Andrei Pănoiu/ Moșii, sate, târguri și orașe/ Râmnicu Vâlcea/ Cîteva date despre oraşul Rîmnicu-Vîlcea în secolele XVIII—XIX

<<...Încă de la începutul stăpînirii lor în Ol­tenia, austriecii s-au îngrijit de realizarea de dispozitive, de fortificarea teritoriului, constînd din incinte înstelate prevăzute cu pin­teni de zidărie ţi terase pentru piesele de artilerie, adăpostite de valuri înalte de pămînt, şanţuri de apărare şi parapete de pro­tecţie.

în suita ilustraţiilor cuprinse în lucrarea in­ginerului Weiss pentru aceste fortificaţii fi­gurează şi o imagine a oraşului Rîmnicu-Vîl­cea văzut de la nord la sud, cu o privelişte către valea Oltului. Este vorba de un desen în peniţă şi acuarelă, în care sînt redate in­cinta Episcopiei cu palatul de reşedinţă şi cele cinci biserici ale oraşului, între care cea mai importantă este arătată Bărăția, biserica franciscană. (1)

Locuinţele sînt puţin numeroase, mai toate cu un singur nivel, cu acoperişul în patru pante, dar şi cîte una cu fronton.

Reţinem din această imagine peisajul din jurul oraşului, fără copaci înalţi, fără arboret mărunt, cu ogrăzi de ogoare atît în partea de nord, cît şi către luncă. (2)

În această vedere, un accent deosebit se pune pe înfăţişarea ansamblului bisericii episcopale cu palatul său de reşedinţă, totul înconjurat de valuri de pămînt taluzate, pre­văzute cu palisadă.

Pentru ansamblul bisericii şi palatului epis­copal este prezentat şi un plan de situaţie cu drumul de acces şi fortificaţiiile aminti­te, alcătuite din terase cu pinteni de colţ în­stelaţi. Incinta, sub forma unui patrulater, es­te alcătuită din construcţii joase, cu excepţia palatului episcopal şi poate a pandantului său aflat de cealaltă parte a intrării în biseri­că, care este ridicat pe două niveluri. Nici bolniţa şi nici paraclisul de astăzi nu erau ridicate la acea dată.Urma ca mai toate aceste lucrări de for­tificaţii să fie mereu consolidate şi definitiva­te potrivit concepţiei vremii, printr-o mantelare cu zidărie puternică de piatră. S-ar părea că tocmai această fază trebuia să fie generalizată după proiectele inginerului Weiss din anul 1731.

Sîntem siguri că lucrările de fortificare din jurul Episcopiei, ca şi cele de la Cozia şi de la citadela Strassburg s-au realizat întoc­mai cum le arată schiţele amintite. Poate că mantelarea lor nu s-a realizat totuşi decît par­ţial, întrucît fortificaţiile oraşului Rîmnic cad chiar din anul 1735, în timp ce ale Coziei şi cele de la Cîneni, de pildă, rezistă pînă la 1737. (3)


Vedere de detaliu din desfăşurata orașului Rîmnicu-Vilcea redată în manuscrisul inginerului Weiss, reprezen­tând biserica episcopală şi palatul rezidenţial cu for­tificaţiile din valuri de pămînt taluzat din jur.

Cu prilejul luptelor dintre turci şi austrieci de la această dată, oraşul Rîmnicu-Vîlcea este incendiat şi în bună parte distrus, toate clă­dirile importante avînd mult de suferit. Dis­trugerile oraşului se repetă şi în urma răz­boiului de la 1768, dată la care biserica fran- ciscană este total dispărută.

Situaţia oraşului Rîmnicu-Vîlcea, răvăşit de distrugerile celor două războaie, o explică cu fidelitate imaginea oferită de harta lui Specht de la 1792. Bărăţia şi biserica Sf. Du­mitru împreună cu Cuvioasa Paraschiva sînt complet distruse, ele trebuind să nu mai apa­ră pe hartă. Partea de est a oraşului se arată însă încă înconjurată cu ziduri dublate cu valuri de pămînt şi şanţuri.

Ştim că la acea dată ansamblul Episcopiei este refăcut, dar într-o formă cu totul alta decît cea cunoscută din perioada de început a secolului; i se adaugă paraclisul şi bolniţa. Şi dacă biserica iniţială era o ctitorie în formă de navă simplă cu absida altarului şi prid­vorului mai înguste decît restul navei (aşa cum o arată planul de situaţie la care ne-am referit din perioada lui Schwntz şi Weiss), acum ea este prevăzută cu abside laterale, totodată adăugîndu-i-se altarului şi două tur­nuleţe peste spaţiul proscomidiei şi diaconi- conului. I se înscrie astfel acestui edificiu o imagine cu totul necunoscetă pînă atunci, o imagine pe care o explică bine biserica schi­tului Inăteşti din apropiere.

La începutul perioadei regulamentare, po­trivit Ofisului nr. 212, magistraturile oraşelor din ţară sînt chemate să facă prevederile gă­site de cuviinţă privind înfrumuseţarea lo­calităţilor lor, din venituri proprii. Datele res­pective sînt centralizate în anul 1833 de Departamentul din Lăuntru pe tabele copiate şi în limba rusă. în anul 1834 aceste tabele sînt reluate, spre a se supune «Mării Sale lui Vodă», potrivit otnoşeniei Secretariatului Statului nr. 1266. (5)

Din această evidenţă rezultă că la data res­pectivă magistratul oraşului Rîmnicu-Vîlcea prezintă următoarele propuneri:

Să se stabilească întinderea oraşului Rîm­nicu-Vîlcea în limitele «hotărîtelor sale in­trări şi ieşiri», după cum urmează:

1. De la capătul podişorului de lîngă col­ţul grădinii Episcopiei, de spre miază noapte, în drumul Cîinenilor, şi pe mîna stîngă, pe la spatele caselor ce cad spre uliţa de spre răsărit, pînă la grădina polcovnicului Lipoveanu şi casa lui Gheorghe Botezatul de lîn­gă moara Episcopiei din drumul Olanului, ce vine de la Piteşti din schela Goranu.

2. De la casa Gheorghe Botezatu şi moara Episcopiei, de spre răsărit, pe după iazul morilor, pînă la casa lui Dumitru Săpunarul dintre rîuri, de spre miazăzi, din drumul Ola­nului, ce vine de spre Craiova şi din alte părţi.

3. De la casa lui Dumitru Săpunaru, tot pe după iazul morilor în sus pînă la casele lui Hristache Căpitanovici, de spre apus.

4. De la casele lui Hristache Căpitanovici pînă la spatele caselor ce încep uliţa de sub Dealul Caselor, pînă în oraş la podiş, lîngă coiful grădinii Episcopiei, din drumul Cîine­nilor.

Barierele ce s-au chibzuit sunt:

— Uliţa drumului de la lacul ce vine de spre Piteşti, pînă la grădina polcovnicului Lipo­vean u şi casa lui Gheorghe Botezatu, de la moara Episcopiei.

— Uliţa drumului Olanului, ce vine de spre Craiova şi alte părţi, pe la casa lui Dumitru Săpunaru dintre rîuri.

— Uliţa drumului Plaiurilor, de spre apus, ce vine pe la casele lui Hristache Căpitano­vici.

— Uliţa drumului schelei Cîinenilor, de spre miazănoapte, ce vine de la podişorul de la colţul grădinii Episcopiei.

Propunerea aceasta se însuşeşte de De­partamentul din Năuntru şi magistratul ora­şului cu cîrmuitorul judeţului primesc însărci­narea de a o îndeplini întocmai, punîndu-se semnele şi barierele trebuitoare.

Se hotărăşte, de asemenea, să se facă două pieţe în acest oraş, după cum urmează:

— Una pentru vînzarea produsurilor, pe locul unde au fost sălaşul părintelui protoepiscopul Rîmnicului, unde a fost magazia de fîn împărătesc, de spre apus.

— Alta pentru tăierea cărnii şi vînzarea peştelui, pe locul lui Băluţă Teişanu de lîngă iazul morilor, în marginea de spre răsărit a oraşului.

Pentru locurile acestor pieţe, Marele Dvornic urmează să ia înţelegere cu părintele Galaction, ca locul să fie dăruit oraşului, sau să-l vîndă cu preţ cuviincios. Magistratul ora­şului, în schimb, trebuie să se înţeleagă cu proprietarul respectiv în privinţa locului pen­tru piaţa de carne, şi de va voi să-l vîndă şi va fi preţul potrivit, trebuie să-l cumpere cu bani din casa oraşului.

Ambele locuri se cere să fie aşternute cu piatră, făcîndu-se piaţă.

Cu acest prilej se cere şi repararea a două cişmele din oraş, aflate acum în cu totul dă­răpănate, ca şi refacerea a două poduri.

Alte prevederi cuprind repartizarea a doi coşari pentru curăţitul coşurilor de la case, facerea a 40 felinare de iluminat oraşul, la bariere, în piaţă şi pe uliţe, toate cu luminări de seu. Se acordă totodată, ca instrumente pentru foc, două tulumbe cu toate cele tre­buincioase


Una din lucrările importante enunţate con­stituie pavarea cu caldarîm de piatră a uli­ţelor. Se apreciază că natura pămîntului fiind pietroasă şi nisipoasă, oricît ar ploua nu se aduce împiedicare circulaţiei decît pe două uliţe: uliţa de sub Coastă, din mahalaua Tu­turor Sfinţilor, din văpseaua roşie şi Uliţa din Vale, din mahalaua sf. Gheorghe, din văp­seaua neagră. Trebuinţa cere ca pe aceste străzi să se aştearnă caldarîm de piatră, sau cu «horştii»(?!)

Nu scapă atenţiei nici problema cimitiru­lui, atît pentru credincioşii bisericii răsăritene (stabilit în jurul bolniţei din spatele Episco­piei), cît şi pentru catolici, în afara oraşu­lui.

Programul de înfrumuseţare a oraşului continuă cu tragerea înapoi cu patru palme de către toţi aceia ce construiesc de spre uliţi şi facerea de caldarîm unde aceasta se cere. 6 Tot aşa, se face un şanţ de scurgerea apelor din Gura Văilor, lung de 500 stînjeni şi larg de un stînjen şi jumătate, pornind din dreptul grădinii Episcopiei, pînă la Olt, căp­tuşit cu taraşi pe amîndouă laturile. Alte lu­crări privesc nivelaţia drumului ce coboară de la Episcopie, înfrumuseţat cu caldarîm şi trei poduri peste şanţul ghizduit cu tălpoaie pe laturi şi pe fund.7 Pentru toate aceste lu­crări se fac măsurătorile şi devizele cuvenite, cu detalii de execuţie.

Printre cele cîteva construcţii publice im­portante din perioada regulamentelor care se impun atenţiei, se numără cazarma, tem­niţa şi şcoala. Nu ştim nimic despre sediile ocîrmuirii, magistratului sau tribunalului lo­cal. în ce priveşte lucrările de drumuri şi de poduri, acestea înscriu un capitol deosebit, de care se îngrijeşte nemijlocit Direcţia lucrărilor publice.

Izbucnirea incendiului din anul 1874 şi distrugerea unui număr mare de clădiri, între care şi cîteva biserici, prilejuieşte reconstrui­rea oraşului pe baze noi. Se are în vedere în primul rînd desfacerea acelor case vechi, reprezentînd scosuri în stradă şi refacerea lor după alinierea cerută.

Mai trece însă multă vreme şi destule lo­cuinţe rămîn încă în stare de ruină, zidurile lor ameninţînd strada. Cîrmuirea încearcă mijloace diferite, potrivit ordinelor primi­te, să-i determine pe proprietarii lor să le dărîme şi să le refacă aşa cum se cere. Se fac unele demersuri ca această abatere să fie înscrisă în condica penală, întrucît ma­gistratul nu are mijloacele necesare demolă­rii acestora pe seama sa. Se argumentează apoi că toate aceste case trebuie refăcute la loc. Pe de altă parte, se ştie că pereţii unora dintre aceste case ţin loc chiar de zi­duri sprijinitoare pentru terenurile aflate în pantă abruptă. în luna iunie a anului 1854, Departamentul din Năuntru este solicitat să-şi dea cuvenita dezlegare în această pri­vinţă. Dar răspunsul aşteptat recomandă ma­gistratului ca să insiste să se ajungă la o în­ţelegere cu proprietarii locurilor respective şi să se îndeplinească cele de trebuinţă.

Semnificative sînt şi situaţii ca aceea a neguţătoraşului Nicolae Dian de pe strada Tîr gului, căruia i se pusese în vedere încă din anul 1848 să-şi tragă casa înapoi în rînd cu restul caselor de pe uliţă. Sub pretext că acest neguţătoraş a procedat în taină să-şi repare casa ce i-a rămas de la părinţi, clădită de strămoşul său, fără să se retragă la linie, magistratul oraşului Rîmnicu-Vîlcea se adre­sează Departamentului. Se obiectează că acest hălăduitor îndărătnic «nu s-a supus în­datoririi ce i s-au fost pus la poliţie» şi a îndrăznit a-şi repara casele mai peste tot, deschizînd dedesubtul lor o mai mare răchirărie, pe jumătatea pivniţei ce era căzută; şi toate acestea fără a se trage înapoi o pal­mă, iar uliţa este atît de îngustă încît nu se poate strecura pe ea decît o căruţă, împiedicînd circulaţia şi întunecînd strada.

Fiindcă această uliţă s-a înfrumuseţat şi se înfrumuseţează acum cu desăvîrşire, pentru această casă care intră în mijlocul străzii pe o adîncime mai bine de un stînjen, împiedi- cînd astfel, şi facerea pavajului, se cere să se aprobe desfacerea ei...

La o vizită la faţa locului de către ocîrmuitor, magistratul şi starostele isnafului meş­terilor care au lucrat această reparaţie, se dovedeşte că lucrurile nu stau tocmai cum s-a arătat. Casa este într-adevăr mai în drum dar nu atîta depărtare, ci numai cu o ju­mătate de stînjen. Reparaţiile de fapt nu s-au făcut decît la acoperiş, iar la cîrciuma de dedesubt nu s-a făcut decît un primez despărţitor. Se conchide deci că aşa cum stau lucrurile, casa în discuţie nu ar trebui dă- rîmată, mai ales că nici celelalte case nu se pot retrage atît cît ar trebui ca să se facă o aliniere corectă a întregii străzi, chip în care proprietarii ar fi foarte mult păgu­biţi.

Departamentul din Năuntru este oarecum nemulţumit de raportul iniţial al magistratului şi proprietarul nu poate fi obligat a-şi dărîma clădirea. Rămîne ca alinierea străzii acesteia să fie reluată cu un alt prilej.

Printr-o scrisoare din 9 septem­brie 1854, cîrmuitorul judeţului se adresează Departamentului din Lăuntru, susţinînd că această capitală de judeţ, după incendiul din 1847, are neapărat trebuinţă de un arşited şi cere să fie numit pentru acest post con­ductorul Putnochi, care ar putea fi însărcinat cu darea cuvenitelor planuri. Departamentul şi Comisia Tehnică sînt de acord cu această propunere şi însărcinează pe inginerul Vai- rah, şeful conductorului, să-i dea acestuia in- strucţiile cuvenite. Dar inginerul Vairah pare să nu găsească alegerea tocmai potrivită şi nu se grăbeşte să-şi dea dezlegările sale nici în urma unei a doua porunci a Comisiei lu­crărilor publice. S-ar părea că în cele din urmă conductorul să fi primit o însărcinare în sensul cerut de cîrmuirea judeţului.

În acest moment se naşte totuşi o proble­mă în privinţa realizării alinierii uliţelor, care trebuie operată după un plan nou al oraşului, cu însemnarea numelui lor. Rezultă că pentru ridicarea acestui plan al oraşului Rîmnicu- Vîlcea fusese nominalizat chiar inginerul Vai­rah, în a cărui supraveghere cădea realizarea drumurilor mari ale Vîlcii şi legăturile cu ve­cinătăţile. Printr-un raport către Departamen­tul din Năuntru, inginerul Vairah face întîm- pinare, arătînd că la 16 septembrie 1854 este poftit de cîrmuirea judeţului Vîlcea pentru ridicarea planului oraşului, după care să se poată face regularea uliţelor şi tragerea ca­selor la linie. El susţine că nu a avut nici o poruncă în acest sens din partea cinstitului Departament şi nici mijloacele trebuincioase, atît în ce priveşte amploianţii topografi cît şi de bani, fapt pentru care a cerut cîrmuirii să solicite dezlegarea în acest sens a De­partamentului din Năuntru.

Din acest raport reiese că dacă este vorba de un plan care să servească numai pentru numerotarea caselor, acesta există şi s-a sta­bilit încă de la începutul lunii februarie ale acelui an să-l copieze conductorul şi să se facă numirea uliţelor şi a caselor. I se pare însă că de această dată se cere un plan to­pografic după care să se facă alinierea uli­ţelor; atunci, arată inginerul Vairah, se schimbă fondul problemei şi cîrmuirea tre­buie să ştie bine ce doreşte.

Situaţia oraşului Rîmnicu-Vîlcea de la acea dată, răvăşit de urmările incendiului şi de prevederile cerute de alinierea străzilor, ne este cunoscută din detaliile desprinse din harta România Meridională.8 Dar înfăţişarea corectă a oraşului ne-o restuie numai ridicări­le făcute în anul 1857 de inginerul Cari Sveder, prilejuit de hotărnicirea moşiilor Vatra Episcopiei, Capela, Troianul şi luga, cu lo­curile înfundate din jurul oraşului, toate pro­prietăţi ale Episcopiei Rîmnicului.


Hotărnicia întocmită de inginerul Sveder delimitează de fapt ariile a 25 proprietăţi, unele moşii mari, altele moşioare mai mici, delniţe şi ogrăzi, locuri şi diferite stăpîniri în vatra oraşului. Pentru că hotărnicia respectivă nu face de fapt o stabilire exactă a vetrei oraşului şi a moşiei sale, poate re­zulta că atît vatra oraşului cît şi toate locurile cuprinse între Olt şi rîul Rîmnicului au făcut parte iniţial din acelaşi trup cu moşiile pen­dinte acum de Vatra Episcopiei.

Acest plan îngăduie analiza de detaliu a modului de constituire a acestui oraş pe no­dul de intersecţie al drumului Oltului cu dru­mul ce urmăreşte poala munţilor, drumurile Gorjului şi Argeşului, cu convergenţa dru­murilor locale de plai, ale Ocnei, ale Olăneştilor etc., toate drumuri bine cunoscute chiar din perioada antichităţii dacice şi daco-romane.

Aşa cum îl arată vederea lăsată de ingine­rul Weiss din anul 1731 şi detaliile hărţii de la 1790, oraşul se dezvoltă pe pintenul na­tural ce domina valea apei Rîmnicului, în ju­rul unor ctitorii ridicate în etape diferite sau refăcute de mai multe ori. Nucleul cen­tral, avantajat de configuraţia terenului, cu şanţuri şi ziduri de sprijin, cuprinde platoul restrîns pe care se află piaţa oraşului, Bărăţia, casele Socotenilor, biserica Maica Domnului şi ctitoria lui Pătraşcu cel Bun, Cuvioasa Paraschiva. Structura stradală urmăreşte o reţea de străzi al cărei ax principal îl constifuie Drumul Mare. Un al doile ax principal, per­pendicular, îl înscrie sensul rîului Rîmnicul cu iazul morilor şi calea de trecere a Ol­tului.

In planul lui Sveder se remarcă că toate străzile sunt încadrate de fronturi continui, la acea dată oraşul fiind mai mult sau mai puţin în întregime reconstruit. în afara ce­lorlalte biserici, a celor trei mori şi a pivei cu iazurile lor, sunt marcate hanurile, cel de la intrarea în oraş şi cel al Olănescului, casele lui Bică Socoteanu, Ruzinski, Bujoreanu, Bunaşcu, protopopului loniţă, protopopului Mie, serdarului Nicu Vlădescu, ale lui Zisu Dumitrescu magistratul oraşului etc.9

Dintre clădirile publice figurează numai şcoala, cazarma, temniţa, toate construcţii de dată recentă. Locul bîlciului este însemnat pe un teren în spatele hanului de la intrarea în oraş, alăturat rîului, în capătul Drumului cel Mic al Budeştilor. în zăvoiul tîrgului este arătată şi Grădina Publică, recent termina­tă.

În partea de nord-vest a oraşului, retrasă sub poalele muntelui se află Episcopia Rîm­nicului, şi ea arsă şi reconstruită în intervalul 1852—1856...>>

Sursa:  Biblioteca Digitală a publicațiilor culturale/ Andrei Pănoiu/ Moșii, sate, târguri și orașe/ Râmnicu Vâlcea/ Cîteva date despre oraşul Rîmnicu-Vîlcea în secolele XVIII—XIX. Integral în PDF, pentru descărcare/ lectură - la această legătură.

Capturile de ecran una câte una cu descrieri - la această legătură.

_________

1 Arhivele Statului, fond micro., Austria, r. 89, c. 209, Prospect von Rîmnic, Oesterreichisch e Nation albibliotek, Wien; Biblioteca Academiei Române, Manuscrise, mss. germ an nr. 10.

2 Dincolo de caracterul de fortificaţii consemnate, este sigur că această imagine trebuie să în soţească o hartă a aşezării; ca atare, pentru o cuprindere de ansamblu a cadrului respectiv , se face abstracţie de elementele specifice vegetaţiei locale şi de acoperirile păduroase atît de bogate la acea vreme pe toată aria în jurul o raşului.

3 Trebuie precizat că urmele acestor fortificaţii mai pot fi recunoscute încă şi astăzi pe alocuri; pe platoul din faţa incintei Episcopiei, în partea dreaptă, cu prilejul unor nivelări, în anii 1975—1976 s-a descoperit chiar un depozit de pastă de var, care trebuia să servească pentru refacerea parapetelor de zidărie distruse în tim­pul unui asediu.
4 Specht, Militairische Carte der Kleinen oder oesterreichischen und grossen Walachei... Biblioteca Academiei Române, H. 1003-D. XXVI. 6.
5 Arhivele Statului, fond Vornicia din Lăuntru, D. 4199/1834, f. 10 şi următoarele.

6 Arhivele Statului, fond. Lucrări publice, D. 1/1830, f. 10 şi următoarele
7 Arhivele Statului, fond Lucrări publice, D. 8/1839, 1.2 şi următoarele 

8 Charta României meridionale publicată din ordinea măriei selle principelui domnitoriu Alessandru Joanne /... Bucureşti 1864.9 Muzeul Judeţean R. Vîlcea, nr. 25 opis cu planurile jud. Vîlcea—13110, Planul/moşii vetrii Episcopii/Cape- la/şi/Riul Rîmnicului/ate/tocurilor înfundate împrejurul oraşului/ Rîmnicu şi ale moşiilor numite Traianu şi Ju- ga proprietăţile sf. Episcopii... 1857, hofarnic şi inginer K. Sveder, scara 1 : 10.000, 71 cm x 57 cm. Arhivele Statului, fond Reforma agrară—1864, D. 1697, f. 40.