Vâlcenii în vremea Unirii din 1858 și a domniilor lui Alexandru Ioan Cuza și Carol I

 Anul 1859  a adus pentru poporul  român realizarea Unirii celor două principate surori, Ţara Românească şi Moldova, unire care avea să marcheze o etapă deosebit de importantă pe drumul cristalizării României moderne. Se realiza acum dezideratul generaţiei de la 1848 şi se înfăptuia ceea ce Nicolae Bălcescu întrevăzuse cu ani în urmă când spunea că ”e vremea ca moldovenii şi muntenii să ne aducem aminte că suntem români, să ne strângem împreună inimă lângă inimă, să ne organizăm, să ne concentrăm toate puterile” (1). Actul de la 1859 a fost, după cum se exprima Mihail Kogălniceanu, „Actul energic al întregii naţiuni” petrecut într-o conjunctură externă favorabilă românilor. Disputa între marile puteri şi neînţelegerile dintre acestea în privinţa acceptării unirii Moldovei cu Ţara Românească au făcut ca la Congresul de la Paris, din 1856 (2), să hotărască mai întâi consultarea poporului român în privinţa Unirii, prin organizarea unor Adunări ad-hoc ale căror lucrări să fie supravegheate de o comisie formată din reprezentanţii celor şapte puteri, comisie care îşi fixa sediul la Bucureşti. (surse/ explicații fotografii)

 

Publicaţiile unioniste ajungeau pretutindeni, se semnau în întreaga ţară petiţii în favoarea Unirii, acoperite de zeci şi sute de semnături. Manifestări publice de aderare la cauza unionistă sunt semnalate şi la Râmnicu-Vâlcea, unde se constituia un Comitet Judeţean unionist, în anul 1857 (3), transformat apoi, într-un club politic unionist, ca în timpul Revoluţiei din 1848. Acţiunea de desemnare a deputaţilor pentru Divanul ad-hoc este lansată la 2 mai 1857, către toţi administratorii de judeţe, odată cu firmanul Înaltei Porţi şi cu Regulamentul necesar pentru înscrierea pe liste a alegătorilor (4). Odată cu difuzarea acestor acte normative, în Vâlcea se desfăşoară o susţinută activitate din partea administraţiei judeţene pentru clarificarea şi aducerea la cunoştinţa locuitorilor a prevederilor referitoare la participarea la alegeri (5). În toate localităţile judeţului continuă, în perioada din martie până în iunie 1857, acţiunea de înscriere în listele de alegători a persoanelor pe categorii sociale şi după venituri, astfel că la sfârşitul lunii iunie lucrările preliminare erau în general încheiate. Dintr-o „situaţie” statistică (6) trimisă de ocârmuirea judeţului, în anul 1857, Departamentului Treburilor din Lăuntru, constatăm că în oraş locuiau 67 de cetăţeni având o avere de cel puţin 8000 de lei şi având dreptul de a alege doi deputaţi şi 3022 neorăşeni (noşneni), cu dreptul de a desemna delegaţii pentru alegerea unui deputat. Tot din aceiaşi situaţie mai aflăm de existenţa a zece mari proprietari care aveau să desemneze doi reprezentanţi pentru Divan. Din partea intelectualităţii vâlcene, profesorul Grigore Mihăiescu care făcea parte din partida unionistă, era menţionat şi el pe lista de alegători pentru Râmnicu-Vâlcea. (7)

O poveste aparent banală despre începutul Liceului de fete din Râmnicu Vâlcea (astăzi Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”)

 dr. Sorin Oane

Abstract: A seemingly trivial story about the beginning of the Girls' High School in Râmnicu Vâlcea (today "Mircea the Elder" National College). From the beginning I want to say one thing bluntly. The founding date of the "Mircea cel Bătrân" National College, as a girls' high school, is... August 15, 1921. The "Mircea cel Bătrân" National College is wrong when it thinks that the year of its foundation is 1920. This is supported by the monograph of the high school, published in 1971 (monograph which was supposed to mark half a century since its foundation), which is the reference work of this school. But the authors of this book, Gheorghe Negoiţă and Victor Lăzărescu, are wrong, and the mistake results from... the book itself, because the authors interpret the facts "by ear", trying to give the institution a greater age than it actually has. Sure, I can understand the "patriotism" of the authors. The front article tries to shed light on this very beautiful story. (Explicații foto)

Keywords: girls' school, the history of girls' education in Vâlcea county, "Mircea cel Bătrân" National College, "Alexandru Lahovari" National College, Constantin Stănciulescu, Constantin Dissescu, Eliodor Conatantinescu, A. Penescu, the first mixed class (boys-girls) from Romania.

__________

 

De la început vreau să spun un lucru răspicat. Data întemeierii Colegiului Naţional „Mircea cel Bătrân”, ca liceu de fete, este... 15 august 1921. Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân” greşeşte când crede că anul întemeierii sale este 1920. Asta susţine monografia liceului, publicată în 1971 (monografie care trebuia să marcheze o jumătate de secol de la întemeiere), care este lucrarea de referinţă a acestei şcoli. Numai că autorii acestei cărţi, Gheorghe Negoiţă şi Victor Lăzărescu, greşesc, iar greşeala rezultă chiar din... carte, asta fiindcă autorii interpretează faptele „după ureche”, încercând să dea instituţiei o vechime mai mare decât o are în realitate. Sigur, pot să înţeleg „patriotismul” autorilor. În 2020, Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân” a aniversat cu mult fast 100 de ani de la întemeiere. Dar, din păcate, cei 100 de ani s-au împlinit în anul următor, 2021. Articolul de faţă încearcă să facă lumină în această poveste aparent banală, dar şi foarte frumoasă.

 

Dar dacă vorbim despre şcolile de fete din oraş, sunt mai multe probleme de rezolvat, respectiv, de când există în oraş:

1)    ...învăţământul primar particular şi de când cel de stat

pentru fete?

2)     ...învăţământul gimnazial particular sau de stat pentru

fete?

3)    ...învăţământul liceal de stat pentru fete?

1. ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR

a.  1855: apare învăţământul primar particular pentru fete (primul pension)

Prima şcoală primară de stat (clasele I-IV) a fost deschisă la Râmnicu Vâlcea la 12 mai 1832, primul învăţător al acesteia fiind Dumitru Serghiade. A predat aici până în 1835, când pleacă la Giurgiu, în locul său „la schimb” venind Toma Serghiescu. Între şcolarii care au frecventat şcoala încă din 1832 s-au aflat însă şi două fete (Smaranda lui Iordache Olănescu - era fiica unei familii ilustre rîmnicene, Iordache Olănescu va fi primar al Rîmnicului între 1844­-1846 - şi Evgheniţa lui Ghiţă Capeleanu - era fiica primarului de atunci al Rîmnicului, 1831-1832). Acestea au şi primit atestatele în 1836. (1) În 1834, şcoala era frecventată de... 20 de fete. În 1837, Serghiescu sublinia însă că din lipsă de locuri n-a putut primi 30 de copii sărmani „fiind locul ocupat de atâtea fete”. Opinează însă că această mixtare ar trebui desfiinţată. (2) Dar, foarte curând Eforia Şcoalelor (Ministerul Educaţiei de atunci) a impus obligaţia şcolilor să nu mai primească fete la cursuri, aceste şcoli neavând dotarea materială reclamată pentru învăţământul de ambele sexe.

 

Toma Serghiescu a fost aici învăţător în intervalul 1835-1844. Apoi profesor a fost Constantin Codrescu. Acesta a sprijinit revoluţia din 1848 şi a plătit pentru asta cu excluderea sa din învăţământ. După revoluţia paşoptistă, învăţător al şcolii a devenit Theodor Pascale.

 

În 1854, râmnicenii înfiinţează un pension privat condus de Frederic Osciot. În afară de această informaţie, nu mai ştim nimic   despre acest pension. În 26 septembrie 1854 însă, Stăncuţa Pascale, soţia profesorului şcolii publice din Râmnic, solicită primăriei permisiunea de a deschide „un pension de fete”. Cererea este aprobată şi de Eforia Şcoalelor, la 4 aprilie 1855, sosind guvernantele de la Sibiu, au început cursurile. (3) Până în 1855, familiile înstărite din Râmnic îşi trimiteau fetele la pensioanele din Craiova, Bucureşti sau chiar în „Imperiu", adică la... Sibiu (la mănăstirea Ursulinelor), unde învăţarea limbilor germană, franceză, a pianului, desenului şi a caligrafiei impecabile erau obligatorii.

Râmnicu Vâlcea, începând cu aug. 1934: ruptura de la Congresul studențesc (legionar) prezidat de Episcopul Vartolomeu Stănescu • ,,sfânta tinerețe” a lui Mihai Stelescu (29 ani) care complota să îl asasineze pe ,,deviaționistul” Corneliu Zelea Codreanu (35 ani) • ,,boieria” din arestul de la Vâlcea: ,,N-am trăit niciodată aşa bine: liberi în închisoare, iar masa ne-o aduceau comunele din jur”

• sfârșiturile celor doi – primul împușcat de zeci de ori și ciopârțit în spital, al doilea – sugrumat împreună cu alți 13 legionari (Nicadorii și Decemvirii), de către jandarmii care îi transportau la închisoarea Jilava • în context: ,,Mişcarea legionară la Vâlcea”, așa cum a cercetat-o și a sintetizat-o prof. dr. Sorin Oane: Antisemitismul vâlcenilor nu a avut conotaţie economică (,,mai curând una cultural-religioasă”), „asasinarea lui I. G. Duca nu a fost în măsură să sporească popularitatea Gărzii de Fier la Vâlcea - cel dispărut era cunoscut şi apreciat în judeţ, nu doar ca politician, ci şi ca om, el având numeroşi prieteni şi adepţi, pe mulţi dintre ei promovându-i în funcţii de conducere...”  

«Complotul pentru asasinarea Căpitanului (surse/ descrieri imagini din colaj)

În numărul trecut al serialul nostru am aflat că în 4 august 1934 Mihai Stelescu revenise la Bucureşti din tabăra Budachi, fiind aşteptat în Gara de Nord de Luca Gheorghiade. Imediat după aceea îl elimină pe Cotea din Mişcare la presiunile făcute de liderii legionari care au cerut sancţionarea abaterilor acestuia înainte de pronunţarea Căpitanului asupra problemei.

Dincolo de eliminarea oficială a lui Vasile Cotea, planul de suprimare a Căpitanului mergea înainte. Astfel, după mărturiile date de Cotea în faţa Căpitanului în data de 6 septembrie 1934, după însemnările lui Constantin Dumitrecu-Zăpadă (ambele consemnate de Constantin Dumitrecu Zăpadă în broşura „Trădătorul”) şi după mărturiile date de mai mulţi legionari în cadrul procesului Decemvirilor (preluate din ziarul „Buna Vestire”), aflăm cum complotul a fost pus la punct imediat după întoarcerea de la Budachi şi etapele prin care s-a trecut până la descoperirea şi dovedirea acestuia.

Asasinare prin împuşcare

Planul asasinării lui Corneliu Zelea Codreanu este prezentat pentru prima dată lui Cotea de către Stelescu în data de 8 august 1934, ambii aflându-se acasă la Stelescu. Cotea este chemat în acelaşi loc a doua zi la ora 10 când îşi va face apariţia şi Gheorghiade care îl preia pe Cotea în vederea pregătirii sale fizice şi psihologige pentru asasinat. Gheorghiade îi furnizează un revolver şi îi vorbeşte despre necesitatea efectuării unor exerciţii de tragere, în acest sens invitându-l la ţară la una din moşiile sale pentru antrenament. Data eliminării prin împuşcare a Căpitanului a fost stabilită pentru ziua de 15 august, Adormirea Maicii Domnului. Cotea urma să plece cu trenul spre tabăra legionară de la Rarău în care se afla la acel moment Căpitanul şi să execute planul, după care avea să raporteze „victoria” şi apoi să reia legătura cu Stelescu.

Trei vâlceni și rolul lor excepţional în organizarea rezistenţei anticomuniste externe: Nicolae Rădescu, Mihail Fărcăşanu, Virgil Ierunca • și despre Gheorghe Balotescu, Ion Bondoc, Ioan Eithel, Dionisie Ghermani, Sarkis Miron Sarkistan (pseudonim Traian Vâlceanu), Mira Simian-Baciu...

«...Nicolae Rădescu (originar din Călimăneşti) are un loc important în istoria ţării. A fost ultimul prim-ministru constituţional care a încercat să se opună sovietizării ţării şi cel care, după fuga sa în Statele Unite, în 1947, a organizat rezistenţa anticomunistă externă.

Ca şef al Marelui Stat Major, a dat dovadă de multă demnitate când, semnând Protocolul militar din 26 noiembrie 1944, ce prevedea desfiinţarea tuturor marilor unităţi ale armatei române din interior - cu doar trei divizii ca rezervă strategică, a adăugat o Notă în care preciza: „Protocolul îl semnez ca fiindu-ne impus de Comisia Aliată (sovietică) de Control şi în scopul de a evita consecinţele dăunătoare operaţiilor comune contra Germaniei şi Ungariei’. Tot o dovadă de demnitate naţională şi patriotism, a dat generalul şi atunci când s-a opus hotărârii mareşalului Malinovski de a încartirui pe teritoriul României, după 1 decembrie 1944, trei divizii sovietice cu efective de război, în momentul în care Comisia Aliată de Control decimase practic armata română, rămasă în ţară, prin desfiinţarea a 14 divizii şi a numeroase alte comandamente şi unităţi (538). (explicațiile/ sursele capturilor de ecran și link-uri spre informații suplimentare).

Complexele evenimente interne şi externe, au dus la demisia silită a primului ministru, în ziua de 28 februarie 1945. Rădescu încercase să se opună în forţă agitaţiilor comuniste destabilizatoare, dar nici Poliţia de Siguranţă, nici alte structuri informative şi nici vechii ofiţeri nu l-au mai susţinut. La începutul lunii martie 1945, generalul Rădescu s-a refugiat la Misiunea britanică din Bucureşti, unde a primit azil. La 17 iunie 1946, a părăsit ţara pe calea aerului, ajungând în Cipru, de unde, după o şedere de circa 9 luni într-un lagăr de refugiaţi evrei care încercau să ajungă în Palestina, evadează din lagăr şi zboară spre S.U.A., cu un avion pilotat de căpitanul Matei Ghica Cantacuzino. Generalul Rădescu a condus Comitetul Naţional Român, constituit în 1948 în Statele Unite ale Americii şi menit să prezinte guvernelor din Vest şi forurilor internaţionale situaţia din România, supusă regimului comunist, cerând restabilirea libertăţii ţării şi a cetăţenilor ei. Printre acţiunile de anvergură ale C.N.R., a avut un larg răsunet raportul (de 163 de pagini) referitor la încălcarea flagrantă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în România şi Ungaria, publicat în engleză, intitulat „Suprimarea Drepturilor Omului în România” şi trimis - la 31 octombrie 1949 - delegaţilor la Adunarea Generală O.N.U. şi parlamentarilor din Camera Reprezentanţilor şi a Senatului S.U.A.