La poalele lui se întîlnesc şi se despart cele mai minunate ţinuturi ale Olteniei. Gorjul falnic, cu Parîngul lui de granit verde şi casele săteşti obraznic cocoţate pe postament de piatră, Vîlcea, cu dealuri cambrate, şi apele ei de leac cu taine telurice. Iată muntele Coziei, cu strungăreaţă vizibilă din depărtări. Iată munţii Argeşului alunecînd spre albăstrimile Făgăraşului, de unde pornesc vînturile cele rele.
Oltul — mai fioros ca tigrii, mai alintat ca leoaicele, îşi croieşte drumul din munte la vale, făcînd brîu larg oraşului Rîmnicu-Vîlcea. Cum ai trecut podul de fier — remarcabilă lucrare inginerească — eşti în oraş. Adică nu dai de mahala. Pitorescul acestei aşezări provinciale nu este caracterizat prin şandramale murdare şi uliţe dărîmate, ci printr-o cochetă alcătuire urbană. Periferic sau central, casele sînt bine clădite, potrivite din proporţii, cu pomi şi trandafiri în grădini. Străzile împart oraşul în pătrate şi urcă pînă la muntele din vestul oraşului, unde iarna sînt excelente piste de schi.Pe malul celălalt al Oltului începe judeţul Argeş, şi pădurile coboară pînă la apă.
Un bulevard, cu impunător alai de tei, desparte în două oraşul. Cea mai armonioasă casă de pe acest bulevard este desigur casa avocatului Niculae Balotescu, copiată după o foarte veche casă de stil vîlcean, casa bunicilor Balotescu existînd încă în dreptul Zăvoiului şi semănînd cu cea nouă, aşa cum o ciupercă mică aduce cu una mare. În grădină, un arţar face semn cu batista albă a frunzelor, o capricioasă învolburare de «Stella Matutina» clipeşte din ochi albaştri. Casa albă, cu cerdac înălţat de gîrbaciul pivniţei, cu ferestre pătrate, cum şade bine într-o ţară cu ierni grele şi veri copleşitoare, e primitoare ca şi stăpînii ei.
Cu gesturi de veche şi curtenitoare ospitalitate, te primesc, te reţin, te leagă întru amintiri. De pe ceardacul Baloteştilor, vezi trecînd, vara, noii sosiţi cu trenul sau cu maşina. Rîmnicu-Vîlcea este, în organismul biologic al nordului oltenesc, inima de la care pornesc arterele ce duc la diferite localităţi, preţuite atît pentru frumuseţea priveliştilor, cît şi pentru izvoarele de tămăduire.
Să nu uităm că Napoleon al III-lea trebuia să vină la Căciulata, să-i topească apele noastre pietrele de la rinichi. Dar s-a întîmplat capitularea de la Sedan... pentru nenorocirea lui şi a Europei întregi.
Bineînţeles că bulevardul cu tei şi plute duce la Tribunal, la Poştă, la restaurante rivalizînd în fripturi pe talere de lemn, la staţii de benzină, la fotograf cu mirese sprîncenate şi juni cu mîini înţepenite pe scaun. Turle de biserici ţîşnesc deasupra acoperişurilor. Multe locaşuri de închinăciune se află în oraş. Cucernici şi cuvioşi au fost strămoşii, trudiţi de năvălirea vrăjmaşilor de la sud, de la nord, fulgerînd şoseaua lată construită odinioară de armatele romanilor.
Înainte de a sosi la centru, te izbeşte un zid gros cu contraforturi de cetate, încingînd un promontoriu aşezat orgolios în mijlocul oraşului. Este cea mai veche casă şi cea mai mare din oraş. Din parc cu brazi de toate nuanţele şi alei de copaci venerabili îi aduc răcoreală.
Alături de casă, biserica Bunavestire, cu mormintele familiilor Socoteanu, Lahovary, Cerkez. Toţi Socotenii sînt zugrăviţi pe zidul ctitorilor la biserica Toţi Sfinţii: episcopul Grigore Socoteanu, coana Safta, coana Bica Socoteanu, cu pene de struţ pe cap, cu soţul ei stolnicul Ion Lahovary, cel ce-a dat mulţi bani şi pămînt la cei săraci. Scrie stolnicul Ion Lahovary pe sicriaşul de argint cu moaşte, dăruit de el bisericii Bunavestire în 1830:
«Aceste sfinte moaşte sînt ale mele, stolnicul Ion Lahovary, şi le-am dat la Sfinta Biserică Maica Domnului, unde se prăznuieşte aci, în oraşul Rîmnicu-Vilcea, spre veşnica pomenire a noastră şi a neamului nostru, iar cine va îndrăzni să firosească cel mai mic lucru dintr-însele să fie afurisit».
Acest dar trebuie să fi fost un gest de recunoştinţă după întoarcerea din Sibiu, unde fugise cu familia de frica turcilor, în anii Eterici. Tot atunci îngropase în grădină, sub un copac, aur, obiecte de argint, acte. A murit înainte ca să.dezgroape comoara, dar a lăsat planul locului fiului său Grigore, cu porunca să nu afle nimeni altul de această ascunzătoare. Grigore Lahovary nu s-a hotărît să dea la iveală bogăţiile ascunse. Dar a spus ultimului său copil, Filip, că va găsi în lada de fier planul grădinii, cu locul comoarei. La moartea lui, însă, nu s-a găsit nici un plan în actele moştenitorilor.
Azi, pe o parte din parc s-a făcut o stradă şi şiruri lungi de case. Cine ar putea face cheltuiala unor săpături fără nici o îndrumare?
*
Nicolae Iorga... şi liceanul
Pe piaţa aceasta, statuia lui Alexandru Lahovary priveşte jucătorii de table din faţa cofetăriei şi salonul de coafor de unde a fugit într-o zi la Bucureşti un tînăr ucenic, devenind celebrul Ionică. În piaţa cofetăriei s-a oprit odată Nicolae Iorga. Era pe atunci preşedinte de consiliu. Jucătorii de table nu s-au sinchisit de impozanta apariţie. Au urmărit cu frenezie săriturile zarurilor, acompaniind dublele cu interjecţiile cuvenite. Dac-a văzut aşa, Iorga s-a repezit ca un uragan asupra unui mic licean, cu caiete la subţioară.
— Tinere, ştii cine sînt eu ?
... ! !
— Cine sînt eu, uită-te bine la mine.
— Nu ştiu, domnule.
Şi copilul a dat să fugă, cam speriat. Dar Iorga l-a ţinut de umăr şi a urmat :
— Eu sînt Niculae Iorga, băiete. Ştii cine e Niculae Iorga ?
— Nu ştiu, domnule.
Atunci Iorga a avut o adevărată criză de nervi, a întrebat la ce liceu învaţă băiatul, s-a dus la liceu, a admonestat sever pe director, pe profesori, şi n-a mai vrut să să oprească în oraşul ignorant şi indiferent faţă de gloriile neamului românesc. Mult timp s-a rîs în piaţa cofetăriei de acest incident, iar jucătorii de table şi-au văzut de zarurile lor.
Cind cobori razele străzilor, dai de alt centru: piaţa, cu hale curate şi hora de zarzavaturi, celebrele zarzavaturi de pe lunca Oltului.
Aici e învălmăşeală de broboade, panglici, olărie ţărănească, adusă din fundul văilor, coşuri, icoane şi gogoşi calde. Umblă forfota ţărănimea, atrasă de oraş ca fluturii de lumina lămpii. Chipul oltenesc este frumos. Ochii verzi cu gene stufoase, eleganţă în port, şiretenie în privire, deşteptăciune în grai. Tatăl meu spunea că modul de a vorbi oltenesc este cel mai nuanţat în termeni şi admira întrebuinţarea justă a timpului trecutul apropiat, înlocuind, cînd vrei să însemni un fapt recent, imperfectul.
*
Băcăniile
Băcăniile la Rîmnicu-Vîlcea au importanţa cluburilor. Se face politică, destupînd cîte o sticlă de vin. Salamul de Sibiu, vinul de Drăgăşani, ţuica livezilor care se ţin lanţ de la Rîmnic pînă la Orleşti stîrnesc pofta taifasului. Acum mulţi ani, în timpul verii, ele erau locul de întîlnire al bucureştenilor. Din sforăitoare automobile coborau cucoane îmbrăcate după ultima modă pariziană.
Le privea nedumerit cîte un cioban cu traista în spinare, care trăgea şi el un ţoi înainte de a porni iar la drum. Maici, învăluite în întunericul rasei lor, se opreau şi ele să mai afle vreo noutate la colţul străzii unde gîngăvea idiotul oraşului — pentru că nu există oraş de provincie fără idiot, nici paradă militară fără cîine galben cu coada covrig.
Înăuntrul băcăniei «La Băieţi», duşmanii politici îşi făceau politeţe la un aperitiv de şuncă fierbinte, povestindu-şi minunăţiile băilor de la Govora, apelor de la Olăneşti, de la Căciulata.
Uneori, apărea o pelerină lungă, care parcă vîntura toate bomboanele englezeşti din borcane: un original, Gică Bădescu, sihastru laic. Rupea, din an în Paşte, tăcerea singurătăţii de la ţară şi lua contact cu lumea.
Sau intrau liniştit o pereche de mustăţi «a la Vergingetorix». Era profesorul Stănciulescu. cu voinţa unui iluminat pecetluită pe trăsăturile feţei. În fiece după-amiază, pornea pe jos luînd drumul Olăneştilor. La cinci kilometri de oraş, pe nişte rîpe sterile, plantase meri şi pruni. Ducea de mîncare rădăcinilor — tot bălegarul care-l întîlnea pe drum. Azi puţin, mîine puţin, adunat în buzunar, pînă ce din pămîntul galben se înălţară pomi roditori de toată frumuseţea, demni de a fi arătaţi ca exemplu de stăruinţă. Această livadă nu era păzită de nimeni, şi bineînţeles că era crîncen dijmuită, pînă ce domnul Stănciulescu, care este un mare psiholog, găsise leacul tuturor îndrăznelilor: pusese mai multe candele prin livadă şi scrisese şi nişte blesteme. De atunci, nimeni nu se mai atinsese de merele dolofane, nici de prunele argintate de răcoarea nopţilor de toamnă.
În Rîmnicu-Vîlcea există şi o Episcopie cu un paraclis alb ca mielul. Dealtminteri, toată Episcopia are frăgezimea primăverii, profilată cum e pe pădurea din spate, care-i face un ecran de frunziş. În secolul al XlV-lea a fost reşedinţa mitropolitului, şi din timpurile acelea a rămas ţigănia, cu căsuţe cît un degetar, văpsite roz şi verde, înşirate la marginea oraşului, pe şoseaua paralelă cu Oltul, ducînd la Călimăneşti. Mahalaua poartă numele de Cetăţuia, după dealul în formă de căpăţînă de zahăr cu biserica în vîrf, în care a fost asasinat de către boieri Radu de la Afumaţi, în secolul al XVI-lea.
Pe acelaşi drum, în 1418, a fost dus spre odihna de veci Mircea cel Mare, cîrmuitorul viteaz şi înţelept. Mănăstirea Cozia fusese ridicată de el. Biserica în stil sîrbesc este de o proporţie atît de nimerită, încît pare măreaţă şi delicată în acelaşi timp. Toată ornamentaţia ferestrelor cu pajuri şi flori este de tip sîrbesc. În naos, pe zidul faţă de altar, pictat de un meşter sîrb, se văd domnitorul în picioare şi copilul său, amîndoi îmbrăcaţi medieval, cu vulturul bicefal brodat în aur pe genunchi. Şi-a dăruit viaţa pentru apărarea creştinităţii împotriva musulmanilor. Un cronicar turc scrie despre el: «Era un principe între creştini, cel mai viteaz şi cel mai ager». Banii bătuţi sub domnia lui au fost primii bani româneşti cu chipul Voievodului. Titlurile lui au fost multe, ca şi izbînzile asupra lui Baiazid-Fulgerul. Scria cronicarul: «Mare Voievod şi Domn singur stăpînitor în toată ţara Ungro-Vlahiei şi al părţilor tr ansalpine, încă şi al părţilor tătăreşti, şi al Almaşului şi al Făgăraşului, herţog şi al Banatului, Severinului, Domn şi al amînduror malurilor Dunării pînă la Marea cea Mare şi al cetăţii Dîrstorului stăpînitor».
După o viaţă împovărată de griji, Mircea cel Mare doarme în loc de verdeaţă, în loc de odihnă, în biserica lui, legănat de murmurul Oltului, spumegînd la cotitura de unde se rostogoleşte spre Căciulata.
Piatra de mormînt, la intrarea în biserică, nu purta nici o inscripţie.
Etimologia numelui de Rîmnicu-Vîlcea este interesantă. Rîmnic înseamnă iaz cu peşti. Vîlcea vine de la cuvîntul slavon volk - «lup».
Peşti s-ar putea pescui în Rîmnicul (râul Olănești - n.n.) care trece prin oraş, dacă ar fi curăţat şi îndiguit cumsecade. Cît despre lupi, sînt încă numeroşi şi îndrăzneţi în toate pădurile judeţului. Oraşul se făleşte şi cu un teatru care nu e ocolit nici de actorii de seamă din Bucureşti, nici de publicul din Rîmnic, locuitorii fiind harnici, bogaţi şi doritori de distracţii. Dacă piteştenii sînt mîndri de parcul lor Trivale, rîmnicenii au Zăvoiul, grădină mare, cu copaci de o excepţională mărime. Plute bicentenare îşi înalţă falnice braţe, sălcii colosale la marginea lacului lasă să curgă şiroaie de verdeaţă. De cîţiva ani, la capătul parcului s-a săpat un bazin imens, care potoleşte dorul de băi de soare şi de înot ale tineretului.
Într-un oraş care posedă, prin constituţia lui, atîtea podoabe, s-ar putea crea un centru intelectual de vară, bunăoară sezon de muzică şi de teatru, ca la Salzburg. Ar putea deveni un centru de excursii internaţional, cu atîtea mănăstiri gingaşe cu picturi atrăgătoare pentru occidentali. S-ar putea organiza plimbări cu plutele pe Olt, pescuit de păstrăvi în torentele din împrejurimi. Dar îi lipseşte oraşului lucrul principal: un hotel simplu, dar curat. În Grecia, Touring-Clubul a făcut peste tot case de adăpost cu mîncare modestă şi bună. În Italia, în orice orăşel dai de o pictură minunată, dar şi de un han, unde-ţi poţi calma entuziasmul în faţa unui castron cu macaroane calde. La Rîmnicu-Vilcea, dacă nu ai prieteni, eşti un om pierdut. Nu-ţi rămîne decît să aştepţi la gară — şi ce curată şi bine gospodărită gară, cu parterele ei de petunii — să te ducă trenul departe de un loc unde şi peisajul şi oamenii te ispitesc.
1938
Sursa: Cella Delavrancea/ ,,Râmnicu Vâlcea” - în vol. ,,Dintr-un secol de viață”/ Editura Eminescu București, 1987/ Ediție îngrijită și alcătuită, studiu introductiv, note, comentarii, repere istorico-literare, bibliografie de Valeriu Râpeanu..
Foto din colaj una câte una cu mai multe informații suplimentare/ linkuri - la această legătură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu