,,Obiceiul pământului” în lucrarea ,,Pârâienii Valahiei”/ autori Constanța Badea, Petronela Badea, Mihai Pârâianu

<<...Dreptul consuetudinar sau cutumiar (jus consuetudinale), adică dreptul ne­scris (obiceiul pământului), dar consacrat prin uz, datină, reprezintă toate nor­mele de drept nescrise, cu putere de lege, care s-au aplicat din cele mai înde­părtate timpuri până la apariţia legilor scrise.

Cutuma a fost şi la geto-daci principalul izvor al dreptului, principala formă prin care s-au instituit norme obligatorii pentru întreaga societate. În timp, ob­ştea gentilică şi cea familială s-au transformat în obştea sătească, ce presupu­nea proprietatea comună asupra pământului, apelor, păşunilor, etc. Existau şi forme ale proprietăţii private asupra cirezilor de vite, a robilor şi chiar asupra unor loturi mai mici de pământ. Cu timpul, oamenii liberi s-au diferenţiat şi au apărut oamenii bogaţi. Şi după retragerea stăpânirii romane din Dacia, au exis­tat în obştile săteşti, „oamenii buni şi bătrâni”.

Aceste „obiceiuri juridice” îşi au rădăcinile nu numai la valahii de la nord de Dunăre, ci şi la „cuţo-vlahii” sau aromânii de la sud de Dunăre.

Strămoşii îndepărtaţi ai valahilor, trăiau după un cod de legi numit “Belagi- ne” sau „Legile frumoase”.

Unii scriitori antici au menţionat că Burebista a elaborat unele legi, mai ales cu caracter religios. Ele consfinţeau drepturile şi libertăţile dacilor. Strabo spu­ne că Burebista a fost un bun conducător al dacilor prin „cumpătare şi ascul­tare de legi”.

Deceneu, urmaşul lui Burebista şi marele preot al lui, a transcris aceste legi, preocupat de cultivarea supuşilor săi, aşa cum scrie Herodot. Belaginele au de­venit legile „obiceiului pământului”, numit în documentele istorice „Jus Walachiae, voloski zakon, Lex Valachorum sau Jus et Consuetudo, Antiqua Valachorum”; în Ungaria s-a numit “Lex et Consuetudo Valachorum” .

Obştea era alcătuită din „moşi” (oameni ce descindeau dintr-un „neam”) care stăpâneau pământul în devălmăşie³⁸.

„Sfatul bătrânilor înţelepţi” conducea obştea, fiind păstrătorul legilor stră­vechi, transmise din generaţie în generaţie, numindu-se rânduieli. Cea mai im­portantă lege este cea care reglementa „neînstrăinarea pământului unui neam” - instituţie constituită din membrii înrudiţi prin sânge.

Obştea avea deci o instanţă de judecată, alcătuită din „Oameni buni” adică oameni de bună-credinţă, consideraţi de comunitate, imparţiali şi de o probitate morală incontestabilă, această instituţie asigurând şi martorii.

Domnitorii şi Boierii recunoşteau această instanţă a bătrânilor, care s-a păs­trat şi în Transilvania sub Imperiul Habsburgic. Membrii Sfatului Bătrânilor nu puteau fi judecaţi decât de Domn.

Moşia nu se putea înstrăina fără încuviinţarea rudelor nici pe timpul stăpâ­nirii Valahiei Mici (Oltenia de azi) de către austrieci, încuviinţare consemnată expres în documente. Şi acum trebuie să vedem originea cuvintelor: moştenire, ocină, ohabă. „Moştenire” vine de la cuvântul „moş”- proprietatea este trans­misă din tată-n fiu, din moşi-strămoşi, iar „ocină” de la sl. „ocina, din oticina - patrimoniu, patrie, oticinu - părintesc, otîcî, otecî, otecu - tată, moştenire de la tată, drept de a stăpâni pământul cu aceleaşi drepturi cu care-l stăpâneau cei de la care-l moşteniseră. Proprietarii de pământuri, ca vecini de moşie în acelaşi hotar sau hotare apropiate, erau „megiaşi”, şi ca proprietari prin moştenire ai ocinelor lor, se numeau „dedini, moşteni sau moşneni”. „Ohabă” înseamnă în­lăturarea oricăror pretenţii din partea terţilor asupra proprietăţii întărite de Domn, de regulă, ereditară, inalienabilă şi scutită de impozite şi de prestaţii.

Dacă legile străvechi scrise prevedeau pedepse pentru cei care nu le res­pectau, din Evul Mediu până în secolul al XIX-lea se folosea blestemul asupra celor din neam care ar revendica vreodată ceea ce s-a vândut cu consimţămân­tul rudelor. Practica blestemului asupra urmaşilor care nu vor respecta dorinţele înaintaşilor este întâlnită şi în actele de proprietate date de Domnitori.

Blestemul ţinea loc de lege scrisă, dar avea mai multă autoritate decât aceas­ta.

Majoritatea proprietăţilor se dobândeau prin moştenire „le sunt vechi şi drepte ocine, dedine”³⁹. Un exemplu de dobândire a proprietăţii, prin slujbă credincioasă, este hrisovul dat de Vlad Voievod, din 1 aprilie 1492, prin care fraţii Craioveşti obţin drept de proprietate asupra Potelului cu gârla şi Cuşmiţa cu toate seliştile Jupanului Barbul Ban, Jupanului Pârvul Vornic şi Jupanului Danciul Mare Vornic „pentru că le-a dobândit jupanul Barbul Ban şi fraţii săi cu bună şi dreptcredincioasă slujbă la domnia mea” ⁴⁰.

Multe din proprietăţi se dobândeau prin defrişarea pădurilor. Exemplificăm cu documentul din 7 aprilie 1518, prin care Domnitorul dăruieşte „slugilor domniei mele jupan Danciul cu fiii săi şi jupan Oprea Spătar cu fiii săi.. .şi încă câţi le va da D-zeu şi lui Ivul cu fiii săi, să le fie lor loc din ocina Aninoasa, în toată pădurea de jos”, urmând stabilirea hotarelor din valea Runcului până în dealurile din împrejurimi, „pentrucă au cerut dela domnia mea, această ocină, pădurea toată, ca să cureţe acel loc cu foc şi cu securea”⁴¹.

De fiecare dată, Domnii întăreau proprietăţi după legea „bătrână”, apelând la cărţile de judecată ale predecesorilor lor, majoritatea acestora stipulând sanc­ţiunea blestemului. Deci, un Domnitor îi dădea acte de proprietate unui nobil (Boier), respectiv unor nobili, pentru una sau mai multe moşii, iar Domnitorul, care-i urma la domnie, i-o întărea adică i-o confirma sau i-o lua pentru „hiclenie”.

Dreptul acestei etape a fost un drept cutumiar, agrar-funciar, numit „jus va- lachiae”, antica lex, adică dreptul Valahiei sau legea veche; cnezii, „majore terrae” sau „potentes” şi-au transmis ereditar pământurile, transmiterea eredi­tară a pământului premergând eredităţii în funcţiile politice.

Foarte important a fost aşa numitul „drept cnezial al cnejilor”⁴², numit şi jus cnezatus sau jus keneziale, în care mulţi cercetători au inclus şi judecata (ju- decia, sudstvo), „Judecia” fiind o instituţie a vechiului drept valah. Din rândul cnejilor s-au ridicat nobiles knezi, de aceea jurământul lor a fost echivalat în faţa instanţelor cu cel al nobililor. În Valahia, (cnejii) cnezii care judecau au fost ajutaţi de „Sfatul oamenilor buni şi bătrâni”. Faptul că în documente apar alături termenii „cneaz” şi „jude”, dovedeşte importanţa atribuţiilor judecăto­reşti ale cnezilor (cnejilor).

Din punct de vedere al formei de exprimare şi aplicare, şi dreptul Evului Mediu a fost un drept cutumiar. Cutuma sau obiceiul juridic (denumit în do­cumentele din Valahia şi Moldova, „pravo”, „zakon” şi „obiceai”, iar în Transilvania, „ritus”, „lex”, „jus”, „lex olahorum”, a constituit izvorul principal al dreptului în această perioadă. Chiar şi atunci când au fost elaborate şi apli­cate legi scrise, cutuma a avut un rol dominant, fiind invocată înaintea legii scrise. Tot în Evul Mediu, legea scrisă a fost denumită în Valahia şi Moldova pravilă, iar în Transilvania „lege”, „constitutio”, „decret”, „statut”, etc. Pravi­lele nu au detronat însă obiceiurile juridice de pe primul loc. Este necesar să amintim câteva obiceiuri juridice care s-au aplicat înaintea legislaţiei scrise pe care le găsim în hrisoavele domneşti.

Aşa cum am arătat mai sus, şi în Evul Mediu, Domnul şi dregătorii recu­noşteau „Sfatul oamenilor buni” sau „Sfatul de bătrâni”, ori „Sfatul oamenilor buni şi bătrâni”. Aceştia îi ajutau pe trimişii Domnului în cercetările pentru ca­re primiseră răvaşe domneşti. Tot ei judecau pricini simple, cu caracter local, privind administrarea moşiilor, mici furtişaguri, certuri etc.

„Obiceiurile juridice”, „obiceiul pământului”, „le droit coutumier” din Vala­hia, sunt întâlnite în hrisoavele pe care le cercetăm.

Acest „obicei al pământului” cuprindea reguli sau principii juridice ce se tre­ceau în hrisoave domneşti sau boiereşti, prin care se consemnau anumite dis­poziţii de drept civil sau penal, ca de exemplu: dreptul de revendicare al imobilelor rurale de la străini de către descendenţii vânzătorului, dacă dovedeau că nu s-a adresat mai întâi lor să le cumpere; împroprietărirea ostaşilor în urma războaielor victorioase; înfrăţirea, adică doi proprietari „se prindeau fraţi” şi se moşteneau, dacă nu aveau copii; dreptul de proprietate asupra moşiei de baştină la formarea numelui sau a poreclei de familie începând cu secolul al XVII-lea; dreptul de moştenire egal între bărbaţi şi femei; dreptul de a testa în favoarea străinilor, când nu aveai copii; dreptul de zălogire; dreptul de a răscumpăra pe-deapsa cu bani; dreptul de iertare în materie penală; jurătorii; talionul; „prădalnica să nu fie”, adică „să nu se ia de Domnie”, etc. Toate documentele din secolele XI-XV arată că exercitarea dreptului de proprietate se manifesta prin stăpânirea în comun a satelor şi ocinelor în devălmăşie, iar în secolul al XV-lea, aceşti stăpâni devălmaşi purtau numele de megieşi, adică vecini de hotar. Ei erau chemaţi să delimiteze părţile celui care urma să iasă din devălmăşie, la cumpărarea unei părţi de moşie (a unei părţi din stăpânirea comună) şi tot ei erau chemaţi ca jurători în caz de litigiu sau ca martori pentru a întări o înţelegere.

Astfel, prin documentul nr. 258 din 30 decembrie 1640, Matei Basarab întă­reşte lui Danciul Logofătul din Pârăiani, satele Mileştii de Sus şi Mileştii de Jos, judeţul Dolj, văzând şi ţinând cont şi de cărţile vechi ale lui Petru Voievod din 1566 şi Mihnea II Turcitul Voievod, fiul lui Alexandru Voievod cel Bă­trân⁴³.

O foarte interesantă procedură de judecată, asemănătoare cu o instanţă de recurs ca mod de judecată, însă având în fapt în fiecare speţă rolul unei instanţe de fond, erau judecăţile în care reclamanţii veneau înaintea Domnitorului şi „pârau” sau aduceau la cunoştinţa acestuia un fapt deja petrecut şi judecat de predecesorii Domnului, în speranţa că de data aceasta vor avea câştig de cauză. Din aceste tipuri de procese observăm cum instanţa domnească primea recla- maţia „... iar întru aceasta domnia mea am cercetat şi am judecat după dreptate şi după lege, cu toţi cinstiţii dregătorii domniei mele...” şi făcea cercetări cu privire la faptul reclamat. În condiţiile în care hotărârea anterioară era corectă, domnia o recunoştea şi o întărea, în unele cazuri chiar prin carte de blestem. Dacă se dovedea că hotărârea anterioară se bazase pe acte furate, false, distruse sau pe cercetări injuste ale jurătorilor, atunci se dădea altă soluţie⁴⁴.

Soţia aducea zestrea într-o familie. La căsătorie se încheia un fel de con­tract matrimonial în care erau cuprinse toate situaţiile materiale ale viitoarei pe­rechi. Fiicele se înzestrau cu moşii, obiecte de podoabă, de îmbrăcăminte, de amenajare a locuinţei, ţigani, etc⁴⁵. Existau situaţii când o moşie sau o parte din aceasta se vindea rudelor pentru a se înzestra fata, altfel moşia nu se împărţea.

În cazul decesului prematur al tatălui, fiii se ocupau de zestrea surorilor lor. În cazul decesului soţului înaintea soţiei şi în lipsa copiilor, în Valahia exista obiceiul ca averea să se întoarcă la familia sau la rudele lui. Şi în cazul dece­sului prematur al soţiei, în situaţia când cei doi nu aveau copii, soţul supra­vieţuitor împreună cu familia lui trebuia să plătescă zestrea fostei soţii, zestre ce se stabilea şi se consemna în contractul dinaintea încheierii căsătoriei.

Când jupâniţele rămâneau văduve, reprezentau familia în faţa autorităţilor. Şi fiii şi fiicele aveau drept de moştenire.

Femeile, la fel ca bărbaţii, aveau dreptul de a testa, adică dreptul de a lăsa prin testament sau diată averea rudelor sau locaşelor de cult. Un document convingător în acest sens este diata jupâniţei Marga din 30 august 1587⁴⁶, fiica lui Matei, şi a jupâniţei sale, Stanca, nepoata Margăi celei bătrâne, fiica lui Craiovescul Pârvul, Mare Ban al Craiovei. Aceasta lasă prin testament Mânăs- tirii Glavacioc jumătate din satele Drencea, Caracalul, Comoştenii şi ţiganii, jumătate din Comoşteni şi jumătate din ţigani mamei ei, jupâniţa Stanca, cu condiţia, ca după moartea acesteia, aceste proprietăţi să rămână tot Mânăstirii Glavacioc. Mai lasă surorii sale, jupâniţa Caplea, trei sălaşe de ţigani, „iubitu­lui ei bărbat”, Ivan Postelnicul, doi ţigani şi verişoarei ei, jupâniţa Rada, o fa­milie de ţigani. Acest testament are şi o clauză, adică, în situaţia în care sora ei din Ţara Turcească va reveni în Valahia, aceasta să procedeze în felul următor: „satele, ţiganii şi toate celelalte bunuri să le împartă frăţeşte şi pentru jumătatea ei să hotărască după bunul plac, iar partea testatoarei să rămână sfintei Mânăs- tiri Glavaciocul”. În încheiere sunt trecuţi martorii, printre ei fiind şi Hamza Banul din Dobroieşti, sat în fostul judeţ Romanaţi.

Lucrarea lui Neagoe Basarab „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”, numită de B. P. Hasdeu „falnic monument de literatură, politică, filozofie şi elocvenţă”, este un manual de educaţie morală şi politică şi în ace­laşi timp un testament pentru urmaşi, cuprinzând sfaturi, norme de conduită şi poveţe ale Domnitorului Neagoe Basarab pentru fiul său şi urmaşii acestuia la tronul Valahiei.

Cele mai importante capitole sunt acelea care tratează modul în care Dom­nul trebuie să-i cinstească pe Marii Boieri sau să-i pedepsească în anumite ca­zuri, principiile de alegere a dregătorilor şi îndepărtarea lor din funcţii, regu­lile de comportare la masă, problemele soliilor şi ale războaielor, dar şi ma­niera în care Domnul trebuie să-i judece pe supuşii săi.

Cartea scoate în evidenţă o întreagă tehnică a stăpânirii de sine şi avertis­mente faţă de comportamente ce ar pune în primejdie prestigiul Domnului şi puterea sa.

În ceea ce priveşte metodele de ocârmuire, Voievodul pledează împotriva hotărârilor luate după bunul plac al Domnului şi a uciderilor fără judecată ori a judecăţilor superficiale, concepând guvernarea după legi, care să aibă ca scop îndreptarea oamenilor şi nu după acelea care să arate cum să fie supuşi aceştia. 

Sfaturile lui Neagoe Basarab dovedesc o îndelungată experienţă a vieţii, conturând norme de conduită pentru Domnitorul situat în fruntea ierarhiei po­litice a vremii.

Înţeleptul Domn îl sfătuieşte aşa pe urmaşul său la tron: „Iar domnul care va judeca pe dreptu, acela-i domn adevărat şi unsul lui Dumnezeu..iar domnul care nu va judeca pre dreptate şi pe legea lui Dumnezeu, acela nu iaste domn. şi unsul lui Dumnezeu. şi pentru făţărnicia lui nici faţa lui Dumnezeu nu o va vedea.drept aceea şi tu, fătul meu, şi dumneavoastră fraţilor, cu ce dreptate veţi judeca săracii într-această lume, cu aceea vor fi judecate şi faptele voastre la împărăţia cerească. Când veţi şedea să judecaţi în Divan, să şază lângă voi tot oameni buni şi aleşi. Şi să fie şi Boieri mai tineri lângă voi, ca să ia toţi învăţătură bună”. Acest citat, pe lângă valoarea artistică de sensibilizare a sufletelor urmaşilor lui la tron, îi îndeamnă pe viitorii conducători cum să-şi aleagă în Sfatul Domnesc oameni care să judece cu dreptate, pentru că altfel vor fi pedepsiţi de divinitate. De asemenea, să fie înconjuraţi de oameni nobili, cinstiţi, atât vârstnici cât şi tineri, pentru ca aceştia din urmă „să înveţe” tră­săturile morale ale unui dregător din cea mai fragedă vârstă.

Dimitrie Cantemir în lucrarea sa „Descriptio Moldaviae”, precizează că în Sfatul Domnesc, judecăţile aveau la bază „jus non scriptum”, adică legea ne­scrisă şi „jus scriptum”, adică legea scrisă.

Litigiile judecate de Domn împreună cu Sfatul Domnesc, erau definitive. Voievodul, ca şi Împăratul bizantin, era unicul legiuitor, recunoscut ca repre­zentant al voinţei lui Dumnezeu pe pământ. El îmbina autoritatea sacră, do­bândită prin „ungerea ca Domn”, cu cea rezultată din jurământul de credinţă dat în faţa Marilor Boieri ai ţării. Domitorul avea dreptul să judece în ultimă in­stanţă, orice pricină, să o întărească prin blestem, să pronunţe pedepse şi să-i certe pe cei vinovaţi, având competenţă generală atât teritorială cât şi materială. Hotărârea domnească era definitivă, irevocabilă şi executorie, asupra căreia nu exista nicio cale de atac.

Pentru a soluţiona pricinile şi a lua decizii, Voievodul se consulta cu Sfatul Domnesc, care din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, s-a numit şi Divan.

Sfatul Domnesc nu era o instanţă de judecată, însă membrii acestuia, fiind Marii Boieri ai ţării, îl ajutau pe Domn în cercetarea faptelor, în vederea sta­bilirii adevărului şi a judecăţii corecte, iar în cărţile şi hrisoavele domneşti apă­reau în calitate de martori, întărind semnătura Domnului. Aici, putem să dăm exemplu hrisovul din 20 ianuarie 1640, prin care Matei Basarab Voievod în­tăreşte Mânăstirii din Crasna, judeţul Gorj, partea lui Hamza cel Bătrân. Martorii din Divan, Teodosie, Mare Ban al Craiovei, Hrizea, Mare Vornic, Miho, Mare Logofăt, Radul, Mare Vistier, Radul, Mare Spătar, Dragomir, Mare Clucer, Socol, Mare Sfetnic, Radul, Mare Comis, Vucina, Mare Paharnic şi Constantin, Mare Postelnic nu au putere decizională. Domnitorul avea o putere absolută, de origine divină, împricinaţii trebuind să-şi arate respectul faţă de judecătorul suprem. Chiar şi Marii Boieri, dacă erau împricinaţi, trebuiau să apară în faţa Domnitorului, arătând respectul cuvenit judecăţii şi judecătorului. Dimitrie Cantemir scrie că judecata era aşa de înfricoşătoare şi lipsită de păr­tinire încât „însuşi Marele Logofăt dacă ar fi pârât şi de un ţăran, îndată ce aude că se face chemarea numelui, trebuie să se scoale de la locul său şi până ce procesul a fost dezbătut, să stee la stânga ţăranului”.

Al doilea organ de judecată a fost constituit din dregători: cei a căror funcţie a determinat şi o asemenea activitate, ca de exemplu Marele Vornic ori Marele Logofăt, şi cei care au primit de la Domn dreptul de a judeca. Cu timpul, dre­gătorii au primit de la Domni tot mai multe atribuţii judecătoreşti, iar Reforma lui Mavrocordat a ierarhizat mai bine şi mai precis atribuţiile judecătoreşti.

Au mai avut drept de judecată şi boierii asupra ţăranilor aserviţi, obştea prin reprezentanţii ei asupra ţăranilor liberi, iar primarii şi pârgarii în oraşe şi starostele în cadrul breslei.

Studiind cu atenţie documentele, ne dăm seama că litigiul se numea „pri­cină”, „gâlceavă”, reclamantul se numea „pârâş” (el pâra, adică reclama), „jăluitor”, iar „pârâtul” era cel învinuit. Părţile aflate în proces, erau obligate să se prezinte în persoană, iar mai târziu, prin reprezentanţi legali (Vătafi, Isprav­nici). Plângerea adresată Domnitorului se numea „pâră sau jalbă”. Domnul asculta sau citea plângerea şi fixa un termen de judecată. Pentru amânarea termenului, Domnul „dădea carte de volnicie”, iar pentru împricinatul care nu se prezenta la proces, Domnul dădea cartea unui Armaş pentru a-l executa silit, urmând să plătească cheltuielile, numite „treapăd”. În administrarea probelor se recurgea la mărturisire, adică la recunoaşterea de către cel învinuit a afirma­ţiilor făcute de jălbar, iar în lipsa acesteia se recurgea la jurământ, adică res­ponsabilitatea penală în faţa lui Dumnezeu. De multe ori, în faţa dregătorilor, jurămintele se desfăşurau în biserică cu mâna pe Evanghelie, simbolizând sancţiunea divinităţii în viaţa de dincolo sau cu lumânări aprinse şi, apoi, stinse repede în apă cu blestemul „aşa să li se stingă neamul dacă nu vor arăta adevă­rul”. Alt mijloc de probă era stabilirea rudelor apropiate ca martori principali. Se mergea pe considerentul că aceştia susţineau fapte pe care le cunoşteau foarte bine. În afară de rude care prestau jurământ de credulitate sau de mora­litate, megieşii depuneau jurământ de veritate ori de adevăr, ca vecini. Când nu se puteau face probe cu martori, se recurgea la jurători. Instituţia jurătorilor era instituţia juridică, derivată din obşte, în care 6, 12, 24 sau 48 de oameni erau aleşi sau numiţi de Domn, adică luaţi pe răvaşe domneşti. De regulă, numărul lor era stabilit prin lege, în funcţie de gravitatea faptelor, cercetau litigiul civil sau penal şi expuneau hotărârea lor, depunând jurământ. În caz că Domnul nu era de acord cu hotărârea luată, trimitea alţi jurători, de obicei un număr dublu. Documentele arată că jurătorii trebuiau să fie „oameni buni”, adică oameni cu experienţă, cinstiţi, drepţi, de bunăcredinţă, alcătuind un juriu de onoare. Jurătorii nu erau instanţa de judecată, ci erau numai parte în proces, jurând şi sus­ţinând ceea ce a declarat partea reclamată.

Jurământul era impus de Domn, fiind luat în Sfatul Domnesc sau Divan în faţa mai multor Boieri sau megieşi şi întărit, apoi, prin blestem. Au fost şi ca­zuri când în proces s-au adus mărturii mincinoase, faţă de care Domnul a luat măsurile de rigoare. Celui care pierdea procesul i se spunea „a rămas de lege şi de judecată”. Jurământul Boierilor jurători, desemnaţi prin răvaşe domneşti, era valabil numai dacă era întărit de Domn. Dacă partea nemulţumită afirma că ju­rământul a fost strâmb, atunci Domnul numea tot prin răvaşe domneşti, un nu­măr dublu de Boieri, de regulă douăzeci şi patru, iar, în cazuri speciale, patru­zeci şi opt. Cei ce nu respectau hotărârea definitivă dată de Domn, plăteau a­mendă numită „gloabă”, în numerar sau în natură: boi, cai, ovine.

Înainte de secolul al XVII-lea, dreptul de protimis sau drept real de prefe­rinţă aparţinea rudelor, până la gradul III-IV, şi vecinilor unui vânzător de imo­bile. În documentele cele mai vechi, se spune că vânzarea „s-a făcut cu ştirea rudeniilor şi megieşilor din sus şi din jos”. Această instituţie a apărut ca o ate­nuare a inalienabilităţii imobilelor din vremuri mai vechi care trebuia să dis­pară odată cu dezvoltarea comerţului şi însemna dreptul de revendicare a imo­bilelor rurale de la străini, dacă descendenţii vânzătorului dovedeau că nu li s-a adresat lor mai întâi să le cumpere. Chiar dacă aveau consimţământul rudelor, până la un an, una din rude putea înapoia banii cumpărătorului străin de familia respectivă în schimbul imobilului vândut acestuia.

Atunci când familia bazată pe rudenie lipsea, se constituia artificial o fami­lie prin adopţii şi înfrăţiri pe moşii. Exemplificăm prin documentul dat de Voie­vodul Radul cel Mare, „dă domnia mea....slugilor mele, lui Toma şi lui Mihail, şi lui Stan, şi lui Cârstiian, şi verilor lor, lui Roman, şi lui Dan, şi lui Radul, şi lui Micul, şi lui Muşat, ca să le fie în Miceşti (Mirceşti, judeţul Argeş), pentru că a venit mătuşa acelor oameni şi fiul mătuşei, Toma, înaintea domniei mele şi s-au unit cu Mihail şi cu Stan, şi cu Cârstiian, şi cu Roman, şi cu Dan, şi cu Radul, şi cu Micul, şi cu Muşat peste Miceşti, ca să fie fraţi nedespărţiţi în veci.

Şi Roman să ţină pe Neag, cumnatul mătuşei şi pe fiul ei, Toma, şi să-i cin­stească... şi să-i.. .hrănească, cât vor trăi..”⁴⁷. Existau şi înfrăţiri mai solemne „pe cruce”. Au existat şi situaţii când părinţii „au înfrăţit, pe moşie, fetele cu fraţii lor”.

Hrisoavele ne mai arată că Domnul sau Banul Craiovei trasa mai multor persoane misiunea de a hotărî într-o contestaţie sau într-un proces. Acest juriu era o adevărată instanţă ca „judices recuperatores”. Mai existau şi alte obi­ceiuri: martori cu traiste de pământ, pământ în spate sau brazdă pe cap în timp ce se mergea pe semnele sau hotarele cele adevărate ale moşiilor, responsabi­litatea rudelor pentru faptele membrilor familiei.

Duşegubina - răscumpărarea în bani sau vite pentru comiterea unui omor, a unui adulter, pentru răpirea unei fete era plătită de toţi membrii obştei, mai ales când avea loc o crimă.

Uneori, Domnitorul emitea acte de proprietate privind moşii sau ţigani, pentru merite sau servicii deosebite aduse Domniei, proprietăţile nefiind pră­dalnice.

Prin hrisovul din 27 februarie 1487, Vlad Vodă confirmă lui Ştefan cu fiii lui şi lui Ion cu fratele său Neagul şi cu fiii lor, stăpânire peste 1/7 din Leleşti şi din muntele Coarnele, jumătate să fie stăpânite de Ştefan şi jumătate de Ion cu frate-său, şi „prădalnica să nu fie până ce se va găsi la vreunul din ei fată”, adi­că dacă vor avea băieţi moştenitori, moşia revenea acestora, iar dacă unul dintre ei ar avea moştenitor o fată, partea aceluia va fi luată de Domnie. Să luăm alte exemple pentru a înţelege mai bine cele afirmate anterior. Prin do­cumentul din 5 aprilie 1485, Domnitorul Vlad Călugărul confirmă lui Danciul cu fiii şi lui Laţco cu fiii, o moşie. „pentru aceasta le-am dat şi Domnia mea ca să le fie moşie şi ohabă şi oricărui s-ar întâmpla mainainte moarte, moşia să fie celor rămaşi, şi prădalnica să nu fie şi de către nimeni nezăticnită (oprită, îm­piedicată), după cuvântul Domniei mele”. Prin actul din 9 martie 1502, fraţilor Vlastelinului, Ticuci, Radul şi Petru, li se întăresc mai multe moşii. Dintre a­cestea, U din Bârseşti şi U din Băbeni se vor stăpâni de nepoţii lui Radul şi Petru, anume Danciul şi Radul, cât vor trăi, iar dacă aceştia nu vor avea fii, mo­şiile să nu fie „prădalnice”, dar să fie ale unchilor lor, Radul şi Petru. Deci, Domnul îngăduie ca, dacă Danciul şi Radul ar muri fără moştenitori, în lipsa descendenţilor direcţi ai acestora, moştenirea să treacă la unchii lor.

Din cele trei acte domneşti rezultă că, în cazul în care unul dintre părtaşi ar muri fără moştenitori direcţi, partea lui nu se va lua de Domnie, ci va rămâne celorlalţi coproprietari. Intervenţia Domnului ar fi posibilă numai în cazul abaterii de la „obiceiul pământului” adică respectarea dreptului de a vinde, fără încălcarea dreptului de preemţiune al rudelor şi de la ieşirea din indiviziune.

În 1586, în timpul unui proces între urmaşii Craioveştilor, Neagoe Basarab, Pârvul Banul şi Radul Postelnic, moşiile lui Pârvul Banul au rămas Margăi, ale lui Radul Postelnic lui Nica Armaşul, iar satele moştenite de Neagoe Vodă au devenit proprietate domnească, pentru că nu a avut moştenitori direcţi, deşi a a­vut rude colaterale. Moşiile Elenei Năsturel, soţia Domnitorului Matei Basarab au rămas, după moartea acesteia, în proprietate domnească, deşi fuseseră cum­părate şi avea nepoţi de frate. Ulterior, Domnitorul Grigore Ghica i-a retrocedat moşiile lui Radul Năsturel.

Domnul îi putea pedepsi pe supuşii săi şi pentru „hiclenie”. Cuvântul „hiclean” adică „viclean” în forma actuală, este de origine maghiară. Hitlen = ne­credincios, a avut şi înţelesul de „infidel”, „trădător”. Faţă de asemenea vinovăţie, Domnitorul aplica pedepse aspre: aplicarea de amenzi, confiscarea moşi­ilor, terorizarea, condamnarea la moarte. Măsurile nu se refereau numai la pier­derea moşiilor de către cei vinovaţi, ci atingeau şi alte venituri ale vinovatului şi chiar securitatea persoanei sale. Trebuie precizat că moşiile aduse zestre de soţiile celor acuzaţi de „hiclenie” nu puteau fi confiscate.

Toate legile importate din Occident ca, de exemplu, Codul Napoleon, intro­dus de Cuza-Vodă, nu au fost adaptate la vechiul nostru „obicei al pământu­lui”, ci aplicate literalmente...>>

Sursă selecție: «Pârâienii Valahiei», autori Constanța Badea, Petronela Badea, Mihai Pârâianu, Editura Intol Press, Râmnicu Vâlcea 2017. 

Foto din colaj una câte una cu descrieri și linkuri spre informații conexe.

__________
38 Paul Stahl, Satele devălmaşe româneşti şi europene. Studii introductive, Ed. Cartea
Românească, 1998
39 Ocină-moşie moştenită de la părinţi, dedină-moşie moştenită din moşi-strămoşi, prin
împărţire, schimb, donaţie, cumpărare şi „dreaptă slujbă faţă de domnie”
40 DRH, I, B, pag. 142.
41 Ibidem, pag. 134.
42 Eminescu aprecia documentele publicate de istoricul Nicolae Densuşianu în revista
lui B.P. Haşdeu, „Columna lui Traian”: „ Mai mult decât interesant este studiul domnului Nicolae Densuşianu…care citează un vraf de izvoare, dovedind că deja sec. al XIV-lea al lui Mircea cel Bătrân e plin dincolo de munţi de Cnezii et Seniores Olachales, de districte române, de verii nobiles, adevăraţi nobili, între care întâlnim chiar Basarabi, de posseniones valachales, având veche şi aprobată lege proprie şi autorităţi elective din oameni oneşti şi nobili. Ba chiar a înnobila se chema boeronisare, a boeri. Din acest studiu se vede mai mult: identitatea instituţiilor române de pretutindeni, o unitate a poporului românesc, preexistentă formaţiunii statelor dunărene ce cuprinde în unele priviri şi pe românii de peste Dunăre”.
43Arh. Nat. St., Catalogul documentelor Ţării Româneşti, vol. V, p. 122-123.
44 În 9 octombrie 1609, Radu Vodă Şerban îi dă poruncă „lui Bălan de la Pârăiani” să-şi ia cărţile de moşie de moştenire de la locuitorii Prodea şi Calea din Zătreni, comună vecină la nord cu satul Pârâieni; cărţile îi fuseseră furate ( Arhivele Olteniei, nr. 86-88, p. 400).

Prin actul din 7 februarie 1721, administraţia austriacă a Olteniei confirmă mănăstirii Polovragi, în urma cercetărilor făcute de Dositei monah Brăiloiul, Staicul Bengescul, Gr. Băleanul biv Vel Logofăt, Constantin Strâmbeanul, stăpânire peste moşia Polovragi, deoarece oamenii cu care se judeca mânăstirea falsificaseră iscăliturile şi peceţile lui Danciul Pârăianul şi ale Boierilor din Câineşti (Boierii Pârâieni), în actele de răscumpărare de rumânie, dar fără moşie.

45 Vom da exemplu o foaie de zestre a Mariei Logofetesa Lăcusteanca, din familia Zătrenilor, dată fiicei sale Bălaşa (Arh. Olteniei, sept-oct., 1928, pag. 295):

«Fă doamne mila ta spre noi, precum am nădăjduit spre tine. Făcutu-s-au această foaie de zestre ce s-au dat ficei mele Bălaşi precum scrie în jos, anume să fie întru cea mai de pre urmă însciiţare şi încredinţare la cei ce s-ar cuveni, întărim cu iscălitura mea şi cu a mărturiilor ce s-au întâmplt la această tocmeală.

-Un rând de haine de atlas cu flori de fir, cu blana de sangeap (sângeap=blană de jder sau de veveriţă siberiană).

-Un rând de haine de atlas cu flori de fir, îmblănit cu cacom. (cacom=blană de hermină).

-O giubea ghermesut (ţesătură fină de mătase, voal) cu flori de fir cu blana de cacom.

-O rochie de tulpan (ţesătură fină, transparentă; muselină), cu antereu ei (haină

scurtă, ţesută din fire de lână subţire, ornată cu şnururi împletite tot din fire de lână).

-Un rând de haine de şaliu (stofă de lână vărgată, produsă în Angora), îmblănit cu sângeap.

-O pereche de cercei de aur cu zamfir (safir).

-Un inel de aur cu zamfir.

-200 talere (monedă de argint austriacă), adecă două-sute pentru mărgăritari.

-600 talere, adecă şease-sute bani gata.

-3 suflete ţigani.

-8 boi de jug.

-8 vaci cu lapte.

-15 eape (iepe) fătătoare.

-20 oi cu miei.

-Partea mea de moşie din Locusteni.

-Partea mea de moşie din Predeşti.

-Partea mea de moşie din Urecheşti.

-Moara jumătate din Predeşti.

-6 zile de moară din Greaca.

-5 zile din moara Popei.

-1 (loc rupt în original)… lanu lor de sârmă.

-O malotea (haină lungă, căptuşită cu blană scumpă, cu guler şi manşete de

blană) cu crasac (casac=haină bărbătească).

-Casele din Craiova jumătate.

-Viea de la Locusteni (Lăcusteni, judeţul Vâlcea) jumătate.

-12 tipsii de cositor.

-12 taiere de cositor.

-12 perechi de cuţite, cu lingurile lor.

-Un lighean cu ibricul lui.

-Un covor de Ţarigrad.

-Un bocealâc de nun. (boccealâc=pachet cu haine şi rufe pe care mireasa le

dăruia mirelui, nunei şi soacrei).

-2 mese mari.

-22 şervete.

-2 mărămi de obraz (maramă=şal din ţesătură fină de borangic).

-2 mărămi de mâini.

-2 scoarţe de pat.

-5 cămăşi borangic femeieşti.

-2 ii cu fir.

-2 cu mătase.

-2 cămăşi cu margine voiniceşti.

-O cămaşă cusută voinicească.

-Un cearşaf de borangic.

-Aşternutu dupe obicei.

-Şi a treilea parte ce i se cuvine de la răposatu ginere meu Nicolae Mărgăritescu, dupe cum se cuprinde în comisionul ce este făcut de d-lui Cluceru Băbeanu (loc rupt)

Logofetu Constantin Târnăveanu ce sunt primiţi i erocriţi.

Maria Locusteanca Logofeteasa.

D. Viişoreanu, Armaşu, martor.”.

46 Arhivele Olteniei din 1936, iulie/dec., pag. 406 .

47 DRH, I, B, pag. 422.