Faceți căutări pe acest blog

2 oct. 2024

Meşteri populari contemporani vâlceni/ Prima monografie a artei populare din județ (1972)

<<În contextul transformărilor fundamentale cunoscute de poporul nostru în anii socialismului, meşteşugurile artistice tradiţionale se află, firesc, în plin proces evolutiv pe linia adaptării lor la condiţiile vieţii moderne. Este un proces complex caracterizat atît prin renunţarea treptată la anumite materiale şi tehnici tradiţionale, cit şi prin dezvoltarea puternică a altora cu posibi­lităţi de adaptare mai rapide la necesităţile vieţii contemporane şi, deci, cu calităţi artistice noi, artizanale. Procesul reliefează cu pregnanţă două coordonate care polarizează aceste tendinţe se află într-o continuă corespondenţă: e vorba, cepe de o parte, de eficienţa revitalizării meşteşugurilor tradiţionale, în condiţiile actuale, iar pe de altă parte, ca o urmare, de poten­ţarea originală a creaţiei artistice, care să corespundă gustului modern şi să poarte o marcă specific locală.

Ambele coordonate le observăm în creaţia populară actuală din Vîlcea, unde meşteşugurile de veche tradiţie se diminuează totuşi treptat, fie prin necunoaşterea unor practici şi tehnici de lucru, fie prin înserarea neartistică, în stilul local tradiţional, a noilor materiale sau compo­ziţii ornamentale. Odată cu dezvoltarea accentuată a unor centre noi, s-a afirmat şi producţia artistică a meşterilor populari care, prin forţa lor creatoare, tind să unifice pe planul artei frumosul rustic cu cel al mediului urban, imprimînd astfel o trăsătură nouă artei populare vîl- cene. Din cele aproape 30 de sate în care se practică meşteşuguri de veche şi remarcabilă tra­diţie, mai mult de jumătate din ele sînt cuprinse în sistemul de îndrumare a meşterilor populari prin aşezăminte culturale, prin secţiile cooperaţiei meşteşugăreşti sau prin clasele Şcolii populare de artă, în scopul dezvoltării producţiei lor la nivelul cerinţelor şi gusturilor contemporane. Cei peste 200 de meşteri populari vîlceni vădesc un talent artistic deosebit; performanţele muncii lor exprimă semnificativ contextul favorabil progresului în practicarea meşteşugurilor artistice populare. Demn de relevat este şi faptul că produsele lor exercită o putere de atracţie mediul urban. S-ar putea spune că oraşele, cu satele din jur, tind să polarizeze practicarea, prin sistemul cooperaţiei meşteşugăreşti, a meşteşugurilor populare : Horezu cu satele Olari (ceramică), Romani (împletituri din alun), Yaideeni (împletituri din alun şi ţesături), Rm. Vîlcea cu localităţile Rîurcni (cusături) şi Vlădeşti (ceramică). Aşa se explică nu numai procesul de continuare a unor practici şi meşteşugari tradiţionale, dar şi sistemul de producţie artistică organizată.Avînd în vedere bogăţia şi varietatea meşteşugurilor tradiţionale, de mulţimea centrelor şi creatorilor populari din raza judeţului, eforturile vizează perfectarea unui sistem pro­gramatic, bine articulat, pentru revitalizarea, dezvoltarea şi valorificarea superioară a meş­teşugurilor populare. Faptul că fiecare meşteşug, luat în parte, se află într-un continuu proces de înnoire şi de adaptare la cerinţele vieţii moderne, îndeamnă la găsirea celor mai eficiente forme practice de stimulare a acestor meşteşuguri: asigurarea materialelor şi condiţiilor de lucru, desfacerea rentabilă a produselor etc.

Meşteşugurile şi centrele care au condiţii înregistrează o mai mare dezvoltare şi înnoire — cum este, de pildă, ceramica de Hurez, care a ajuns la un stadiu înalt de perfecţionare în contextul actual al artei populare vîlcene, întrecînd alte meşteşuguri, variate, de prelucrare artis­tică a lemnului, care deţineau altă dată primul loc în arta populară locală. în acelaşi timp se constată că unele meşteşuguri şi centre nu-şi pot schimba profilul pentru a intra în competiţia artistică modernă ; aşa sînt, bunăoară, în ceramică centrele Dăieşti, Slătioara, Zătreni sau chiar centrele Lungeşti şi Buda, notabile prin tradiţia lor artistică. Meşteşugurile lemnului, condiţi­onate de frumuseţea naturală a materialului şi concurate de cerinţele arhitectonice şi ale mobi­lierului modern, se dezvoltă mai bine pe linia realizării unor produse mici, artizanele, cu toate că preocupările de actualizare a compoziţiilor ornamentale ale pieselor mari (stîlpii şi balustradele traforate, dulapurile înalte sau joase, lacrele, porţile şi uşile etc.) ar fi mai eficiente. De ase­menea, costumul popular, de o excepţională varietate artistică, etalînd frumuseţea şi distincţia spirituală a poporului nostru, manifestă astăzi din plin tendinţa perpetuării formelor sale în modalităţi contemporane adecvate. Renunţîndu-se la o serie de tehnici şi compoziţii decorative tradiţionale valoroase, creaţiile actuale prezintă însă riscul de aluneca în mediocritate, fapt datorat şi materialelor folosite.

Meşterii populari din Vîlcea, îndeosebi cei din generaţiile mai tinere, sînt totuşi puternic influenţaţi de transformările ce au survenit în sfera producţiei meşteşugăreşti. Remarcabil este faptul că ei, dînd dovadă de bun simţ şi de capacitate de adaptare, fac legătura între tradiţie şi actualitate. Produsele lor sînt lipsite de interes numai atunci cînd părăsesc matca stilistică locală sau împrumută soluţii noi, fără a le asimila substanţa lor creatoare, cînd, în fine, nu conferă obiectelor realizate amprenta echilibrului şi armoniei ce caracterizează expresia artei populare autentice.

Întegrîndu-se în sistemul cooperaţiei meşteşugăreşti, creatorii populari vîlceni au posibili­tatea de a-şi procura materialele necesare pentru a realiza o producţie curentă şi o desfacere rentabilă, atît în ţară, cît şi, lucru rar altă dată, în străinătate. Ceea ce este de asemenea revelator, ei au deplină libertate de creaţie în cadrele stilului local tradiţional, pe care-1 dezvoltă în condiţii contemporane, păstrîndu-i specificul.

Prima monografie a artei populare din Vîlcea îşi propune să prezinte şi pe cîţiva dintre cei mai de seamă meşteri populari contemporani, fie că activează ca membri ai cooperaţiei meşteşu­găreşti, fie că lucrează în cadrul reţelei aşezămintelor culturale din raza judeţului. Alături de tine­rii ce se simt atraşi de frumuseţea artistică a meşteşugurilor, cu toţii sînt chemaţi să poarte spre viitor, mult îmbogăţită, zestrea artistică, spirituală moştenită din străbuni, de la cei care ne îndeamnă să spunem, odată cu poetul vîlcean George Ţărnea: „Aici sîntem de cînd se ştie gîndul...“

(ELENA BĂDESCU ŞI ION LAZĂR)

&&&


CONSTANTIN ANTONIE

Poate că nici unul din locuitorii satului Urşani-Horezu, acum 40 de ani, văzînd băiatul de 13 ani care cînta la hora satului dintr-un fluier de soc confecţionat de el însuşi, nu şi-a închipuit că el va ajunge atît de vestit.

Mulţi ani Constantin Antonie a meşterit fluiere de unul singur sau, o vreme, cu meşterul Ion Ţugulescu din Vaideeni, încercînd esenţele de lemn, distanţele între găuri în funcţie de di­mensiunile fluierului, potrivirea şi mărimea gurii acestuia pentru a obţine sunetul cel mai plin, mai muzical, mai plăcut. La 30 de ani s-a împrietenit cu un alt constructor, Gheorghe Curelaru din Costeşti-Bistriţa, şi amîndoi au început să lucreze fluiere împodobite cu alamă aurie şi decorate cu şerpuiri de cercuri şi puncte, aşa cum văzuseră la Dumitru Tărtăreanu din Vaideeni, meşterul vestit al munţilor dintre Olt şi Jiu. Amîndoi au reuşit, dar el s-a detaşat nu numai prin sensi­bilitatea cu care organizează partea decorativă, dar mai ales prin timbrul sunetului, de care n-a încetat să se preocupe.

Explicaţia succesului său este una singură, pe care ne-o dă chiar meşterul „Dinuţ" :„Eu trăiesc din cîntecul fluierului; dacă nu lucrez într-o zi ceva sau nu cînt, simt o tristeţe sufle­tească..."

Prima Expoziţie bienală republicană de artă populară din 1959 îi aduce consacrarea de meşter fluierar: obţine premiul I; urmează apoi o menţiune, în 1964, şi un premiu III, în 1967 la bienalele respective. La cea de a V-a Bienală de artă populară din 1969, se situează pe primul loc între meşterii fluierari din ţară, primind totodată şi Diploma de onoare a Festivalului internaţional de folclor „România ’69“. Peste un an participă la prima Expoziţie naţională de instrumente populare, organizată în cadrul Festivalului „Cibinium ’70,“ unde expune 15 fluiere diferite aparţinînd colecţiei de artă populară a Muzeului Bruckental din Sibiu. Alte fluiere create de meşter se găsesc la Muzeul de artă populară al RSR., Muzeul Satului din Bucu­reşti, Muzeul judeţean Vîlcea şi la expoziţia permanentă de artă populară din Horezu.

(D.A-B/ Dorina Antonie-Bardașu)

&&&  

CONSTANTIN BOGORODEA

Unul dintre puţinii fierari artişti este bătrînul Constantin Bogorodea din satul Romanii de Sus. Poate fi găsit zilnic la atelierul lui din cadrul şantierului de restaurare a complexului de artă brîncovenească de la Mănăstirea Hurezu.

Este un om modest şi zîmbitor. La 63 de ani este încă vînjos, cu trăsături energice, aşa cum l-a modelat încleştarea de o viaţă cu fierul şi focul. Lanţuri, còpili, zăvoare pentru uşi, pirostrii, cosoare, frigări şi alte unelte din gospodăria ţărănească, dar mai ales aplice, lampadare şi can­delabre, de o varietate impresionantă, sînt dintre cele mai frecvente piese artistice din fier for­jat lucrate de meşterul Bogorodea. Motivele cu flori şi păsări, efectele decorative ale liniilor, drepte sau ondulate, denotă un simţ acut de observaţie, o mînă fermă ce ştie să obţină din ma­terialul brut forme compoziţionale frumoase, simetrice. „Fierul îl simt după ciocan cum se în­doaie" — mărturiseşte meşterul Bogorodea. Lucrările sale ne oferă o suită de imagini suges­tive, graţioase şi nobile, în care vibrează viaţa. Iată, de pildă, aplica înfăţişînd huhurezul — vechea emblemă a locului — pe o creangă cu frunze şi flori stilizate, sau aplica cu doi vulturi con­topiţi, ce amintesc de stema Ţării Româneşti; sau frigările sale simple şi elegante. Meşteşugul lui Constantin Bogorodea descinde din arta meşterilor populari de pe lingă curţile domneşti, care au contribuit la înflorirea feroneriei artistice româneşti.

Prezent cu lucrări în cadrul expoziţiei permanente de artă populară de la Casa de cultură din Ilorezu, Constantin Bogorodea, a participat la Bienala republicană de artă populară din 1969, cînd i s-a atribuit premiul I pentru valoarea artistică deosebită a lucrărilor expuse.

(I. L./ Ion Lazăr)

&&&
ION BUCLESCU

Obiectele bătrînului olar Ion Buclescu nu sînt lucrate cu aceeaşi minuţie pe care o întîlnim la confraţii săi, dimpotrivă, ele poartă pecetea unui spirit creator nativ.

A lucrat mai mult decît alţii în cooperativa meşteşugărească, unde comenzile se cereau executate întocmai ca modelul propus şi cu calităţi tehnice sporite. Ca şi ei, deci, lăsa lutul să dospească bine, îl călca mult în picioare, îl tăia de două ori cu cuţitoaia, îl modela zilnic în cantităţi pentru vreo 200 de exemplare, dublă faţă de trecut, iar decoraţia şi arderea o făcea cu „mai multă băgare de seamă. “

Ion Buclescu (născut la 7 martie 1900) îşi realizează piesele aşa cum i s-a deprins mîna în decursul vieţii. Îşi scrie gîndul în imagini modelate în lut sau pictate pe taiere care redau aspecte reale din trecut ori din vremea noastră. Reprezentările sale plastice, inspirate de tradiţie conferă o notă specifică creaţiei acestui meşter iscusit, căutat de iubitorii de artă sau remarcat de ei la tîrguri. L-a întrecut pe cel de la care a prins meseria prin 1910, pe Florea Cinteză, căruia „nu-i da în gînd să picteze41. Creaţiile sale din urmă abundă în scene cu haiducii lui Iancu Jianu, eu lupte şi evenimente de la 1848, cu imagini despre Unirea Principatelor şi ale domnito­rului Alexandru Ioan Cuza, cu alte personalităţi marcante ale istoriei contemporane. Alături de acestea, întîlnim motive cu păsări şi animale, pe care Ion Buclescu le desenează şi colorează mai întîi pe hîrtie, apoi le aşterne cu cornul pe taierul uscat direct în culoare. Arta sa face parte din rîndul creaţiilor plastice naive, care ne farmecă prin candoarea inspiraţiei şi migala execuţiei.

Frecvent prin expoziţiile şi tîrgurile de artă populară mai importante, participant la două expoziţii bienale republicane, la Festivalul internaţional de folclor „România ’69“, la Festivalul folcloric „Cîntecele Oltului ’71“, la festivalurile „Cibinium ’70“ şi „’71“, prezent cu lucrări şi în expoziţia permanentă de la Casa de cultură din Horezu, sau prin diferite muzee, meşterul Ion Buclescu, la cei 72 de ani, este fericit că fiul său, Constantin Buclescu, a îmbrăţişat şi el meşteşu­gul de olar şi se arată la fel de înzestrat.

(I. L./ Ion Lazăr)

&&&  

ALEXANDRU DOGARU

În satul Şerbăneşti, de sub muntele Cozia, într-o casă cu faţa spre vale, locuieşte un „vrăjitor” al lemnului, un meşter neîntrecut, care face să renască în lemn lucrurile şi fiin­ţele lumii, dăltuind cu dragoste fiecare părticică a lor. Aflăm de la bătrîn că totul a pornit de la joc, de la plăcerea lui din copilărie de a ciopli lemnul. Astăzi, la 74 de ani, Alexandru Dogaru înţelege însă că, de fapt, s-a dăruit unei vocaţii, vocaţiei privilegiate de creator. Că obiec­tele pe care le-a sculptat şi care i-au luat cu ele frînturi de viaţă, vor dăinui.

Este obişnuit cu vizitatorii străini şi îi place să-i familiarizeze cu uneltele sale — dăltuţe, scoabe, cuţitaşe, măiuţe din lemn, cosoare, un gravor (cuţit special pentru încrustări) —, dar mai ales cu sumedenia de obiecte lucrate în lemn de ulm, paltin, frasin, corn, fag şi nuc, cu forme diverse şi felurit ornamentate. O colecţie foarte bogată de lucrări ale sale se află la Muzeul judeţean Vîlcea.

Meşterul a învestit o inepuizabilă fantezie şi forţă creatoare în arta confecţionării obiectelor de utilitate gospodărească: furci de tors, donicuţe, talere şi cuiere, laviţe şi scaune pentru „meş­terii de sat“, căuşe, sărăriţe, buzdugane şi altele, cioplite cu naturaleţe, sau stilizate; motivele sale fitomorfe, zoomorfe sau antropomorfe sînt dintre cele mai vechi, păstrate de cei de la care a învăţat şi el sculptura în lemn. Din flora şi fauna de prin partea locului, apar frecvent, adeseori combinate cu alte motive, frunza de stejar cu ghindă, frunza de viţă cu struguri, trifoiul, crizantema, floarea paştelui, păpădia, crenguţa de stejar, cerbul, tot astfel, cucul, pupăza, cocoşul de munte, sau imagini combinate, ilustrative — de pildă, lupta berzei cu şarpele — constituie o sugestivă transpunere a unor aspecte observate în mediul înconjurător. Alte motive, precum flăcăul cu căciula ţuguiată şi flori pe ea, ciobanul cu clop, pe care le întîlnim la capetele bîtelor ciobăneşti sau pisăloagelor pentru piuă, reprezintă, ca şi cele dinainte, stadiul contemporan al unei bogate ornamentaţii artistice cu caracter etnografic.

De aproape 20 de ani, obiectele create de meşter sînt utilizate în casă sau pentru nevoi gospodăreşti, altele, însă, cele artizanale, au un pronunţat caracter decorativ. Creaţiile mîinilor lui meştere s-au răspîndit, prin Fondul Plastic, în ţară şi peste hotare.

(N.C.G./ Nicolae Ciurea Genuneni)

&&&

JAN DUMITRESCU, DUMITRU DUMITRESCU

Fraţii Jan şi Dumitru Dumitrescu din Costeşti (primul născut la 1 iulie 1903, al doilea, la 24 mai 1894 ) au învăţat sculptura în lemn din fragedă tinereţe. De la tatăl lor, Pavel Dumitrescu, vestit prin talentul cu care lucra mobilă şi tîmple de biserici, au desprins meşteşugul sculpturii în stilul românesc vechi şi în stilul brîncovenesc, cu care au venit în contact la mănăstirea Hurez. Comenzile pe care le-au executat apoi singuri (obiecte diferite pentru cula din Măldărăşti sau pentru mănăstirea Arnota — acestea de Dumitru Dumitrescu), ca şi alte piese cu elemente florale sau animaliere, în stil florentin sau gotic, le-au îmbogăţit „repertoriul" motivelor sculpturale şi i-au făcut cunoscuţi.

Ceea ce caracterizează mulţimea pieselor executate de cei doi meşteri (stîlpi de casă, mai rar porţi, uşi, mese, scaune, laviţe, scrinuri, lacre, blidare, biblioteci, canapele ş.a.) este săpatul mai adine în lemn, lucrătura mai măruntă, rafinată chiar, în care excelează mai ales Jan Dumitrescu, ca şi acurateţea redării motivului decorativ. De observat că, în ansamblul compoziţional al modelelor ce le realizează, survin de fiecare dată note specifice, proprii meşte­şugului lor iscusit. „Modelul bizantin îl fac cit mai migălos, dar mai pun şi cîte ceva de la mine; altfel, nu-mi vine..." — mărturiseşte semnificativ Dumitru Dumitrescu.

Pe Jan Dumitrescu — stabilit la Horezu, îl cunosc mulţi specialişti şi pasionaţi ai artei populare, care străbat Vîlcea sau se abat pe la casa olarului Stelian Ogrezeanu. Împreună cu acesta, Jan Dumitrescu a conceput, la scară largă, imaginea unei case româneşti în stil tradiţional. Sala şi pridvorul de lemn, realizate de el sînt ornamentate cu motive predominant florale, în vre­me ce stîlpii, diferiţi unul de altul au încrustări similare celor din Gorj, ceea ce le conferă o dis­tincţie aparte.

Palmele lui Jan şi Dumitru Dumitrescu au trudit la nenumărate piese de valoare, ce s-au răspîndit prin case şi instituţii, în ţară sau străinătate. Muzeul judeţean şi expoziţia permanentă de artă populară de la Horezu le adăpostesc o parte din lucrări. La vîrsta lor înaintată, cei doi meşteri lucrează cu o vigoare pilduitoare şi doresc ca tot mai mulţi tineri să îndrăgească şi să practice sculptura populară, dîndu-l pildă pe Constantin Badea din Horezu, ucenicul lui Jan Du­mitrescu.

(I. L./ Ion Lazăr)

&&&

ELENA GRIGOROIU

Nu departe de Govora, în comuna Buneşti, se conservă valori etnografice şi artistice cu care s-ar putea alcătui un muzeu local. În domeniul portului popular, poate fi edificator un simplu exemplu: costumele confecţionate de Ioana Grigoroiu (1870—1967), lăsate moştenire fetelor sale: Elena Grigoroiu, Gheorghiţa Tănase, Maria Surdu şi Paraschiva Şerban. Mama lor a lucrat şi a purtat pînă la adînci bătrîneţe costumul popular de veche tradiţie.

Se poate vorbi mult despre frumuseţea acestui costum, despre cămaşa cu clini şi altoaie, cu altiţa în rînde „rizontale”, mărginită de vergi albe, cu creţuri şi rînduri late într-o succesiune de romburi mari, de armonia de verde şi galben discret (asemănătoare frescei de ctitori ţărani de la biserica din Stroeşti); despre cămaşa cusută cu fir metalic, viu strălucitor pe fondul roşu- vişiniu ; despre cămaşa cu arnici „păstricat“ ; despre interferenţa elementelor decorative în arta costumului popular de pe ambele maluri ale Oltului, ca şi despre vechile lui modele, cu cheiţe frumoase şi cusături de mare fineţe.

Elena Grigoroiu a moştenit de la mama ei dexteritatea manuală şi tehnica de lucru. împre­ună cu celelalte surori, ea a realizat, pe lîngă alte obiecte textile, costume mult mai simple prin modul cum sînt lucrate şi modelele alese. Atunci cînd aceste creatoare au aplicat în practică tot ceea ce au învăţat de la mama lor, calitatea artistică a obiectelor confecţionate — ii, marame, feţe de masă etc. — a sporit simţitor. Astfel de lucrări, ce amintesc, prin cromatica şi decoraţia lor, de nobleţea stilului tradiţional, a expus Elena Grigoroiu la Bienala republicană de artă popu­lară din 1959 (la care a primit premiul III), din 1961 (cînd a primit tot premiul III) ; din 1967 şl 1969 ; de asemenea pentru reuşita realizării unui tip de costum nou, prezentat la prima ediţie a concursului „Hora costumelor” Pietrari ’70 a primit premiul I.

(I. L./ Io Lazăr)

&&&  

GHEORGHIŢA MĂLEANU

În vechiul sat de moşneni Bărbăteşti, de la poalele Builei, portul popular tradiţional este la loc de cinste şi astăzi. Localnicii îl poartă în zilele de lucru şi la sărbători, mai ales cînd se strîng la horă în centrul satului, lîngă o casă bătrînească, transformată în muzeu.

În preajma acestui muzeu locuieşte Gheorghiţa Măleanu, vestită ţesătoare, una din multele creatoare populare vîlcene, care compune şi versuri. Născută la 10 octombrie 1918, Gheorghiţa Măleanu este o fire vioaie, isteaţă, cu vorbe pline de duh; a învăţat să coasă şi să ţeasă, ca orice fată, în copilărie, de la mama sa, Ioana Opriţa. Pînă s-a căsătorit, a lucrat „tot ce se poate în război”, numai în iţe (în scoarţă); apoi, şi „în securi” (cu şebace), un procedeu mai nou, ce alternează cu celălalt, la aceeaşi piesă. Pînă în preajma războiului, a folosit ca urzeală bumbacul, iar ca băteală lîna; apoi — lîna urzeală şi mătasea vegetală, băteală. După un timp a folosit numai bumbacul, şi pentru urzeală şi pentru băteală — în război în lungime de 1,50 m./1,20 m. pentru oprege şi de 1,50/2,00 m. pentru covoare. Gheorghiţa Măleanu a devenit însă vestită pentru uşu­rinţa cu care concepe şi realizează modelul în război. „Alesul firelor pe rost” este ca o problemă dificilă de matematică, şi multe femei vin de departe la ea să le-o rezolve. În timpul lucrului, „Ghiţa” dă frîu liber imaginaţiei creatoare, ea alternează, cu gust şi fantezie, în noul model, mo­tive de veche tradiţie: boboci, peştişori mici sau mari, peştişori în furci, frunze de trifoi. Pe suprafaţa scoarţei, cu fondul roşu închis (uneori mai viu colorată datorită pigmenţilor industriali), se succed vărguţe negre şi albe, „speteze”, între care apar aceste motive, alese cu mîna ori şebăcite, în culori albe şi negre (uneori portocalii sau verzi), dispuse în puncte şi linii echilibrate armonios.

În primul rînd mă gîndesc să fac un lucru frumos, care să-mi placă şi mie, nu numai altora“ — ne mărturiseşte Gheorghiţa Măleanu. Reuşita opregelor sale este o dovadă în plus de fru­museţe artistică, populară care va atinge noi culmi prin revitalizarea meşteşugurilor tradiţionale. Opregele cu care femeile cu baniţe din Bărbăteşti au încîntat publicul în „Ziua folclorului românesc“ din cadrul primului Festival internaţional de folclor “România ’69“ sînt opera mîinilor lor îndemînatice. Printre ele, se numără și Gheorghiţa Măleanu.

(I. L./ Ion Lazăr)

&&&

DUMITRU MISCHIU

Cel mai tînăr şi talentat olar hurezean, Dumitru Mischiu, s-a născut la 29 martie 1940. El a deprins dexteritatea acestui meşteşug de la tatăl său, Dumitru Mischiu. Lucrările sale exprimă poate cel mai bine stadinl actual al ceramicei hurezene, tendinţele ei către configurarea unui stil decorativ, care să ţină pasul cu dezvoltarea tehnică a meşteşugului şi cu gustul diver­selor categorii de public iubitor de ceramică. în trecut, arta olarilor hurezeni era nelipsită de prezenţa unor simboluri ale vieţii, exprimate într-o manieră naivă fermecătoare. Compoziţiile decorative nu erau perfect echilibrate, iar redarea elementelor nu cunoştea o exactitate natura­listă. Aşa se explică, poate, prezenţa vechiului motiv al „păianjenului", care acopere uneori întreaga suprafaţă a farfuriei, ceea ce a dus la dezvoltarea tehnicii de lucru cu „gaiţa“, care solicită minuţie şi siguranţă în execuţie. în, această privinţă, Dumitru Mischiu este, pe cît se pare, neîntrecut. Numeroasele sale compoziţii pe fond alb, maroniu sau negru sînt realizate aşa „cum s-a obişnuit mîna“.

Aceasta nu înseamnă, însă, că meşterul a părăsit ornamentica stilului tradiţional. Dimpotrivă, pornind de la formele tradiţionale ale olăriei, el, ca şi ceilalţi meşteri, creează altele noi, cum sînt: glastre şi ploşti, servicii de vin, ţuică şi cafea, care vădesc predilecţia pentru o artă decorativă rafinată, la care fineţea motivelor, executate cu gaiţa sau cu cornul, nu fără o multă migală, este pusă în evidenţă cu măiestrie. Cu toate acestea, Dumitru Mischiu denotă mai puţină imagi­naţie poetică în arta sa. Naturaleţea pieselor sale de ceramică, lipsite de accidente formale suges­tive, ne indică totuşi o evoluţie a meşterului către o producţie artizanală mult solicitată astăzi în mediul urban, atît la noi, cît şi în alte ţări.

Dumitru Mischiu a obţinut premiul I la Expoziţia naţională de ceramică artistică populară de la Piteşti — 1967 şi la cea de a V-a Expoziţie bienală republicană de artă populară (1969); a participat la Tîrgul de artă populară din cadrul Festivalului internaţional de folclor „România ’69“; este de două ori laureat al tîrgului olarilor din cadrul Festivalului „Cibinium ’70“ şi „’71“. În 1971, a participat, prin UCECOM, la tîrgul şi expoziţia internaţională de artă populară de la Dusseldorf, unde a demonstrat practic procesul de realizare a vestitei ceramici hurezene.

(I. L./ Ion Lazăr)

&&&  

OVIDIU MITROI

Ovidiu Mitroi este un valoros constructor de case noi, încăpătoare şi frumoase; uneori ca la Pietrari, casele construite de el, înşirate pe marginea şoselei, sînt impunătoare ca dimen­siuni şi au faţadele deschise către peisajul în care se integrează armonios, Această preocupare este constantă la „Ovidiu", care rezumă tot ce a făcut pînă acum printr-o vorbă : „mi-a fost drag să zidesc..."

Născut la 1 mai 1932, în Pietrari, a învăţat din copilărie, de la tatăl său, să facă în­treaga dulgherie pentru casele şi acareturile de lemn. Mai apoi, lucrînd cu meşterii Toma Chiţa, Constantin Roşu — din Pietrari, Achim Cosma — din Negruleşti şi cu fraţii Jan şi Dumitru Du- mitrescu — din Costeşti, a învăţat zidăria, tîmplăria şi sculptura, care completează arta oricărui constructor. Ridicarea caselor noi, care nu mai utilizează ca material de construcţie lemnul, i-a pus o serie de probleme complicate, mai ales în privinţa elevaţiei sau în legătură cu varie­tatea tipului de casă solicitată de beneficiar. Indiferent de tipul construcţiei — casă cu pridvor (şi sală), casă cu balcon (fără sală), în două sau trei ape, meşterul Ovidiu Mitroi gă­seşte soluţii adecvate, de bun gust. El are întotdeauna în vedere apropierea noilor con­strucţii de tipul celor vechi locale. Se foloseşte de materiale noi (cărămidă şi beton), din care obţine variante corespunzătoare: case mari şi solide, cu camere dispuse lateral şi acoperişul în două sau trei ape, cu una sau două laturi deschise pentru o sală cu coloane de beton sau pentru un pridvor ori balcon cu o ornamentică simplă elegantă, aplicată pe sub streaşină. Uşile şi ferestrele le sculptează cu motive de inspiraţie artistică românească. Aseme­nea case, concepute şi realizate de mîna meşterului Ovidiu Mitroi, le întîlnim des în Horezu, Măldărăşti, Bărbăteşti, Stoeneşti, Buneşti, chiar şi peste Olt. A mai construit cîteva şcoli şi magazine săteşti, precum şi alte edificii de interes obştesc.

Împreună cu tovarăşul său de muncă, Gheorghe Cebuc, a format multe echipe de meşteri constructori în Vîlcea.

(I. L./ Ion Lazăr)

&&&  

ANGHEL MOISESCU

Meşterul Anghel Moisescu s-a născut la 6 noiembrie 1885 în Romanii de Jos, sat de dogari, situat în zona submontană a Vîlcii. De la 20 de ani a învăţat meseria la Dumitru Cîrstoiu, din Romanii de Sus, apoi lucrează un timp cu Dumitru Giurgiuveanu din Romanii de Jos; de la acesta a deprins el tîmplăria şi dogăria, ajungînd în scurtă vreme să execute o gamă largă de obiecte, mari şi mici: butice, doniţe, covate, putini, putinee, bănicioare, vedre, buţi, butoaie de 50—60 de litri, sau bădane de cîte 600 litri.

Evident, nu la toate aceste obiecte întîlnim prezenţa motivelor artistice; categoria obiec­telor mici se bucură însă de toată atenţia meşterului, care le decorează prin incizie cu „oichi“, „floare”, „cîrje”, „sprinceană”, „popi“ (pupi). Uneltele sale poartă uneori aceeaşi denumire ca şi motivul decorativ. „Floare — ne spune meşterul —mai aveau şi părinţii mei; însă eu mă duc la fierar să-mi facă unealta aşa cum o vreau eu”. Cu astfel de unelte, făcute după gustul său, Anghel Moisescu lărgeşte nu numai aria motivelor bătrîneşti, dar creează noi compoziţii ornamen­tale, ritmuri decorative vii, bogate în sugestii.

Iute de mînă”, meşterului i s-a dus vestea pînă departe: „lucram obiectul mai spălat, marfă mai specială; pe toamnă, veneau la mine să le lucrez oameni chiar din Teleorman”, în timp ce tot satul ştia să facă dogărie. Produsele lui erau vîndute la Slatina, la Caracal, la Corabia sau prin alte tîrguri unde se deplasa de unul singur.

Din 1968, este membru al cooperativei meşteşugăreşti — secţia din Horezu. Prin in­termediul cooperativei, produsele i se vînd prin ţară sau în străinătate. Multe alte piese i-au intrat în patrimoniul Muzeului Satului din Bucureşti, al Muzeului judeţean Vîlcea şi secţiei de la Măldă­răşti, sau al Casei de cultură din Horezu ; la expoziţia bienală de artă populară din 1969 a obţinut două diplome. Printre învăţăceii săi, se numără Ion Dumitru Popescu, Mihai Moisescu, Gheorghe Basai şi alţi dogari din Romani sau de prin satele apropiate.

(I. L./ Ion Lazăr)

&&&

STELIAN OGREZEANU

Stelian Ogrezeanu este un nume bine cunoscut în ţara noastră, ca şi în străinătate. Datorită acestui talentat creator popular, ceramica de Hurezu a irupt cu fascinantă strălucire, în ultimul timp, configurîndu-şi totodată stilul propriu de expresie, mult mai bogat şi mai bine individualizat faţă de alte centre de olărit. La renumele ceramicei de Hurezu, mult căutată astăzi la tîrgurile internaţionale sau la ea acasă, o contribuţie preţioasă a adus-o Stelian Ogrezeanu, exponent auto­rizat al artei ceramice locale, atît pe linia tradiţiilor sale autentice, cît şi în ipostaza ei arti­zanală.

Stelian Ogrezeanu a dus mai departe meşteşugul tatălui său, vestitul olar Gheorghe Ogre­zeanu, cunoscut nu numai pentru inovaţiile sale tehnice — a introdus roata cu rulmenţi, a măcinat la rîşniţă ciment, în locul pietrei, a strîmtat cuptorul ca să reducă din timpul arderii — dar şi prin forţa lui creatoare materializată într-o varietate de produse tradiţionale (străchini, taiere, ciorbalîce ş.a) cu motive decorative executate pe crud („modul adevărat de ornamentare a ceramicei hurezene”) şi, de asemenea, în numeroase figurine de animale şi păsări confecţio­nate după tipare proprii. Ca mai toţi olarii vechi, Gheorghe Ogrezeanu lucra şi el lejer, după voia inspiraţiei, fără să-l preocupe grija de a reproduce cît mai exact forma obiectului, care i-ar fi încorsetat de altfel predispoziţia creatoare.

Spre deosebire de tatăl său, Stelian Ogrezeanu îşi frînează oarecum fantezia şi „inspiraţia11, în timp ce lucrează, căutînd să realizeze, cu maximum de exigenţă tehnică, elementele formei şi ornamentica obiectului: „nu lucrez toată ziua, pentru a nu cădea în rutină, pentru a nu-mi secă­tui inspiraţia”, dar nici „nu las obiectul din mînă pînă nu-l fac cum îmi place mie11!” — obişnuieşte să spună meşterul. Ca şi ceilalţi olari hurezeni, Stelian Ogrezeanu foloseşte o cromatică mai bogată, mai variată şi mai nuanţată decît creatorii din trecut obţinînd armonii noi, de mare rafinament.

Creator de reală vocaţie, Stelian Ogrezeanu are un palmares bogat. A obţinut trei premii I la expoziţiile bienale de artă populară din 1959, 1961 şi 1964. La ultima a fost încununat cu pre­miul special, ceea ce a dus la cooptarea sa ca membru al Fondului Plastic. A participat apoi la diferite expoziţii colective de artă populară organizate la Bucureşti, Piteşti, Horezu, precum şi la unele tîrguri, organizate în cadrul Festivalului internaţional de folclor „România ’69“ şi al festivalurilor „Cîntecele Oltului ’71“ şi „Cibinium ’71“. A realizat, deasemeni, decoraţia cu taiere a plafonului Casei de cultură din Horezu.

Pleiada ceramiştilor locali recunoaşte în Stelian Ogrezeanu un demn înaintaş. Numeroşi discipoli, pe care i-a format, ca profesor al şcolii populare de artă din Piteşti, sau, mai recent, al cercului de ceramică de la liceul din Horezu, îl recunosc şi ei de magistru.

(I. L./ Ion Lazăr)

&&&  

VICTOR OGREZEANU

Vasele lui Victor Ogrezeanu (născut la 24 aprilie 1934) — farfurii, ulcioare, cu smalţuri şi luciri de rază, cu jocuri imperceptibile de umbră şi lumină ce învăluie forma—scot în evidenţă creaţia unui autentic meşter popular, filonul unei arte de veche tradiţie. „Făcutul pe roată” l-a învăţat de la Gheorghe Ogrezeanu şi Constantin Ţambrea. Simplitatea şi fineţea ornamentului a deprins-o prin nenumărate exerciţii; ulcioarele sale mari au forme elegante, decorate numai pe anumite porţiuni. Meşterul le lucrează cu răbdare şi ţine mult ca obiectul să-i placă lui mai întîi de toate.

Din 1967, Victor Ogrezeanu lucrează în cooperativa meşteşugărească — secţia din Horezu, în cadrul căreia execută şi diverse obiecte de artizanat, solicitate atît în ţară cît şi în străinătate. A participat la tîrgurile interne de artă populară, organizate, bunăoară, cu prilejul Festivalului internaţional de folclor „România’69“ şi al festivalurilor „Cibinium ’70“ şi „’71“ şi „Cîntecele Oltului ’71“. La Expoziţia bienală de artă populară (1969) a primit premiul I. Lucrările sale fac parte din colecţiile de artă populară ale Muzeului Bruckenthal din Sibiu, Muzeului jude­ţean Vîlcea şi secţiei de la Măldărăşti. În plină forţă creatoare, Victor Ogrezeanu se află, în arta sa, pe drumul unei strălucite afirmări.

(I. L./ Ion Lazăr)

&&&  

VASILE OLARU

În satul Lungeşti, la o casă oltenească dinspre Fumureni, îţi atrag atenţia nişte omuleţi de lut, naivi, întrebători, ce privesc din ferestre. I-a pus meşterul Olaru în semn al omeniei sau poate să privească trecătorii de pe drum, sau poate să fie ca nişte flori în fereastră — nici el nu ştie prea bine de ce i-a pus acolo!... Dar, de fapt, aceste figurine sînt emblema meşterului Vasile Olaru.

Satul Lungeşti a fost cînd va un centru vestit de olărit, prin vasele lui rezistente la fiert. Aici se făceau vase de mărimi impresionante, potrivite cu nevoile gospodăreşti. Prin decorul şi ornamentica lor, ele se asemănau cu cele de la Oboga, cu care Lungeştii se află în acelaşi peri­metru etnografic.

Printre meşterii vestiţi din acest sat, care continuă să lucreze olărie, se numără şi Vasile Olaru, descendent dintr-o familie de olari. Tehnica lui complexă de lucru, ca şi varie­tatea produselor realizate, denotă un spirit de meşter inventiv, singurul care mai cunoaşte secretul de „tăiat cuptoare , de ars vase în pămînt, în funcţie de configuraţia terenului. La Curtea de Argeş, în cadrul cooperativei meşteşugăreşti, a construit un cuptor modern din şamotă, cu rafturi în care vasele sînt arse la foc de lemn, iar „smalţul iese mai frumos şi mai curat“. Cînd compune o figurină, de om sau de animal, o „migăleşte” mai întîi rudimentar, la proporţii reduse. După un timp se apucă s-o modeleze din nou, după ideea lui. Aşa l-a deprins să lu­creze şi pe nepotul său, Petre Pîrvu.

Vasile Olaru întruchipează în lut imaginea unor personaje, nu lipsite de graţie, ob­servate în mediul înconjurător; de asemenea, el excelează în confecţionarea vaselor de mare capacitate (30—40 1.), smălţuite, ornamentate cu şerpi în relief — denumite „borcane cu gură”. O altă categorie de lucrări ale sale o formează vasele decorative Petreşti, realizate pentru parcuri (de cîte 80 l.), făcute din cinci „nave”, apoi oţetarele de Argeş şi chiupurile de în cadrul cooperativei meşteşugăreşti din localitate.

Deşi produsele sale sînt mai dificil de prezentat la expoziţiile de artă populară, Vasile Olaru, la cei 50 de ani ai săi, reprezintă în chip strălucit centrul de ceramică de la Lungeşti.

(E. B./ Elena Bădescu)

&&&  

OLIMPIA RADU

Modelele de costume noi confecţionate de Olimpia Radu din Pietrari vorbesc, în locul ei, despre sensibilitatea şi iscusinţa cu care ştie să le aleagă şi compună, în armonii sobre, monocromatice, de bun gust. Pornind de la echilibrul culorilor, distribuţia ornamentelor şi tonurile distinse, ale costumului popular tradiţional, Olimpia Radu realizează costume de tip nou, cu alese calităţi artistice.

Născută la 7 decembrie 1925 în Pietrari, Olimpia Radu a învăţat de la mama sa (Veronica Mereş) ţesutul şi alesul, cusutul şi şebăcitul, precum şi confecţionarea tuturor obiectelor componente ale portului din bătrîni. Preferinţele pentru îmbrăcămintea orăşeneasccă ale locuitorilor satelor, ca şi dispariţia unor materiale tradiţionale necesare confecţionării costumului popular au determinat-o pe Olimpia Radu să adopte noi modalităţi, mai simple, de confecţionare a cos­tumului femeiesc, de pildă, la care a schimbat pînă şi culoarea ce-i era specifică — roşul, în negru.

În această arie etnografică, costumul femeiesc se compunea în trecut din: a. cămaşă cu clini şi altoaie cu gură în faţă, pe umăr sau la spate şi cu brăţară la mînecă, decorată ori cu altiţă, încreţ, clin strîns şi cu rînduri cu sau fără şebace alternate ori cu mîneca şi pieptul blană; b, zavelcă, albă în faţă şi roşie, înscorţată, în spate, sau opreg cu zăvelcă; c. brîu şi bete cu mărgele, iar în cap căpătîi sau cîrpă (cîrpoi). în ultimele trei decenii s-a generalizat un costum femeiesc mai uşor şi comod la purtat, cu o execuţie tehnică mult simplificată. în genere, însă la acest tip de costum popular nou, întîlnim: iia cu poale,cu gura în faţă şi mîneca scurtă, cu volan, decorată cu altiţă, încreţ desfăcut şi mai îngust şi cu rînduri alternate cu şebace mari, care se repetă pe piept şi pe spate, iar poalele sînt mult mai scurte şi decorate cu rîurii de la altiţă ; „şoarţele“ colorate — zăvelci identice cărora li s-au adăugat colţişori pe margini; bete fără mărgele; şi maramele ce se poartă şi se confecţionează tot mai rar.

Astfel de costume, noi, lucrează creatoarea populară Olimpia Radu; pentru trei din ele, a primit premiul I la concursul „Hora costumelor'* din 1970, destinat cunoaşterii noilor tipuri de costume; la cea de a doua ediţie a aceluiaşi concurs, alte două costume lucrate de Olimpia Radu au ocupat locul II.

(I. L./ Ion Lazăr)

&&&  

NICOLAE RUGEA

Nicolae Rugea, zis şi „Dănescu" s-a născut la 23 februarie 1919, în comuna Vaideeni, într-o familie de modeşti crescători de oi din tată în fiu. Cîntecul din fluier l-a învăţat de mic copil, dar abia mai tîrziu a început să-l intereseze meşteşugul construcţiei fluierelor.

„Primul om pe care l-am urmărit făcînd fluiere a fost vărul meu, Ion Ţugulescu, vestit fluierar din Vaideeni. în atelierul lui am pus mîna pentru prima dată pe o sîmcea şi am încercat să fac un dup de fluieră. Apoi, l-am urmărit pe Ghiţă Iscru, tot din Vaideeni, de la care ma aflat secretul acestei meserii, cinstindu-1 uneori cu cîte un păhărel. De la el am învăţat măsura fluierelor şij felul cum trebuie pregătit lemnul de prun, că înainte lucram fluiere din soc. Cînd am terminat primul fluier de prun, m-am dus, cu sfială, la nenea Iscru să-l verifice. Bătrînul s-a uitat cu atenţie, apoi m-a măsurat cu privirea şi mi-a zis : „hoţule, mi-ai furat meseria!“ şi m-a bătut cu mîna pe umăr. Dar eu tot mai vream să învăţ. După armată am trecut şi pe la nenea „Burtan" (D.D. Tărtăreanu) şi am văzut cum măsoară şi cum sfredeleşte el lemnul, cum face găurile şi, mai ales, cum încrustează vrana fluierului. Dar nu prea am priceput. Într-o vară, l-am ajutat pe „Dinuţ” (Const. Antonie) din Urşani să prindă nişte roiuri de albine. De atunci, împrumutînd de la el sfredele de diferite mărimi, am ajuns să stăpînesc bine secretul meseriei. Dar îmi păstrez înfloriturile mele".

În 1947, a făcut primul lui drum cu fluiere la tîrg la Poiana Sibiului, apoi la Sesciori (Alba), la Agnita (Sibiu), la Titeşti (Vîlcea). Pe măsură ce fluierele erau mai bune, comenzile s-au înmulţit.

Echipe de fluieraşi, ca acelea din Vaideeni, Jina (Sibiu), sau Şugag (Alba), cîntă cu fluiere lucrate de Nicolae Rugea.

În anul 1968, meşterul a fost filmat de folclorişti de la Institutul de filme documentare şi ştiinţifice din Koln (RFG), iar în 1969 de către un grup de cercetători de folclor din Danemarca, în anul următor, a participat la primul Festival internaţional de folclor „România ’69“, iar în 1970, la prima expoziţie naţională de instrumente muzicale populare organizată cu prilejul festi­valului „Cibinum“, cu care ocazie a vîndut fluiere unor amatori din Danemarca, Germania, Italia Austria, Cuba. Fluierele legate şi nelegate, înflorate şi neînflorate, cavalelc, chiar şi taragoatcle prind glas în mîna meşterului şi-l fac cunoscut.

Mi-e dragă această meserie, spune Nicolae Rugea, deşi cere multă răbdare". Nu de mult, a început să-l iniţieze în secretul meseriei pe nepotul său: „arta aceasta — zice meşterul — trebuie să trăiască cît lumea".

(V. T.)

DUMITRU ŞCHIOPU

La cîţiva kilometri de Rm. Vîlcea, la Vlădeşti, renumit centru de olari, lucrează talentatul meşter Dumitru Şchiopu. Născut la 23 ianuarie 1926, într-o familie de olari împovărată (7 fraţi), a resimţit o deosebită atracţie către formele modelate în lut. Arta sa, cunoscută în ţară şi peste hotare, însumează o bogată colecţie de piese de strictă necesitate: oale, străchini, ulcioare, farfurii lucrate în stilul ceramicii tradiţionale, decorate cu a n g o b ă albă şi cu motive vechi spe­cifice zonei: melcul, brăduţul, şireagul.

Decoraţia sobră a pieselor de dată mai recentă denotă totuşi o plăsmuire organică de forme tradiţionale şi noi, care evoluează către un meşteşug artizanal de bună calitate, atît prin decorul şi compoziţia pieselor, cît şi prin cromatica lor smălţuită. Dar meşterul este şi un iscusit artist care modelează din lut păsări, animale şi oameni — modele concepute după tradiţia locului, precum şi numeroase alte obiecte de interes cotidian.

Ceea ce dă o valoare artistică deosebită obiectelor create de ceramistul Dumitru Şchiopu este nu numai faptul că el n-a renunţat la uneltele folosite în trecut — ficheşul, plotogul, zgîri- eciul, cornul de vită cu „ţiplă" ş.a. — dar a păstrat intactă întreaga recuzită de forme şi motive străbune, pe care însă le-a dezvoltat în mod creator, într-o gamă variată de imagini. Sensibili­tatea artistică, cumpătarea cu care meşterul făureşte chipuri de păsări şi de animale, pe care le surprinde în atitudini sugestive denotă nu numai sensibilitate artistică, dar şi o aleasă capa­citate de a le imprima fiorul vieţii. Iată vulpea tulind-o cu o găină în gură ; iată cucii sau alte păsări cîntînd de mama focului ; iată cerbii sau caii - fluierici, adulmecînd semeţi foşnetul vui­tului şi al pădurii. Pline de sugestii antropomorfe şi de motive zoomorfe sînt şi cănile şi ulcioarele cu ciur ale meşterului, decorate cu un vechi motiv al artei populare — şarpele; la fel plosca cu patru braţe — plosca lui Vărzaclie — şi cea cu opt braţe, de dată mai recentă — plosca lui Şchiopu, împodobite cu şerpi tîrîndu-se pe fiecare braţ sau ondulîndu-se printre flori. Sînt imagini pline de tîlc ce se confundă, în acelaşi timp, cu un alt motiv popular — valul sau şireagul. O altă latură a creaţiei sale sînt oalele mari cu „guler”, la care şireagul cu puncte este încadrat de două dungi, iar pe „gîtul“ lor apare din loc în loc, în chip simbolic, „melcul“ (spirala dacică) sau „brăduţul”.

Toate acestea sînt doar cîteva aspecte ale creaţiei acestui talentat meşter olar, care ştie să-şi integreze arta în tradiţia nobilă a stilului ceramicii locale. Obiectele sale au fost apreciate pentru valoarea lor la numeroase concursuri şi festivaluri republicane şi interj udeţene. Iată „palmaresul" meşterului Şchiopu: premiul II la bienalele republicane de artă populară din anii 1964 şi 1967 ; două premii I la bienala din anul 1969 ; diploma de onoare a Festivalului interna­ţional de folclor „România ‘69" ; premiul I la cel de al doilea tîrg al olarilor organizat în cadrul festivalului „Cibinium’71" ş.a. De asemenea, numeroase lucrări ale lui Dumitru Şchiopu între­gesc colecţiile unor muzee din ţară, cum sînt: Muzeul Satului din Bucureşti, Muzeul de Artă Populară al R.S.R., Muzeul Bruckenthal din Sibiu, muzeele din Craiova şi Rm. Vîlcea, ca şi ale altor unităţi muzeistice, ca : Măldărăşti-Horezu, Goleşti-Argeş.

Cooptat astăzi în corpul didactic al Şcolii populare de artă din Rm. Vîlcea, Dumitru Şchiopu pregăteşte clasa de ceramică din Vlădeşti, unde tinerele vlăstare învaţă taina unui meşteşug popular de veche tradiţie.

(N.C-G./ Nicolae Ciurea_Genuneni)

DUMITRU D. TĂRTĂREANU

Meşterul fluierar Dumitru D. Tărtăreanu, zis „Burtan", din Vaideeni, e un bătrîn uscăţiv, cu pletele ninse, cu chip frumos, prelung, cu ochii ageri şi mai ales cu o voce melodioasă, asemenea şipotului apei de munte. S-a născut la 10 februarie 1899. De la vîrsta de 15 ani a păscut turme de oi, cutreierînd cu ele ţara în lung şi lat. „Doinitul din fluieră11 l-a învăţat de la ciobanii bătrîni. Cînd fluierul nu-i mai suna aşa cum ar fi dorit, l-a bătut gîndul să-şi facă unul nou. Chiar din soc, dar care „să întoarcă” mai bine cîntecul. Pe la 18 ani, a prins meşteşugul confecţionării fluierilor din prun de la Adam Romanescu din Vaideeni. „Am făcut un pariu cu Adam — îşi aminteşte badea Mitu — că de n-oi putea face fluiera să-i dau o oaie ; în două zile am terminat-o şi am cîntat din ea, cu mare foc, o învîrtită”. După vreo zece ani de la această reuşită, badea Mitu s-a apucat serios să facă fluiere. Vara, cu desagii încărcaţi, colinda munţii Căpăţînii, Lotrului, Cindrelului şi Parîngului, vînzîndu-le ciobanilor. Era nelipsit de la tîrgurile din Polovragi, Titeşti şi Poiana Sibiului sau de la nedeile ce se ţineau la Obîrşia Lotrului şi Poiana Muierii.

Într-o asemenea împrejurare l-a cunoscut, la nedeia din Poiana Muierii, pe bătrînul meşter Răduca, din Cîmpa, de pe Jiu, care l-a învăţat secretul măsurilor, al felului lui cum se lucrează vrana şi al grosimii sfredelelor. Dumitru Tărtăreanu s-a deprins uşor să-şi îmbrace fluierele cu alamă, pe care o foloseşte în benzi spiralate pînă la găuri, iar de aici o intercalează, tot sub formă de benzi, decorate însă cu „şerpi” în puncte, cu cercuri sau semicercuri. El a devenit curînd cel mai vestit meşter fluierar de prin partea locului; a primit apoi multe comenzi, însoţite de scrisori de mulţumire.

Badea Mitu îşi aminteşte cu multă plăcere de contribuţia sa la înfiinţarea primei echipe de fluieraşi din ţară, cea din Jina. Să-l ascultăm: „În 1949, eram cu fluiere în centrul comunei Jina. în jurul meu s-au strîns un grup de jinari. Au luat fiecare cîte un fluier şi au început să cînte acelaşi cîntec, ca la comandă. Mult m-am minunat de frumuseţea cîntării şi i-am spus unui prieten: „Măi, frate Vîrvoreo, eu zic că nu aţi face rău să vă uniţi într-o echipă, că prea fain îi ziceţi"! Şi aşa, la îndemnul ciobanului vaideean, a luat fiinţă această primă formaţie de fluieraşi a păstorilor.

De atunci, punînd la punct tonurile cu ajutorul profesorului Gheorghe Bogdan din Poiana Sibiului, Dumitru D. Tărtăreanu a făcut fluiere pentru numeroase formaţii de artişti amatori din sudul Transilvaniei : Jina, Răşinari, Sadu, Avrig, Cîrţişoara, Arpaş, Făgăraş, Sercăiţa, Braşov, Rupea, Rîşnov, Cenade, Tilişca, Berevoi, Sibiu, precum şi pentru altele din Muntenia şi Oltenia : Vaideeni, Domneşti, Albeşti, Corbi, Baia de Fier.

În 1968 el a fost filmat lucrînd fluiere, de către cercetători ai Institutului de etnografie şi folclor din Bucureşti şi de la Institutul de filme documentare şi ştiinţifice din Koln (R.F.G); un an mai tîrziu, l-au filmat alţi cercetători de folclor, din Danemarca. Anul trecut a lucrat 130 de fluiere şi cavale de diferite mărimi pentru Muzeul Bruckenthal din Sibiu, — desigur un număr infim faţă de acela al fluierelor sale răspîndite în decursul anilor prin ţară sau peste hotare. In timp ce meşterul îşi deapănă amintirile, mîinile sale lucrează de zor : „Voi lucra fluiere cît voi mai putea, pentru că ele îl ajută pe om să se înveselească şi sună la fel de frumos în toate colţurile lumii“.

(V.T./ Vartolomei Todeci)

&&&

VICTOR VICŞOREANU

În casa sa mare şi frumoasă, Victor Vicşoreanu intenţionează să organizeze o cameră-muzeu în care să expună cele mai reuşite piese de ceramică hurezeană, precum şi altele mai noi, dar care nu se abat de la stilistica formei şi ornamenticii. Tatăl său, Gheorghe Vicşoreanu, nu se semna pe obiecte (Victor face la fel). Aşa încît, prin expoziţiile de ceramică sau prin muzee el apare ca „autor necunoscut”. Păstrează de la părintele său un ciorbalîc, decorat cu verde şi brun în interiorul de culoare albă. „în privinţa stilizării — susţine el — l-am întrecut pe tata. Nu ştiu însă dacă şi în privinţa autenticităţii!... Materialele nu mai sînt aceleaşi, iar gusturile s-au schimbat şi ele. Sînt acum mai „moderne”.

Prin ceea ce creează, Victor Vicşoreanu ne dovedeşte că nu poate fi vorba de o ruptură între arta tradiţională şi cea contemporană. Orice model nou păstrează cîte ceva din trăsăturile cera­micii vechi, mai ales cînd este vorba de modul în care se decorează vasele, de felul cum sînt dispuse „florile" pe suprafaţa acestuia. Aşa se explică reuşita pieselor, ornamentate bogat, prin combinarea unor motive ca: faguri, stele, frunze „şempălău", altiţe, ochi, covor, cîrlige, păianjen, boboci etc., care impresionează şi prin coloritul lor divers. O vreme, a lucrat vase ce se apropiau întrucîtva de creaţiile tradiţionale, prin mărimea, forma (cu două funduri şi uzna înăuntru) şi ornamentica lor. Astăzi însă, Victor Vicşoreanu lucrează mai mult vase de mărimi intermediare între taier şi strachină, cu un singur fund şi uzna în afară, cu fondul în genere mai închis, iar păianjenul mărit — obiecte solicitate de public. Predilecţia sa pentru amplificarea ornamentelor a dus, de asemenea, la crearea unor piese de ceramică moderne prin factura lor, im­pregnate de o notă elegantă, somptuoasă. în ambele genuri de lucrări, meşterul Vicşoreanu se dovedeşte un artist veritabil.

De aceea, poate, arta sa este mult preţuită de publicul amator; creaţiile sale au fost achiziţionate de Muzeul de artă populară al RSR, Muzeul Satului, muzeele din Craiova şi (Goleşti, Mu­zeul Judeţean Vîlcea şi de secţia de la Măldărăşti. A participat la tîrgurile de artă populară organi­zate în cadrul Festivalului internaţional de folclor „România’69“ sau cu prilejul Festivalului „Cibinium", ediţiile 1970 şi 1971. La cea de a V-a Expoziţie bienală republicană de artă populară din 1969, Victor Vicşoreanu a obţinut premiul I.

(I. L./ Ion Lazăr)>>

Sursa: capitol din monografia-album <<Arta populară din Vâlcea>>, autori dr. Georgeta Stoica, dr. Ion Vlăduțiu, Elena Secoșan dr. Paul Petrescu/ <<Centrul Județean de Îndrumare a Creației Populare și a Mișcării Artistice de Masă Vâlcea>>/ 1972. 

Imaginile una câte un și cu explicații - la această legătură.
____

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Gheorghe Petre-Govora/ ,,Vîlcea, vatră de viețuire multimilenară a patriei noastre”/ Rev. Studii vîlcene V 1985

Cercetările arheologice privind trecutul patriei, cit şi cunoaşterea apro­fundată a epocilor culturale prin care a trecut poporul român s-au...