Radu Gyr, cândva un obișnuit al ,,Casei Căsătoriilor" din Râmnicul de azi - ajutat/ salvat la Odesa de către vecinul-admirator vâlcean

- poetul-martir (în '41 avea 36 ani, dar era deja celebru) fusese trimis disciplinar în URSS, (împreună cu alți camarazi) după doi ani de temniță politică (a doua condamnare, cea din timpul dictaturii antonesciene*)

<<...am cutreierat judeţele Olteniei, mai ales Doljul şi Vâlcea, i-am urcat şi coborât văile, i-am vizitat mănăstirile Lainici, Tismana, Cozia, Horezu, Bistriţa, Arnota, Cornetu, i-am preţuit frumuseţile geografice, oamenii şi locurile. În Oltenia am odrăslit, mi-am deschis aripile pentru zborurile de mai târziu, mi-am început viaţa intelectuală…. Şi atunci, când trec Oltul, ca să mă duc la Râmnicu-Vâlcea sau Călimăneşti, mă îndeamnă dorinţa de a sări din tren şi-a săruta pământul..>>

„Batalioanele disciplinare (batalioanele morţii) de la Sărata - Odesa, fuseseră formate din 20 de batalioane a câte 600 de militari. Deci, 12.000 de oameni, majoritatea copleşitoare formând-o legionarii – toţi cei 12.000 având gradul de soldat, chiar dacă mulţi dintre ei avuseseră grade mai mari – subofiţeri, ofiţeri, ofițeri superiori... Aici, Radu Gyr fusese adus din puşcărie, unde îndurase un regim sever de exterminare fizică şi psihică şi unde stătuse timp de doi ani cu lanţuri grele la picioare, iar când a fost grav bolnav, i se refuzase orice intervenţie de asistenţă medicală.

La ani 82 ai Profesorului Eugen Negrici: despre cărți (mai ales una anume, trăită și scrisă de tatăl criticului/ istoricului literar), despre război și istorie militară (trăită inclusiv în Râmnicul de dinainte de comunism), despre eroism vs. lașitate pe frontul antisovietic, apoi antifascist...

- și despre confirmarea povestirii de sâmbătă - cu Radu Gyr ajutat/ salvat la Sărata/ Odesa, de către vâlcenii care îl prețuiau...

(explicații colaj capturi de ecran)

«Memoriile lui Nicu Negrici, tatăl cunoscutului critic literar Eugen Negrici, ar fi putut să se așeze fără probleme în primul raft al cărților memorialistice scrise de ofițeri români care au luat parte la campania din Est a Armatei Regale Române, alături de cele ale lui Radu Mărculescu (1), Aurel State (2) sau Aurelian Gulan (3), dacă s-ar fi păstrat în totalitate. Singura diferență, norocoasă pentru tatăl lui Eugen Negrici, a fost că a avut norocul, dar și inteligența de a nu se lăsa capturat la Stalingrad (unde a căzut prizonier Radu Mărculescu, ofițer de artilerie). În sine, povestea memoriilor lui Nicu Negrici este edificatoare pentru vremurile cărora le-a supraviețuit: scrise și ascunse în pod pentru a nu fi găsite de Securitate, ele au dispărut atunci când casa în care trăia modest familia Negrici (alături de alte două), în Râmnicu Vâlcea, a fost demolată, pentru a face loc unor blocuri ceaușiste. Fiind nevoit să-și mute într-un apartament întreaga agoniseală în câteva zile, Nicu Negrici a uitat de prețiosul material, scris probabil la câțiva ani de la întoarcerea de pe front, când imaginile și experiențele erau proaspete în memorie, care a dispărut. Nicu Negrici a încercat să le reconstituie, dar, din nefericire, nu a reuşit în totalitate, chiar dacă a fost longeviv, trăind până în 1995. Chiar și așa, secvențele publicate* rămân captivante.