Dintre localităţile Ţării Loviştei, cea care prezintă interes deosebit privind modul de desfăşurare a şezătorilor este BOIŞOARA.
Şezătorile încep după desfoiatul porumbului şi ţin pînă la lăsatul secului de Paşti. Locul pentru şezătoare se fixează în comun, de către fete şi băieţi, la unul din locuitorii satului. Pentru camera unde se ţine şezătoarea, fetele trebuie să aducă pe rînd, gaz de pus în lampă şi lemne pentru încălzit. Plus de acestea, unele gazde de şezători mai pretind fiecărei fete cîte o zi de lucru, vara (inf. Maria Gh. Mandea, 49 ani, 1970). Mai înainte era obiceiul ca fiecare fată să aducă gazdei fie un caier de lînă, fie o „cuclă“ de bumbac sau fuioare de cînepă. Şezătorile se ţin în fiecare zi de lucru, seara. După cină, fetele îşi iau lucrul şi vin în şezătoare, unde torc, cos, împletesc ciorapi, răsucesc, împreună cu stăpîna casei.
În folclorul Boişoarei s-a păstrat pînă în zilele noastre un frumos cîntec, care aminteşte de participarea fetelor la şezători. În primele versuri, fata o roagă pe mama sa s-o lase in şezătoare, făcîndu-i în acelaşi timp şi o promisiune:Foicica şi-o cicoare,
Lasă-mă măicuţă-n şezătoare
Pîn’ cocoşii vor cînta
Şapte fuse ţi-oi umplea (1)
Tot în acest cîntec ne este relatat într-un mod cit se poate de poetic momentul sosirii fetei la şezătoare:
Iară fata se gătea, în şezătoare pleca,
Ea în casă cînd intra,
Bunăseara că dădea,
Toată lumea-i mulţumea,
După masă se-aşeza,
Şi torcea, torcea, torcea (2)
Fetele şi băieţii vin la şezătoare mai frumos îmbrăcaţi decît în zilele de lucru, dar nu ca de sărbătoare. În afară de fete şi băieţi mai participă tinerii căsătoriţi, bărbaţii pînă la 45—50 de ani şi femeile bătrîne.
În şezători, băieţii cîntă cu fluierul sau din gură alături de fete. Dacă fetele nu vor să cînte şi se lasă mult rugate, atunci băieţii le ameninţă cu „dusul la pat“ (un joc al sărutului). Fetele special nu cîntă cînd le ameninţă băieţii, căci jocul de-a sărutul e frumos... Băiatul ia fata în braţe, o duce pe un pat şi o sărută. Acelaşi lucru face şi cu celelalte fete pentru a nu se mînia vreuna. Acest joc din cadrul şezătorilor de la Boişoara, prin frumuseţea şi ineditul său, prezintă o mare importanţă din punct de vedere folcloric.
Înainte, întrucît se ţineau multe şezători, nici nu mai ajungeau băieţii pentru toate. Cînd fetele vedeau că nu vin băieţii, începeau să descînte. Lua una din ele o sucală în braţe, ieşea in curtea casei, împreună cu celelalte fete şi „înduruia“ sucala. Se plimbau de cîteva ori prin curte cu sucala şi spuneau toate în şoaptă, cuvintele:
Să vină de la oi
De la oi de la boi,
De la boi, de la ciocoi,
De la cimpoi,
Să vină la noi (3)!
_____
1 Vezi ziarul „Orizont", nr. 598, 4 octombrie 1970, p. 2.
2 Ibidem. Vezi şi Mihai Pop: „Unele consideraţii in legătură cu legendele" în Folclor din Ţara Loviştei (Boişoara), Casa creaţiei populare a judeţului Vîlcea, 1970, p. 159, 160.
3 Inf. Maria Gh. Mandea, 49 ani, 1970, Boişoara.
Versurile acestea cu caracter magic oglindesc atît ocupaţia de bază a locuitorilor Ţării Loviştei (creşterea animalelor), cit şi starea socială de altădată a unora; e vorba de flăcăii care erau slugi la ciocoi. Versul „De la cimpoi“ atestă pe deplin existenţa cimpoiului în Boişoara, încă din cele mai vechi timpuri. Cimpoiul era instrumentul muzical nelipsit de la şezători. Ultimul cimpoier din Boişoara a fost Gheorghe Şendrulete. Deşi el a părăsit de mult şi pentru totdeauna plaiurile loviştene, mulţi boişoreni îşi amintesc cu plăcere de anii cînd el îi distra în şezători cu frumoasele lui cîntece din cimpoi.
Tot pentru ca să vină băieţii cît mai repede la şezătoare, fetele făceau „aţă de junghi (4)". Luau cîte puţină lînă din fie care furcă, cîte un fir din ghemele pentru ciorapi sau cîte un fir de arnici de la cusături. Le amestecau, după care două fete se aşezau cu spatele una la cealaltă. Amîndouă stăteau cu mîinile la spate. Una ţinea ghemotocul de lînă împreună cu firele amintite, iar cealaltă răsucea din acel ghemotoc cu amîndouă mîinile aşa-zisa „aţă de junghi". În timp ce răsuceau aţa, cele două fete spuneau un descîntec. După aceea, o legau între cei doi stîlpi ai porţii, cu scopul de a vedea băieţii că au fost aşteptaţi şi doriţi. Băieţii cunoşteau semnificaţia acestei aţe. Găsind-o la poartă, ei o luau şi veneau cu ea în şezătoare.
Desigur, o dată cu depănarea timpului, toate aceste manifestări magice, toate aceste credinţe au dispărut. Le-am relatat cu scopul de a reconstitui o anumită fază în evoluţia spirituală a locuitorilor acestei vechi şi minunate vetre a românismului, de a prezenta climatul sufletesc în care se desfăşurau şezătorile de altădată.
Trebuie arătat că băieţii pot să meargă în aceeaşi seară în toate şezătorile din sat şi chiar în satele vecine, rămînînd mai mult în şezătorile unde sînt fetele pe care le simpatizează.
Şezătorile ţin cam pînă la ora unu noaptea. La începutul şezătorii, fetele lucrează. Se discută, se glumeşte, se spun întîmplări din viaţa satului, poveşti etc. După un timp, fetele şi băieţii încep să joace. Dansurile populare specifice şezătorilor din Boişoara sînt: învîrtita, sîrba, brîul, periniţa ş.a. Melodiile sînt cîntate de către băieţi la fluier, iar dacă nu este nici un băiat care să ştie a cînta, atunci cîntă o fată din gură sau din piepten (specific fetelor). După jocuri este reluat lucrul. Băieţii stau, fiecare lingă fata pe care o iubeşte, continuă să cînte din fluier sau din gură, le adresează cuvinte pline de dragoste, spun ghicitori etc. Cu ani în urmă, în şezători se serveau boabei fierte de porumb sărate sau îndulcite, păsat şi grîu fiert. Pel perioada cît au loc şezătorile, fetele şi băieţii fac mese în co-l mun. Fetele aduc mîncare pregătită de acasă, iar băieţii bău-l tură. Mesele au loc după terminarea şezătorilor şi participă lai ele doar invitaţii şi gazda.
___
4 Idem.
Un rol important în crearea unei atmosfere plăcute şi intime în şezători îl au jocurile distractive. Dintre cele care sel practică mai ales astăzi sînt: „Bumbii“ 5 (joc de atenţie), „Iepurele“ (6) (joc de perspicacitate), dar care a degenerat în ultima vreme, şi „Craiul“ (7). „Craiul" este un joc foarte interesant şi îndrăgit de tineri. Se desfăşoară sub formă de dialog. La început, dialogul are loc între „Crai“, băiatul care stă pe scaun în mijlocul şezătorii şi un altul care îi pune întrebări :
Băiatul din grup: De cîte' ori te-ai înecat ?
Craiul: De cinci ori şi-un pic, de şase ori şi-un pic ş.a.m.d.
Băiatul din grup: Cine să te scape? (Craiul rosteşte numele unei fete din şezătoare). Aceasta trebuie să-l sărute pe Crai de cîte ori s-a înecat. Pentru un pic... Craiul cere fetei să-l sărute pe buze. Scenele jocului sînt pline de frumuseţe şi puritate sufletească. Sînt scene în care se încearcă reciproc sentimentele tinerilor. Fata care a sărutat Craiul continuă jocul. Se reiau aceleaşi întrebări şi răspunsuri. La sfîrşitul jocului, băiatul care a pus tot timpul întrebări se adresează Craiului:
— E, Crai, acum ce slujbă-mi dai ?
Craiul îl pune să sărute toate fetele.
Cu ani în urmă, băieţii de 16—17 ani nu erau lăsaţi la şezători. Fără îndoială, nimeni nu stătea la uşă să-i alunge, însă băieţii mai mari aveau grijă să organizeze în mod speciali anumite jocuri distractive, cu scopul de a-i pune pe aceştia înl inferioritate. Din această categorie de jocuri fac parte „Trupinile“, „Moara“, „Căţeaua“, „Mai şi peană“, „Puntea peste Olt“ şi altele.
Întrucît jocurile amintite nu se mai practică în şezătorileIe de astăzi, voi descrie modul cum se desfăşurau şi totodată voi sublinia unele semnificaţii ale lor, în speranţa că toate acestea vor folosi la clarificarea unor aspecte folclorice în vederea întocmirii unei monografii complete a Ţării Loviştei.
_____
5 Inf. Victor Popa, 43 ani, Boişoara, 1970.
6 Idem.
7 Inf. Maria Gh. Mandea, 49 ani, Boişoara, 1970.
,,Trupinile”
Tot în acest cîntec ne este relatat într-un mod cit se poate de poetic momentul sosirii fetei la şezătoare:
Iară fata se gătea, în şezătoare pleca,
Ea în casă cînd intra,
Bunăseara că dădea,
Toată lumea-i mulţumea,
După masă se-aşeza,
Şi torcea, torcea, torcea (2)
Fetele şi băieţii vin la şezătoare mai frumos îmbrăcaţi decît în zilele de lucru, dar nu ca de sărbătoare. În afară de fete şi băieţi mai participă tinerii căsătoriţi, bărbaţii pînă la 45—50 de ani şi femeile bătrîne.
În şezători, băieţii cîntă cu fluierul sau din gură alături de fete. Dacă fetele nu vor să cînte şi se lasă mult rugate, atunci băieţii le ameninţă cu „dusul la pat“ (un joc al sărutului). Fetele special nu cîntă cînd le ameninţă băieţii, căci jocul de-a sărutul e frumos... Băiatul ia fata în braţe, o duce pe un pat şi o sărută. Acelaşi lucru face şi cu celelalte fete pentru a nu se mînia vreuna. Acest joc din cadrul şezătorilor de la Boişoara, prin frumuseţea şi ineditul său, prezintă o mare importanţă din punct de vedere folcloric.
Înainte, întrucît se ţineau multe şezători, nici nu mai ajungeau băieţii pentru toate. Cînd fetele vedeau că nu vin băieţii, începeau să descînte. Lua una din ele o sucală în braţe, ieşea in curtea casei, împreună cu celelalte fete şi „înduruia“ sucala. Se plimbau de cîteva ori prin curte cu sucala şi spuneau toate în şoaptă, cuvintele:
Să vină de la oi
De la oi de la boi,
De la boi, de la ciocoi,
De la cimpoi,
Să vină la noi (3)!
_____
1 Vezi ziarul „Orizont", nr. 598, 4 octombrie 1970, p. 2.
2 Ibidem. Vezi şi Mihai Pop: „Unele consideraţii in legătură cu legendele" în Folclor din Ţara Loviştei (Boişoara), Casa creaţiei populare a judeţului Vîlcea, 1970, p. 159, 160.
3 Inf. Maria Gh. Mandea, 49 ani, 1970, Boişoara.
Versurile acestea cu caracter magic oglindesc atît ocupaţia de bază a locuitorilor Ţării Loviştei (creşterea animalelor), cit şi starea socială de altădată a unora; e vorba de flăcăii care erau slugi la ciocoi. Versul „De la cimpoi“ atestă pe deplin existenţa cimpoiului în Boişoara, încă din cele mai vechi timpuri. Cimpoiul era instrumentul muzical nelipsit de la şezători. Ultimul cimpoier din Boişoara a fost Gheorghe Şendrulete. Deşi el a părăsit de mult şi pentru totdeauna plaiurile loviştene, mulţi boişoreni îşi amintesc cu plăcere de anii cînd el îi distra în şezători cu frumoasele lui cîntece din cimpoi.
Tot pentru ca să vină băieţii cît mai repede la şezătoare, fetele făceau „aţă de junghi (4)". Luau cîte puţină lînă din fie care furcă, cîte un fir din ghemele pentru ciorapi sau cîte un fir de arnici de la cusături. Le amestecau, după care două fete se aşezau cu spatele una la cealaltă. Amîndouă stăteau cu mîinile la spate. Una ţinea ghemotocul de lînă împreună cu firele amintite, iar cealaltă răsucea din acel ghemotoc cu amîndouă mîinile aşa-zisa „aţă de junghi". În timp ce răsuceau aţa, cele două fete spuneau un descîntec. După aceea, o legau între cei doi stîlpi ai porţii, cu scopul de a vedea băieţii că au fost aşteptaţi şi doriţi. Băieţii cunoşteau semnificaţia acestei aţe. Găsind-o la poartă, ei o luau şi veneau cu ea în şezătoare.
Desigur, o dată cu depănarea timpului, toate aceste manifestări magice, toate aceste credinţe au dispărut. Le-am relatat cu scopul de a reconstitui o anumită fază în evoluţia spirituală a locuitorilor acestei vechi şi minunate vetre a românismului, de a prezenta climatul sufletesc în care se desfăşurau şezătorile de altădată.
Trebuie arătat că băieţii pot să meargă în aceeaşi seară în toate şezătorile din sat şi chiar în satele vecine, rămînînd mai mult în şezătorile unde sînt fetele pe care le simpatizează.
Şezătorile ţin cam pînă la ora unu noaptea. La începutul şezătorii, fetele lucrează. Se discută, se glumeşte, se spun întîmplări din viaţa satului, poveşti etc. După un timp, fetele şi băieţii încep să joace. Dansurile populare specifice şezătorilor din Boişoara sînt: învîrtita, sîrba, brîul, periniţa ş.a. Melodiile sînt cîntate de către băieţi la fluier, iar dacă nu este nici un băiat care să ştie a cînta, atunci cîntă o fată din gură sau din piepten (specific fetelor). După jocuri este reluat lucrul. Băieţii stau, fiecare lingă fata pe care o iubeşte, continuă să cînte din fluier sau din gură, le adresează cuvinte pline de dragoste, spun ghicitori etc. Cu ani în urmă, în şezători se serveau boabei fierte de porumb sărate sau îndulcite, păsat şi grîu fiert. Pel perioada cît au loc şezătorile, fetele şi băieţii fac mese în co-l mun. Fetele aduc mîncare pregătită de acasă, iar băieţii bău-l tură. Mesele au loc după terminarea şezătorilor şi participă lai ele doar invitaţii şi gazda.
___
4 Idem.
Un rol important în crearea unei atmosfere plăcute şi intime în şezători îl au jocurile distractive. Dintre cele care sel practică mai ales astăzi sînt: „Bumbii“ 5 (joc de atenţie), „Iepurele“ (6) (joc de perspicacitate), dar care a degenerat în ultima vreme, şi „Craiul“ (7). „Craiul" este un joc foarte interesant şi îndrăgit de tineri. Se desfăşoară sub formă de dialog. La început, dialogul are loc între „Crai“, băiatul care stă pe scaun în mijlocul şezătorii şi un altul care îi pune întrebări :
Băiatul din grup: De cîte' ori te-ai înecat ?
Craiul: De cinci ori şi-un pic, de şase ori şi-un pic ş.a.m.d.
Băiatul din grup: Cine să te scape? (Craiul rosteşte numele unei fete din şezătoare). Aceasta trebuie să-l sărute pe Crai de cîte ori s-a înecat. Pentru un pic... Craiul cere fetei să-l sărute pe buze. Scenele jocului sînt pline de frumuseţe şi puritate sufletească. Sînt scene în care se încearcă reciproc sentimentele tinerilor. Fata care a sărutat Craiul continuă jocul. Se reiau aceleaşi întrebări şi răspunsuri. La sfîrşitul jocului, băiatul care a pus tot timpul întrebări se adresează Craiului:
— E, Crai, acum ce slujbă-mi dai ?
Craiul îl pune să sărute toate fetele.
Cu ani în urmă, băieţii de 16—17 ani nu erau lăsaţi la şezători. Fără îndoială, nimeni nu stătea la uşă să-i alunge, însă băieţii mai mari aveau grijă să organizeze în mod speciali anumite jocuri distractive, cu scopul de a-i pune pe aceştia înl inferioritate. Din această categorie de jocuri fac parte „Trupinile“, „Moara“, „Căţeaua“, „Mai şi peană“, „Puntea peste Olt“ şi altele.
Întrucît jocurile amintite nu se mai practică în şezătorileIe de astăzi, voi descrie modul cum se desfăşurau şi totodată voi sublinia unele semnificaţii ale lor, în speranţa că toate acestea vor folosi la clarificarea unor aspecte folclorice în vederea întocmirii unei monografii complete a Ţării Loviştei.
_____
5 Inf. Victor Popa, 43 ani, Boişoara, 1970.
6 Idem.
7 Inf. Maria Gh. Mandea, 49 ani, Boişoara, 1970.
,,Trupinile”
Jocul începea cu tîrguiala dintre vânzătorul de trupini și cumpărător. Primul mai lăsa ceva din preț, cu condiția ca trupinile să fie scoase de cel de-al doilea. Rolul trupinilor era întotdeauna jucat de băieţii mai mici, care se aşezau în şir, în poziţia întreg şezînd, unul în braţele ailtuia. Cumpărătorul trecea apoi la „scosul trupinilor”, începînd cu primul băiat din rînd, căruia îi dădea cu dunga mîinii peste muşchii fiecărei mîini şi ai fiecărui picior, spunînd că „taie crăcile”. După această primă operaţie, cumpărătorul trecea la scosul propriu-zis al trupinii; îşi împreuna mîinile şi lovea pe respectivul din şir cu toată puterea, după cap. Lovitura se executa perpendi
cular pe grumaz. După aceea cumpărătorul trăgea „trupina" spre el pentru a o scoate din pămînt. Fireşte, cel în cauză era tras de gît pînă era smuls din mîinile celui din spate, care
făcea tot ce era posibil pentru a nu-l scăpa, deoarece ştia ce-l aşteaptă, dacă venea la rînd. Bineînţeles, nici unul nu scăpa de un asemenea „joc”. Toate trupinile trebuiau scoase (8)...
„Moara”
Personajele principale ale acestui joc erau morarul, ciobanul şi „măgăreaţa". Un băiat care mesteca, tot timpul jocului, cu o lingură într-un blid, simboliza moara. Rolul morarului era interpretat de către cei mai mici băieţi din şezătoare, iar în celelalte roluri jucau băieţii mari. Jocul cuprindea mai multe scene:
În prima scenă era doar moara şi morarul, apoi venea ciobanul cu „măgăreaţa” la moară. Acesta dădea desagii jos de pe măgăreaţă şi începea să se tîrguie cu morarul asupra preţului de măcinat. În cele din urmă, făceau tîrgul şi morarul stabilea cînd să vină ciobanul după „măciniş". Acesta îşi lega măgăreaţa lîngă moară şi pleca, dar, după un timp, măgăreaţa începea să ragă şi să lovească cu picioarele pe morar. De îndată ce auzea răgetele, ciobanul venea cu un ciomag şi-l lua pe morar la bătaie, sub pretextul că-i supără măgăreaţa. Jocul era destul de amuzant pentru asistenţă, însă deosebit de dur şi neplăcut pentru cel care juca în ingratul rol de morar (9).
__________
făcea tot ce era posibil pentru a nu-l scăpa, deoarece ştia ce-l aşteaptă, dacă venea la rînd. Bineînţeles, nici unul nu scăpa de un asemenea „joc”. Toate trupinile trebuiau scoase (8)...
„Moara”
Personajele principale ale acestui joc erau morarul, ciobanul şi „măgăreaţa". Un băiat care mesteca, tot timpul jocului, cu o lingură într-un blid, simboliza moara. Rolul morarului era interpretat de către cei mai mici băieţi din şezătoare, iar în celelalte roluri jucau băieţii mari. Jocul cuprindea mai multe scene:
În prima scenă era doar moara şi morarul, apoi venea ciobanul cu „măgăreaţa” la moară. Acesta dădea desagii jos de pe măgăreaţă şi începea să se tîrguie cu morarul asupra preţului de măcinat. În cele din urmă, făceau tîrgul şi morarul stabilea cînd să vină ciobanul după „măciniş". Acesta îşi lega măgăreaţa lîngă moară şi pleca, dar, după un timp, măgăreaţa începea să ragă şi să lovească cu picioarele pe morar. De îndată ce auzea răgetele, ciobanul venea cu un ciomag şi-l lua pe morar la bătaie, sub pretextul că-i supără măgăreaţa. Jocul era destul de amuzant pentru asistenţă, însă deosebit de dur şi neplăcut pentru cel care juca în ingratul rol de morar (9).
__________
8 Inf. Victor Popa, 43 ani, Boişoara, 1970.
9 Inf. Maria Gh. Mandea, 49 ani, 1970, Boişoara.
9 Inf. Maria Gh. Mandea, 49 ani, 1970, Boişoara.
„Cățeaua*
Se făcea un şir alcătuit din băieţii cei mai mici, care stăteau cu toţii în picioare. În faţa şirului trecea un băiat mai mare şi mai puternic. Acesta îşi introducea mîna stîngă printre picioare (prin faţă) şi prindea mîna dreaptă a celui de-al doilea, şi acelaşi lucru îl făceau şi ceilalţi băieţi din şir. În afară de primul şi ultimul băiat care aveau, respectiv, mîna dreaptă şi mîna stîngă liberă, toţi aveau amîndouă mîinile ocupate. După ce se aranja şirul în felul acesta, începea jocul... mai bine zis bătaia. Cel din faţă ţinea în mîna dreaptă o curea lungă sau o jordea, cu care dădea, fie în partea dreaptă, fie în partea stîngă a şirului. Cei din şir, ca să nu fie loviţi, trebuiau să se deplaseze într-o direcţie circulară şi cu mare repeziciune. Deci, toţi trebuiau să acţioneze în aceeaşi! direcţie şi în aceeaşi unitate de timp. Fiecare urmărea mîna şi mimica celui din faţă. De multe ori, acesta, prin mimică sau prin anumite mişcări ale mîinii, îi deruta pe cei din şir şi reuşea să-i lovească din plin cu cureaua (10).
„Mai și peană“
Doi băieţi mai mari alegeau pe cel mai mic băiat din şezătoare, îi legau separat mîinile şi picioarele, iar după aceea îi legau mîinile de picioare, făcîndu-l ca un colac. Introduceau o bîtă pe sub legătura dintre mîini şi picioare şi-l ridicau pentru a-l balansa şi a-l izbi de uşă. Din joc rezulta că băiatul era „maiul“, iar uşa era „peana” (11).
____Se făcea un şir alcătuit din băieţii cei mai mici, care stăteau cu toţii în picioare. În faţa şirului trecea un băiat mai mare şi mai puternic. Acesta îşi introducea mîna stîngă printre picioare (prin faţă) şi prindea mîna dreaptă a celui de-al doilea, şi acelaşi lucru îl făceau şi ceilalţi băieţi din şir. În afară de primul şi ultimul băiat care aveau, respectiv, mîna dreaptă şi mîna stîngă liberă, toţi aveau amîndouă mîinile ocupate. După ce se aranja şirul în felul acesta, începea jocul... mai bine zis bătaia. Cel din faţă ţinea în mîna dreaptă o curea lungă sau o jordea, cu care dădea, fie în partea dreaptă, fie în partea stîngă a şirului. Cei din şir, ca să nu fie loviţi, trebuiau să se deplaseze într-o direcţie circulară şi cu mare repeziciune. Deci, toţi trebuiau să acţioneze în aceeaşi! direcţie şi în aceeaşi unitate de timp. Fiecare urmărea mîna şi mimica celui din faţă. De multe ori, acesta, prin mimică sau prin anumite mişcări ale mîinii, îi deruta pe cei din şir şi reuşea să-i lovească din plin cu cureaua (10).
„Mai și peană“
Doi băieţi mai mari alegeau pe cel mai mic băiat din şezătoare, îi legau separat mîinile şi picioarele, iar după aceea îi legau mîinile de picioare, făcîndu-l ca un colac. Introduceau o bîtă pe sub legătura dintre mîini şi picioare şi-l ridicau pentru a-l balansa şi a-l izbi de uşă. Din joc rezulta că băiatul era „maiul“, iar uşa era „peana” (11).
10 Idem.
11 Inf. Maria Gh. Mandea, 49 ani, 1970, Boişoara.
„Puntea peste Olt“
La joc participau trei băieţi. De obicei, se alegeau doi băieţi mai mari şi mai înalţi şi unul mai mic. Cel mic era făcut ,,punte”; era ridicat de ceilalţi doi la înălţimea umerilor lor, paralel cu pămîntul şi cu faţa în jos. Acesta se ţinea cu mîinile de gîtul băiatului din faţă şi se sprijinea cu picioarele pe umerii celui din spate. Picioarele erau legate de după gîtul acestui din urmă, care îl înţepa cu acul în zona muşchilor fesieri. Mişcarea „punţii" pe orizontală, înainte şi înapoi... provoca desigur, mult rîs în rîndul asistenţei (12).
12 Idem.
După cum se observă, excluderea tacită a celor mici din şezători nu era făcută întîmplător, ea avînd un pronunţat caracter etic. Băieţii care participau la şezători trebuiau să aibă o anumită vîrstă, un anumit grad de maturitate; trebuiau să fie bine dezvoltaţi şi puternici, să fie bărbaţi în toată legea, deoarece îi aştepta marele examen al căsătoriei. Prin urmare, în şezători, pregătirea tinerilor pentru a intra în viaţă se făcea numai dacă aceştia aveau, în prealabil, „certificatul maturităţii"...
Şi totuşi, practicarea unor astfel de jocuri nu ducea doar la excluderea celor mici din şezători. Datorită caracterului lor polivalent, jocurile aveau o înrîurire mult mai mare asupra tinerilor. Mai mult sau mai puţin conştienţi, tinerii făceau o complexă pregătire fizică şi psihică; îşi însuşeau adevărate lecţii de întărire a voinţei lor, de formare a unei agerimi deosebite. De asemenea, din conţinutul şi structura acestor jocuri, am putut constata că şezătoarea lovişteană a constituit, încă de la începuturile ei, o veritabilă scenă pentru desfăşurarea teatrului popular. Aproape toate jocurile care se practicau în şezători, cuprindeau elemente caracteristice ale acestuia.
În prezenta schiţă monografică am încercat să prezint cîteva aspecte din evoluţia şezătorii din Boişoara, să scot în evidenţă valorile social-educative, valenţele etice ale acestui obicei minunat.
Şezătoarea a fost şi continuă să rămînă o originală şcoală populară de morală pentru tineret. Iată ce spunea Nicolae Iorga în „Tovărăşiile săteanului“ (pag. 5—9): „Şezătoarea este şcoala vie a satului întreg, teatrul şi ziarul său... şi... este locul unde se plămădeşte opinia lui, după care ţăranul îşi potriveşte paşii vieţii sale morale".
În cadrul şezătorilor, au fost transmise din generaţie în generaţie cîntecul şi jocul românesc, tradiţiile locale. Tinerii iau contact, prin povestirile bătrînilor, cu istoria satului lor, a strămoşilor lor. Şezătorile oferă tinerilor un cadru prielnic, în care pot să se cunoască reciproc, din toate punctele de vedere, lucru foarte important pentru întemeierea unor căsnicii durabile. Timp de mai multe luni pe ani, zi de zi, băiatul are posibilitatea să observe calităţile sufleteşti ale fetei iubite, hărnicia, priceperea şi îndemînarea ei şi invers. „Aici se cunosc băieţii şi fetele şi majoritatea nunţilor de la şezători se nascu” — mărturisea Maria Mandea, una din gazdele actuale ale şezătorilor din Boişoara.
Astfel, prin şezători, locuitorii Loviştei au ştiut să facă din muncă o adevărată sărbătoare şi un prilej de unire sufletească (13), o familie, o ceată de oameni la muncă şi o trupă de oameni la luptă (14).
_____
13 N. Iorga : „Tovărăşiile săteanului“, pag. 5, 9.
14 E. Pavelescu : Originile cooperaţiei, Buc. 1931, pag. 7 şi Tr. Herseni: Probleme de sociologie pastorală, Buc. 1941. Vezi şi Gheorghe Dragoş: Din istoria manifestărilor de asociere ale poporului român, ASTRA, anul IV, nr. 9 (40), septembrie 1969.
Sursa: prof. Nicolae Ciurea-Genuneni/ ,,Șezătorile Boișoarei”/ Revista Studii vâlcene Seria veche nr. 1 1971.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu