. La Vâlcea, comunismul a fost o mişcare anemică şi a fost nevoie de multă perseverenţă şi imaginaţie pentru ca istoricii regimului să găsească bagajul pozitiv de idei şi personalităţile luminoase ale ilegalismului comunist local. S-a ales, ca şi la nivel naţional, tot calea biografiilor exemplare. Ilegaliştii vâlceni au fost rugaţi să-şi lase mărturiile autobiografice. Au făcut-o câţiva: Mihail Mitrea, Iosif Himler, Petre Chirtop, Vasile Oproiu, Mihail Roşianu, Alexandru Godeanu. Îi vom regăsi pe toţi în studiul actual cu toate poveştile lor. Ca surse istorice, valoarea acestor autobiografii (eroizate ulterior) este îndoielnică. Ele cuprind totuşi date reale, amalgamate cu jumătăţi de adevăr, naivităţi agramate (majoritatea comuniştilor vâlceni interbelici erau semianalfabeţi), imprecizii istorice şi chiar falsuri grosolane. Pentru o mai „didactică” înţelegere a evoluţiei comunismului vâlcean de până la 23 august 1944, vom numi etapele acestuia după numele secretarilor Comiteului Judeţean. Căci, fără acţiuni de anvergură, istoria comunismului vâlcean din perioada de până la 23 august 1944 se ţese, de fapt, din firele vieţilor liderilor săi.

A) 1933-1936, etapa Ilie Stănculescu

Primul secretar al Comitetului Judeţean de partid Vâlcea a fost tâmplarul Ilie (Mişu) Stănculescu. El susţine că organizaţia judeţeană a PCR s-a înfiinţat chiar în casa sa din Râmnicu Vâlcea, str. Apostol Dumitrescu nr. 52. Alţi istorici susţin că acest fapt s-ar fi petrecut ceva mai devreme, prin 1932, în casa Anei Niculescu.

Casa în care s-ar fi înfiinţat Comitetul Judeţean de partid, în 1932 sau 1933. În centru este Ion Popescu-Puţuri. Proprietara casei, Ana Niculescu, în negru, este alături de sora şi nepoata sa.

Ilie Stănculescu se născuse în 1895 în comuna Stoeneşti-Vâlcea, prenumele părinţilor săi fiind Nae şi respectiv Ioana. Ales secretar al Comitetului Judeţan de partid, probabil la începutul lunii decembrie 1933, va conduce pe comuniştii vâlceni până în 1936. În 1921, a venit la Râmnicu Vâlcea şi s-a angajat ca tâmplar la Atelierul Ditrig şi apoi la Atelierul Gundisch din Goranu, unde a lucrat până în 1934. Între 1934-1945 a avut un atelier propriu de tâmplărie la Râmnicu Vâlcea. După 1945 va lucra la Întreprinderea regională de construcţii din oraş ca şef de atelier. Din evoluţia lui ulterioară, foarte interesantă de altfel, reţinem câteva lucruri senzaţionale A fost...exclus din partid în 1938, pe motiv că ar fi fost informatorul Siguranţei (!). La toate raziile poliţiei de până atunci erau arestaţi numeroşi comuniştii vâlceni, mai puţin...Mişu Stănculescu. Toată lumea ştia însă că avea strânse legături de prietenie cu Serghie Iandola şi Nicolae Stănescu, comisari de Siguranţă vâlceni.

Între 1938-1944 nu a mai avut nici un fel de muncă politică. Este reactivat imediat după 23 august 1944, dar în 1945 este înlăturat din conducerea comunistă vâlceană de către Mihail Roşianu, „dictatorul” neoficial al comuniştilor vâlceni de atunci, pe motiv de imoralitate, fiind divorţat şi cu doi copii - rămaşi la soţia sa - de care nu se mai interesa. A fost trecut la Apărarea Patriotică, adică pe linie moartă 4. Pentru scurt timp a fost director al întreprinderii forestiere „Carpatina”-Brezoi (1949)5, cea mai mare din judeţ până atunci. „Verificarea” comuniştilor din 1949 a scos din nou la lumină acuzaţia de colaboraţionism cu Siguranţa. Trei martori au depus atunci mărturie despre faptul că Stănculescu a fost informator al Poliţiei şi Siguranţei: Ion Ilin, simpatizant comunist, dar arestat în 1940 şi 1942, se pare pe baza unor denunţuri ale lui Stănculescu, Ion Sandu, care spunea despre el (într-o discuţie din 1946 cu Iosif Himler, pe atunci primar al Râmnicului) că este „un flecar ce se afişa cu agenţii poliţiei” şi chiar Serghie Iandola, fostul şef al Siguranţei vâlcene 6. Povestea denunţului lui Ion Sandu o spune chiar Petre Chirtop, al treilea secretar al Comitetului Judeţean Vâlcea, în „memoriile” sale: în noiembrie 1938, în urma unui denunţ, au fost arestaţi mai mulţi comunişti vâlceni: Ion Sandu, Gheorghe Belu, Ana Belu şi Iosif Himler. Au fost crunt bătuţi de către Siguranţă. Şocat, Ion Sandu a renunţat chiar atunci la comunism. A rămas însă un mister. De ce nu a fost arestat Ilie Stănculescu, cel mai cunoscut comunist vâlcean, sau Petre Chirtop, în acel moment chiar secretarul Comitetului Judeţean Vâlcea? 7 Concluzia era că trădătorul nu putea fi decât membrul conducerii comuniste vâlcene care rămânea nearestat. În ianuarie 1964, Stănculescu se plângea că „toţi comuniştii din ilegalitate: Bădică Marinescu, Vasile Oproiu, inginerul Bărbulescu, Filip Nicolae şi alţii s-au mutat la Bucureşti şi că pe el nu-l mai cunoaşte nimeni în cadrul pemeriştilor vâlceni, în afara tovarăşului Petrică, preşedintele Sfatului Popular raional Râmnicu Vâlcea”. Nemulţumirea lui nu era doar faptul că nu i se recunoşteau meritele din perioada ilegalităţii, ci şi faptul că...nu primea pensie de ilegalist 8.

Vasile Oproiu (stânga) şi Ilie Stănculescu (dreapta) în 1946, vorbind la o adunare electorală

Din componenţa primului Comitet Judeţean de partid mai făceau parte următorii cinci tovarăşi: Iosif Himler, Gheorghe Belu, Ion Magheru, Ion Gorun şi Pandele Frăsineanu. Ştim puţine lucruri despre câţiva dintre ei, astfel:

• Iosif Himler (va fi descris la etapa următoare, care îi poartă numele);

• Gheorghe Belu, tâmplar, născut la 24 aprilie 1908 la Râmnicu Vâlcea, a făcut parte din conducerea primului Comitet Judeţean de partid, cel din 1933, în calitate de casier. Şedinţa de organizare a Biroului judeţean din 1934 a avut loc în casa sa din strada Prelungirea Remus Belu nr. 20 9. Căsătorit în 1935 cu Roza Gebel din Codlea-Braşov.

• Ion Magheru, muncitor tipograf, a fost primul secretar al Comitetului Judeţean Vâlcea al UTC-ului, între anii 1933-1935 10. N.B. Deci, în 1933 s-a constituit o organizaţie UTC în Râmnicu Vâlcea (deşi, prin diferite documente uteciştii vâlceni vorbesc de anul 1932, lucrul acesta nu este decât o fanfaronadă eroizantă ulterioară), apoi şi la Drăgăşani şi Brezoi 11.

Ion Magheru, primul secretar al Comitetului Judeţean Vâlcea al UTC în perioada 1933-1935




• Ion Gorun, tâmplar, născut în 1905 la Bărbăteşti-Vâlcea, a fost responsabil de presă în Biroul ales în 1934. A fost redactorul publicaţiei „Facla Muncii”(1935), care însă a avut doar două numere 12. Căsătorit, fără copii. Locuia în comuna Mateeşti. În 1936 a făcut propagandă pentru Blocul pentru Apărarea Libertăţilor Democratice (BALD), cu ocazia alegerilor de la Turnu Severin. A murit în anul 1957.

• Pandele Frăsieanun, nu cunoaştem încă nimic despre acest personaj.

Membrii comunişti importanţi au fost, în această perioadă, şi: Ion Sandu (zis şi Săndulescu, zidar, cu adresa în Râmnicu Vâlcea, str. Remus Belu nr. 12) şi uteciştii Mihail Gh. Mitrea, Ion Lateş, Ilie Căpăţînă, Dumitru Lapă şi Dumitru Fundescu.

În 1934, Comitetul Judeţean de partid îşi stabileşte un Birou care să asigure permanenţa muncii. Secretar al Biroului devine tot Ilie Stănculescu 13. La „propagandă” este numit Iosif Himler, la „sindicate” Petre Chirtop, la „tineret” Ion Magheru, Ion Sandu era „tehnic” (tehnicul era persoana care făcea legătura cu Comitetul Central, era cel care difuza materialul de propagandă şi care adăpostea pe membrii de partid care soseau de la Comitetul Central. Rolul „tehnicului” era să ajute pe activistul pe lângă care a fost repartizat şi să îi camufleze activitatea), iar casier devine Gheorghe Belu 14. Aproape tot acum se schimbă conducerea şi la utecişti. Ion Magheru este înlocuit cu Ion Lateş.

Ion Lateş, tipograf la Tipografia Gutenberg din Râmnicu Vâlcea, a fost secretar al Comitetului Judeţean UTC din 1935 până în 1937 (al doilea secretar al uteciştilor vâlceni după Ion Magheru). Alegerea lui Lateş s-a produs în noiembrie 1935, în condiţiile în care Ion Magheru fusese chemat la armată! Utecistul vâlcean Mihai Mitrea spune că această alegere s-ar fi făcut în prezenţa lui Nicolae Ceauşescu, atunci secretarul regionalei UTC-Oltenia, cât şi a lui Mişu Stănculescu, din partea Comitetului Judeţean de partid Vâlcea15. Lateş era născut la 19 ianuarie 1913 în comuna Cristonoie-Siberia. Părinţii lui erau originari din Soroca- Basarabia. În 1917, tatăl său, Eremia, a murit luptând contra gărzilor albe. Natalia, mama sa, s-a întors la Soroca-Basarabia, locul ei de origine. În jurul anilor 1929­1930 s-a stabilit definitiv la Vâlcea, ca în 1931 să intre ucenic la Tipografia „Gutenberg” din Râmnicu Vâlcea. La 1 septembrie 1937 pleacă la Bucureşti pentru a urma o şcoală superioară de arte grafice. Tot în acel an va fi chemat în armată. Atunci se întrerupe mandatul său de secretar al Comitetului Judeţean UTC-Vâlcea. Moare la 30 ianuarie 1951, la vârsta de numai 38 de ani, lăsând în urmă o fetiţă de 8 ani. A fost incinerat la crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti. O parte din cenuşa sa a fost depusă la cimitirul Sf. Ion din Râmnicu Vâlcea, alături de rămăşiţele soţiei sale, Paraschiva Ţârea, decedată în 1948 de TBC, într-un spital din Braşov 16.

Ion Lateş, secretar al Comitetului Judeţean Vâlcea al UTC între 1935-1937




Sigur, prea multe celule de partid nu erau. Cea mai puternică organizaţie de partid era cea de la „Carpatina”, formată din 6 membri, apoi cea de la Depoul şi Staţia CFR Rîmnicu Vâlcea, cu 3 membri. Câte o celulă de partid mai exista şi în comunele Păuşeşti-Măglaşi, Cheia-Sărăcineşti, Vlădeşti, Mateeşti şi la salina Ocnele Mari. La Râmnicu Vâlcea existau şi două celule de cartier. Ulterior au apărut încă 6 celule de partid la Brezoi.

Palmaresul revoluţionar al etapei „Ilie Stănculescu ” a fost următorul:

• Formarea Comitetului Antifascist. Venirea lui Hitler la putere în Germania a speriat Europa. Între 4-6 iunie 1933, la Paris a avut loc un congres intenaţional antifascist, iar în iunie 1933 a apărut Comitetul Naţional Antifascist din România. La Vâlcea, iniţiativa a aparţinut socialiştilor „unitari”. Astfel, în primele zile ale lunii decembrie 1933, la Râmnicu Vâlcea s-a constituit un Comitet Antifascist având în fruntea sa pe Anton Diaconescu, Alexandru Isvoranu, Aurel Sorete din partea Partidului Socialist Unitar, Alexandru Oiţă din partea Partidului Social Democrat şi Ilie Stănculescu şi Iosif Himler din partea comuniştilor. Era pentru prima dată când comuniştii vâlceni erau luaţi în seamă, ca entitate politică. Tot acum, în comuna Păuşeşti-Măglaşi, a fost constituit chiar un Comitet Antifascist al femeilor 17. Cu participarea la acest Comitet Antifascist începe angajarea politică a comuniştilor vâlceni. Era, în fapt, o directivă importantă a Congresului al V-lea al PCR din 1931, cea a creării frontului unic contra fascismului.

• Acţiunea legată de participarea Ligii Muncii la alegerile din 20 decembrie 1933. De aici începe, de fapt, adevărata luptă politică a comuniştilor vâlceni. La sfârşitul lui 1933 a fost constituită la Râmnicu Vâlcea o secţiune locală a Ligii Muncii, organizaţie legală creată de PCR. Liga Muncii trebuia să suplinească pe tărâmul activităţii electorale Blocul Muncitoresc Ţărănesc, care fusese interzis la 4 februarie 1933, în urma introducerii stării de asediu. Liga a reuşit să creeze, până la 20 februarie 1934, zece subsecţiuni în diferite comune ale judeţului. Ea şi-a continuat activitatea până în noiembrie 1934, când a fost dizolvată de autorităţi, datorită activităţii sale...comuniste. La alegerile din 20 decembrie 1933 secţiunea vâlceană a prezentat candidaţii pe lista cu nr. 12. Pentru propaganda electorală, comuniştii vâlceni Iosif Himler şi Ilie Stănculescu au redactat şi tipărit un manifest numit Ţărani şi muncitori nevoiaşi din judeţul Vâlcea, într-un tiraj de 2.500 exemplare la Tipografia Gutenberg, pe care l-au răspândit aproape numai la Râmnicu Vâlcea. Lista a obţinut doar 63 de voturi (0,14%), dar autorii manifestului au fost arestaţi şi judecaţi 18. Comuniştii vâlceni au susţinut ulterior că numai de la „Carpatina” ar fi obţinut 380 de voturi, iar pe judeţ câteva mii, şi că doar lipsa a 500 de voturi i-au lipsit de a trimite un reprezentant în Camera Deputaţilor 19.

• Trimiterea de delegaţii la Craiova, în 1934, care să apere cauza conducătorilor luptelor muncitoreşti din februarie 1933, judecaţi de un Tribunal militar. Din Vâlcea au participat peste 100 de ţărani şi muncitori din comunele Păuşeşti-Măglaşi, Mateeşti şi din oraşul Râmnicu Vâlcea. Prin sentinţa pronunţată, au fost condamnaţi la muncă silnică, pe diferite perioade de timp: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Marin Ionescu-Neică etc.

• Editarea unor publicaţii locale muncitoreşti, precum „Muncitorul” şi „Facla Muncii”. La 10 iunie 1933, reapare ziarul „Muncitorul”, redactat de tipograful Dumitru S. Petrescu, care-i dăduse fiinţă şi între 1924-192820. „Facla Muncii” a apărut în 2 numere (1935). Redactor a fost Ion Gr. Gorun, un ţăran autodidact. La nr. 1 redacţia a fost la Râmnicu Vâlcea dar la nr. 2, redacţia este indicată în comuna Bărbăteşti. Publicaţia a fost interzisă de autorităţi după al doilea număr 21.

• În 1934, guvernul a luat o măsură corporatistă: înfiinţarea Camerelor de Muncă. Instituţia era menită să soluţioneze conflictele de muncă dintre salariaţi şi patroni, ea fiind condusă de muncitori şi patroni. PCR luptă acum pentru un singur lucru: să menţină sindicatele sau, eventual, să capete locuri fruntaşe în noile Camere. Pentru concretizarea primei directive, apare Sindicatul muncitorilor tipografi din Râmnicu Vâlcea, în frunte cu Alexandru Oiţă, Matei Ungureanu, Ionel Apostol, Ştefan Făgărăşanu, Vasile Oproiu şi Ion Lateş. A apărut însă şi Camera de Muncă. Sediul Camerei de Muncă „Oltenia” era la Craiova. Inaugurarea filialei Vâlcea a fost la 22 octombrie 1933, în prezenţa lui Virgil Molin, preşedintele Camerei de Muncă pe ţară, Dem. Dobrescu, primarul Râmnicului şi a lui Mitică Simian, preşedintele Camerei de Comerţ Vâlcea. Filiala vâlceană avea trei secţii, cu câte 10 membri: Secţia I lucrători avea ca preşedinte pe comunistul Iosif Himler, Secţia II funcţionari publici (tot 10 membri, dar nici unul comunist) şi Secţia III meseriaşi (un comunist). Deci, din cei 30 de membri ai Camerelor de Muncă, doar 2 erau comunişti (Iosif Himler, Ilie Stănculescu), 2 erau social- democraţi (Martin Hihm şi Nicolae Ceapă) iar 4 erau consideraţi simpatizanţi comunişti (Jean Toia, Dumitru S. Petrescu, Vasilescu Nicolae, Nae T. Ionescu)22.

• În ziua de duminică, 5 mai 1935, la Râmnicu Vâlcea, pe dealul Capela, a avut loc prima Conferinţă regională UTC din Oltenia 23. Au participat 10 inşi, respectiv delegaţii uteciştilor din Vâlcea, Olt, Romanaţi, Gorj, Dolj, Mehedinţi, Argeş şi Muscel, plus tovarăşa Stela Moghioroş, ca instructor al CC al UTC, precum şi Ion Paicu, utecist de la Turnu Severin, participant din partea regionalei UTC - Oltenia şi care răspundea şi de judeţeana UTC-Vâlcea. Din partea uteciştilor vâlceni a participat doar Ion Lateş, care nu fusese numit încă secretar al uteciştilor vâlceni (Ion Magheru, încă secretarul în funcţie, era...călăuză pentru uteciştii veniţi la conferinţă din afara judeţului). Ion Magheru şi Mihail Mitrea au luat mâncare de la cantina căminului ucenicilor tipografi (mulţi dintre aceştia plecaseră acasă, fiind duminică) şi le-au oferit participanţilor o masă caldă, chiar pe dealul Capela. Securitatea conferinţei a fost asigurată de uteciştii Mihail Mitrea şi Ion Fundescu, care supravegheau spaţiul cuprins de la Statuia Independenţei până la Aleea Castanilor de lângă liceul „Mircea cel Bătrân” de astăzi. Magheru nu a participat la conferinţă din raţiuni „strategice”. El era deja bine cunoscut în oraş drept „comunist”, iar Fundescu era salariat al tipografiei Episcopiei, deci prezenţa lui în preajma instituţiei era perfect firească. Ion Lateş ar fost cel care l-a propus ca secretar regional al UTC- Oltenia pe Nicolae Ceauşescu, pe atunci doar secretar al organizaţiei judeţene Argeş a UTC. Ceauşescu era relativ bine cunoscut de către uteciştii vâlceni. Acesta venise pentru prima dată la Râmnicu Vâlcea în 1934, ca trimis al CC al PCR. A revenit ulterior de mai multe ori aici, făcând misiuni de curierat. De fiecare dată s-a întâlnit cu Mişu Stănculescu, secretarul judeţean al PCR 24. Din februarie 1935, Nicolae Ceauşescu a fost trimis de superiorii săi în Oltenia, ca instructor UTC. Numai că acum, în 5 mai 1935, alegerea lui Ceauşescu s-a făcut...în lipsa acestuia. Această lipsă a fost motivată de „filarea” lui Ceauşescu de către Siguranţă, tocmai când se pregătea să vină la Râmnicu Vâlcea. Toate documentele vâlcene par să indice ideea că Nicolae Ceauşescu a fost ales lider al regionalei UTC Oltenia acum, la 5 mai 1935. În realitate, Ceauşescu nu a fost ales acum şeful regionalei UTC-Oltenia, ci...Stela Moghiroş (s.n.). În iulie 1935, de fapt, viitoarea tovarăşă Moghioroş, acum doar Stela Radosovieschi, a fost arestată. După arestarea ei, în iulie 1935, am rămas eu cu conducerea regionalei, până în decembrie 1935, va mărturisi Nicolae Ceauşescu în autobiografia sa din 1945, scrisă pentru dosarul său de cadre cu mâna proprie 25. NB. Stela Moghiroş era „legătură superioară” (adică era acea persoană de la care un activist primea ordine şi căreia îi raporta îndeplinirea misunilor), deci şefa lui Ceauşescu la UTC. Această tânără era, în realitate, o aventurieră. Facem, deci o scurtă, dar necesară, paranteză, foarte interesantă însă. 


 

Stela Radosoveschi /Moghioroş, aşa cum apare în documentele din Arhivele Securităţii

Estera /Stela Radosoveschi, după numele de fată, s-a născut la 4 aprilie 1909, la Tighina. Tatăl ei, Ianche Iudes Abramovici Radosoveschi, „evreu habotnic”, după cum consemna Siguranţa, era legător de cărţi. Întrebată de poliţie, ea s-a declarat de fiecare dată atee. Mai avea trei surori şi doi fraţi, pe care i-a convertit la comunism, notau poliţiştii desemnaţi să-i cerceteze trecutul. În iulie 1925 a absolvit liceul de fete „Principesa Ileana” din Tighina. În acelaşi an a venit la Bucureşti şi s-a înscris la Facultatea de Litere. A frecventat mai mulţi ani, fără să finalizeze studiile. Între timp se angajase ca funcţionară la Societatea Textilă Română, „întreprindere care oploşeşte comunişti”, după cum nota Siguranţa. În 1929 a fost semnalată pentru prima oară în registrele poliţiei, ca „agitatoare comunistă”. Anul următor a fost arestată de două ori, în martie şi în iunie. Fusese prinsă făcând propagandă comunistă printre tinerii muncitori din întreprinderile textile, la Pirotehnica Armatei, Arsenalul Armatei şi la CFR. Fără domiciliu stabil în Bucureşti şi fără surse de venit, a fost trimisă înapoi în Basarabia. În toamna lui 1931 a plecat legal la Berlin, cu un paşaport eliberat de poliţia Tighina. Pentru continuarea studiilor, a motivat ea scopul călătoriei. În acel timp, la Berlin funcţiona Biroul pentru Europa de Vest al Cominternului. Stela Radosoveschi a fugit din Berlin împreună cu iubitul ei, un comunist german. În lumea comuniştilor internaţionalişti amorul liber era frecvent. Ideologia marxist-leninistă critica inclusiv familia „burgheză” şi milita pentru „revoluţia” relaţiilor dintre sexe. În primăvara anului 1934, ea s-a refugiat la Praga. Pentru că intrase clandestin în Cehoslovacia, poliţia pragheză a expulzat-o la Bucureşti. Judecată de Tribunalul Ilfov în august 1934, a fost achitată. Pentru că nu avea domiciliu în Bucureşti poliţia a trimis-o iarăşi la Tighina. Ca de obicei, a revenit la Bucureşti. În iulie 1935 a fost arestată, împreună cu toată conducerea UTC. În actul de acuzare, Stela conta drept omul de legătură dintre Comintern şi UTC. Judecată în procesul Anei Pauker de la Craiova, a primit o condamnare de 9 ani şi 10 luni de închisoare. A stat în temniţă opt, până în august 1944. După ajungerea partidului comunist la putere, a deţinut mai multe funcţii. Nu de prim-plan, dar importante. A fost, între altele, delegata PCR pe lângă revista Cominformului, intitulată „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară”. Prin Biroul de Informaţii al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti (Cominform), Moscova controla procesul de comunizare al Europei de Est. În iunie 1948, după condamnarea lui Tito ca trădător al comunismului, sediul Cominformului s-a mutat de la Belgrad la Bucureşti. Din 1955 până la pensionare, Stela Moghioroş a fost director general adjunct al agenţiei române de ştiri Agerpres. În timpul regimului Ceauşescu, ea a primit mai multe distincţii. În mai 1971, când se celebrau 50 de ani de la înfiinţarea partidului, a primit medalia „Erou al muncii socialiste”. După război s-a căsătorit cu Alexandru Moghioroş, coleg de lot în procesul din 1936. În anii ’60, când moda soţiilor ilegaliste a trecut, cuplul s­a destrămat. Cei doi au avut împreună un fiu care s-a sinucis 26.

Ulterior, uteciştii vâlceni au aflat de cele discutate la Conferinţa de pe Capela, ei având ca principal loc de întâlnire „ciuperca” de pe una din salciile de pe aleea principală din Zăvoi, de unde era o vedere panoramică, de jur împrejurul Zăvoiului, pe o distanţă de circa 150 de metri. Aceasta „ciupercă” a fost fost stricată imediat după 1960, dar în timpul când Mihail Mitrea a fost primar al oraşului Râmnicu Vâlcea, în 1960 mai precis, a fost refăcută (ea va fi distrusă 10 ani mai târziu, dar va fi refăcută iarăşi prin 2005!).

• Trimiterea de „martori” la procesul de la Craiova, început la 5 iunie 1936. Cei 19 inculpaţi, conform actului de acuzare, au fost: Ana Pauker, Şmil Marcovici, Dimitrie Ganev, Estera Radosoveschi (Stela Moghioroş), Emanoil Kaufman, Andor Bernat, Vilma Kajesco, Donca Simo, Ladislau Adi, Bruc Samoil, Herbach Iancs, Schoen Ernest, Csazsar Ştefan, Ana Csazsar, Naghy Ştefan, Alexandru Moghioroş, Liuba Chişinevschi, Grimberg Leizer şi Alexandru Draghici. Principala acuzaţie care li se aducea comuniştilor de către acuzator, reprezentat de colonelul-magistrat Popescu-Cetate, era aceea de "activitate împotriva Statului Român şi tulburarea liniştii publice". Acuzaţii comunişti beneficiau de susţinerea unei echipe de 24 de avocaţi, majoritatea din Bucureşti, în frunte cu Lucreţiu Pătrăşcanu şi Ion Gheorghe Maurer. Propaganda comunistă miza pe o desfăşurare cât mai îndelungată a procesului, citând în instanţă 6.000 de martori (!). Printre ei s-au aflat personalităţi din toate partidele politice româneşti, dar şi simpli curioşi. De la Vâlcea au fost trimişi mai mulţi ţărani din Sărăcineşti 27. La finele procesului, care a durat o lună, cu câte două sedinţe pe zi, cei trei lideri ai Secretariatului PCR, în frunte cu Ana Pauker, au primit pedeapsa maximă pentru genul de infracţiune la care erau încadraţi: 20 ani înschisoare şi amendă 100.000 de lei pentru "tulburarea ordinii publice", fiecare. Ceilalţi acuzaţi comunişti au primit pedepse de la cinci la nouă ani de închisoare. Totalul pedepselor acordate de către Consiliul de Război al Corpului I Armată însuma 155 de ani de închisoare, 190 de ani interdicţie corecţională şi 3 milioane de lei despăgubiri civile.

• Sprijinirea materială a deţinuţilor politici de la Ocnele Mari, în toată perioada de până la 23 august 1944. Şi să nu uităm că între anii 1935-1936, aici au fost deţinuţi Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica. Legăturile cu aceştia se făceau prin Mişu Stănculescu şi Silvia Chirtop, soţia lui Petre Chirtop, dar care se dădea drept verişoara lui Dej 28.

B) 1936-1938, etapa Iosif Himler

Iosif Himler era membru de partid din 1933 (având numele conspirativ „Ioşca”- odată ce intra în mişcarea comunistă, adeptul trebuia să renunţe la propriul nume, în favoarea unuia conspirativ). În 1934 a devenit, deci, al doilea secretar al Comitetului Judeţean al PCR Vâlcea. Se născuse la 13 februarie 1892 la Tg. Mureş dar devenise vâlcean prin căsătorie, în 1911, când a luat de nevastă pe Anica Popa din Câineni. Era de origine germană şi de religie catolică. S-a stabilit la Râmnicu Vâlcea pe strada Remus Belu nr. 9. Care fusese atuul său în faţa lui Stănculescu? A înfiinţat în 1933 la Râmnicu Vâlcea Liga Muncii, pentru care a şi candidat la alegerile din 1933. Regionala era nemulţumită de Stănculescu pentru sprijinul mai mult decât modest pe care comuniştii vâlceni îl aduseseră greviştilor ceferişti şi 
petrolişti din 1933, deşi muncitori ceferişti erau destul de mulţi şi la Râmnicu Vâlcea. Comuniştii însă...nu. Erau doar vreo 22 de comunişti şi 5 utecişti. Cu o asemenea forţă nu porneşti la luptă. Spre comparaţie, Partidul Socialist Unitar avea tot acum 83 de membri, adică era de circa patru ori mai puternic. La sfârşitul anului 1934 activau însă în judeţ 42 de membri de partid, numărul simpatizanţilor fiind de 50-60, iar al uteciştilor de 8 29. Care a fost evoluţia ulterioară a lui Himler? În 1941 a făcut puşcărie timp de două luni datorită unei remarci deplasate privind eliberarea Basarabiei de către armata română. Le-a executat la penitenciarul din Râmnicu Vâlcea, lucrând mobilă pentru directorul închisorii 30. În mai 1946 a devenit primarul oraşului Râmnicu Vâlcea, până în 1947, după ce s-a ocupat un timp de organizarea mişcării sindicale (1944-1946) în cadrul Confederaţiei Generale a Muncii, la nivelul judeţului Vâlcea. În 1944, este pus pe linie moartă tot de către Mihail Roşianu, pe considerentul că era beţiv. A fost trecut la Consiliul sindical (el întemeiase în 1920 sindicatul de la cea mai importantă întreprindere vâlceană, Carpatina-Brezoi). A murit la 14 februarie 1970.

Palmaresul revoluţionar al acestei etape cuprinde acţiuni precum:

• Organizarea de către judeţeana Vâlcea a PCR a „Blocului pentru Apărarea Libertăţilor Democratice” (BALD). Blocul fusese constituit la 1 mai 1935, în Bucureşti, din iniţiativa unor intelectuali comunişti în frunte cu Petre Constantinescu-Iaşi. Va fi dizolvat în noiembrie 1936. Organul său de presă era ziarul „Blocul”. BALD a militat pentru apărarea libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti, mărirea salariilor muncitorilor, acordarea de pământ ţăranilor săraci, amnistierea deţinuţilor politici, pentru pace, menţinerea alianţelor tradiţionale ale ţării.

Preşedintele BALD Vâlcea a fost Iosif Himler, secretar fiind Vasile Oproiu 31. Organizaţia vâlceană a cuprins „Uniunea micilor industriaşi şi patroni”, condusă de Nae T. Ionescu (simpatizant comunist), „Asociaţia pensionarilor militari şi a mutilaţilor din primul război mondial”, în frunte cu Dumitru Măldărescu, directorul ziarului „Pandurul”. Ţărănimea era organizată în comitete săteşti, fiind reprezentată în Bloc de comunistul Ion Gorun, care locuia la ţară, la Mateeşti. Tineretul BALD a avut chiar o organizaţie proprie, constituită în frunte cu uteciştii Ion Lateş şi Ion Magheru. Blocul a avut organizaţii la Râmnicu Vâlcea, dar şi la Drăgăşani, Brezoi, Călimăneşti, Olăneşti, Govora, Ocnele Mari, Horezu. Au fost constituite comitete comunale ale blocului şi în localităţile Ioneşti, Stăneşti, Cerna, Zmeurat, Mihăieşti, Alunu, Olăneşti, Şirineasa, Orleşti şi Câineni 32. Secţiunea Blocului Democratic din Râmnicu Vâlcea a desfăşurat o activitate interesantă, mai ales în lunile ianuarie şi februarie 1936, când s-au desfăşurat conferinţe, s-au difuzat manifeste în rândul muncitorilor de la Ocnele Mari, de pe Valea Lotrului etc 33. În 1935, BALD Vâlcea propune organizaţiei PNŢ Vâlcea un acord de colaborare pentru înlăturarea lui Guţă Tătărescu de la guvernare.

• Participarea comuniştilor vâlceni la Uniunea Democratică. În 1936, Blocul este desfiinţat. În locul lui apare însă Uniunea Democratică (1937-1938), care avea aceleaşi obiective precum Blocul. Uniunea avea sediul central în str. Elena Cuza nr. 60 din Bucureşti, fiind condusă de tapiţerul Barbu Rădulescu. La Râmnicu Vâlcea, secţiunea Uniunii avea în frunte pe învăţătorul Mihail Roşianu din Mateeşti. Ea a fost creată în iulie 1937, dar mai corectă ar fi data de 5 februarie 1938. Organizaţia a preluat rolul şi atribuţiile Blocului Democratic. La 18 februarie 1938 au fost create alte două organizaţii locale ale Uniunii Democratice la Brezoi şi Călineşti. Colaborarea dintre comunişti şi ţărănişti continuă şi în 1937, dar Iuliu Maniu încheie faimosul „pact” cu legionarii. Naţional-ţărăniştii vâlceni erau în imposibilitatea de a-l dezavua şi de a cere aderenţilor din judeţ să-l respingă. Comuniştii vin în ajutorul ţărăniştilor publicând în ziarul „Pandurul” manifestul „Tineretul în viaţa politică”, semnat de Vasile Oproiu (care în mod fraudulos semnează ca secretar al tineretului naţional-ţărănesc, fapt pe care îl va recunoaşte singur mai târziu), demascând politica „fascistă” a legionarilor şi dând orientare alegătorilor naţional-ţărănişti să nu-i voteze. Legăturile cu naţional-ţărăniştii sunt continuate şi în 1938, în timpul guvernului Goga-Cuza, când Uniunea Democrată şi organizaţia naţional-ţărănistă vâlceană depun o listă comună, pentru alegerile ce trebuiau să aibă loc la 2 martie 1938. Din listă făceau parte: Mihail Roşianu, Ion Marina, Iosif Andreescu şi comuniştii Iosif Himler şi Vasile Oproiu.

C) 1938-1945, etapa Petre Chirtop

Anul 1938 va aduce schimbări importante pentru România. În martie 1938, odată cu instalarea regimului monarhic autoritar, toate partidele şi organizaţiile politice şi-au încetat activitatea 34. În 1940, organizaţia judeţeană comunistă dispunea de un efectiv de 36 de cadre, din care 22 în raza oraşului Râmnicu Vâlcea şi în satele şi comunele din jur, 7 la Brezoi, 3 la Ocnele Mari şi câte 2 la Drăgăşani şi la Horezu 35. Cei mai cunoscuţi comunişti vâlceni au fost acum:

Petre Chirtop, tâmplar (este al treilea tâmplar, şef al comuniştilor vâlceni!), născut la 6 iunie 1900 în comuna Fofeldea, judeţul Sibiu. A început munca de partid din 1933 (când s-a implicat în promovarea Ligii Muncii la alegerile din 20 decembrie 1933), când devine şi membru de partid. A fost responsabilul cu munca sindicală în cadrul Biroului ales în 1934. Din 1938 este ales secretar al Comitetului Judeţean de partid. Îi va conduce pe comuniştii vâlceni până în 1945. Chirtop avea un trecut „revoluţionar”: fusese închis pentru propagandă comunistă în 1942, timp de 6 luni, la Caransebeş (unde s-a întâlnit cu Dej, Maurer, Teohari Georgescu şi cu colonelul Precup) şi la Văcăreşti (unde i-a cunoscut pe Vasile Vâlcu şi pe Alexandru Joja). Din parcursul său politic ulterior semnalăm: a reprezentat PCR, în 1944, în cadrul Blocului Naţional Democrat, filiala constituită la Râmnicu Vâlcea, adică a făcut parte din alianţa care a dus la realizarea actului de la 23 august 1944 36.


A fost înlăturat de la şefia comuniştilor vâlceni de către Mihail Roşianu, care aflase de intenţia Comitetului Central de a-l numi pe Chirtop şef al Regionalei Oltenia (Chirtop chiar pretindea că, neoficial, el condusese regionala Oltenia, între 1938-194437) în locul lui. Venit la Craiova, în martie 1945, pentru a fi „uns” şeful Regionalei, Chirtop este întâmpinat în gară de către Roşianu şi expediat înapoi la Râmnicu Vâlcea, pe motiv că situaţia din judeţ ar fi fost instabilă (!). Roşianu este reconfirmat, în absenţa lui Chirtop, ca şef al Regionalei. Ulterior, Constantin Agiu i-ar fi mărturisit lui Chirtop de intenţia Comitetului Central în privinţa numirii lui ca şef al Regionalei, în cadrul întrunirii de la Craiova, ca şi nedumerirea acestuia
privind absenţa lui Chirtop38. Acesta a devenit însă conducătorul sindicatelor agricole din judeţ, funcţie deţinută pînă în 1948.

Palmares revoluţionar al acestei etape:

• Sediul regionalei comuniste Oltenia se mută la Râmnicu Vâlcea. În martie
1939, Ion Popescu-Puţuri a primit sarcina din partea C.C. al PCR să se ocupe de reorganizarea mişcării comuniste din această parte a ţării. În urma numeroaselor arestări din rândul cadrelor Regionalei Craiova, Comitetul Central a hotărât să mute sediul acesteia de la Craiova la Râmnicu Vâlcea, încredinţând această sarcină lui Mihail Roşianu, care, în vederea acestei operaţii, a convocat o conferinţă a Regionalei în casa parohială a Bisericii Sf. Gheorghe (Emil Avrămescu nr. 4). Din partea C.C. al PCR a participat Constantin Agiu 39.

Mihail Roşianu, comunist de manieră conspirativă din 1937, inspector şcolar pe judeţele Gorj şi Vâlcea, este cel care a condus acţiunea de evadare a lui Dej din lagărul de la Tg. Jiu. După 23 august 1944 a deţinut numeroase funcţii în aparatul de partid şi de stat




NB. Anii 1940-1944 sunt fără „palmares revoluţionar”. În 1944, Armata Roşie ocupase Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţa. După care, în 1941, România a intrat în război contra URSS. Subordonarea faţă de interesele Moscovei, înscrisă în statutul partidului încă de la înfiinţare, a fost respectată în timpul războiului, chiar cu riscul dispariţiei partidului. În iunie 1941, singuri comuniştii au considerat că intrarea României în război reprezintă o eroare. Oricum, comuniştii vâlceni au considerat şi ei că mutilarea teritorială a României din 1940 era o „stingere” paşnică a litigiului cu Sovietele. Cominternul recomanda comuniştilor români organizarea de sabotaje, dar aceştia nu păreau dornici să le aplice. Poate şi debilitatea lor numerică îi împiedica să facă asta.Comuniştii nu au riscat acţiuni spectaculoase. Nucleul lor s-a dovedit un embrion de putere care la sfârşitul războiul s-a arătat extrem de folositor sovieticilor.

• La 20 iunie 1944, Blocul Naţional Democrat vâlcean a fost creat în casa avocatului liberal Tică Ştefănescu. El era format din preotul Ion Marina (PNŢ) - preşedinte, Tică Ştefănescu (PNL), Anton Diaconescu (PSD-Titel Petrescu) şi Petre Chirtop (PCR)40.

• Organizarea evadării lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din lagărul de la Târgu Jiu (12 august 1944). Dej era, practic, şeful comuniştilor români în 1944. Tocmai scăpase de grija anihilării secretarului PCR în funcţie, Ştefan Foriş. Acest lucru fusese realizat de Emil Bodnăraş la 4 aprilie 1944, de unul singur, Foriş, ca şi ajutoarele lui imediate, acceptând, ca hipnotizaţi, mazilirea. Dej a stat o zi la Milostea în casa lui Constantin Ţundrea, apoi în comuna Râmeşti, într-o livadă, unde era casa învăţătoarei Maria Ionescu. Această femeie i-a găzduit pe Dej şi pe ceilalţi evadaţi timp de 10 zile. Pe 24 august 1944, Dej se afla la Râmnicu Vâlcea, fiind bine primit de părintele Ion Marina, parohul Bisericii „Sf. Gheorghe” din centrul oraşului (ulterior, pentru ospitalitatea sa, va fi răsplătit cu titlul de...patriarh al României). Drumul până la Bucureşti a fost făcut cu maşina lui Petrişor Iliescu, moşier din Bărbăteşti. Acesta i-a dus pe Dej, Roşianu şi Maurer până la locuinţa lui Bodnăraş din cartierul Vatra Luminoasă.

Învăţătoarea Maria Ionescu, cea care l-a găzduit 10 zile pe evadatul Gheorghe Gheorghiu-Dej, în casa sa de la Râmeşti, între 14-24 august 1944

Maşina lui Petrişor Iliescu cu care Gheorghiu-Dej a ajuns la Bucureşti pe data de 24 august 1944


• Încercarea, în primăvara anului 1944, de capturare a tezaurului României aflat la Tismana (circa 320 tone aur), pe motiv că Ion Antonescu ar fi intenţionat să-l evacueze în Spania. Evenimentul a fost crucial pentru destinul unor persoane importante ale comunismului vâlcean, precum Ion Marina şi Mihail Roşianu.

Câţi comunişti erau în Vâlcea înainte de 23 august 1944? La 23 august 1944, Vâlcea număra 50-60 de comunişti şi simpatizanţi, care locuiau, aproape toţi, în oraşul capitală de judeţ. Râmnicu Vâlcea era deci al doilea centru comunist al ţării, după Bucureşti, unde erau circa 80 de comunişti. Desigur... pentru istorie, iată lista celor „40 de membri de partid şi simpatizanţi din oraşul Râmnicu Vâlcea” la 23 august 1944, aşa cum o prezintă chiar Petre Chirtop, secretarul Comitetului Judeţean al PCR-Vâlcea: 1. Petre Chirtop, 2. Iosif Himler, 3. Ilie Stănculescu, 4. Gheorghe Belu, 5. Nicolae Dobrescu, 6. Ion Sandu, 7. Ana Stănculescu, 8. Ana Himler, 9. Silvia Chirtop, 10. Roza Gobel, 11. Ana Cristea, 12. Pandele Frăsineanu, 13. Constantin Daneş, 14. Gheorghe Iancu, 15. Ioan Iepure, 16. Molnar, 17. Ion Marina (este viitorul patriarh Justinian Marina), 18. Titi Marina, 19. Ion Lateş, 20. Paraschiva Lateş, 21. Ion Magheru, 22. Vasile Mânzu, 23. Grigore Mihalcea, 24. Virgil Codreanu, 25. Constantin Oprescu, 26. Mihai Prijbeanu, 27. Dumitru Văcaru, 28. Toma Tuie, 29. Mateiu, 30. Cerbu, 31. Ciment, 32. Ion Petrescu, 33. Achim Enache, 34. Măgureanu, 35. Badea Marinescu, 36. Petre Drăgan, 37. Abramovici, 38. Nicolae Anghel, 39. Anton Ulbrecht, 40. Mihai Biro 41. Lumea comunistă interbelică era o lume închisă. Comunismul vâlcean era unul de familie, printre comunişti aflându-se multe dintre soţiile celor de mai sus: Ana Stănculescu, Ana Himler, Paraschiva Lateş şi Silvia Chirtop, Ana Belu, fiind sora lui Gheorghe Belu (născută în 1908). Deci, 1/4 dintre comunişti însemna, de fapt, 5 familii de comunişti. Cu toate „eforturile”, numărul comuniştilor nu a depăşit, la Vâlcea, până în 1944, cifra de 50-60, cu tot cu simpatizanţi 42. Foarte mulţi au ajuns în mişcarea comunistă prin relaţii interpersonale (vezi cazul tipografilor sau al tâmplarilor vâlceni sau grupul comuniştilor din satul Mateeşti). Mai erau şi alţii? S-ar părea că da. Este grupul oportuniştilor.

Oportuniştii! Mai rămâne de rezolvat o problemă. „Lista celor 40” şi documentele consultate de autorul acestui studiu nu pomenesc nimic de o serie de „recunoscuţi” comunişti ilegalişti vâlceni. Ei fac parte din rândul intelectualilor care până la 23 august 1944 au fost conformişti, dar după această dată şi-au revendicat merite de...ilegalişti. Deşi nu a activat în rândul comuniştilor vâlceni, să amintim, totuşi, că secretarul general al comuniştilor români la 23 august 1944 era vâlceanul Constantin Pârvulescu. Marii comunişti „oportunişti” vâlceni au fost:

■ Ion Marina - Deşi invocat de Chirtop printre cei 40 de comunişti râmniceni, se cuvine o menţiune specială fiind, de fapt, un oportunist convertit la comunism după 23 august 1944. Se ştia totuşi că, departe de a fi un simplu „popă de ţară", preotul Ion Marina, după ce terminase Seminarul şi fusese preoţit, îşi luase licenţa în Teologie la Bucureşti. Slujise opt ani în comuna Băbeni, fusese şi învăţător în satul Olteanca, însă încă din 1933 - de la vârsta de 32 de ani - fusese numit paroh al bisericii „Sfântul Gheorghe" din Râmnicu Vâlcea. Ulterior, deţinuse funcţiile de director al Seminarului, respectiv al tipografiei episcopale din Râmnic şi colabora cu articole la reviste şi ziare. Uluitoare ne apar astăzi participările sale la două reuniuni ale Comitetului Internaţional Antifascist desfăşurate la Geneva, în 1936, respectiv, la Paris, în 1938. Preotul Ion Marina îşi datora participarea la cele două reuniuni calităţii sale de membru al Partidului Naţional Ţărănesc, fiind foarte apropiat de unul dintre lideri - Ion Mihalache. Mitropolitul Bartolomeu V. Anania, un apropiat al patriarhului Justinian, pe care l-a evocat cu neşters devotament, a spus şi a scris că preotul Ion Marina nu s-ar fi întâlnit cu Gheorghiu-Dej la 24 august 1944 dacă maşina în care se afla acesta după evadarea din lagărul de la Târgu Jiu nu s-ar fi defectat în apropierea locuinţei preotului Marina, care i-a adăpostit acolo câteva ore. Povestindu-şi amintirile referitoare la evadarea lui Dej, patriarhul Justinian spune că nu-l cunoscuse pe acesta până în august 1944 şi evocă şi el o maşină, care se stricase... Nu reiese, însă, din spusele sale, că Gheorghiu-Dej, odată scăpat din lagărul de la Târgu Jiu, trebuia să ajungă, conform unui itinerariu precis, acasă la preotul Ion Marina din Vâlcea. În perioada dinainte de 23 august 1944 a fost membru al PNŢ, fiind un adept al liniei de stânga, ţărăniste, a lui Ion Mihalache (care în 1942-1944 îl susţinea pentru scaunele episcopale de Curtea de Argeş şi de Bălţi), dar a cochetat şi cu mişcarea comunistă ilegală, în casa lui organizându-se adesea întâlniri conspirative separate ale ambelor partide şi chiar ale legionarilor, preotul Marina bucurându-se de protecţia şefilor Poliţiei şi Siguranţei oraşului.

■ Mihail Roşianu este cel care, în august 1944, ajutase la evadarea lui Dej din lagărul de la Târgu Jiu. A făcut parte din primul Comitet Central al PCR ales în octombrie 1945 la Conferinţa Naţională a PCR. Unul dintre băieţii lui, Ion, prin ’46-47, era şeful de cabinet al lui Ion Gheorghe Maurer şi va ajunge ministrul Cultelor (1977-1984). Roşianu era foarte apropiat de Dej şi prin faptul că fiica lui, Sabina, de profesie medic, era prietena Licăi Gheorghiu 43. A fost doar adjunct al ministrului Învăţământului public (29 aprilie 1948 - 3 martie 1949), Gheorghe Vasilichi - muncitor petrolist, total nepotrivit pentru funcţia pe care o deţinea, ştiut fiind şi faptul că Vasilichi avea doar patru clase primare. Roşianu era cel puţin învăţător, devenit apoi, extrem de rapid, profesor universitar! În această calitate, Roşianu a fost cel care a recomandat inspectorilor judeţeni scoaterea icoanelor din şcoli, dar cu mare prudenţă (el a recomandat ca „icoanele se pot face uitate cu ocazia curăţeniei prin şcoli, iar în locul lor s-ar putea pune tablourile conducătorilor noştri”) 44. A fost şi preşedinte al Comitetului Radio (29 martie 1952-28 octombrie 1953). Mai mult timp a fost ambasador în Bulgaria (1956-1961) şi Ungaria (1961-1966).

Roşianu a fost însă, pentru momentul de început al comunizării judeţului Vâlcea, un adevărat „Dej local”. A înlăturat cu multă dibăcie pe toţi pretendenţii la şefia Regionalei Oltenia: Petre Chirtop, Ilie Stănculescu, Iosif Himler, adică pe toţi cei care aveau o vechime mai mare decât el, ca ilegalişti, în partid şi erau cei care „activaseră” între 1932-1944, pe faţă, şi nu sub paravanul ţărăniştilor 45. Fost deputat naţional-ţărănist, fost lider al organizaţiei ţărăniste judeţene, Roşianu apare la 23 august 1944 ca un fel de „cârtiţă” a comuniştilor, care a săpat din interiorul partidului naţional-ţărănesc - cel mai important adversar al comunismului românesc interbelic din punct de vedere doctrinar, căci venea cu o construcţie ideologică foarte populară, cea a statului ţărănesc -, la pieirea partidului propriu. Cert este că Roşianu a fost cel care a dictat politica de cadre la Vâlcea, mult timp după 23 august 1944. Moare în 1973.

■ Vasile Oproiu - Născut la 3 februarie 1910, la Gruiu Muşeteşti-jud. Gorj, era un protejat al lui Mihail Roşianu. Venise în partid destul de târziu, după ce Armata Roşie intrase în România (refuzase să intre în partid şi în 1936, şi în 1943). Fusese mai întâi militant social-democrat. În 1931, când s-a înfiinţat secţia Vâlcea a PSD, cu Alexandru Oiţă preşedinte, Vasile Oproiu era responsabil cu tineretul (comuniştii au susţinut mai târziu că el a răspuns însă, în acelaşi interval de timp, de...utecişti !). Era finul lui Mitică Simian, mare capitalist vâlcean, cel care se oferise să finanţeze partidul cu 3 milioane de lei, în 1944. Nu a făcut însă pasul spre comunişti decât în 1944 (ulterior i se va conferi o vechime în partid din...1933). De acum încolo devine foarte activ politic. Este conducător al FND-Vâlcea (1944-1949) şi unul dintre delegaţii Vâlcii la congresul de unificare a PCR cu PSD şi de creare a PMR (1948). A fost secretarul judeţenei de partid în 1948, după unificarea PCR cu PSD, o scurtă perioadă de timp. În 1949, Comisia de verificare a propus trimiterea lui într-o altă „judeţeană”, deoarece în trecut, la Vâlcea, lucrase cu elemente provenite din PNŢ. Devine apoi prim-secretar al Comitetului Judeţean Ialomiţa (1949-1950), secretar al Comitetului orăşenesc Bucureşti al PCR (1950-1953), activist în Corpul de control al miniştrilor Petru Borilă, Alexandru Sencovici, Ştefan Voitec, Ianoş Fazekaş, Bucur Şchiopu (1954-1968). Decorat cu „Steaua Republicii” (1949) şi „Ordinul Muncii” (1964). A avut şi o intensă activitate publicistică. Fiica sa, Magda Oproiu, s-a măritat cu un vâlcean, Ioan Totu, născut la 14 mai 1931 la Oteteliş, care va ajunge mai târziu viceprim-ministru al guvernului (1982-1986), apoi ministru de externe al României (1986-1989). De meserie, Oproiu era tipograf. Este interesant şi faptul că, prin anii ’60-’63, Dej trece la eliminarea vechilor ilegalişti. Într-o vreme în care prestigiul era conferit de activitatea clandestină anterioară, Dej a încercat şi din acest punct de vedere să fie cel mai important comunist. Printre cei reanalizaţi este şi Oproiu, care nu îşi poate dovedi prea uşor activitatea ilegalistă. El cere însă ajutorul patriarhului Justinian care, în 1963, îi dă o „adeverinţă” despre legăturile şi conlucrarea politică cu Oproiu, înainte de 23 august 1944.

■ Ion Pătrăşcoiu - Născut la 13 iulie 1903 în comuna Horezu, era preot la Nisipi-Măciuca din 1925, comunist din 1937, a făcut parte din BND; prefect de Vâlcea între 1946-1949. Motivul? Din cauza faptului că a fost membru al Frontului Plugarilor, devenind chiar şeful organizaţiei judeţene. Este drept, frontiştii erau tot...comunişti.

■ Dumitru Cumpănaşu - Născut la 6 iulie 1900, în localitatea Grădiştea din judeţul Vâlcea. După absolvirea şcolii din comuna natală, a urmat cursurile Seminarului Teologic din Râmnicu Vâlcea. Până în 1939, a fost învăţător şi preot, activând timp de 12 ani în rândurile Partidului Naţional Ţărănesc. După acea dată a aderat la doctrina PCR- aflat în ilegalitate, care i-a promis un viitor strălucit. A făcut parte din grupul de activişti care, în august 1944, a executat planul de evadare al fruntaşilor comunişti din lagărul de la Târgu Jiu. Începând cu 23 august 1944, părintele Dumitru Cumpănaşu a muncit ca secretar PCR la plasa Grădiştea. După o scurtă perioadă ca preşedinte al Federaţiei Cooperatiste Râmnicu Vâlcea, a fost promovat ca membru în comitetul de partid al regionalei PCR Oltenia. Între anii 1945 şi 1949, ocupă înalta funcţie de prefect de Dolj. Până în anul 1952, a lucrat ca inspector general în cadrul Ministerului de Interne şi subsecretar de stat într-un colectiv din care mai făceau parte exponenţii inchiziţiei comuniste, în frunte cu Teoharie Georgescu, Alexandru Drăghici, Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi şi alţii. Toţi promiteau că vor binele poporului. Dumitru Cumpănaşu şi-a continuat activitatea la Ministerul Agriculturii, care se extindea pe măsură ce socializarea agriculturii făcea noi victime. A murit în 1986. Fiul său, Ion Cumpănaşu, a fost ultimul „ministru” comunist al Cultelor (1984-1989, titlul exact era de preşedinte al Departamentului Cultelor, cu rang de ministru). - resursă în conexiune incl. cu mai multe foto: Vechile consemnări ale țărănistului/ comunistului Dumitru Cumpănașu*/ Grădiștea/ Vâlcea

■ Carp Greaceanu este bunicul lui Eugen Florescu, mare hingher ideologic comunist din perioada Ceauşescu 46; până la 23 august 1944, Carp Greceanu a fost la ţărănişti.

Toate cazurile de comunişti ilegalişti menţionate mai înainte au apărut ca urmare a sporirii panteonului comunist după 1965. La Congresul al IX-lea al PCR, din 1965, primul după alegerea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar general al PCR, s-a decis extinderea grupului de ilegalişti. Până atunci, doar 1209 de persoane erau considerate strict membri de partid cu stagiu din ilegalitate (ilegalişti propriu-zişi). Prin decizia Congresului, în următorii trei ani li s-a mai acordat statutul de ilegalist la încă 3180 de persoane (printre care şi cei trei vâlceni mai-sus numiţi), rezultând un total de 4209 de membri ai PCR. Calitatea de ilegalist a fost în ultimă instanţă o chestiune administrativă, guvernată de reguli modificate în mai multe rânduri, funcţie de momentul politic. Au fost făcuţi acum „ilegalişti” şi simpatizanţii, toţi cei de la partidele de stânga (socialişti, social-democraţi, ba chiar şi mulţi ţărănişti). Între timp, unii trecuseră la cele veşnice, fără ca situaţia lor să fi fost consfinţită definitiv de instanţele abilitate ale partidului. Evident, câţi ilegalişti vor fi fost în realitate este aproape imposibil de cunoscut. De fapt, înainte de 23 august 1944, în judeţul Vâlcea nu erau decât două celule de partid, una la Fabrica de cherestea de la Brezoi şi alta la fabrica „Oprea Simian” din Râmnicu Vâlcea. Atât.

Casele conspirative. O problemă spinoasă a comuniştilor era găsirea unor case conspirative, unde urmau să se întâlnească activiştii pentru discuţii, conversaţii consemnate în limbajul de partid ca „şedinţe”. Bunăvoinţa gazdei se câştiga, de obicei...cu bani. Dar şi riscurile asumate de gazdă erau mari. Nu puţine au fost cazurile în care gazda a fost arestată şi întemniţată pentru „favorizarea infractorului”. La Vâlcea, aceste case conspirative au fost:

■ Locuinţele lui: Ilie Stănculescu (str. Tabaci), Iosif Himler (str. Remus Belu), Petre Chirtop (str. Nicolae Iancovescu, nr. 6), Ion Marina (casa parohială din Emil Avrămescu, nr. 4; aici ar fi avut loc conferinţele regionale în 1938 şi 1939), Constantin Oprescu (în piaţa oraşului), Cornelia Sandu (str. Remus Belu), Emil Ştefănescu (fost membru legionar), Gheorghe Belu (str. Dr. Filipin, nr. 7), Gheorghe Iancu (str. Libertăţii, nr. 32), Pandele Frăsineanu (str. Mareşal Prezan, nr. 7);

■ Dealurile Capela, Petrişor, marginea Oltului, pădurea Goranu;

■ Altarul Bisericii „Toţi Sfinţii” (!) 47.

Casa parohială a Bisericii Sf Gheorghe din Râmnicu Vâlcea. La 24 august 1944, aici a fost găzduit câteva ore Gheorghe Gheorghiu-Dej, de către preotul Ion Marina, devenit apoi patriarhul Justinian al României

Sursa: Sorin Oane/ revista Buridava nr. 11/ 2013-2014/ ProEuropeana/ Biblioteca Digitală a publicațiilor culturale; studiul în pdf cu tot cu imaginile inserate mai (și în formatarea autorului), la această legătură.

BIBLIOGRAFIE

Petre Bardaşu, Din lupta comuniştilor vâlceni pentru stăvilirea pericolului fascist (1934-1940), în Studii vâlcene, nr. II/1974, p. 99-110.

Petre Bardaşu, Gheorghe Simeanu, Brezoi. 100 de ani de industrie forestieră, Tipografia Rm.Vâlcea, 1973.

Lavinia Betea, Alexandru Bîrlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu, Ed. Evenimentul românesc, Bucureşti, 1997.

Romus Dima, Mişcarea muncitorească din Oltenia, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1982.

Gheorghe Dumitraşcu, Principalele obiective ale organizaţiei Vâlcea a P.C.R. în perioada 1934-1940, în Studii vâlcene, IV/1980, p. 69-74.

Gheorghe Dumitraşcu, Aspecte privind mişcarea muncitortească din judeţul Vâlcea în anii crizei economice (1929-1933), în Buridava, nr. 4/1982, p. 171­180.

Gheorghe Dumitraşcu, Unele organizaţii de masă legele şi ilegale create, conduse sau influenţate de P.C.R. în judeţul Vâlcea în perioada interbelică, în Studii vîlcene,V/ 1982, p.102.

Gheorghe Dumitraşcu, Noi forme organizatorice şi politice folosite de secţiunea Vâlcea a P.C.R. în condiţiile muncii ilegale (1924-1928), în Studii vâlcene, VII/1985, p. 100 -101

Titu Georgescu, Organizaţii de masă legale conduse sau întemeiate de P.C.R. 1932-1934, Ed. Politică, Bucureşti, 1967.

Liviu Grigorescu, Politica de laicizare a slujitorilor bisericii şi a credincioşilor, în Analele Sighet 7. Anii 1949-1953. Mecanismele terorii, Fundaţia Academia civică, Bucureşti 1999.

Serghie Iandola, Memorile fostului şef al Siguranţei vâlcene, în Curierul de Vâlcea nr. 968 din 13-14 nov.1993, p. 3.

Horia Nestorescu-Bălceşti, Bibliografia presei vâlcene, în Studii vâlcene, nr. 1/1971.

Horia Nestorescu-Bălceşti, Bibliografia presei vâlcene 1875-1970, în Studii vâlcene, nr.2/1972, p. 75-184.

N. Răducu, Un manifest al Ligii Muncii-Râmnicu Vâlcea din 1933, în Studii vâlcene 2/1972, p. 147-149.

Mihail Roşianu, Ne pregătim pentru marele preludiu. Insurecţia, în Orizont supliment (Rm.Vâlcea), aprilie 1971, p. 5.

Mihai Toartă, Ion Lateş, în Anale de istorie, nr.6/1972, p. 227.

___________________

* Sorin Oane, profesor, doctor în istorie, Rm. Vâlcea. 

2 Dima 1982, p. 178. 

3 Dumitraşcu 1985, p. 100-101.

4 Petre Chirtop, Memorii de activitate (caiet cu notiţe scrise de mâna autorului, în 1977, caiet aflat în posesia autorului acestui studiu), p. 71. 

5 Dumitraşcu 1982a, p. 173; Bardaşu, Simeanu 1973, p. 107. 

6 Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (în continuare A.C.N.S.A.S), fond I 4593, f.10-18. â

7 Petre Chirtop, Conspecte despre activitatea dusă de Comitetul de partid din judeţul Vâlcea între 1933-1948 (al doilea caiet cu memoriile lui Chirtop, caiet aflat în posesia autorului acestui studiu), p. 29. 

8 A.C.N.S.A.S., fond I 4476, f. 4.

9 Bardaşu 1974, p. 104. 

10 Mihail Mitrea, Mărturisesc că am trăit şi am văzut visul împlinit (document dactilografiat aflat în posesia autorului acestui studiu), p. 12. 

11 Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţionale (în continuare D.J.V.A.N)., fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 16/1925, f.25 

12 Nestorescu-Bălceşti 1972, p. 102. 

13 D. J.V.A.N., fond personal Vasile Oproiu, np. 

14 Petre Chirtop, Memorii de activitate, p. 44. 

15 Mihail Mitrea, op. cit, p. 16. 

16 Toartă 1972, p. 227, Mitrea Mihail, op. cit. p. 16-18. 

17 Georgescu 1967, p. 21. 

18 Răducu 1972; D.J.V.A.N., fond Manuscrise, Jurnalul lui Iosif Himler (manuscrisul nr. 85), p. 53. 

19 D.J.V.A.N., fond personal Vasile Oproiu, np. 

20 D.J.V.A.N., fond personal Vasile Oproiu, np. 

21 Nestorescu-Bălceşti 1971, p. 102. 

22 D.J.V.A.N., fond personal Vasile Oproiu, np. (sunt două dosare cu câteva pagini dactilografiate despre activitatea revoluţionară interbelică a autorului. Mărturiile lui Oproiu sunt din anul 1970). 

23 Mihail Mitrea, op. cit, p. 9-11 (toate amănuntele despre acest eveniment provin de la mărturiile lui Mihail Mitrea, care este viitorul primar comunist al Râmnicului, dintre anii 1958-1962)

24 Dima 1982, p. 231-235. 

25 Ceauşescu şi modelele lui feminine; Ofelia Manole, Stela Moghioroş, Ileana Răceanu., vezi şi: http://ceausescunicolae.wordpress.com/2011/07/27/ceausescu-si-modelele-luifeminine-ofelia-manole-stela-moghioros-ileana-raceanu-vezi-ce-frumoasa-a-fost-elenaceausescu-in-1944/

26 Mihail Mitrea, op. cit, p. 11 (Mitrea îl face pe Ceauşescu reprezentant al uteciştilor din judeţul Olt!)

27 Petre Chirtop, Memorii de activitate, p. 52. 

28 Petre Chirtop, Conspecte despre activitatea dusă de Comitetul de partid din judeţul Vâlcea între 1933-1948, p. 22.  

29 Dumitraşcu 1980, p. 71. 

30 Petre Chirtop, Conspecte despre activitatea dusă de Comitetul de partid din judeţul Vâlcea între 1933-1948, p. 30-40. 

31 Toate informaţiile despre BALD filiala Vâlcea sunt din fondul personal Vasile Oproiu aflat în cadrul D.J.V.A.N. 

32 Dumitraşcu 1982b, p. 104. 

33 Dumitraşcu 1982b, p. 104. 

34 Dumitraşcu 1982b, p. 102. 

35 Dumitraşcu 1982b, p.74. 

36 Iandola 1993; D.J.V.A.N. fond Mamuscrise, dos 3, f.6;

37 Petre Chirtop. Conspecte despre activitatea dusă de Comitetul de partid din judeţul Vâlcea între 1933-1948, p. 1 (“primul seccretar al Comitetului Judeţean a fost Ilie Stănculescu zis Mişu, între 1933-1936, pe urmă a fost Iosif Himler între 1936-1938, urmând subsemnatul din 1938 până în 1945, timp în care între anii 1939-1944 am răspuns de întreaga Regională a Olteniei”). 

38 Petre Chirtop, Conspecte despre activitatea dusă de Comitetul de partid din judeţul Vâlcea între 1933-1948, p. 70-71. 

39 Roşianu 1971.

40 Iandola 1993.

41 Petre Chirtop, Conspecte despre activitatea dusă de Comitetul de partid din judeţul Vâlcea între 1933-1948, p. 81-82. 

42 Ibidem, p. 5 (a se vedea şi numele celor 25 de comunişti din 1933 pe care îi menţionează Chirtop).

43 Betea 1997, p. 29. 

44 Grigorescu 1999, p. 102. 

45 Petre Chirtop, Memorii de activitate, p. 71-72.  

46 Notă: Eugen Florescu, născut la 17 ianuarie 1935, în satul Greci, comuna Mateesti - judetul Vâlcea, a fost redactor sef la "Scânteia tineretului", în perioada 1960-1976. Membru al CC al PCR până la prăbuşirea regimului comunist, Florescu a fost mâna dreaptă a Elenei Ceauşescu în probleme de ideologie, presă şi cultură. Insolent, intolerant şi incult, Florescu a fost patronul politicii de susţinere a curentului autodenumit protocronism (a rămas de pomină afirmaţia sa că protocronismul nu este o simplă concepţie estetica, ci “viziunea artistică a tovarăşului Nicolae Ceauşescu“).

47 Petre Chirtop, Conspecte despre activitatea dusă de Comitetul de partid din judeţul Vâlcea între 1933-1948, p. 79-80.

_______________

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #Valcea #Educație #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #SorinOane #IstoriaRamnicului #comunism #dictatura #Ceaușescu #PCR #UTC #RSR #ilegaliști #PNȚ #PNL #IlieFirtat #DumitruCumpanasu #JustinianMarina