Fiul Anei Simon Țuțea și al preotului Petre Bădescu, Petre Țuțea se naşte la 6 octombrie 1902, în satul Botenii de Muscel, (judeţul Argeş). Crescut în spațiul tradițional al satului românesc de mama sa, analfabetă, pe care avea să o numească, de fiecare dată cu mândrie, „ţăranca din Boteni” – copilul Petre Ţuţea începe să vorbească abia la 4 ani.
După absolvirea Școlii primare din Boteni (1913), Petre Țuțea urmează cursurile Gimnaziului „Dinicu Golescu” din Câmpulung Muscel între 1913 – 1917. Din 1917 își va petrece trei ani la Boteni în casa părintească din cauza războiului în timpul căruia școlile funcționau cu intermitență, iar profesorii erau sub arme. În 1920, la sugestia consăteanului și a colegului său Ion Chelcea, cunoscut etnograf mai târziu, se duce la Cluj, se înscrie în clasa a V-a la Liceul „George Barițiu” – pe atunci cea mai bună şcoală din principat – și, în 1923, promovând ultimele două clase ale cursului superior (a VII-a și a VIII-a, pe atunci) într-un singur an, absolvă liceul și își susține examenul de bacalaureat.
Fosta capitală a Transilvaniei îl cucereşte cu insolitul ei. Hotărât să-și continue studiile aici, în toamna lui 1923 se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cluj și acceptă să-l mediteze pe Sevastian Ciupagea, un căpitan de armată ca să se poată întreţine. Ca student, Țuțea excelează la istorie și filosofie impresionând cercurile intelectuale ale vremii prin stilul oratoric de excepție cu care reușește de fiecare dată să-și îmbrace discursul inedit: „O namilă de om, cu verb potopitor de gigant. Nu exagerez. Cei care l-au ascultat trei, patru, cinci ore vorbind încontinuu de toate cele, fără să dea voie altuia să strecoare vreun cuvânt, vor recunoaște că n-am exagerat cu nimic în caracterizarea de mai sus. Petre Țuțea era un geniu verbal, singular în generația lui, care n-a dus lipsă de vorbitori străluciți. El și-a revărsat cu generozitate geniul, fără niciun gând de răsplată materială”[1]. Frământat o viață întreagă să înțeleagă procesul cognitiv al omului și dorința lui de a crea lucruri noi, originale, ajunge să afirme la amurgul vieții că: „Omul gândește predicativ sau, mai precis propozițional și sistemic. Când este autonom, nu pune pecetea originalității nici pe afirmațiile, nici pe negațiile lui. Originali sunt numai idioții, că nu seamănă cu nimeni”[2]. Deși a fost de la bun început un fenomen, Țuțea s-a socotit mereu un „om construit, iar nu inspirat”. În 1929 absolvă cursurile Universității din Cluj, obținând licența și doctoratul în drept cu calificativul Magna cum Laudae, cu o lucrare privind contenciosul administrativ.
La 27 de ani, intră în politică și devine membru al Partidului Naţional Ţărănesc, deși în vederile sale înclină spre doctrina socialistă, fără să adere la totalitarismul stalinist, mai degrabă fiind preocupat de problema inegalității sociale pe care o crede rezolvată de ideologia comunistă. Avea să recunoască peste ani că: „Eram în tinerețe de stânga din generozitate. Confundam comunismul cu comunitarismul. N-am putut suporta mizeria umană”[3]. Este atras de jurnalistică, deși nu a putut niciodată să scrie atât cât ar fi vrut. Încă din timpul doctoratului își începe activitatea publicistică, devenind colaborator al ziarului tineretului național țărănesc alături de Bazil Gruia. Scrie și la ziarul de stânga, Chemarea, articole centrate pe crizele economice și morale provocate de discrepanțele materiale care existau între categoriile sociale ale epocii. Nu se sfiește să biciuiască bigotismul birocrației prin pamflete usturătoare publicate în presa de stânga. Resimte acut prăpastia financiară în care se afundă țara în timpul crizei economice a anilor ’30 și își urmează crezul inimii: „Am dorit toată viața să ajung în clanul conducător pentru a face oamenilor binele cu carul”[4]. Aruncându-se în vâltoarea Bucureștiului interbelic, în 1932 este angajat prin concurs, ca Referent în Ministerul Industriei și Comerțului, ulterior devenit Ministerul Economiei Naționale. Din acea perioadă moștenește un „viciu” care îl va însoți perpetuu: „Viciul meu este cultivarea argumentației logice. La Ministerul Economiei Naționale eram foarte grijiliu cu toate construcțiile mele, pentru că, spuneam eu, trebuie să umbli două zile în galop cu calul prin București ca să găsești un om prost”[5].
În februarie 1933, Țuțea iese în stradă alături de muncitorii de
la Uzinele Grivița, cerând „pâine, nu gloanțe”, după
ce forțele armate omoară șapte muncitori. Moment crucial pentru angajarea lui
ulterioară în propaganda socialistă de care se desprinde temporar prin plecarea
la Agenția economică de la Berlin, detașare oferită de Ministerul Economiei
Naționale. La Berlin este martorul efuziunii poporului german față de Adolf
Hitler, aflat în plină ascensiune, căruia i se consacră manifestații gigantice
pe străzile orașului. Naţionalismul german își pune amprenta pe aspirațiile
politice ale tânărului Ţuţea care devine animat de visul de a aduce acasă
reforma democratică, astfel încât și neamul românesc pe care îl va considera drept „marşul triumfal al lui
Dumnezeu pe pământ”
-, să poată să-și aroge distincția de „neam ales”. Peste ani,
avea să recunoască fără emfază: „O singură forță nu am înșelat-o niciodată: nu
am înșelat poporul român! Eu nu pot să gândesc pur poporul român. Adaug un
fluviu afectiv la gândirea mea”[6].
Din aceeași revărsare de dragoste față de neam, nu ezită să-și schimbe
orientarea politică de stânga, fascinat de ideea naționalistă potrivit căreia
fiecare persoană este o rotiţă dintr-un sistem mai mare, statul.
Revine în țară cu o viziune
politică complet nouă, dezicându-se de comunism pe
care îl etichetează drept „blenoragia tinereții mele”. Încheie
definitiv acest capitol al căutărilor eșuate din viața sa și are curajul să
declame de ce comunismul va fi sortit mereu unui fiasco: „Comunismul mută omul
complet în lumea asta. Comunismul înseamnă negația omului total, că omul total
aparține celor două lumi: lumea trecătoare și lumea veșnică. Or, comunismul ancorează în dimensiunea lumii trecătoare, adică nu
este uman”[7].
Începe o nouă etapă a prefacerii lui interioare, regăsindu-se în mistica și
ideile naționaliste ale „trăirismului” lui Nae Ionescu și în magnetismul
vizionar al lui Corneliu Zelea Codreanu, de care rămâne fascinat chiar de la
prima întâlnire. Fără să stea prea mult pe gânduri, se lasă prins în iureșul
efervescenţei generale pe care o creau în epocă idealurile naţionaliste ale
legionarilor. La senectute, Țuțea avea să-și justifice alegerea printr-o
argumentație pe cât de simplă, pe atât de convingătoare: „Fenomenul legionar
românesc a fost confundat cu fascismul italian și cu național-socialismul
german. Dreapta românească nu seamănă cu aceste două forme ale dreptei
europene, fiind mistic-creștină. Aspectele creștine ale dreptei românești îi
dau acesteia caracter de constantă a ordinii naturale, care chiar dacă nu a
fost realizat, elita socială aspiră permanent la el… Legionarismul e mistic-creștin. Fascismul e ca și
național-socialismul, nereligios. Acestea sunt explozii
etno-istorice, iar nu religioase. Legionarismul se salvează prin creștinismul
stăpânitor înlăuntrul lui. Adică legionarul nu se simte bine decât în umbra
bisericilor și a troițelor”[8].
În mai puțin de zece ani, tânărul scandalizat de discrepanțele sociale devine
susținător al extremei dreapta, fără să se simtă „căsătorit” cu ideile sale pe
care își rezervă libertatea să le schimbe oricând. Deși nu aderă formal la
Mişcarea Legionară, neavând voie să facă politică de partid în calitate de
funcționar de stat, începe să publice în ziarele de extremă dreapta, mai ales
în 1938, anul în care regele Carol al II-lea instaurează dictatura în România,
iar cel de-al doilea război mondial bate nestingherit la ușile Europei. Petre
Țuțea, pe atunci angajat la Ministerul Comerțului Exterior, este răvășit de tragedia României sfârtecate prin Dictatul de la
Viena din 1940 și cere să lupte pe frontul cu URSS în linia întâi, dar este
refuzat: „Mi s-a spus să sunt prea valoros ca să devin carne de tun” ,
povestește mai târziu într-unul din interviuri.
După 6
septembrie 1940, conducerea Mișcării Legionare îi încredințează
lui Țuțea funcția de secretar general la Ministerul Economiei Naționale și în
această calitate, face parte din mai multe delegații care au purtat negocieri
economice la Berlin și la Moscova.
După evenimentele sângeroase din 21-23 ianuarie 1941, cunoscute îndeobște sub
denumirea de „Rebeliune legionară”, Țuțea este reținut pentru scurtă vreme în
lagărul de la Târgu Jiu, după care este eliberat și repus în funcție
până când inevitabilul se produce și în august 1944, trupele sovietice intră în
București în aclamațiile euforice ale mulțimii. Aflat în postul de director de
studii din cadrul Ministerului Economiei Naționale, Țuțea este consternat de
mersul dezastruos al evenimentelor și de înaintarea în inima Europei a
colosului bolșevic care va afunda țara noastră în izolare economică, sărăcie şi
obsesii de grandomanie.
După 23 august 1944, continuă să
lucreze în același minister, la Direcția Încurajării Exportului, apoi
funcționar în Direcția Studii și Documentare, pentru ca în final să lucreze în
Direcția Acorduri, fiind protejat de Lucrețiu Pătrășcanu de tăvălugul „epurărilor”
succesive din aparatul de stat. Două săptămâni după destituirea lui Lucrețiu Pătrășcanu, Petre Țuțea va fi reținut în
arestul Siguranței din str. Rahova, acuzațiile care i se aduceau fiind de
spionaj în favoarea anglo-americanilor, căzând pradă înscenării secretarului
general al Ministerului Industriei şi Comerţului, Simon Zeigher. Petre Țuțea
este anchetat până în 10 noiembrie 1948 fără ca agenții Securității să probeze
vreo încălcare a legii, de către arestat așa cum dovedește un referat din 10
decembrie 1949, semnat de căpitanul de securitate Nicolaescu Marin. În
consecință se propune încadrarea arestatului în prevederile Ordinului 5/1948,
categoria preventivi, vizând arestarea foștilor legionari. Lipsa vreunei acuzații dovedite nu împiedică regimul să-l arunce
în închisoarea Jilava, unde rămâne până la 23 aprilie 1949.
„Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice
româneşti, ca Mihail Manoilescu, Aurelian Bentoiu, Istrate Micescu, Ţuţea s-a
impus între ei cu autoritate necontestată. Dacă s-ar putea reproduce discuţiile
dintre zidurile Jilavei, ar rezulta o nemaipomenită şi ascuţită întâlnire de
opinii. Gândirea sa era profund creştină. Formulările lui erau savante. Şi totuşi în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un
copil. El nu făcea simplă teorie filosofică, ci îmbrăţişa toată
viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă. Un colos intelectual într-un
suflet de copil. Un enciclopedist care nu a reuşit să scrie mai
nimic. Un filozof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A
vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie”[9].
În aprilie 1949 este transferat la
închisoarea Ocnele Mari, fără ca situația sa de „reținut” să primească vreo
clarificare. Aici este uitat până în
noiembrie 1950 când este, oficial, reținut prin Decizia M.A.I. nr. 193/1950, pe
timp de 24 de luni, „pentru activitate legionară”, pedeapsa expirând la 29
noiembrie 1952. Potrivit obiceiului Securității, a fost eliberat abia în anul
următor, „cu o mică întârziere”, mai precis la 29 mai 1953. Perioada detenţiei
lui Petre Țuțea la Ocnele Mari coincide cu cea în care conducerea
penitenciarului începe „reeducarea” în masă a deţinuţilor. În 1953, Petre Ţuţea şi colegii săi de suferinţă, Mihail
Manoilescu, Gheorghe Pop, Ion Victor Vojen, Virgil Solomon amenință conducerea
închisorii că vor intra în greva foamei şi că se vor sinucide în masă dacă nu
se opreşte programul de „reeducare”. Cei aleşi să facă parte din
acest program erau bătuţi cu ciomegele, puşi să-şi mănânce fecalele şi chiar
obligaţi să omoare alţi deţinuţi. Întrucât deţinuţii de aici veneau în
contact cu exteriorul fie prin vorbitor, fie prin deţinuţii de drept comun,
direcţiunea s-a temut de o eventuală divulgare a atrocităţilor şi a ordonat
sistarea reeducării prin violenţă. De asemenea, deţinuţii munceau într-un
atelier de mobilă şi pe lângă „politici” se aflau şi deţinuţi de drept comun
astfel încât izolarea nu putea fi deplină ca la Piteşti. Bătăile au continuat
însă la Ocnele Mari şi după acest episod.
În mai 1953, Țuțea este pus în
libertate. Despre detenția de la Ocnele Mari avea să scrie mai târziu într-o
„Declaraţie” luată la Securitate în legătură cu o serie de manuscrise
confiscate: „Nu cunosc care au fost motivele acestei internări în lagăr la Ocnele
Mari, bănuind doar faptul că am fost de dreapta până în 1944”[10].
Urmează trei ani de respiro, până la 22 decembrie 1956 când este
arestat din nou și condamnat la 10 ani de închisoare pentru „uneltire contra
ordinii sociale”. În fapt, Petre Țuțea a fost arestat la 22
decembrie 1956 pentru „delictul de agitație”, „dovezile” urmând a fi
„fabricate” ulterior. Deși ancheta nu i-a adus niciun element incriminator,
tribunalul îl condamnă prin Sentința nr. 241/20 decembrie 1957 la „10 (zece)
ani închisoare corecțională și 5 (cinci) ani interdicție corecțională pentru
uneltiri contra ordinii sociale”[11].
În 1959 este implicat într-un nou proces, iar în 14 iunie 1959, este acuzat că în închisoare, împreună cu alți deținuți „s-au
constituit într-o grupare contrarevoluționară, purtând discuții legate de
trecutul organizației legionare în scopul menținerii moralului legionar”[12].
Petre Pandrea, avocat al apărării
al celui ce devenise deţinut politic odată cu instaurarea comunismului în
România, conturează sintetic portretul lui Țuțea, într-una din pledoariile
sale: „Ce este dr. Petre Ţuţea? Un filosof aproape genial care se ocupă după
pilda lui Socrate (cunoaşte perfect filosofia Eladei) şi de treburile cetăţii,
în mod dezinteresat şi fără a râvni sau vâna demnităţi sau onoruri ca
politicienii sordizi. Ţuţea are perspectivă europeană şi istorică. Până azi,
viaţa lui este curată ca cristalul”. Cu toate acestea, în 29 septembrie 1959, Colegiul de fond al Tribunalului Militar al
Regiunii a II-a Militare îl condamnă pe Țuțea Petre la „18 ani muncă silnică și
8 ani degradare civică pentru infracțiunile p.p. de art. 209, pct.
1, C.P”, sentință care va rămâne definitivă prin respingerea recursului și pe
care o va executa în penitenciarul Aiud până la aministia din 1964. Anii de
detenție vor lăsa urme dureroase în amintirile lui Țuțea: „M-am luptat de unul singur, Don Quijote, prin saloane, împotriva
lui Dej şi a dat cu mine de pământ de nu m-am văzut. Mama a murit
fără să ştie că eu ies întreg. Pe noi nu ne-a filmat nimeni.
Doar bătaie pe spinare, de pomană. Eu am fost pedepsit, 18 ani
muncă silnică. Şi am făcut 13, e adevărat. Dacă mai făceam unul, muream”.
Toamna anului 1959 îl găsește pe
Țuțea în carcera umedă a Jilavei care era închisoare de trecere, depozit al
Securității de sortare a condamnaților pentru celelalte închisori, înainte de
proces. Părintele Constantin Voicescu, care i-a fost și duhovnic își amintește:
„Jilava 1959, la Reduit, într-una din camerele mari. Condiții grele: lipsă de
aer, căldură sufocantă, foame, zeamă de coji de cartofi cu nisip, fasole cu
pietricele. Cartofi cruzi, seara mâncarea fierbinte, lipsă totală de igienă,
hârdăul cu apă, tineta, perchezițiile afară, în ger, dezbrăcați.
Ventilația făcută de ingineri mineri. Pedepsele: „neagra”. Și totuși, oamenii rezistau. Preocupări duhovnicești: învățarea de
rugăciuni, paraclise, acatiste, psalmi, Sfânta Scriptură. Preocupări
intelectuale: conferințe și discuții pe diferite teme: filozofie, teologie,
economie, istorie. Nea Petrache excela. Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu
nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre
priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care
puneau întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri. Se
organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţa caraliilor era
mai scăzută. Universitatea din închisoare!”[13]. Însă nu de puține ori,
Țuțea ajunge la izolare, așa cum singur mărturisește: „M-au izolat într-o cameră, iarna, cu geamurile deschise. Am fost
adus în celulă abia când îmi dăduse sângele pe nas, de frig. M-au
frecţionat băieţii şi m-am încălzit. La un moment dat, în frigul ăla, îmi
doream să mor… Sunt stări umane când dorința de moarte e o necesitate. E un
mare paradox: Cum să scapi în și prin moarte? Nu pot să povestesc tot ce am
suferit, pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul
lui s-au petrecut asemenea monstruozități”[14].
În
februarie 1960 este transferat la Aiud într-un lot mai mare. „Când ne-au mutat
la Aiud, era o iarnă cumplită. Era celula, fără geam, minus 30
de grade afară, noi în cămaşă şi în izmană. Aveam o tinetă pe care puteam să stăm şi o pătură vai de
mama ei, ruptă, ştiu eu cine murise în ea…”[15]. Aflat „cot la cot cu Dumnezeu”
Țuțea reușește să se detașeze de regimul dur al detenției și să ia parte la
toate aspectele vieții de celulă. „Dimineața, după deschidere și raport, după
curățenie, dusul tinetei, etc., urma o perioadă de liniște – rugăciune,
meditații, repetarea celor învățate oral, în scris pe săpun sau pereți. Înainte
de prânz – un rând de prelegeri, după masă alt rând. Trebuia să vorbim
fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era exploatat la sânge a
fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne treacă rândul. O întrebare – şi
Nea Petrache se pornea… Filosofie, istoria filosofiei, istoria culturii,
istoria şi câte altele. Avea o memorie extraordinară. Cita nume şi texte
din diferite opere, în traducere sau în limba originară (mai ales germană şi
franceză). Îl interesa mult viața noastră, mai ales în ce privește experiențele
spiritual-religioase. …Cele două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi
credinţa. Acest „fiu de popă”, al cărui fundament spiritual era acela al unui
țăran din Muscel, spunea despre detenția noastră: «Ni
s-a făcut onoarea să suferim și să murim pentru poporul român». Nu putea să nu spună așa, unul
care socotea că este „de meserie român”[16]. O singură teamă l-a urmărit în cei 13 ani de
temniță: „Îmi era teamă să nu ofensez neamul românesc. Și toți din generația
mea au simțit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să
mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe
românul, mă lăsam schingiuit până la moarte”[17].
„Adeseori, era văzut în curtea
penitenciarului prinzându-l întâmplător pe câte un ţigan sau pe un amărât de
rob de mână pe care-l întreba: «Ştii tu, măi Niță, ce-i
Adevărul?». Iar amărâtul, aproape răstignit pe vreun perete,
sau proptit de ceva, cu găleata sau unealta pe care-o avea în mână şi cu ochii
holbaţi, dădea din umeri a mare şi nevinovată neştiinţă. Şi vreme de zece,
cincisprezece, douăzeci de minute, o oră chiar, după aceea, omul nu scăpa
nelămurit, aflând, pentru prima dată în viaţa lui ce este Adevărul. Şi încă
într-o manieră socratică”[18].
Nici administrația penitenciarului nu scapă de avalanșele cuvântărilor lui
Țuțea care nu mai puteau fi stăvilite, odată ce erau stârnite. Colonelul Crăciun este mereu răpus de săgețile cuvântului lui
Țuțea, invitat la una din ședințele de reeducare să vorbească despre greșeala
politicii legionare: „După expunere însă, când Nea Petrică luă cuvântul,
„acuzând” – chipurile! – Legiunea, îi făcu acesteia un elogiu de rămase Crăciun
cu gura căscată. Şi nu se putu abţine să nu zică: «Domnule Țuțea, până a
nu te cunoaşte, tare aş fi vrut să te omor. Dar acum, n-aş mai putea-o face!». «Riscurile
cunoaşterii adânci, domnule colonel!» îi răspunse Țuțea zâmbind. «Ce să-i faci, dacă suntem amândoi Români?». Şi
Crăciun mai făcu ceva: îi dădu voie să umble liber prin închisoare, la orele
când cei „înţelegători” erau aşteptaţi la cluburi. Ba-i dădu şi un secretar, pe
nea Ghinea, ca să-l ajute să scrie tot ce-i trecea prin cap. Ceea ce Țuțea nu
refuza făţiş, dar nici nu scrise un rând. «De ce ne stai împotrivă,
domnule Țuțea?» îl întrebă odată colonelul Iacob, adjunctul lui
Crăciun. «Dumneata care ştii atât de multe şi-ţi umblă limba-n gură de pici tot
în picioare?». Atât aştepta şi nea Petrică: să-l provoace cineva la discuţie şi
mai ales să-i pună întrebări. Răspundea de nu-l mai putea uita niciodată cel
care-i punea întrebarea”[19].
Ilie Tudor nu poate da uitării dialogul dintre colonelul Crăciun și Țuțea în
careul care se făcea în curte, în vederea reeducării: „La un moment dat Crăciun
s-a oprit în fața unui om înalt, slab, puțin adus de spate. «Ce faci, filosofule?». Îl cunoscuse. Era Petre
Țutea. Era aşa de slab, că-l susțineau doi camarazi. Crăciun l-a privit
satisfăcut. Şi către mulțime: «Mă! Aţi rămas în urmă! V-aţi
prostit! Că dacă eraţi deştepţi nu ajungeaţi aici! Vi-l închipuiți pe Christos
cu un crucioi în spate prin New York? Ar râde şi curcile. Uite am ajuns în Lună
şi n-am dat de niciun Dumnezeu!». Se depărtase câtiva paşi.
Țuțea a ridicat mâna. «D-le Colonel! O clipă. Vreau
să vă întreb ceva!». «Da! Ia zi, mă, filosofule!». «Nu vă supărati, aţi crescut la oraş sau la ţară?». «La
ţară, mă! Nu se vede?» şi-şi bombează pieptul. «Şi ati avut porci?». «Auzi vorbă? Cum să nu! Care
gospodar de la ţară nu creşte porci?». «Şi… aţi văzut dvs. porc să privească în sus?» Tăcere
scurtă. Priviri speriate. Crăciun nu era prost, a schiţat un zâmbet şi către
cei de faţă: «Îl ştiţi că e nebun! Tâmpenii…». S-a
stăpânit pe cât se putea râsul general ce ameninţa să invadeze mulţimea şi
Crăciun cu suita sa s-au grăbit să scurteze întâlnirea cu „nebuni ca Țuțea”[20].
Cu neobositul patos care îl făcea
să vorbească ore în șir, uneori până la starea de leșin, ţine după gratii
adevărate predici cu paralele între între Platon şi Hristos, între păgânism şi
creştinism, primindu-și pe merit investitura de „mitropolit de Aiud”, chiar de
preoții care îi sorbeau predicile: „Într-un W.C. comun, dintr-un cotlon
din curtea închisorii, câțiva preoți tot mai vorbeau pe șoptite: «Grozav, Țuțea
ăsta!» zicea unul. «Da, frate! Și ce curaj pe el! Pentru asta, patriarhul ar
trebui să-i facă statuie». «Statuie, nu cred. Dar o icoană mare, da. Că mie, pe când vorbea, mi s-a părut, ba am și văzut, un porumbel
ce i se pogorâse deasupra capului». «Păi atunci, chiar că merită!»
întări altul părerea colegului său”[21].
Anii grei de temniță încep să își
pună nemiloasa lor pecete pe trupul lui Țuțea. „Îi lipsea o mare parte din
dantură și din cauza aceasta avea oarecare dificultăți în pronunțarea unor
cuvinte”[22].
Din cauza bătăilor și a stărilor de slăbiciune, Țuțea va căpăta un tremurat al
mâinilor care îl va împiedica multă vreme să mai poată scrie. Îi sare în ajutor
cu modestie și devotament, Marcel Petrișor care, sub dictare, va așterne pe
hârtie gândurile lui Țuțea.
În august 1964, Petre Țuțea,
cântărind doar 53 kg. și având sănătatea șubrezită, este eliberat din Aiud în
urma decretului de aministie generală. Va fi prins de acum într-o altă
formă de privare de libertate, aceea a urmăririi lui continue, cu ochiul
vigilent al Securităţii pironit în ceafă ca o armă. Încearcă să-și
revină după „lunga călătorie în care fusese scos din viață”, redactând în anul
1965 un „Proiect pentru reforma economică a României” pe care îl trimite
autorităților în dorința de a scoate România din criza politică în care se
afunda: „Lucrarea a fost trimisă către secţia de Economie a Academiei Române.
După câteva luni, a venit şi răspunsul. Era respinsă, pe motiv că nu fusese
destul de bine ancorată în doctrina marxist-leninistă”, povesteşte Ion Papuc. În
primăvara anului 1968, Securitatea îi întocmește o „fișă personală” în cadrul
unui „Referat cu propuneri de avertizare a numitului Ţuţea Petre”, din care
spicuim: „Fire de boem, dominat puternic de eul său, n-a acceptat să intre
în câmpul muncii pe lângă faptul că nu este dispus «să se bage slugă la
dârloagă» (sic!) autocaracterizându-se ca om „inadaptabil la
situaţia politică şi economică actuală”[23].
Credincios principiilor de viață
pentru care a suferit atât, continuă să nu facă niciun compromis cu regimul,
prețul fiind o viață în lipsuri și sărăcie extremă. Va trăi până în 1989 din
ajutor social, apoi până la sfârșitul vieții dintr-o pensie derizorie primită
de la Uniunea Scriitorilor, locuind într-o garsonieră pusă la dispoziția lui
Țuțea de către unul din tinerii care îi audiau conferințele improvizate.
Renegat de sistem, fără drept de a publica decât sporadic în revistele
„Familia” și „Tribuna”, Țuțea elaborează numeroase proiecte, eseuri şi
dialoguri filosofice, teologice şi antropologice, majoritatea rămase în
manuscris sau confiscate de Securitate cum au fost „Tratatul de antropologie
creştină” și copii ale proiectului „Prometeu”.
Revoluţia din decembrie 1989 îl
prinde aproape strivit în ghearele sărăciei şi neputinţei, însă începe să fie
înconjurat de tot mai mulți ziariști care îi difuzează interviurile în toate
mediile, astfel încât popularitatea lui Țuțea devine fulminantă, iar în lumea culturală începe să se vorbească despre un nou curent:
țuțismul. Cu toate acestea, starea sănătății lui Țuțea se
înrăutățește tot mai mult, în toamna anului 1991 fiind internat în spitalul
Filantropia. Pe 3 decembrie 1991, după patru decenii de
urmărire comunistă, Petre Ţuţea își primește sfârşitul cu sufletul împăcat,
după ce se spovedește părintelui Constantin Voicescu, într-o rezervă a
Spitalului Cristiana din Bucureşti. Înconjurat de ziarişti, marele filosof
răspunde cu maximă lucidate întrebărilor acestora. „Domnule profesor, ar trebui
scrisă o istorie a închisorilor comuniste, acolo unde dumneavoastră aţi fost
batjocorit?”, se aude întrebarea reporterului. „Nu, pentru cinstea poporului
român. Dacă spun că am fost pălmuit, întinez strălucirea poporului român.
Nu vreau să umilesc poporul român, jelindu-mă”. Întrebat în continuare
despre viitorul poporului român, Petre Ţuţea răspunde: „Cred în viitorul lui, de aia a şi suferit. Uite, acum dacă mă
puneţi la zid pentru poporul român, aş striga: «Excelsior»”. Aflat
la căpătâiul lui în ultimele licăriri de viață, Marcel Petrișor păstrează în
amintire, șoaptele de rămas bun ale lui Țuțea: „M-a chemat şi mi-a spus:
«Acuma, eu plec. Doamne, iartă-mă şi primeşte-mă şi pe mine în rândul celor
care merită să fie judecaţi şi răsplătiţi!». Și a murit”. Îmbrăcat în haina
smereniei până în ultima clipă petrecută pe pământ, este dus de la București la
Boteniul natal cu o mașină care transporta morcovi. Înmormântarea are loc în
ziua Sfîntului Nicolae, drumul spre locul de veci, făcîndu-l într-un car tras
de boi.
După șapte ani, statul român a
realizat o primă măsură reparatorie față de memoria marelui gânditor: prin
Decizia nr. 4/19 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în
anulare împotriva sentinței nr. 179 din 29 septembrie 1956 a Tribunalului
Militar al Regiunii a II-a Militare, Colegiul de Fond și a deciziei penale nr.
540 din 21 noiembrie 1959 a tribunalului suprem – Colegiul Militar, prin care
Țuțea era condamnat la 18 ani muncă silnică și 8 ani degradare civică.
Epilog: „Dar, decât să vă spună ei, mai
bine, să vă spun eu cine sunt: sunt român, naţionalist,
creştin, ortodox şi militarist” (Petre Țuțea).
(material
realizat de mănăstirea Paltin Petru-Vodă)
[1] Arșavir Acterian, Portrete și trei amintiri de pușcăriaș, Ediția a II-a,
Editura Ararat, București, 2004, pag. 148-150; evocare
republicată în Intelectualitatea interbelică
între ortodoxie și tradiționalism, ediție îngrijită de Fabian Anton,
Editura Vremea, București, 2008, pag. 35-38.
[2] Jurnal cu Petre Țuțea de
Radu Preda, Ed. Deisis, 2002, pag. 22.
[3] Idem, pag. 24.
[4] Ibidem, pag. 29.
[5] Radu Preda, op. cit., pag. 163.
[6] Radu Preda, op. cit., pag. 108.
[7] Idem, pag. 91-92.
[8] Radu Preda, op. cit., pag. 93-94.
[9] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu,
București, 2012, pag. 307-308.
[10] Dosar I/49821/ vol. 7, fila 139, ACNSAS.
[11] A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 25.375, vol.
18, f. 300.
[12] A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 105.531,
vol. 1, f. 283.
[13] Pr. Contantin Voicescu, Un duhovnic al cetăţii, Editura Bizantină, Bucureşti,
2002, pag. 94.
[14] Radu Preda, op. cit., pag. 28.
[15] Marcel Petrișor în Adevărul preluat de pe
http://www.infoziare.ro/stire.read.php?newz_id=727065.
[16] Pr. Contantin Voicescu, Un duhovnic al cetăţii, Editura Bizantină, Bucureşti,
2002, pag. 96.
[17] Radu Preda, op. cit., pag. 74.
[18] Octavian Voinea, Masacrarea
studențimii române, Colecția Fenomenul Pitești,
pag. 21.
[19] Idem
[20] Ilie
Tudor, De sub tăvălug, Ediția a III-a,
Editura MJM, Constanța, 2010, pag. 85.
[21] Marcel Petrișor, Trecute vieți de domni, de robi
și de tovarăși, Editura Vremea, București, 2008, pag. 164-166.
[22] Ion Antohe, Răstigniri în România după
Yalta, Editura Albatros, București 1995, pag. 452-453.
[23] CNSAS, fila 2, vol. X
(Articol preluat din Revista
Atitudini, Nr. 37)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu