Ceramica vâlceană/ monografia-album Arta populară din Vâlcea (1972)

Stăpînind un meşteşug de tradiţie milenară, olarii vîlceni, ca şi cei din întreg lanţul subcar­patic al vechii Ţări Româneşti, s-au îndeletnicit cu producerea vaselor de pămînt nu numai pentru a-şi exercita o dispoziţie artistică, dar şi pentru a-şi asigura surse de venit complimentare. Din vremi îndepărtate, olarii vîlceni plecau cu străchini şi oale la cîmpie, de unde se întorceau cu cereale, grîu sau porumb. Se ştie exact care era şi “cursul” schimbului în natură practicat pe scară largă : o oală de lut pentru conţinutul ei în grîu ori porumb, în anii grei, de secetă, sau de două ori conţinutul ei în anii de belşug. Am întîlnit olari bătrîni în Slătioara care-şi aminteau nu numai de nevoia de a merge la cîmpie după bucate, ci şi de lungile drumuri în care plecau la anume vreme spre sud. Ei coborau cu carele încărcate cu oale pe Tărîia, pe Olteţ, pe Cerna, pe Luncavăţ, ajungînd la Bălceşti, la Drăgăşani, la Piatra, la Slatina, la Caracal, la Corabia, la Craiova. Mergeau şi spre răsărit, departe peste Olt, pînă la Goleşti, Găeşti, Roşiori, Alexandria, Turnu Măgurele. Zilele de tîrg erau căutate în mod special, întrucît permiteau o desfacere mai rapidă a produselor. Fiind în vecinătatea Gorjului, olarii din Slătioara mergeau uneori pe drumul de sub munte, spre Baia de Fier, Cernădia, Novaci, Zorleşti, Albeni. Puteau fi întîlniţi şi la marile bîlciuri de la Polovragi, de la Alimpeşti şi Gugiuleşti, sau la tîrgul stăptămînal de vinerea de la Grădişte, după cum cîteodată veneau chiar şi la Hurez pentru a-şi desface marfa. La fel şi olarii din Dăieşti porneau cu carele lor sau îşi vindeau marfa chirigiilor care o duceau către Dunăre la Bechet, Turnu Severin, Corabia, Caracal, Turnu Măgurele, iar în trecut chiar şi la Zimnicea. Călătoriile durau cîteodată şi cîte trei săptămîni. în timpul recoltării porumbului mergeau şi către apus, pe valea largă şi rodnică a Olteţului inferior. Ba se întîmpla să urce chiar şi spre munte, către Păuşeşti, dar numai în timpul „moşilor”, adică înspre Rusalii. Olarii din Buda şi Vlădeşti nu făceau drumuri aşa de lungi, pentru că ei aveau o piaţă de desfacere permanentă aproape. care era cea din oraşul Rîmnicu-Vîlcea. Totuşi, în anume perioade ale anului, porneau spre Călimăneşti, Sărăcineşti, Băbeni sau înspre Lotru. Olarii din Hurez îşi vindeau în trecut marfa în mare parte pe loc, fie la negustori din Rîmnicu Vîlcea, fie unor chirigii din sate vecine care porneau apoi cu marfa prin oraşe către Dunăre, schimbîndu-le pe cereale, sau, mai rar, spre Tran­silvania, în Făgăraş, schimbîndu-le pe cartofi. Olarii hurezani mai mergeau şi la tîrgurile mari anuale din preajma mănăstirilor, cum erau cele de la Polovragi sau Bistriţa.
 Marfa pe care o produceau şi o desfăceau centrele pe care le-am pomenit şi care sînt între cele mai importante din cuprinsul judeţului Vîlcea nu era la fel nici în ce priveşte forma vaselor şi nici calitatea lor artistică, deşi unele tradiţii străvechi comune se pot discerne în pro­ducţia tuturor, cum este de pildă păstrarea profilului „La-Tene“ la străchinile lucrate în toate satele de olari vîlcene. Deosebiri esenţiale în modul de fabricare a vaselor nu existau, însă nu e mai puţin adevărat că grija pentru calitatea pastei, ca şi îndemînarea pusă în ornamentarea vaselor nu era aceeaşi în toate centrele. Este evident că între un vas lucrat la Hurez şi unul lucrat la Buda sau Vlădeşti erau anume diferenţe nu numai de calitate, ci şi de valoare artistică, diferenţe care erau şi mai accentuat, dacă am compara producţia Hurezului cu cea a Slătioarei sau Dăieştilor.

Fără să insistăm prea mult asupra tehnicii de lucru, este poate util să arătăm fazele prin care trece lutul pînă ajunge să fie vas vîndut în piaţă. Argila trebuitoare olarii o iau din coas­tele dealurilor din preajma satelor lor. Săpată în mal, argila este adusă în curtea olarului şi lăsată o vreme anumită să „dospească". Chiar din această fază iniţială încep să se contureze deosebiri între tehnica folosită de unele centre, de pildă, Hurezul, faţă de altele, de pildă, Slătioara. Astfel, în timp ce meşterii din Hurez, după ce aduc lutul acasă şi îl „toacă" cu sapa pentru a-l mărunţi, îl lasă timp de cîteva luni (în trecut şi un an) să dospească, udîndu-l din cînd în cînd, cei din Slă­tioara îl ţin numai cîteva zile, la fel ca şi cei din Dăieşti sau Buda şi Vlădeşti, unde perioada de dospire variază de la o săptămînă la trei-patru. Dospirea însă are o însemnătate deosebită, întrucît ea contribuie la obţinerea unei argile omogen fărâmiţate, condiţie indispensabilă într-o pro­ducţie de bună calitate. După dospire lutul este tăiat în bucăţi mari, numite „turte", care sînt bătute cu maiul de lemn şi apoi, udate, sînt aduse în atelier şi întinse pe un ţol, pe o platformă mică de scînduri, sau, în trecut, pe o piele de vită, şi este frămîntat, „jucat", cu picioarele sau cu mîna timp de cîteva ore. La Slătioara, de pildă, lutul este călcat de obicei cu călcîiul piciorului drept, apoi este strîns la un loc, fie dintr-o parte, fie din patru părţi, şi iar este jucat, operaţie care se repetă de 8 —9 ori. La Dăieşti, jucatul constă în apăsarea cu „muchea" piciorului, pe rînd cu un picior şi apoi cu celălalt, mergînd într-un sens şi într-altul în jurul grămezii de lut. Cînd grămada a fost întinsă, se strînge iar grămadă şi iar se calcă, operaţia repetîndu-se de cinci ori pînă cînd lutul, începe să pară unsuros. Se ia apoi şi se frămîntă cu mîna, mărunt, pentru a scoate pietricelele din pastă. Şi tăiatul diferă de la centru la centru, cel mai îngrijit şi mai minuţios făcîndu-se la Hurezu. Pentru a ne da seama de complicaţia acestei operaţii ce ar părea la prima vedere foarte simplă ne îngăduim s-o descriem ceva mai amănunţit, aşa cum se practica ea acum douăzeci de ani la Hurez: după ce cuţitoaia desface un număr de felii subţiri, acestea se adună într-un bulgăre numit „gogoloţ". Cuţitoaia desface un alt număr de felii şi se formează alt gogoloţ. Treptat se fac astfel cincisprezece pînă la douăzeci de gogoloaţe. Meşterul simte îndată corpurile străine cînd taie turta; se opreşte din lucru, scoate impurităţile şi numai după aceea continuă să taie mai departe. Cînd a terminat această primă operaţie, olarul „ încherbează" gogoloţii, adică strînge la un loc toţi bulgării, îi îndeasă şi reface turta. Intră din nou în acţiune maiul şi turta este din nou bătută şi omogenizată. Aşezată de astădată pe dungă, ea este tăiată din nou cu cuţitoaia, care desface felii tot aşa de subţiri ca şi precedentele. Feliile adunate formează bulgări niţel mai afinaţi decît cei dinainte pentru a putea fi mai lesne pătrunşi cînd sînt muiaţi pe urmă, rînd pc rînd, într-un hîrdău cu apă. Fiecare gogoloţ se aşează apoi cu socoteală într-o ladă unde toată argila va dospi încă o jumătate de zi sau o zi întreagă, pentru a se înmuia „nodurile", de pămînt şi feliile mai groase ori mai uscate, care vor fi scăpat de cuţitoaie şi de frămîntarea succesivă la care a fost supusă pasta. Dar frămîntatul încă nu a fost terminat. După a doua dospire, argila este iar scoasă din ladă şi aşezată pe podeaua aşternută cu nisip sau cenuşă pentru a evita lipirea ei de scînduri. Se ia de la capăt „jucatul": masa de pămînt este frămîntată cu picioarele şi întinsă cu încetul într-un strat subţire care acoperă o suprafaţă circulară, cu un diametru aproximativ de doi metri.

Se frămîntă cu dunga piciorului. Tot cu piciorul, pasta se taie în forme patrate, fiecare fragment este întors pe dos, strîns, grămădit şi frămîntat din nou. în chipul acesta argila e frămîntată în toate sensurile. Suprafaţa i se nivelează şi este tăiată cu piciorul în trei fîşii paralele. Cu mîinile se iau cele două capete ale fiecărei fîşii, se ridică şi se face un colac cu capetele petrecute unul sub altul. Cu ajutorul unei scînduri, colacul este apăsat bine şi dobîndeşte forma unei turte mici. In starea aceasta, argila este gata de lucru. Cu o sîrmă turtiţa este tăiată în două : fiecare jumătate este desfăcută în felii orizontale. Din fiecare felie se desface un bulgăraş, care cuprinde atîta pastă cît este necesară pentru o strachină. Pasta se bate în mâini şi se frămîntă puternic îna­inte de a fi pusă pe roată. De obicei, se pregătesc cincizeci pînă la şasezeci de asemenea bulgăraşi înainte de a începe modelarea. Complicata operaţie a dospirii şi frămîntatului sînt decisive pen­tru calitatea şi fineţea pastei şi, în final, pentru calitatea vaselor de pămînt. De aceea regu­lile acestor operaţii sînt observate cu mare stricteţe la Hurez, unde exigenţa pentru vase bune este mai mare. Acum gogoloţii pot fi trecuţi pe roată spre a fi modelaţi. În Vîlcea, în trecut, axul de lemn al roţii se termina cu un cui gros de fier, care se sprijinea pe o măsea de cal îngropată într-un par înfipt adînc în pămînt.

Olarul ia gogoloiul de pămînt muiat şi elastic ca o gumă densă şi îl pune pe roată. Meşterul imprimă cu amîndouă picioarele o viteză din ce în ce mai mare roţii. Cu mîinile muiate în apă prinde argila şi o modelează. Operaţia ce urmează cere atenţie şi îndemînare excepţională. Avînd în minte un întreg repertoriu de forme pe care îl cunoaşte dintr-o veche experienţă transmisă din generaţie în generaţie, cunoscînd în detaliu fiecare mişcare din lungul şir de complicate şi foarte precise mişcări, olarul înfăptuieşte un adevărat miracol transformînd pasta amorfă într-o formă de o mare puritate; el dă viaţă nouă pămîntului muiat cu apă, dar o viaţă în planul existenţii artistice. Fazele se succed cu o repeziciune uluitoare: viteza de rotaţie, pe de o parte, presiunea gingaşă şi forte totodată a mîinilor, presiune distribuită savant şi inegal pe fiecare din degete, pe podul palmii, viteza şi apăsarea mîinilor silesc deci bulgărul să ia forma unui turnuleţ care, după ce s-a înălţat, se lasă în jos sub apăsarea palmelor şi se lăţeşte. Degetele mari alunecă în interiorul turnuleţului şi „trag“: pereţii străchinii se desfac şi cresc. Repeziciunea rotaţiei uimeşte şi înşeală: argila prinde parcă viaţă şi trece prin forme succesive şi neaşteptate. Cînd formarea a ajuns aproape de sfîrşit, olarul plimbă o mînă pe pereţii interiori ai străchinii, iar cu cealaltă mînă un ,,pieptene“, bucăţică subţire de lemn lustruitor, cu care apasă uşor pe dinafară vasului. Operaţia este ultimul control al purităţii pastei: cel mai mic grăunte de piatră şi orice impuri­tate este simţită de degete şi extrasă. Operaţia desăvîrşeşte în acelaşi timp forma străchinii. Cu ajutorul plotogului, o bucăţică de piele muiată în apa în care olarul îşi clăteşte mîinile în timpul lucrului, acesta netezeşte suprafeţele vasului şi finisează întreaga operaţie de formare a vasului. Toate aceste succesive operaţii pe roată durează pentru o strachină circa un minut şi jumătate. Să adăugăm, însă, că, pentru fiecare formă de vas (urcior, strachină, chiup etc, etc), sînt alte faze de prelucrare şi, la fel, pentru fiecare dimensionare diferită a fiecărei categorii de vase, fazele ope­raţiei diferă, că, în sfîrşit, fiecare centru de olari are o anumită tradiţie moştenită în succesiunea şi natura operaţiunilor. După fascinanta operaţie a modelării urmează uscarea vaselor, care se face la umbră şi durează, de regulă, cîteva zile. După ce s-au uscat bine, vasele sînt înmuiate în angobă şi ornamentate cu pensula, cu cornul sau cu gaiţa, după sistemele specifice fiecărui centru. Apoi se bagă la cuptor pentru a fi arse. Cuptoarele de ars oale sînt şi ele de tradiţie străveche, diferind uşor de la centru la centru. În esenţă, ele sînt însă construite din cără­midă şi nuiele împletite, au forma unui poloboc sau a unui trunchi de con cu baza mare jos, iar fundul este alcătuit din două mari semicercuri înălţate, de pămînt, numite „cămineţe“ la Slăti­oara, sau „mălaie“ la Hurez, Vlădeşti şi Dăieşti, pe care se aşează oalele la ars; în jurul cămineţelor şi prin mijlocul lor, despărţind cele două semicercuri este un şanţ adînc, numit „scripturi1” la Buda şi Vlădeşti, pe unde se bag lemnele şi pe unde deci se face flacăra focului. Înalt pînă la 1,10 m, cuptorul are o capacitate destul de mare, putînd primi, de pildă, la Hurez circa 800 de străchini. La ardere meşterii veghează ca temperatura să crească treptat, mai ales la prima ardere, cînd temperatura cuptorului nu trebuie să ajungă la 350 de grade înainte ca vasele să fie în întregime deshidratate, adică uscate în masa lor. Pentru aceasta se lasă deschisă gura de sus a cuptorului, la începutul arderii, nu se acoperă decît treptat. De asemeni, se porneşte focul, la început, cu lemn putred sau lemn de salcie şi se înteţeşte mai tîrziu prin lemn de fag şi de brad, esenţe care produc temperaturi ridicate. Prima ardere durează, de la centru la centru, între 5 şi 10 ore. Vasele sînt lăsate să se răcească cu încetul în cuptor, timp de douăsprezece ceasuri. În centrele care folosesc şi smălţuirea, cum sînt Hurezul şi parţial Buda şi Vlădeşti, are loc şi o a doua ardere, la care nu sînt arse decît vasele smălţuite. A doua ardere durează cam şapte ceasuri

Formele pe care le produc centrele din Vîlcea se încadrează în genere în tipurile cunoscute în România, fiecare centru are însă anumite preferinţe legate de cerinţele pieţii, iar uneori se observă chiar o specializare în cadrul zonei etnografice. Se ştie astfel că multă vreme Hurezul se specializase în străchini, în timp ce Slătioara lucra mai ales vase de capacitate. Între aceste vase de la Slătioara notăm oalele, de la cele mici, de 1/4 de litru pînă la „toitanele“ mari, de 10 litri, urcioarele ajung şi ele pînă la 10 litri, vase mari de gătit la praznice, cu cîte două mănuşi apropiate ca să poată fi apucate de pe foc, castroane de copt, „piricuşe“ (borcane de 2 —8 litri), „bobici“ (borcane de 1—2 1), „florare“ şi „sacsîi (ghivece de flori); cam aceleaşi categorii de vase se lucrează şi la Dăieşti, varietatea provenind din schimbarea unor profile, ca şi din folosirea altor dimensiuni; la Buda, Vlădeşti şi Lungeşti se fac oale şi ulcele de diferite mărimi (de la 1 litru pînă la 16 litri şi chiar mai mult), urcioare mari pînă la 10 litri avînd gura lăţită, ghivece, căniţe cu forme frumoase; este notabilă producţia de figurine a acestor centre, care, pe lîngă modelele tra­diţionale antropomorfe, fac şi forme noi, surprinzătoare prin soluţiile decorative. Hurezul, după cum am spus, producea în special străchini şi taiere, primele avînd pereţii mai înalţi. îÎn afara acestora, olarii de aici mai făceau căni cu gura bilobată semănînd cu cele transilvane, ceşti mici de ţuică, solniţe, dintre care unele foarte ingenioase reprezentînd păsări pe spatele cărora erau lipite cele două găvane pentru sare şi piper; urcioarele par a fi o producţie ceva mai tîrzie a centrului de la Hurezu.

Ornamentarea vaselor de pămînt este, fireşte, diferită în fiecare sat de olari, dar se pot recunoaşte, totuşi, pentru toată Vîlcea, anumite motive ce au o circulaţie mai mare. Cel mai im­portant dintre acestea ni se pare a fi spirala, simplă sau dublă, în formă de S culcat; dar şi acest motiv este diferit tratat la Slătioara, la Buda sau la Hurezu. În primul centru, la Slătioara, spirala este trasată primitiv cu pensula muiată în humă albă; la Buda, spirala este trasată cu cornul, fiind de culoare verde smalţul ce se reliefează pe fondul alb; la Hurez, spiralele sînt de multe feluri, uneori sînt complicate cu desene secundare, au culori diferite şi sînt aşezate pe fundul străchinilor, formînd un desen unic şi mare, care domină restul decorului. în genere ceramica de Slătioara rămîne şi nedecorată, fiind vorba mai ales de vase de uz casnic de factură rudimentară. La Dăeşti, unde şi femeile lucrează la împodobirea vaselor, se foloseşte „mătăuzul“ (pensula), cu care se trasează scurte linii drepte (,,vergi“), linia ondulată (,,şerpălău“), steaua, bradul. Deosebit de interesant, deşi simplu, este decorul vaselor de Buda şi Vlădeşti: pe fondul roşu al vaselor nesmălţuite se dă cu humă albă care apare uşor gălbuie după ce se acoperă cu smalţul cafeniu. Dacă fondul este alb, rezultat din angobare cu humă albă, motivele se desenează cu smalţ verde. Cel mai obişnuit dintre motive este „melcul" (spirala) dublat de un şir de puncte sau picături puse cu cornul. Se văd şi X-uri mari, tot cu puncte la întretăierea liniilor drepte: apoi apare şi „şetrangul" care este valul sau meandrul ondulat. Fireşte, însă, că decorul cel mai bogat este cel lucrat de olarii de la Hurez, care au realizat unele dintre cele mai frumoase exem­plare de ceramică ornamentată din întreaga olărie românească. Decorul vaselor de la Hurezu este realizat în tehnici diferite, cum ar fi stropitul, jirăvitul, desenarea eu cornul, tipăritul cu ti­pare de lemn sau de pămînt ars, săpatul cu scobiţa. În sfîrşit, să spunem că toate vasele de Hurez sînt în prealabil angobate şi apoi smălţuite, necesitînd deci două arderi. Tehnica specifică Hure­zului este jirăvitul. El se execută cu două unelte de tip străvechi: 1. „cornul”, care este un corn de vită, în vîrful căruia se fixează o pană de gîscă numită „ţiplă”; culoarea conţinută în cornul scobit se scurge prin ţipla care trasează linii subţiri; 2. „gaiţa”, care este o periuţă făcută din patru-cinci fire de păr de porc mistreţ. Meşterul desenează cu cornul trei-patru linii pe pereţii stră­chinii; liniile sînt paralele, aşa că atunci cînd meşterul trage de-a curmezişul acestor linii cu gaiţa, deplasează culoarea încă umedă, fără a rupe însă trama de bază a desenului liniilor paralele. Se obţine un desen extrem de fin. În locul liniilor paralele, deci a cercurilor, meşterul poate trasa cu cornul spirale, stelele, care şi ele pot fi supuse tratării cu gaiţa, obţinîndu-se deci o mare varietate de motive.

Gama motivelor folosite de olarii vîlceni, în special de cei hurezani, nu este prea mare, dar motivele se combină în fel şi chip conducînd la o mare varietate decorativă. O clasificare a motivelor folosite de olarii din Hurez ar arăta o preferinţă a acestora către motivele vegetale tratate în manieră stilizată, dar uneori şi destul de realist; aşa apar pe străchinile de Hurez : trifoiul, frunzele de diferite feluri, ciorchinii de struguri, bradul în diferite forme mai mult sau mai puţin stilizate, vrejii şi bobocii de flori. Cîteodată şarul ondulat ia forma unui vrej care în­conjură buza străchinii. Motivele de inspiraţie animalieră sînt ceva mai rare; dintre ele, se im­pune ca frecvenţă şi ca admirabilă tratare stilizată, imaginea cocoşului aşezată pe fundul stră­chinilor. O categorie specială de motive este aceea a aşa-numitelor motive simbolice, de fapt legate de diferite credinţe străvechi, cum sînt cultul solar, de pildă, reprezentat prin cercuri şi spirale sau prin imaginea antropomorfizată a soarelui; un motiv predilect al olarilor din Hurez este steaua în şase sau opt colţuri. Cea mai largă categorie de motive este cea a motivelor geometrice, între care punctele, liniile drepte şi ondulate, spiralele, cercurile, zig-zag-urile sînt deseori întîlnite pe străchinile de Hurez. Din aceste motive meşterii olari din Hurez reuşesc să construiască un decor de o mare frumuseţe prin simplitatea sa constructivă şi de o mare varietate prin alegerea unor so­luţii originale. Trebuie să spunem că, la olarii din Hurez, există o adevărată ştiinţă a construirii decorului, lucru ce reiese şi din organizarea compoziţiilor ornamentale. Analizînd aceste compoziţii se pot distinge două moduri de grupe diferită a motivelor: compoziţa circulară şi compoziţia radială. În primul sistem, motivele sînt dispuse în cercuri concentrice pornind din preajma unui punct central aşezat pe fundul străchinii. Acest punct central poate fi o spirală, un cocoş, o altiţă jirăvită circulară, o figură umană. în al doilea sistem, motivele se grupează pe schema unei stele. Gruparea stelară are grade de complexitate diferite, pornind de la forma simplă în trei colţuri şi ajungînd la imagini de stele cu zece sau douăsprezece colţuri, trepte de tranziţie către gruparea circulară. în compoziţia decorativă a străchinilor de Hurez se remarcă şi tendinţa de a încadra liniile contururilor cu o a doua linie făcută din puncte sau din mici cercuri sau din liniuţe scurte trasate perpendicular pe linia continuă a conturului.

Nici gama de culori a olăriei de Vîlcea nu este prea bogată; chiar şi la Hurez ea este restrînsă, fapt ce subliniază încă o dată măiestria meşterilor ce izbutesc a scoate efecte artistice deosebite cu elemente cromatice puţine. Culoarea de fond este albă sau ivorie, mai recent galbenă şi verde, iar în ultima vreme cafeniu închis. Desenele sînt trasate cu linii roşii, verzi şi cafeniu închis. Nuanţele sînt vii, puternice, nu însă stridente. Olarii dau dovadă de mult gust şi de deosebită pricepere tehnică, ţinînd seama şi de faptul că tonurile se transformă din pricina arderii şi, deci, îa sfîrşit, apar schimbate. Ei lucrează şi azi şi participă cu interes la toate marile concursuri republicane de artă populară. Olăria este un meşteşug ce se cere continuat pe meleagurile vîlcene în numele unei vechi şi nobile tradiţii şi în numele unei arte decorative noi şi viguroase a prezentului.

Dr. PAUL PETRESCU

Sursa: capitol din monografia-album <<Arta populară din Vâlcea>>, autori dr. Georgeta Stoica, dr. Ion Vlăduțiu, Elena Secoșan dr. Paul Petrescu/ <<Centrul Județean de Îndrumare a Creației Populare și a Mișcării Artistice de Masă Vâlcea>>/ 1972. 

Foto din colaj una câte una cu explicații - la această legătură.