Oamenii de pe teritoriul actualului judeţ Vâlcea în epoca marilor migraţii

La începutul Evului Mediu românesc ţinutul de la poalele munţilor Carpaţi, străbătut de bătrânul Olt, era locuit de „urmaşii Romei”, expresia sintezei daco-romane, în situaţia de coabitare cu elementele populaţiilor migratoare. Aşezările şi necropolele din perioada secolelor IX-XI, descoperite la Râmnicu-Vâlcea, Râureni, Stolniceni, Căzăneşti-Săveasca, Ioneştii Govorei, Ocnele Mari, Horezu, Costeşti, Lăcusteni şi Măciuca-Ştefăneşti[2], atestă prezenţa unei populaţii ruralizate, bine organizată, de religie creştin-ortodoxă,  cultivatoare de plante şi crescătoare de animale şi furnizoare de tribut în natură unor populaţii nomade aflate în trecere spre capitala Bizanţului. Ramură de importanţă vitală a sferei producţiei materiale, agricultura a ocupat în contextul economiei comunităţii de la sud de Carpaţi, în secolele IX-XI, un loc de primă însemnătate. Pe lângă tradiţia uneltelor agricole daco-romane, s-a adăugat şi influenţa tehnicii agricole preluate de la migratori. Depozitele osteologice şi uneltele păstrate, ne evidenţiază creşterea bovinelor şi ovicaprinelor. Alte îndeletniciri agrare sunt viticultura, grădinăritul, cultura plantelor textile, creşterea păsărilor de curte, albinăritul, pescuitul, vânătoarea, toate acestea constituind activităţi importante ale locuitorilor. Preocuparea pentru extragera şi reducerea minereurilor feroase, se poate deduce după unele toponime, cum ar fi Valea Băiaşului (Ţara Loviştei) sau Băişoara[3]. Descoperirile făcute în dreapta Oltului indică un număr mare de monede bizantine din vremea împăraţilor Leon al VI-lea (886-912), Roman I (919-944) şi Ioan Tzimiskes (969-976). Acest lucru atestă legăturile economico-politice între Imperiul Bizantin şi populaţia existentă în aceste locuri[4].

Niciun alt popor migrator nu a avut o înrâurire aşa de puternică asupra poporului român aşa cum au avut-o slavii. Sub raportul limbii, de exemplu, unul dintre cei mai buni cunoscători ai domeniului Ovid Densuşianu, spune că influenţa slavă „a fost mult mai intensă şi variată decât aceea germanică asupra limbii italiene sau franceze”[5]. Într-o perioadă de câteva veacuri, începând cu secolul VI şi terminând cu secolul al XIII-lea, odată cu întemeierea primelor alcătuiri politice româneşti[6], o mulţime de cuvinte slave au pătruns în limba română Numeroase toponime vâlcene poartă şi ele nume slave sau provin de la acestea: Vâlcea, Râmnicul, Bistriţa, Bratia, Ruda, Dobruşa, Balomireasa, Otăsău, [Dealul] Scheiului, Govora, Ocnele Mari, Cozia, Ostrov, Grădiştea, Priporu, Slătioara[7].

Petre Drăgoiescu/ Râmnicul Vâlcii/ - 1944 -

Sunt nume de oraşe în sunetele cărora se ascunde — ca mirosul într-o floare — nu ştiu ce vrajă de linii şi de culori, o atracţie şi un prestigiu care vin înaintea cunoaşterii. Unul din aceste nume de oraşe este Râmnicul-Vâlcii» „D-ta eşti din Râmnicul»Vâlcii?" te întâmpină cu ochii iluminaţi câte un necunoscut, auzindu-te de unde vii. Pentru mulţi, Râmnicul-Vâlcii sună ca o făgăduială de vacanță fericită, în aer răcoros, între coline înverzite şi apa vijeloasă a Oltului. Cărturarii adulmecă parfumul arhaic al tiparniţelor mănăstireşti de unde marii ierarhi, cu numele şi icoanele scrise în cărţi de învăţătură, scoteau cazanii şi minee. 

Nu lipsesc nici dintre aceia care îl văd străbătut, în pas săltăreț de baladă, de femei în port mândru de crăiese cu marame de borangic lung până'n călcâie, de panduri cu ochii vultureşti şi de ciobănei, cu mij­locul tras ca prin inel. Numele Coziei, Amotei, Hure­zilor, Bistriţei, din apropiere, îl înconjoară ca un nimb. 



Râmnicul-Vâlcii este câte ceva din toate acestea, dar şi ceva mai mult: o desfăşurare de viață, cu trecutul şi perspectivele sale de viitor.

Ca. vechime, puţine oraşe din Ţara Romanească îi pot tine tovărăşie. Undeva, prin apropiere, se găsea Buridava, aşezare geto-dacă a tribului Buridavensilor, trib din care însuşi Buerebista, vestitu rege al Dacilor, îşi trăgea spiţa neamului. O colină colină din împrejuri se cheamă Troian şi tradiția locală crede că împăratul Traian se va fi oprit aci ca să supravegheze trecerea oştilor imperiale. Pe dealul Capela, vor fi stat sanctuarele coloniştilor romani, întrucât dela aceștia a rămas până azi o nămetenie de piatră pe care localnicii o numesc Boul de piatră, ștearsă asemuire a unui animal sfânt. Tot pe aci trecea și șoseaua romană ale cătrei lespezi de piatră Lancelot, un francez călător în anul 1860 prin aceste locuri le putea urmări lângă Călimănești.

Râmnicul Vâlcii nu este Râmnicul Vâlcea, cum îl scâlciazâ persistent. oficialitatea. Numele oraşului vine dela un Lupu, în slavoneşte Vâlcu, iar în ungurește Farcaș, jude al ținutului pomenit în dimloma regelui Bela al IV-lea către cavalerii Ioaniți în secolul al XIII-lea. Cuvântul Râmnic trădează  ființa unui iaz Râmnicul Vâlcii, adică al lui Vâlcu - loc de pescărie domnească mai târziu, după cum Iasă să se înţeleagă şi numele satului din apropiere: Stolniceni, care e numele slujitorilor domneşti îngrijitori ai pescuitului. 

Nu întâmplarea aşează un oraş. O anume funcţie îl creează ca un organ de viață socială şi-l păstrează atâta vreme cât vitalitatea funcţiei care l-a creat se ţine ca însăşi în putere. Un destin îl urmăreşte dea lungul vremii şi-l împinge la mărire sau cădere.

Râmnicul-Vâlcii de-acum un veac: o casă reprezentativă, a unei familii de negustori de vază, era demolată pentru a face loc Monumentului-simbol al Independenței...

«...la poalele Capelei vedem o casă amplasată pe strada Carol I, la nr. 20; era proprietatea d-lui Theodor Nicolantin, după catagrafia din anul 1899.
Era construită în stilul arhitecturii populare, caracteristică mediului rural, stil transpus şi în mediul urban. În vechiul oraş medieval, meşteşugarii şi negustorii erau mai apropiaţi de sat. Casa Nicolantin era înaltă, avea două nivele, cu prispă în faţă, cu balustradă decorată, la etajul unu. La parter avea două camere mari cu intrări separate. În aceste încăperi funcționa o prăvălie si un restaurant, ambele pe latura de la stradă, deschise în 1906. La etaj se putea urca printr-o scară exterioară din lemn. Acoperişul era din şiţă, în patru ape. Imaginea nu ne permite să distingem ușor elementele de decor, dar mai mult ca sigur stâlpii de susţinere a prispei, frontoanele, balustrada, ancadramentele de uși și ferestre erau împodobite în forme variate. - sursă foto ,,Râmnicu Vâlcea cca 1920” -

Începând cu anul 1905, se fac demersuri de expropriere a unor terenuri de la poalele Capelei, în vederea prelungirii bulevardului. Demersurile continuă şi în anii următori; în anul 1908 sunt expropriate o parte din terenurile Ziţei Nicolantin. În anul 1912, prefectura oferă primăriei suma de 4000 lei, pentru a cumpăra de la d-na Ziţa Nicolantin restul de teren, situat la poalele dealului Capela, în suprafaţă de 1776,70 m, prin adresa nr. 6206/12 iunie 1912...

Bocete din Țara Loviștei/ culese de prof. Nicolae Ciurea-Genuneni (1970-'72)

CÎNTECUL MORTULUI

Pentru o femeie căsătorită:

De-o lună, de-o săptămînă,

A intrat moartea-n grădină 

Şi,s-a pus pe-o filimină;

Filimina s-a uscat,

Moartea-n fereastră-a zburat;

Strigă moartea-ntîia oară:

— Ieşi, Vetuţo, pîn’-afară

— Bucuros, moarte-aş ieşi,

Dar nu mă pot despărţi,

De dragi copilaşii mei,

Că îmi rămîn singurei,

N-are cin’ griji de iei;

Strigă moartea-a doua oară:

— Să ieşi, Veto, pîn-afară

— Vai, moarte nu pot ieşi,

Că nu mă pot despărţi,

De scump soţiorul meu,

Că rămîne cu dor greu;

Strigă moartea-a treia oară:

— Ieşi, Vetuţo, pîn-afară

— Vai, moarte nu pot pleca,

— Că-mi este dragă lumea;

Lasă-mă să mai trăiesc,

Primul Crăciun vâlcean difuzat de o Televiziune, TV Etalon, anii '90/ la final, un „memento mori” PS Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului (1984 - 2014); mesaj plin de compasiune și solidaritate umană

- primul Crăciun oferit în exclusivitate publicului vâlcean de o televiziune locală, prima televiziune locală, TV Etalon, în anii ’90
- colindele sunt culese din surse referitoare la primul veac al creștinismului; selecție și voce: Mihăiță Mihai*
- valoare inestimabilă din punct de vedere literar-artistic, istoric-religios, spiritual, folcloric
- patru grupuri corale, printre cele mai bune ale României anilor ’90, interpretează patru colinde orchestrale, în ordinea:
• Corul Seminarului ,,Sf. Nicolae”, dirijor prof. Gelu Stratulat
• Corul ,,Voces Primavera” al Liceului I.L. Caragiale, dirijor prof. Viorica Matei
• Corul ,,Euphonia” al Filarmonicii Râmnicu Vâlcea, dirijor prof. Mihail Ștefănescu
• Corala bărbătească a Ansamblului Armatei, dirijor Ioan Golcea.

La final, un „memento mori” PS Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului din 1984 până în 2014.; mesaj plin de compasiune și solidaritate umană...
Imagine Cristian Neagoe, Cosmin Bunea, Paul Predescu; montaj Paul Bardașu; realizator Mihăiță Mihai/ producție TV Etalon Râmnicu Vâlcea. 

_____

*https://mmloviste.club/ro/

_____

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #antimivireanul #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvau #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni

Veronica Tamaș/ Contribuția ,,Ligii Culturale” din Râmnicu Vâlcea la desăvârșirea unității naționale a poporului român (1891-1918)

La 4 ianuarie 1891 cu prilejul celei de a 42-a aniversări de la Unirea Ţării Româneşti, cu Moldova, studenţii transilvăneni, care studiau la Bucureşti, au înfiinţat Liga pentru unitatea cul­turală a tuturor românilor.

Scopul Ligii era ca pe baza tezaurului culturii naţionale să menţină trează conştiinţa poporului român de pretutindeni. De­terminată de rezultatul entuziasmului românesc se ajunge să se adauge şi un scop politic pe lîngă cel cultural.

Nicolae Iorga în 1914 afirma că „Unitatea culturală fără unitatea politică nu are nici o chezăşie”.

Printre primele secţiuni care au luat fiinţă în ţară se nu­mără cea din Rîmnicu Vîlcea.

La 1 martie 1891, profesorii, institutorii şi învăţătorii din Rîmnicu Vîlcea, la propunerea lui M. Răuţu, înfiinţează Secţia locală a Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor românilor. Preşedinte a fost ales doctorul I. Suciu iar secretar profesorul G. I. Gibescu.

La Congresul general al Ligii din iunie 1893, o delegaţie din oraş aduce salutul secţiei din Rîmnic.

Șezătorile Boișoarei/ prof. Nicolae Ciurea-Genuneni

Ţara Loviştei, vatră de aur strămoşească, continuă încă să rămînă o carte de istorie vie a manifestărilor de asociere ale românilor din aceste locuri. Şezătoarea este una dintre aceste manifestări care, în ciuda mutaţiilor social-economice şi culturale, îşi păstrează pe deplin actualitatea, constituind ală­turi de căminele culturale şi biblioteci un plăcut cadru spiritual.

Dintre localităţile Ţării Loviştei, cea care prezintă interes deosebit privind modul de desfăşurare a şezătorilor este BOIŞOARA.

Şezătorile încep după desfoiatul porumbului şi ţin pînă la lăsatul secului de Paşti. Locul pentru şezătoare se fixează în comun, de către fete şi băieţi, la unul din locuitorii satului. Pentru camera unde se ţine şezătoarea, fetele trebuie să aducă pe rînd, gaz de pus în lampă şi lemne pentru încălzit. Plus de acestea, unele gazde de şezători mai pretind fiecărei fete cîte o zi de lucru, vara (inf. Maria Gh. Mandea, 49 ani, 1970). Mai înainte era obiceiul ca fiecare fată să aducă gazdei fie un caier de lînă, fie o „cuclă“ de bumbac sau fuioare de cînepă. Şeză­torile se ţin în fiecare zi de lucru, seara. După cină, fetele îşi iau lucrul şi vin în şezătoare, unde torc, cos, împletesc ciorapi, răsucesc, împreună cu stăpîna casei.

În folclorul Boişoarei s-a păstrat pînă în zilele noastre un frumos cîntec, care aminteşte de participarea fetelor la şezători. În primele versuri, fata o roagă pe mama sa s-o lase in şezătoare, făcîndu-i în acelaşi timp şi o promisiune:

Ligia Elena Rizea/ Schitul Ostrov: câteva repere privind salvarea unor vestigii istorice de pe Valea Oltului, la sfârşitul mileniului II

Existenţa multiseculară a aşezămintelor de cult de pe Valea Otului, intrată ferm în istorie prin hrisove şi mărturi din timpul lui Mircea cel Bătrân, Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul sau Matei Basarab, existenţă legată, prin urmare, de momente şi prodigioase personalităţi ale istoriei românilor, ca şi vechile vestigii romane de la «Arutela», castrul construit la poalele Muntelui Cozia în sec. II – III d. Hr., s-au confruntat, în ultimul sfert de veac de la sfârşitul mileniului II, cu ameninţarea dispariţiei lor.

Amplele lucrări hidrotehnice de pe Valea Oltului au pus în discuţie – cum preciza nota cu măsurile stabilite în 15 decembrie 1978 în şedinţa de comandament de la Consiliul popular al judeţului Vâlcea – desfiinţarea, strămutarea sau construirea de noi obiective economice, locuinţe, social-culturale sau tehnico-edilitare ca urmare a construirii hidrocentraleleor Turnu şi Călimăneşti.

În viziunea comandamentului de mai sus, istoria era desfiinţată sau strămutată. În discuţie erau: ctitoria lui Neagoe Basarab din Ostrov, stăreţia Schitului Ostrov, ruinele “Coziei Vechi”, statuia lui Mihai Eminescu şi o cruce de hotar din secolul al XVIII-lea, care urmau să fie strămutate, iar castrul roman «Arutela», consevat şi amenajat pe acelaşi amplasament. Nu întâmplător, deşi, titlul notei cu măsuri începea cu defiinţarea şi strămutarea, măsurile enumerau în primul rând construirea de noi obiective, pentru că triumful socialist trebuia să fie constructiv. Între aceste obiective, la loc de frunte, privitor la Insula Ostrov, se specifica: la pct. 4 – “refacere ştrand Ostrov “; la pct. 5 – “refacere chioşc pentru muzică şi scenă spectacole Ostrov “; la pct. 6 – “amenajarea parcului Ostrov în noile condiţii (supraînălţat) “. Referirile la castrul roman Arutela ocupau în notă poziţia a 14–a, statuia lui Mihai Eminescu, locul al 15 – lea, ruinele «Coziei Vechi», locul al 23-lea, iar biserica lui Neagoe Basarab, locul al 25-lea, cu verdictul : ,,strămutarea bisericii Ostrov “. În total erau prevăzute 35 de măsuri.

Gheorghe Petre-Govora/ ,,Vîlcea, vatră de viețuire multimilenară a patriei noastre”/ Rev. Studii vîlcene V 1985

Cercetările arheologice privind trecutul patriei, cit şi cunoaşterea apro­fundată a epocilor culturale prin care a trecut poporul român s-au îmbo­găţit considerabil în ultimii ani. Cunoaşterea habitatului unde au apărut primele forme ale manifestărilor omeneşti, cum şi a aşezărilor unde au locuit oamenii de odinioară, sînt deziderate ale cercetării istorice contem­porane.

Depresiunea subcarpatică olteană şi în special ţinuturile judeţului Vîlcea, se încadrează structural în acest lung proces al etnogenezei popo­rului român. Bogată în vînat, cu resurse naturale din abundenţă, oferind la îndemînă piatra munţilor Carpaţi şi a rîurilor repezi, folosită pentru unelte, pe lîngă cele aduse pe cale de schimb, izvoarele cu apă, păşunea din belşug şi mai ales sarea, au făcut ca în aceste ţinuturi vîlcene, să apară şi primele manifestări şi aşezări stabile omeneşti încă din cele mai vechi timpuri.

Aceste manifestări comportamentale protoumane şi poate umane, apar din perioada cuaternară, cînd zona sudică a teritoriului de astăzi a Româ­niei era configurată de prezenţa ultimelor suprafeţe ale lacului Getic ce se întindeau pînă spre masivul Buila exondat datorită orogenezii carpa­tice, iar spre Bugiuleştii de astăzi se lăsau anumite golfuri şi delte unde existau condiţii optime de vieţuire, nu numai pentru faună şi floră dar şi pentru hominizii din acele vremuri 1.

Astfel, în Valea lui Grăunceanu, a fost descoperit un loc de vieţuire a unor cete de hominizi-vînători, care pentru alimentaţia cu carne au folo­sit oase întregi sau sparte intenţionat, fie pentru extragerea măduvei, fie drept unelte de uz permanent în viaţa cotidiană 2.
____

1 Dardu Nicolăescu Plopşor, Dovezi ale comportamentului uman în „Magazin*, nr. 885, p. 9/1974.
2 Idem.

Pentru continentul nostru, singura descoperire în care se documentează un mod de viaţă prepaleolitică, asemănător descoperirilor senzaţionale din Africa şi Asia, rămîne zona fosiliferă din Valea lui Grăunceanu de la Bugiuleşti-Vilcea, datată cu o vechime de 1,8—2 milioane de ani3.

În felul acesta se explică faptul că partea sudică a judeţului Vîlcea este presărată de numeroase puncte fosilifere ca la Orleşti-Valea Omorîcii, Scundu, Tetoi(u), Amărăşti, Roşiile, zona Stăneşti—Fumureni, pe valea Mamului şi altele, unde s-au descoperit urme ale mamiferelor preglaciare ca: mamutul (Elephas primigenius) specie fosilă de elefant cu corpul acoperit cu peri lungi şi fildeşi foarte dezvoltaţi, Elephas meridionalis care a trăit intre prima glaciaţiune şi primul interglaciar — circa 1 700 000 ani şi descoperit la Căzăneşti punctul Fabrică 4, rinocerul, cerbul şi calul, iar în retragerea apelor, ursul spaeleus care a trăit în apropierea omului preistoric a cărei locuinţă era peştera 5.

În continuare, în zona central sudică a Vîlcii apare modul de viaţă paleolitică cu unelte de piatră simplă sau spartă în tehnica bifacială, atribuită tipologic culturii de prund descoperită pentru prima dată pe Valea Dîrjovului 6, unde se conturează aria de răspîndire a unei culturi ce demon­strează existenţa unei activităţi umane din Europa sud-estică, fixată în curbura lacului Getic dinspre Olteţu, Valea Oltului şi Dîrjovului, formînd in acelaşi timp veriga de legătură dintre Africa şi Asia sud-estică cu zona subcarpatică a României 7.

Cit priveşte paleoliticul superior a fost documentat pe terasa rîului Olt, la Căzăneşti unde s-a descoperit o unealtă (răzuitor) din silex 8. Aceste descoperiri pun în lumină cele mai vechi dovezi de viaţă şi muncă ome­nească descoperite în Europa.

Noutatea>> (1929) – o publicație ocazională scoasă de frații Arsenie

 Ford, Fiat, Mobiloil, Telefunken, Philips, Bosch, Gillette, Remington în Râmnicu-Vâlcii interbelic; frații Arsenie vindeau cărți la preț redus copiilor, organizau activități culturale/ sportive și promovau educația cu toată convingerea; Eduard și Iorgu A. credeau că un comerţ progresează numai când are la bază „cinste, eftinătate şi promptitudine"...

La 1 noiembrie 1929, a apărut la Râmnicu-Vâlcea o foaie intitulată Noutatea. Avea 2 pagini, tipărite faţă-verso, şi un format 48 x 32 cm, asemănător tabloidelor de astăzi. La Biblioteca Academiei Române, sub cota P.III.42.662, nu există decât primul număr, care se pare că a fost şi singurul. Deşi se vroia „Ziar de informaţiuni”, potrivit subtitlului său, nu a mai continuat. De altfel, dacă nu ar fi numerotată şi datată, această publicaţie ar putea fi considerată o simplă foaie volantă, cu caracter ocazional, fiind scoasă de Librăria Română „Fraţii Arsenie” din Râmnicu-Vâlcea pentru a relata modul cum s-a desfăşurat serbarea din 27 octombrie 1929 dată de patroni pentru clienţii lor, elevii şcolilor secundare şi primare din oraş, precum şi pentru a face cunoscute numele câştigătorilor la tragerea Tombolei cu obiecte, organizată cu acel prilej. Am putea spune chiar că era o formă de reclamă şi publicitate, aşa cum se practică astăzi de marile magazine (Kaufland, de exemplu), căci foaia se distribuia gratuit, conform talonului imprimat pe prima pagină, în colţul din dreapta sus.

Fraţii Arsenie, Eduard şi Iorgu, au fost persoane importante, binecunoscute în oraşul de la poalele Capelei, afacerile lor desfăşurându-se în perioada dintre cele două războaie mondiale în mai toate domeniile comerţului cu amănuntul sau en-gros.

Într-o reclamă din 1924, inserată în ghidul Prin Vâlcea pitorească, întocmit de Grigore Cugler, ing. M. Secăreanu şi Iorgu Arsenie , se arăta că prin marele Magazin general „Fraţii Arsenie”, amplasat pe terasa din centrul oraşului Râmnicu-Vâlcea, în faţa primăriei, se puteau procura tot felul de articole. Iată-le redate cu ortografia vremii: parfumerie, galanterie, jucării, cadouri, îmbrăcăminte, încălţăminte, manufactură, stofe-bumbac, tricotaje, porcelanuri, sticlărie, fierărie-oţel, gospodărie, voiaj-sport, toaletă-birou, fotografie, modă-artă-lux, electricitate, muzică-note, maşini de cusut, arme-cartuşe, biciclete, accesorii, casse de bani, măsuri-greutăţi, cântare-decimale, lămpi-rame, mobile-piane, motoare-maşini, pietre de moară, curele-furtunuri, pompe pt. vin, ţevi-robinete, strunguri, clopote-odăjdii, şi chiar automobile-cauciucuri-accesorii-piese Ford-rulmenţi-uleiuri-benzină-carbid-garaj.

Biserica veche de lemn din Șirineasa/ Vâlcea: Istoric/ documente (resursă din 14 sept. 2021)

<<Nu se cunoaşte dacă există vreunul din judeţele ţării, cu mai multe biserici, mânăstiri şi schituri de sihăstrie ca judeţul Vâlcea.

Aşezările frumoase, singuratice şi încântătoare, acoperite pe acele vremuri cu păduri seculare, au tras pe pioşii noştri Domni şi bine credincioşii creştini a clădi asemenea aşezăminte religioase.

Biserica a fost întotdeauna alături de şcoală, una din marile instituţii din viaţa poporului, nu putem să trecem fără să vorbim de viaţa religioasă a locuitorilor din comuna Şirineasa.

 

Din punct de vedere al vechimii lăcaşurilor de cult din comuna Şirineasa, există în apropiere de biserica din satul Şirineasa (cu hramul Sf. Ierarh Nicolae), pe o alee cam de 150 m. în capul căreia se zăreşte o bisericuţă mică, care a fost lăcaşul de închinăciune vechi, şi a cultivat din moşi strămoşi sentimentul religios. Deşi mică, din lemn, prin aşezarea-i pitorească, prin tăcerea ce domneşte în jurul ei, face ca sufletele credincioase să-şi găsească liniştea trebuitoare.

Această biserică a fost înălţat prin truda enoriaşilor între anii 1883-1887, în locul fostei biserici a lui Constantin Brâncoveanu, care se afla în ruină la vremea aceea. Aici găsim în interior o tâmpla veche cu caracter brâncovenesc datând din vremea acestuia.

Volumul de versuri (in memoriam) Mihail Rogojinaru/ ,,La poale de gânduri”) integral în PDF

Drumul pe munte sau evadarea din timp/

Prefață, de lect. univ. dr. Cristina Miron

„Mă-ntreb: noi, la capătul vieții noastre, ce-am lăsa în afară? Bănuiesc că putem lăsa niște sentimente. Mai puțin de ură, întrucâtva de paterni dar... de dragoste mai ales.” spunea Nichita Stănescu într-o înregistrare audio destul de cunoscută. Este greu să scrii despre un poet care și-a luat adio de la viață în plină tinerețe, dar este pe de altă parte o datorie din partea celor care l-au cunoscut: să ne asigurăm că trăiește în continuare prin ceea ce a „lăsat în afară”, prin acel caleidoscop de simțiri și emoții adunate în versurile sale.

Sugerând lupta cu un inamic invizibil și invincibil, tema centrală a poeziei sale - fugit irreparabile tempus - o temă tocită de poeți de mii de ani încoace, îi prilejuiește lui Mihai Rogojinaru crearea unei varietăți de imagini poetice care ascund o bogăție de emoții. Zadarnica dorință umană, faustică, a opririi timpului, a împietririi momentului nu îl ocolește nici pe acest tânăr poet, luând forma unui strigăt disperat care rămâne însă suspendat în aerul rarefiat al posibilului: „Oprește-te, clipă!” / ar fi trebuit să strig / poate aș fi reușit” (Poate). Totuși, într-o altă poezie, eul poetic își găsește curajul de a da glas strigătului și, odată cu el, optimismul că încercarea nu va fi sortită eșecului. Mai mult, de data aceasta oprirea timpului ia forma unei metafore ancorate în realitatea tehnologică a zilelor noastre: „Da, ne-nvârtim, ne-nvârtim, / însă eu apăs butonul de pauză / și strig / și voi mai striga - / dar niciodată, niciodată în zadar.” (Întreruperi)

Poetul percepe timpul în mod convențional, ca pe o succesiune de zile monotone, amenințate de greșeli, o cursă către moarte în care puține sunt „clipe luminate pe care le descopăr / abia când au trecut.”

(Varietăți temporale) Toate micile diviziuni ale timpului iau forma unor fructe adunate în „imensul coș / ce trebuie umplut / până la ultima ta răsuflare” (Înlănțuiri). În alte ipostaze, trecerea timpului și succesiunea anotimpurilor nu duc decât la o capitulare aproape totală a ființei umane: „am obosit să regăsim aceleași primăveri, / am obosit și am vrea să dormim, / am obosit și am vrea să nu mai primim nicio șansă / am obosit sub cerul închis / cu lacăte de cer și gheață.” (Reînceperi)

Corneliu Tamaș/ Din istoria Arhivelor vâlcene (1916-1918)

Ca rezultat al acumulărilor de secole a celor mai valoroase documente, Arhivele Statului deţin un adevărat tezaur documentar, a cărei cercetare pentru istoria patriei este covîrşitoare. Astăzi fără cercetarea acestor iz­voare, studierea istoriei naţionale nu este posibilă, căci ea reflectă în modul cel mai autentic coordonatele pe care le înscrie bogata civilizaţie materială şi spirituală durată pe teritoriul ţării noastre, evoluţia poporu­lui român, participarea şi aportul său la istoria şi cultura universală (1).

Istoria patriei noastre nu a fost lipsită de întîmplări care au dus la dis­trugerea de tot felul de bunuri, între care şi cele culturale. Războaiele au constituit întotdeauna una din cauzele principale care au dus la distru­gerea de arhive.

Pagube incalculabile au avut de suferit arhivele din judeţul Vîlcea (2) în timpul primului război mondial din cauza evacuărilor, a frontului, a bom­bardamentelor, a mişcărilor de trupe şi a distrugerilor organizate.

Ocuparea vremelnică a judeţului Vîlcea în noiembrie 1916 şi instaurarea de către trupele puterii centrale a unui regim despotic prin rechiziţionarea şi confiscarea bunurilor aparţinînd locuitorilor, exploatarea nemiloasă a muncitorilor, ţăranilor, jefuirea crudă a bogăţiilor naturale, distrugerea instalaţiilor industriale şi secătuirea rezervelor de materiale şi materii prime, au dat o grea lovitură economiei (3). Generalul Lunderdorff moti­vează că „teritoriile ocupate trebuiau să ne dea materii prime că acesta decurge din însăşi esenţa războiului (4). Intrînd în oraşele româneşti, arma­tele duşmane de invazie s-au dedat la prădăciuni şi atrocităţi oribile avînd ordine de a jefui totul timp de 24 ore, care în cele mai multe cazuri se prelungeau pînă la 4 zile, după care a început cea mai rafinată exploatare a teritoriului ocupat pentru întreţinerea armatei de campanie şi de ocu­paţie dar şi de a veni în ajutorul Germaniei înfometate (5).