A te naşte din părinţi ştiutori de carte, învăţători, absolvenţi ai şcolilor normale de băieţi, tata (Constantinescu Alexandru - Foaie, 1915- 1968) şi de fete „Elena Doamna" din Bucureşti, mama (Constantinescu (Niţescu) Florica, 1915-2006), într-o casă în care, printre mobilele uzuale, se afla şi un dulap cu uşile de sticlă. în care îşi găseau adăpost cărţile celor doi, este un adevărat privilegiu. Şi tot un privilegiu consider că a fost şi faptul că bunicul matern, alături de care am petrecut primii ani ai copilăriei, tata fiind pe front (1941-42) şi apoi prizonier la ruşi (sovietici) (1942-46), om cu carte şi el, era notarul comunei. Îşi citea ziarul, după masa de prânz, pe care o luam împreună, la ore fixe. În pauza de la 12 la 14, când venea acasă de la Primărie, de la el am învăţat să citesc, spunându-mi numele literelor pe care le vedeam în ziarul ,,Universul", la care era abonat. A contribuit la această ..alfabetizare" sui-generis şi mama mea care îmi citea o dată, de două ori cărţile pentru copii pe care le aveam în casă şi pe care eu le memoram cu uşurinţă ,,citind" apoi rândurile scrise pe foile de hârtie cu desene în culori, încât, cu timpul, chiar citeam. Îmi aduc aminte, încă, un catren descriind o literă „ciudată" dintr-o astfel de carte: „Ygrec, literă ciudată/ Cin' te-a pus în alfabet,/ Strâmbă eşti şi deşucheată/ Cârja a lui moş Garabet!”. Aşa se face că pe la 5-6 ani, pe lângă jucăriile vârstei, darurile cele mai preţuite au fost cărţile, încât primii doi ani de şcoală au fost extrem de plictisitori, şi nu numai pentru că erau chiar anii de după reforma învăţământului (1948- 50), când şi părinţii mei făceau eforturi să se adapteze cerinţelor noului regim şi ale noii ideologii, ci şi pentru că ştiam aproape tot din ceea ce ni se cerea să ştim din cărţile de Citire şi de Aritmetică, în cele două clase ale şcolii elementare.
De fapt, abia atunci, prin lege, învăţământul elementar, de patru clase, devenise „gratuit şi obligatoriu”, se declanşase o campanie de „alfabetizare”, învăţătorii mergeau din casă în casă şi făceau lecţii de scriere şi citire cu adulţii care nu apucaseră să urmeze ciclul primar. Atunci circula o vorbă că miliţienii au cu o clasă mai mult decât trenul, cu menţiunea că pe atunci trenurile aveau ... 3 clase!
Între cărţile primite, îmi amintesc, Copiii căpitanului Grant, Robinson Crusoe, Don Quijotte de la Mancha, în ediţii pentru copii, cu litere mai mari şi cu ilustraţii potrivite vârstei.
Accesul la cărţile din biblioteca familiei nu-mi era interzis, dar erau încă puţine cele la care aş fi avut eu acces, la vârsta aceea.
Mai târziu, crescând în ani, am descoperit lecturile facile din raftul cu cărţi al unui vecin, tehnician, nea Aurel, care citea din plăcere colecţiile de literatură de consum ale acelor ani - „Colecţia celor 15 lei”, „Femei celebre”, „Aventurile Submarinului Dox”, din care m-am înfruptat şi eu. S-au adăugat, apoi, lecturile „obligatorii” din literatura rusă şi sovietică - Tânăra Gardă, Ceapaev, Timur şi băieţii lui - destul să spun că în „Gazeta literară”, la care ai mei erau abonaţi, se dădea, în foileton, romanul lui Mihail Şolohov, Pământ desţelenit, iar Gorki cu Copilăria mea (,,citai ia v sarae.... gdebîlneudobno, holodno”) făcea parte din lecturile obligatorii din liceu.
