Faceți căutări pe acest blog

30 dec. 2024

Dumitru Vlăduț/ Jurnalul vâlcean al unui universitar din Cernăuți în refugiu: Leca Morariu

- cele mai intime gânduri și trăiri ale unui mare universitar din Cernăuți: –prof. dr. Leca Morariu – consemnate la Râmnicu Vâlcea, în vremuri cât se poate de „neprielnice”: război, refugiu, foamete, privațiuni, bombardamente americane urmate de invazia sovietică și ocuparea orașului, instaurarea comunismului...


«...marginalizat din mişcarea intelectuală oficială, lipsit de drepturi civice, băneşti şi alimentare, hăituit de autorităţi, etichetat injurios din punct de vedere politic în diverse publicaţii ale regimului, ameninţat mereu cu repatrierea în ţara învingătoare, Rusia Sovietică, sau cu retrocedarea unor bunuri familiale cu care venise, Leca Morariu trebuie preţuit pentru suferinţa lui suportată cu demnitate, pentru verticalitatea atitudinii sale în faţa vicisitudinilor sociale şi politice cărora le-a răspuns prin refuzul oricărui compromis...»

Râmnicu Vâlcea viața politică și economică (23 august 1944-30 decembrie 1947)

Populaţia oraşului din Râmnicu Vâlcea a primit actul de la 23 august 1944 cu o deosebită satisfacţie, legându-şi de înfăptuirea acestuia speranţele pentru un viitor mai bun1. Într-un raport confidenţial întocmit asupra stării de spirit a populaţiei vâlcene pentru perioada 25 august-25 septembrie, biroul de siguranţă din Râmnic constată că « Actul de la 23 august 1944, a fost primit de populaţie cu multă bucurie, fiecare gândindu-se că suferinţele vor trece, se vor sfârşi etc. Mulţi s-au îmbrăţişat, s-au sărutat în momentul când la radio regele a anunţat încetarea războiului cu U.R.S.S. pe baza de armistiţiu şi formarea unui nou cabinet2.
Unul din primele acte ale guvernului gen. Constantin Sănătescu a fost repunerea în vigoare a Constituţiei din 1923, prin care tuturor cetăţenilor români fără deosebire de origine etnică şi socială, de limbă sau de religie, li s-au recunoscut egalitatea în faţa legilor, dreptul de întrunire şi asociere, libertatea presei, şi a conştiinţei. Toţi deţinuţii condamnaţi în perioada anterioară pentru activitatea revoluţionară, demo­cratică, antifascistă, au fost eliberaţi din închisori şi lagăre. Pe lângă contribuţia militară, poporul român a susţinut războiul antihitlerist prin mari eforturi de ordin economic şi financiar. Economia naţională a fost mobilizată pentru nevoile frontului3.
Vastul proces de înnoire democratică a determinat Partidele politice, să treacă imediat la reorganizarea activităţilor, în condiţii de legalitate şi să constituie organizaţii în oraşe4.
În primele luni după insurecţie, Partidul Naţional Ţărănesc - Maniu, a înregistrat o creştere importantă, influenţa lui, fiind resimţită mai ales în mediul rural. Partidul conlucra în vederea soluţionării unor sarcini naţionale, susţinerea războiului antifascist, de lichidare a rămăşiţelor dictaturii șipentru statornicirea unui regim democratic în ţară5. P.N.Ţ., a trecut la manifestări politice deschise, la organizarea sau reorganizarea propriilor rânduri, desfăşurând muncă de propagandă în rândurile populaţiei, întreprinzând acţiuni în sprijinul guvernului6.
Biroul judeţean al partidului avea în anul 1944 următoarea compoziţie. Preşedintele: preot Ion Marina, Vicepreşedinte, Radu Tintopescu, Secretar General N. Marinescu, casier I. Olteanu.

24 dec. 2024

Costea Marinoiu/ Sub faldurile lui Spiru C. Haret – folcloristul Teodor Bălășel

«... convins că, până la urmă, ceața se va lua de pe ochii românilor: „Mai târziu, când ceața groasă a urilor se va ridica de pe ochii românilor...» (Colecţia de manuscrise, vol. II)

&&&

Opera, faptele și pildele lui Spiru C. Haret au avut un mare ecou în satele județului Vâlcea. Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice a fost legat, cu multe fibre sentimentale, de meleagurile legendare ale Olteniei. Îl găsim prezent, în 23 august 1898, la adunarea de constituire a Societății Culturale Vâlcea (fiind ales membru de onoare). Participă, de asemenea, în sala Adreani (la începutul secolului al XX-lea), la spectacolul susţinut de învăţătorul Ion Godeanu (din Nisipi). Adesea, poposeşte la casa folcloristului Teodor Bălăşel – din Ştefăneşti.

Spiru C. Haret era un om special, un om al dialogului ceea ce-l lega foarte mult de idealurile nobile pentru care lupta preotul Teodor Bălășel. În scrisoarea sa deschisă, intitulată în mod simbolic „În chestiunea țărănească” (un ciclu publicat în „Cuvântul adevărului” – Râmnicu-Vâlcea, 1905), folcloristul menționa: „Bunăvoința cu care ați stat de vorbă cu mine în câteva rânduri, îmi dă curajul de a vă adresa această scrisoare deschisă...”

Pentru calitățile sale deosebite, Teodor Bălășel se considera drept urmaș al marelui său discipol: „Drept aceea, subsemnatul, care am fost un modest luptător sub cutele steagului desfășurat de marele patriot și iubitor neîntrecut al țărănimii noastre, Spiru C. Haret”[1].

Așa cum sublinia în scrisoarea adresată lui Nicolae Iorga (12 august 1911), Teodor Bălășel se considera un „apostol al neamului” și recunoștea că a fost „ajutat și încurajat” de marele patriot Spiru C. Haret: „... eu rămân mai întâi un modest apostol al neamului meu. Și pentru că așa am lucrat, am fost iubit și ajutat în lucrarea mea de multă lume aleasă. Tot pentru acest lucru și dl. Haret, pe care abia astă-vară l-am cunoscut personal, m-a ajutat și încurajat” [2].

Teodor Bălășel se numea pe drept cuvânt discipol („ucenic”), lucrând tot timpul sub îndemnurile lui Spiru C. Haret. „Mă mândresc cu cinstea de a-i fi fost unul din cei mai aproape ucenici ai lui, de a fi lucrat sub directa lui povățuire și de a fi purtat pe slabii mei umeri servicii grele, mai presus de puterile mele...” [3]. 

Râmnicu Vâlcii odinioară, când „La bulivar, birjar! La bulivar!” pleca izgonit în istorie, în trapul ușor al cailor...

- alte imagini vechi mai puțin cunoscute/ circulate și un text excepțional, de asemenea din veacul trecut

Toate cele 13 imagini vechi din colaj, una câte una cu explicații

«...destinul Bulevardului e legat de cel al dealului Capela, de sub poalele căruia răsare cu dezinvoltură. Un parapet de piatră stăvilește alunecarea dealului şi două rînduri de scări încadrează simetric, de-o parte şi de alta, monumentul ridicat în cinstea războiului pentru Independenţă. Monumentul înfăţişează o tînără femeie purtînd în mîna stîngă un drapel, şi susţinînd cu dreapta o coroniţă deasupra unei cărţi din bronz deschise, în care sînt săpate numele eroilor din partea locului căzuţi datorie. Platforma etajată, prima dintr-un şir de trei platforme prevăzute cu ronduri de flori şi bănci încremenite într-un soi de veşnicie, a fost din totdeauna un loc de linişte şi de popas pentru vizitatorii Rîmnicului. De aici, oraşul se desfăşura pe vremuri sub ochii privitorului, pînă departe, dincolo de apa Oltului. În stradă, inclusă în trupul parapetului, se află o absidă cu o fîntînă şi doi putti din fontă, în gustul desuet al începutului de secol. Gh. Sabin, primarul oraşului şi iniţiatorul construcţiei monumentului, el însuşi voluntar în războiul din 1877-1878, îşi notează în memoriile sale următoarea însemnare ce sună ca un recviem închinat celor dispăruţi: "Noi cei care am împărtăşit bucuriile victoriei şi am plîns pentru cei ce au murit, sîntem datori, trebuie să lăsăm pe pămînt un semn care să aminteasca generaţiilor viitoare pe acei ce şi-au dat viaţa pentru a ne da o patrie liberă."

La capătul dinspre Capela al Bulevardului se ridică două dintre cele mai impunătoare edificii ale oraşului, ce distonează evident cu sărăcia stereotipă a blocurilor noi cu care se învecinează. Clădirea "goetheană" a Tribunalului (Radu Petrescu), cu coloanele ei de o simplitate clasică, zidită în anii 1906-1907, este şi astăzi, după aproape un secol, cea mai frumoasă şi de departe cea mai reprezentativă construcţie civilă pentru Rîmnicul de odinioară. Ea e ridicată pe locul caselor boierului Munteanu, proprietar cu dare de mînă la Olăneşti. Se zice că boierul obişnuia să ia pe capra trăsurii ce-l ducea adesea la moşie un pitic pe care, din snobism sau pur şi simplu din amuzament, îl gătea cu panglică la pălărie. În aceste case a fost instalată o vreme cazarma Regimentului 2 Dorobanţi, înainte de a i se construi un local propriu. În sălile tribunalului, afectate de mai bine de 20 de ani altor destinaţii, au avut loc de-a lungul deceniilor procese răsunătoare şi au pledat celebri aşi ai barei nu numai din Rîmnic, dar şi din Capitală şi alte mari oraşe ale ţării.

23 dec. 2024

«Dimineața»/ 21 dec. 1928/ ,,Ce s’a petrecut la Vâlcea/ Convorbire cu d. Dinu Simianu, președintele organizației național-țărăniste din Vâlcea”

«Asupra alegerilor din județul Vâlcea s’a scris mult în ziarele liberale, cari afirmă că s’au petrecut acolo mari banditisme electorale.
D. Dinu Simianu, președintele organizației național-țărăniste din acel județ aflându-se în Capitală ne-a dat următoarele relațiuni asupra decursului alegerilor din județul său.
La CAMERĂ
„În ceea ce privește Camera, n’au fost decât două incidente, unul la secția de votare Băbeni-Bistrița și altul la Sinești, ne spune d. Simianu.
La Băbenii-Bistrița, țăranii alegători, din ambele partide, s’au bătut între dânșii, provocatorul fiind Ion Antonescu, liberal, fost primar al comunei Șirineasa. După intervenția energică a d-lui Iosif Andreescu, candidat național-țărănist la Senat, bătaia a încetat și ancheta a stabilit că toată vinovăția cade în sarcina agresorilor liberali.
La Sinești, fostul deputat Opran, brutalizând pe mai mulți alegători săteni, cari îl întrebau dacă îi place modul cum se fac actualele alegeri, a fost bătut de mai mulți inși, cari tot odată îl întrebau dacă va mai bate și va mai aresta pe săteni.
La Senat, colegiul universal, nu s-a produs niciun incident.
LA SENAT, COLEGIUL CONSILIILOR COMUNALE
La această alegere, ambele părți au desfășurat o vie activitate electorală. N’a rămas niciun consilier comunal sau județean nevizitat de fostul ministru de Interne I.G. Duca, însoțit de statul său major din Vâlcea. D. Duca a stat personal trei săptămâni în județ, în care timp a putut vizita fără nicio piedică toate satele și pe oricine a voit.

Nicolae (Nicu) Angelescu: Viața patriarhală din Drăgășani la început de sec. XX, văzută prin ochi de copil

– informații excepționale privind memoria și cunoașterea locală vâlceană • «în mai puţin de o viaţă de om, totul s-a schimbat, parcă n-ar fi fost nicicând: lucruri şi oameni s-au dus „pe o cale ne-nturnată"»

«...peste câteva zile, pe mine şi pe Mişu ne-a luat „Mama-Mare" la Drăgăşani, unde "Nenea Unchiu" ţinea de ceva timp hotelul şi restaurantul "La Mielul alb". Aici am uitat curând şi de nedreptatea ce mi se făcuse*, dar şi de școală şi de orice griji, nemaivrând să ştiu, timp de două luni, decât de joacă. Această primă vacanţă din viaţa mea şcolară, a fost cea mai plăcută şi mi-a lăsat amintiri neşterse.
Pe atunci, Drăgăşanii erau un orăşel mai patriarhal chiar decât Râmnicul şi abia dacă număra patru mii de locuitori. Era însă înconjurat de sate bogate, piaţa era bine aprovizionată şi negustorii făceau foarte frumoase afaceri.
În curând, ne-am împrietenit cu fraţii Creţeanu - Costică, Mielu şi Fănel - cu care am rămas, apoi, în cele mai strânse legături. Mişu era cu un an mai mare decât Costică şi cu doi ani decât Mielu, dar eu eram de aceeaşi vârstă cu Fănel. Ne jucam, de obicei, în curtea largă a caselor lor boiereşti, construite în vechiul stil românesc, cu cerdacul pe stâlpi de lemn înfloriţi. De acolo înălţăm zmeie uriaşe de ţiplă, cu "vrăjitoare", făcute de Costică şi de Mielu, care erau virtuoşii acestui frumos joc.
Prin ei am cunoscut şi pe alţi copii din Drăgăşani: pe Mitică loan, pe Gibe Mihăescu, pe Paul Lazăr etc., astfel că cercul nostru s-a mărit.

20 dec. 2024

Cele șapte fiice ale lui Constantin Brâncoveanu (pictate în frescă la Mânăstirea Hurezi) și destinul lor

- două dintre domnițe, Maria și Stanca, au murit înaintea tatălui-voievod martir...
(completare resursă anterioară #memoriavalceana, cu mare impact la publicul #bibliotecivalcene - alese mulțumiri! )

<<...căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, Constantin Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi şapte fiice, Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca (Ancuța), Bălaşa şi Smaranda.

Dintre cei patru fii, toţi executați împreună cu domnul la Constantinopol, doar Constantin avea la rândul său un fiu (Constantin III), iar Ştefan avea o fată, Maria (diminutive Măriuţa, Marica). Maria a murit fără copii.

Dintre cele şapte fiice ale sale, Brâncoveanu a trăit moartea a două. Nepoţii care s-au născut din căsniciile celorlalte fiice nu au purtat numele Brâncoveanu...>>
Alte amănunte și link spre surse - în descrierile capturilor de ecran (vizibile una câte una la această legătură).

Resursa de astăzi este în conexiune cu excelentul studiu vâlcean despre ascensiunea și martiriul lui Constantin Brâncoveanu publicat în 19 aug. a.c. (amănunte - la ultima captură de ecran).

19 dec. 2024

Evenimentele din Vâlcea sfârșitului de an 1989 (înainte și după ce la Tmișoara a început reprimarea protestelor)

📌 Evenimentele din Vâlcea sfârșitului de an 1989 (înainte și după ce la Tmișoara a început reprimarea protestelor)
📌📌 eroii-martiri vâlceni și, pe larg, despre tot ceea ce s-a întâmplat la sediul Județenei PCR și în fața clădirii Miliției/ Securității
📌📌📌 cumulul de resurse #memoriavalceana are în descrierile capturilor de ecran linkuri către esențialul a ceea ce s-a consemnat în scris și/ sau a reținut pelicula de audiovizual...



«Nu putem vorbi despre mişcări violente la Râmnicu-Vâlcea şi în celalalte localităţi din judeţ, dar manifestările de aici nu se pot încadra nici în ceea ce s-a numit în alte părţi ale lumii „revoluţie de catifea”» • «în diferite zone ale ţării, tineri vâlceni şi-au pierdut viaţa în încleştările evenimentelor revoluţionare; în semn de pios omagiu, în amintirea lor a fost ridicat un mic monument chiar în centrul oraşului, în faţa sediului Tribunalului; pe faţada lui, se află săpate numele eroilor care au căzut la datorie în timpul revoluţiei: Marin Gelu Cârstea, Laurențiu Gheonoiu, Constantin Munteanu, Nicolae Flonta, Dumitru Grădinaru, Daniel Trăistaru, Daniela Dârlescu, Petre Hododorg, Ioan Talpoș»; în capturile anexate (colaj 2) lipsesc numele eroilor Marin Gelu Cârstea și Daniel Trăistaru și apar numele altor doi eroi - Petre Mihăilescu și Florea Berbecel (n. V.S.)

&&&
<<Nu toţi locuitorii Râmnicului erau timoraţi de politica drastică a partidului stat, au fost şi oameni care dând mare dovadă de curaj şi-au arătat dezacordul faţă de politica ceauşistă. În toamna anului 1989 au fost împrăştiate la IUCEF un număr de 250 manifeste pe care erau scrise «Jos Ceauşescu », iar după 17 decembrie 1989 s-au împrăştiat un număr de 60 de manifeste de format A4 la Magazinul Cooperaţiei şi la Renel. La 20 decembrie au fost lipite pe zidul magazinului de mobilă, azi Annabela, manifeste scrise la maşina de scris «Jos Ceauşescu! Jos Tiranul! Jos dictatura!». În noaptea de 20-21 s-au scris cu vopsea pe digul râului Olăneşti «Solidari Timişoara! Solidari 300 morţi!».

Corneliu Tamaș/ Decembrie 1989 în Râmnicu Vâlcea

Paroxistic şi dizgraţios cultul lui Ceauşescu devenise de nesuportat. Obtuzitatea politică, ignoranţa şi chiar prostia, înfumurarea fără margini, arbitrariul, despotismul care au coabitat cu velitarism agresiv şi arogant, plus dogmele şi practicile unui sistem care îşi arătase deja limitele, au făcut din conducerea unipersonală o imensă parodie şi o sursă de erori monumentale1.

Izolarea din exterior era categorică. Perechea prezidenţială era din ce în ce mai izolată, chiar faţă de cei care profitau de pe urma ei o susţineau. Dezastru economic era evident, în primul rând pentru cei care camuflau această realitate spre a nu cădea în dizgraţie dictatorului. Greutăţile vieţii din zi în zi deveniseră de nesuportat de către majoritatea populaţiei exasperate de penuria de alimente, de frigul iernii, descoperirile curente ale curentului etc2. Înainte de revoluţie când factorii de tensiune internă se agravaseră, când pe plen politic nu se intervenea nici o soluţie de ieşire, oamenii acestei ţări, nu se gândeau decât la un singur lucru, cum să scape de dictatura apăsătoare a familiei Ceauşescu3.

Decembrie 1989 în judeţul Vâlcea şi evoluţiile generale postdecembriste

Despre natura evenimentelor din decembrie 1989, despre denumirea acelui moment, istoricii, politicienii şi analiştii nu au ajuns nici azi la o părere comună: de la „revoluţie”, până la negarea totală a existenţei vreunei schimbări, toate celelalte calificative intermediare i-au fost atribuite: „lovitură de stat”, „complot”, „puci”, „insurecţie”, „revoltă populară” etc. Confuzia pleacă de la accepţia diferită care se dă acestui termen: dacă luăm în consideraţie explicaţia pe care dicţionarele o dau primului sens al acestei noţiuni – „Totalitatea transformărilor calitative profunde (orientate de la inferior la superior), care cuprind fie un sistem în întregime, fie anumite componente ale acestuia”1, atunci, momentul respectiv ar însemna, de fapt, începutul „transformărilor” (care continuă şi astăzi, fiind vorba despre un proces de lungă durată); dacă luăm de bază cel de-al doilea sens important – „schimbare bruscă (violentă) a structurilor sociale, economice şi politice”2, avem de-a face, evident, cu o revoluţie.

 În noaptea de 20-21 decembrie 1989, la câteva zile după începutul revoluţiei la Timişoara (16 decembrie 1989), se ştie - fapt de tristă glorie a Râmnicului - că s-a dat ordin ca un număr apreciabil de râmniceni (şase sau şapte mii) – membri ai Gărzilor patriotice (şef de stat major: mr. Ion Tudor), înarmaţi cu bâte de lemn confecţionate la combinatul de aici (CPL Râmnicu-Vâlcea) să fie transportaţi (împreună cu alte mii de oameni din judeţele Dolj şi Olt), cu o garnitură de tren specială, în „oraşul revoluţiei”, unde „un grup de huligani devastează ordinea de drept”3.. Din fericire, vâlcenii n-au avut ocazia să se confrunte cu populaţia Timişoarei, întorcându-se acasă în ziua de 22 decembrie, după ce mulţi dintre ei îşi abandonaseră „misiunea” (şi bâtele) pe parcurs, atraşi şi ei de suflarea vântului schimbărilor politico-sociale; însuşi Ion Tudor, care conducea una dintre garnituri,  ordonase întoarcerea trenurilor4 

Râmnicu Vâlcea (1989): Cristinela și Baciul/ de col. (r) Grigore Predișor

Viaţa m-a aruncat în vâltoarea evenimentelor de pe frontul invizibil al activităţilor informative. Experienţa dobândită în cei 17 ani de muncă pe linie de contraspionaj îmi permite să apreciez că în decembrie 1989, la nivelul judeţului nostru, ofiţerii instituţiei din care făceam parte şi-au făcut pe deplin datoria, acţionând conform legilor în vigoare la acea dată. Ei s-au limitat la culegerea informaţiilor şi prezentarea acestora factorilor de decizie, fără a se implica direct în derularea evenimentelor grave, care se succedau cu repeziciune. Rândurile care urmează nu sunt altceva decât constatările unui trăitor al zilelor din decembrie 1989.

Prin forţa destinului, s-a întâmplat ca în ziua de 22 decembrie 1989 să fiu ofiţer de serviciu pe Inspectoratul Judeţean Vâlcea al Ministerului de Interne. Din această poziţie aveam obligaţia de a coordona activităţile Securităţii, ale Miliţiei municipale şi judeţene Vâlcea. Am luat în primire serviciul sub presiunea zilelor de stres şi a nopţilor precedente nedormite.

  

În ziua de 22 decembrie 1989, începând cu ora 8.30, tot ce intuisem se transforma în realitate. Am avut o discuţie prin telefon cu colonelul Dumitraşcu de la Inspectoratul Municipiului Bucureşti, după care, la scurt timp, am primit ordinul generalului Iulian Vlad, şeful Departamentului Securităţii Statului, transmis prin ofiţerul de serviciu pe minister. Prin acest ordin „toate cadrele de securitate erau convocate la unitate, armamentul trebuia depus la locurile de păstrare, care să fie sigilate şi se interzicea orice răspuns la eventualele provocări”. Cu maximă operativitate, toate cadrele care se aflau în deplasare în judeţ ori pe platforma industrială-sud s-au prezentat la unitate, unde s-a constatat prezenţa acestora conform evidenţei. Armamentul individual a fost depus şi sigilat. În acest mod ordinul primit a fost executat.

Doina Petruța Aleca/ „Zăvoiul” – grădina publică a Râmnicului în documentele de arhivă

Istoria Parcului Zăvoi al Râmnicului-Vâlcii, de la jumătatea sec. XIX încoace; primele amenajări - sub auspicii nefaste: cele 1000 de scânduri date gratis de Mihalache Orumolu şi Ioan Bratovescu („care ţin joagăre pe apa Lotrului”) , „fiind făcute plute şi gata de a se porni, din venirea apelor mari s-au înecat"...

>> autorităţile au luat hotărârea de a înconjura Zăvoiul cu un şanţ lung de 200 de stânjeni „în tot jurul lui, pentru a se închide Zăvoiul şi pentru a nu fi bântuit de vitele orăşenilor”...
<<Istoria parcurilor şi a peisajului amenajat trebuie înţeleasă în legătură cu o serie nouă de reprezentări şi practici care iau naştere în Europa secolelor XVIII şi XIX în jurul „utilizării naturii” (1). Ideea organizării unor parcuri şi grădini rublice care apare şi în spaţiul românesc al secolului al XlX-lea este, aşadar, rezultatul intersecţiei mai multor politici culturale, estetice, ştiinţifice şi, de ce nu, politice. Perioada regulamentară marchează şi din această perspectivă, pentru principatele Moldovei şi Ţării Româneşti, o certă dezvoltare a unei sensibilităţi faţă de peisajul amenajat, primele tentative de organizare a naturii oferite publicului, tocmai ca rezultat al dezvoltării modelului occidental al promenadelor care începe să se bucure de succes în rândul elitelor locale.
Prin urmare, nu este întâmplător faptul că, asemenea altor centre urbane ale principatului muntean, Râmnicu-Vâlcea va intra şi el în acest circuit, fiind cu atât mai mult avantajat de condiţiile sale naturale. „Grădina publică” a Râmnicului a luat naştere în urma vizitei în oraşul de sub Capela a domnitorului Barbu Ştirbei. „Luând în băgare de seamă că singura natură a voit să înzestreze şi cu înfrumuseţarea locului numit la Zăvoiul", domnitorul muntean a considerat că acestui loc nu-i lipsea „decât puţină înbunătăţire şi regulare spre a sluji de preumblare obştească”. Prin Ofisul domnesc din 9 august 1850, a fost numită o comisie alcătuită din paharnicul Alecu Bujoreanu, serdarul Constantin Vlădescu (casier) şi pitarul Mihalache Orumolu cu „însărcinare de a se îndeletnici îndată întru formarea acelui loc prin înpărţire cu drumuri regulate şi alte naturale înbunătăţiri”. Prin acelaşi document a fost stabilit un buget anual de 500 de lei din casa Magistratului pentru „a ei ţinere în stare bună ” (2) , iar domnul ţării a donat suma de 1225 de lei (3).

Nicolae Nistor în #memoriavalceana

Nicolae Nistor , n. 24 martie 1958, Mihăeşti, Vâlcea : După anul 1989 a editat şi a colaborat cu săptămânalul “ 7 zile ” şi cu cotitdianul „...