Trei vâlceni și rolul lor excepţional în organizarea rezistenţei anticomuniste externe: Nicolae Rădescu, Mihail Fărcăşanu, Virgil Ierunca • și despre Gheorghe Balotescu, Ion Bondoc, Ioan Eithel, Dionisie Ghermani, Sarkis Miron Sarkistan (pseudonim Traian Vâlceanu), Mira Simian-Baciu...

«...Nicolae Rădescu (originar din Călimăneşti) are un loc important în istoria ţării. A fost ultimul prim-ministru constituţional care a încercat să se opună sovietizării ţării şi cel care, după fuga sa în Statele Unite, în 1947, a organizat rezistenţa anticomunistă externă.

Ca şef al Marelui Stat Major, a dat dovadă de multă demnitate când, semnând Protocolul militar din 26 noiembrie 1944, ce prevedea desfiinţarea tuturor marilor unităţi ale armatei române din interior - cu doar trei divizii ca rezervă strategică, a adăugat o Notă în care preciza: „Protocolul îl semnez ca fiindu-ne impus de Comisia Aliată (sovietică) de Control şi în scopul de a evita consecinţele dăunătoare operaţiilor comune contra Germaniei şi Ungariei’. Tot o dovadă de demnitate naţională şi patriotism, a dat generalul şi atunci când s-a opus hotărârii mareşalului Malinovski de a încartirui pe teritoriul României, după 1 decembrie 1944, trei divizii sovietice cu efective de război, în momentul în care Comisia Aliată de Control decimase practic armata română, rămasă în ţară, prin desfiinţarea a 14 divizii şi a numeroase alte comandamente şi unităţi (538). (explicațiile/ sursele capturilor de ecran și link-uri spre informații suplimentare).

Complexele evenimente interne şi externe, au dus la demisia silită a primului ministru, în ziua de 28 februarie 1945. Rădescu încercase să se opună în forţă agitaţiilor comuniste destabilizatoare, dar nici Poliţia de Siguranţă, nici alte structuri informative şi nici vechii ofiţeri nu l-au mai susţinut. La începutul lunii martie 1945, generalul Rădescu s-a refugiat la Misiunea britanică din Bucureşti, unde a primit azil. La 17 iunie 1946, a părăsit ţara pe calea aerului, ajungând în Cipru, de unde, după o şedere de circa 9 luni într-un lagăr de refugiaţi evrei care încercau să ajungă în Palestina, evadează din lagăr şi zboară spre S.U.A., cu un avion pilotat de căpitanul Matei Ghica Cantacuzino. Generalul Rădescu a condus Comitetul Naţional Român, constituit în 1948 în Statele Unite ale Americii şi menit să prezinte guvernelor din Vest şi forurilor internaţionale situaţia din România, supusă regimului comunist, cerând restabilirea libertăţii ţării şi a cetăţenilor ei. Printre acţiunile de anvergură ale C.N.R., a avut un larg răsunet raportul (de 163 de pagini) referitor la încălcarea flagrantă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în România şi Ungaria, publicat în engleză, intitulat „Suprimarea Drepturilor Omului în România” şi trimis - la 31 octombrie 1949 - delegaţilor la Adunarea Generală O.N.U. şi parlamentarilor din Camera Reprezentanţilor şi a Senatului S.U.A.Ca de obicei, exilul românesc (în care era inclus şi implicat însuşi regele Mihai) era împărţit între mai multe orientări politice şi divergenţele n-au întârziat să apară, mai ales când s-a pus problema fondurilor existente. În 1949, Rădescu a formulat planul unei „Armate române de eliberare”, încurajând şi participarea legionarilor. În opinia generalului, C.N.R. trebuia să fie un organism a cărui compunere să nu fie determinată de considerente de ordin politic (încă de la discutarea statutului C.N.R., „s-a putut avea dovada - considera generalul Rădescu - că se urmărea nu crearea unui organism de luptă cu caracter naţional, ci a unui instrument de propagandă personală şi de partid”). De altfel, generalul Rădescu nu s-a împăcat cu meandrele, compromisurile şi spiritul bizantin al vieţii politice, aşa cum se manifestau ele şi în România anilor ’30.

În 1952-1953, generalul a suferit de o boală pulmonară la care nu s-a putut pune un diagnostic precis, fiind îngrijit şi de dr. George Emil Palade. Generalul Nicolae Rădescu s-a stins din viaţă la 16 mai 1953, la New York (539). În decembrie 2000, osemintele i-au fost aduse în ţară.

Mihail Fărcăşanu (n. la 10 noiembrie 1907, la Bucureşti, unde părinţii săi, avocatul Gheorghe Fărcăşanu şi Maria, soţia acestuia, se duseseră în vederea fericitului eveniment, ei având domiciliul stabil în Râmnicu-Vâlcea (540); m. 14 iulie 1987, Washington). La 16 septembrie 1944, după înlăturarea dictaturii antonesciene, este ales - la propunerea istoricului Gheorghe Brătianu - ca preşedinte al Tineretului Naţional Liberal şi tot din septembrie 1944, devine directorul cotidianului „Viitorul”, organ al P.N.L. în care aproape zilnic publică articole strălucite; datorită textelor sale antisovietice, ajunge să fie considerat un inamic personal al Anei Pauker, care, în stil comunist, îl declară „duşman al poporului”. Gazeta „Viitorul” a fost interzisă, iar incomodul publicist va scăpa de arest doar în urma unor întâlniri cu Ceauşescu - „unul dintre fruntaşii tineretului comunist” (541). Ce s-a discutat atunci, nu ştim. Cert este că Fărcăşanu nu a renunţat la idealurile sale politice, căci el va conduce celebra manifestaţie din Piaţa Palatului, la 8 noiembrie 1945.

La începutul lui 1946, reuşeşte să publice o carte intitulată ,,Scrisori către tineretul român”, interzisă la scurt timp după apariţie. Ameninţat cu arestarea de către agenţii Siguranţei, aflată sub conducerea temutului ministru de interne comunist, Teohari Georgescu (şi acesta, căsătorit cu o râmniceancă), trece în clandestinitate, trăind ascuns. În luna aprilie 1946, îi apare - sub pseudonimul Mihail Villara - romanul ,,Frunzele nu mai sânt aceleaşi”, tipărit de Editura „Cultura Naţională”, al cărei juriu îi decernează şi premiul pentru roman. El va fi însă violent atacat în cotidianul „Scânteia”. Atacat de presa comunistă şi urmărit de Siguranţă, în toamna anului 1946, împreună cu soţia sa, el reuşeşte să părăsească ţara la bordul unui avion pilotat de Matei Ghica Cantacuzino (în avion aflându-se şi Vintilă Brătianu - fiul politicianului liberal cu acelaşi nume) şi ajunge în Italia, la Bari. În contumacie, Mihail Fărcăşanu a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. În 1947 şi 1948, cei doi locuiesc la Paris, unde îl ajută, printre alţii, pe Virgil Ierunca să capete statutul de refugiat politic. Aici, îl întâlnim alături de Mircea Eliade, C. Antoniade, Leontin Constantinescu, N. I. Herescu şi D. I. Ciotori, ca fondator al „Asociaţiei Mihai Eminescu”, prima instituţie, din străinătate, de afirmare a valorilor româneşti în context european, într-o etapă istorică în care România cunoştea un proces de rusificare forţată. Tot în 1948, Fărcăşanu se stabileşte cu soţia la New York, unde devine directorul Departamentului român al postului de radio „Europa liberă” şi activează în mişcarea naţională română condusă de generalul Nicolae Rădescu şi de Grigore Gafencu. În 1953, după moartea lui Nicolae Rădescu, care l-a desemnat ca succesor la conducerea „Ligii Românilor Liberi”, se retrage pe motive de rectitudine, atât de la „Europa liberă”, cât şi din organizaţia menţionată, trăind şi drama divorţului de Pia Pillat. După un an, se mută la Washington şi se căsătoreşte cu Louise Gunther, văduva celui care fusese ambasadorul S.U.A. în România, în perioada 1937-1941. Alături de ea, îşi regăseşte echilibrul şi duce o viaţă destul de ordonată. Din activitatea lor notabilă, reţinem înfiinţarea, în 1960, a unei „Fundaţii Culturale pentru Cunoaşterea Culturii şi Literaturii Române”, care a organizat expoziţii de pictură - cu tablouri semnate de Pallady, Steriadi, Iser, Eustaţiu Stoenescu - şi de artă populară românească. Moartea soţiei, în 1974, îl determină pe Mihail Fărcăşanu să se retragă din viaţa publică, fiind îngrijit de surorile sale, Margareta Bottea şi Mia Lahovari, până la 14 iulie 1987, când trece la cele veşnice.

De pe pământul american, a scris toate editorialele apărute în gazeta „Românul”, de la primul număr, apărut în 1951, până la ultimul - din 1963; totodată, a colaborat la numeroase publicaţii ale exilului românesc, fiind cel dintâi preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor Liberi din Străinătate. La moartea sa, cel mai mişcător necrolog i l-a dedicat prietenul său vâlcean Virgil Ierunca, tipărit în volumul „Subiect şi predicat‘‘.

Virgil Ierunca (pseudonimul lui Virgil Untaru, n. la 6 aug. 1920 în comuna Lădeşti - Vâlcea, m. la 28 sept. 2006, Paris); studii liceale la Liceul „Alexandru Lahovari” din Râmnicu-Vâlcea şi la Liceul „Spiru Haret” din Bucureşti, licenţiat în litere şi filosofie la Universitatea din Bucureşti, redactor la ziarul „Timpul” şi unul dintre întemeietorii revistei „Albatros”. În decembrie 1946, părăseşte România, obţinând o bursă a guvernului francez. Se stabileşte definitiv în Franţa, unde desfăşoară o ferventă activitate culturală. Între anii 1952-1975, este redactor cultural în cadrul emisiunilor pentru străinătate ale Radiodifuziunii franceze („Cronica ideilor”) şi redactor politic în limba română, calitate în care a demascat cu consecvenţă regimul comunist din România. Prima lui activitate notabilă din emigraţie, a reprezentat-o colaborarea cu Mircea Eliade la editarea publicaţiei literare „Luceafărul”, sponsorizată de generalul Nicolae Rădescu, din banii primiţi de la Nicolae Malaxa. Între 1951-1974, a fost redactor al emisiunilor în limba română ale Radiodifuziunii franceze. Ulterior, până la pensionare, a fost colaborator al postului de radio „Europa Liberă”, realizator al emisunilor „Actualitatea culturală românească” şi „Povestea vorbei - pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate”.

În emisiunile lui, Ierunca a criticat oportunismul laş, mediocritatea multor obedienţi, politizarea creaţiei în strânsă legătură cu pierderea libertăţii de gândire şi de exprimare. Ca şi Monica Lovinescu - soţia sa, Virgil Ierunca este una dintre conştiinţele cele mai lucide ale secolului al XX-lea, chiar dacă uneori considerentele politice le-au estompat sau chiar deformat corectitudinea unor ierarhizări şi valorizări estetice (I.S.).

În 1995, Virgil Ierunca s-a întors acasă, pentru o scurtă perioadă şi a revăzut Râmnicul - oraşul adolescenţei sale. Primul lucru pe care l-a spus cu acea ocazie ilustrul vâlcean, a fost: „N-am încetat să cred şi să spun că cel mai frumos oraş din România este Râmnicu-Vâlcea”.

Alţi vâlceni stabiliţi pe meleaguri străine şi care nu s-au împăcat cu regimul comunist, pe care l- au combătut cum şi cât au putut, au fost: Gheorghe Balotescu (n. la 12 mai 1903, Râmnicu-Vâlcea) - militar de carieră, transferat la Serviciul Special de Informaţii în momentul declanşării celui de-al doilea război mondial (541). A condus centrul de contrainformaţii al S.S.I. de la Chişinău; după 23 august 1944, s¬a retras spre Vest, însoţit de şapte dintre subordonaţii săi, sfârşitul războiului aflându-l la Munchen. În decembrie 1946, a format o agenţie românească de informaţii la Karlsruhe, subordonată iniţial structurii americane „Counter Intelligence Corps” şi apoi organizaţiei „Gehlen”, cu misiunea de a infiltra imigraţia de ultimă oră şi de a depista în valurile de refugiaţi din Europa Răsăriteană, eventualele elemente trimise cu sarcini clare de spionaj în Occident. În martie 1960, Gheorghe Balotescu încă mai figura în evidenţele Securităţii printre emigranţii români din Europa Occidentală daţi în urmărire generală, sub consemnul:

„În caz de identificare, să fie reţinut”; Ion Bondoc, născut la 20 iulie 1914, în comuna Runcu-Vâlcea, membru al Mişcării legionare, emigrat în Argentina; un document al Securităţii îl recomandă drept „organizatorul bandei care l-a asasinat pe Nicolae Iorga” (543); Ioan Eithel (n. la 26 iunie 1919, Horezu), fost ofiţer, disponibilizat din armată în 1946 pentru participare la campania din Răsărit. În 1948 a părăsit clandestin România şi s-a stabilit în Franţa; în 1949, a fost recrutat în Serviciul de Informaţii al Militarilor Români din Paris. În martie 1960, figura şi el în evidenţele celor daţi în urmărire generală; Dionisie Ghermani (n. 29 iulie 1922, Govora - Vâlcea), absolvent al Colegiului Naţional „Sfântul Sava” din Bucureşti (în 1941), student (în timpul războiului) la şcoala Politehnică din Charlottenburg, Germania (544). După 23 august 1944, nu a mai revenit în ţară, consacrându-se ajutorării şi organizării refugiaţilor români din Austria de Vest; membru al unor importante societăţi ştiinţifice din Germania şi S.U.A.; Richard Grabowski (n. la 21 martie 1921, Râmnicu-Vâlcea) - ofiţer activ, trimis (1942) la o şcoală de specializare în Germania, de unde nu se va mai întoarce, preşedinte (1946) al Comitetului Român din Linz; în 1947, urma să fie trimis în ţară cu misiuni de spionaj. S-a stabilit în S.U.A., unde a fost hirotonisit preot (545); Sarkis Miron Sarkistan (n. 11 martie 1939, Râmnicu-Vâlcea, într-o familie de vechi negustori armeni, victime ale naţionalizării din 1948) a părăsit România legal (1961) şi s-a stabilit în S.U.A. Începând din 1964, a lucrat la postul de radio „Vocea Americii”, sub pseudonimul Traian Vâlceanu, devenit ulterior redactor-şef adjunct al secţiei române a postului (546); Mira Simian-Baciu, născută în 1920, la Râmnicu-Vâlcea. Fiica lui Dinu Simian. Soţia poetului Ştefan Baciu, ea însăşi scriitoare de real talent; licenţiată în farmacologie, la Universitatea din Bucureşti, în 1942. A părăsit România în 1946, plecând în Elveţia împreună cu soţul ei, care fusese numit consilier cultural la Berna. În 1949, a emigrat în Brazilia, iar în 1962 - în S.U.A., stabilindu-se iniţial la Seattle (1962), apoi la Honolulu, în insulele Hawai (1964). Doctorat la Strasburg în 1968, cu o teză despre teatrul lui Eugen Ionescu. În 1966, i-a apărut culegerea de poezii Farmece, în 1973 - volumul Houla Macumba Hora, iar în 1976 - placheta Cântec de frunză. A încetat din viaţă în 1978 (547)...»

Sursa: Sorin Oane/ Vâlceni în rezistenţa anticomunistă externă/ Perioada regimului Dej (1948-1965)/ în Enciclopedia Județului Vâlcea vol. I 2010

 

_____________

538. Dinu C. Giurescu, România în Al Doilea Război Mondial (1939-1945), Bucureşti, Ed. All, 1999, pag. 261.
539. Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Bucureşti, Ed. All, 1996, pag. 363-364 et passim.
540. Ion Soare şi Aneta Bardaşu, Lumina cărţii la Râmnic, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, 2001, pag. 87-91.541. Apud Mihai Pelin, Opisul emigraţiei politice, Bucureşti, Ed. Compania, 2002, pag. 127.542. Mihai Pelin, op.cit, pag. 26.
543. Ibidem, pag. 44.
544. Ibidem, pag. 148.
545. Ibidem, pag. 154.
546. Ibidem, pag. 290.
547. Ibidem, pag. 300; vezi şi excelenta carte a soţului ei: Ştefan Baciu, Mira, Bucureşti, Ed Albatros, 1998.