Faceți căutări pe acest blog

15 apr. 2024

Moartea «tătucului» Stalin/ Copilăria în vremea comunistă (în Copăceni/ Vâlcea)

Pe numele său Iosif Vissarionovici Djugaşvili, Stalin s-a născut în 1879 în oraşul Gori din R.S.S. Gruzină. Numele de familie a fost înlocuit cu cel de Stalin, care provine din rusescul „Stali" - oţel, probabil considerându-se tare ca oţelul, fiind cunoscut în lume cu numele Iosif Vissarionovici Stalin.

Din 1922, de când predecesorul său Lenin s-a îmbolnăvit, murind în 1924, tovarăşii de luptă l-au ales pe Stalin secretar general al CC al PCUS, funcţie pe care a deţinut-o până la moarte, în 1953, timp de 31 de ani. În toată această perioadă a mai ocupat şi alte funcţii importante de stat în ţara sa.

 

După Al Doilea Război Mondial, împrejurările istorice au făcut ca unele ţări din Estul Europei să devină ţări-satelit ale Moscovei, unde trona urmaşul lui Ilici, denumit de cei din jur „tătuc" al popoarelor. În aceste ţări urma să se instaureze o nouă ordine, „păşind în etapa construcţiei socialiste”.

România, schimbându-şi numele în Republica Populară Română, începând din 1947, când regele Mihai a abdicat de pe tronul ţării la 30 decembrie, a devenit şi ea o ţară sub tutela Moscovei, mai ales că armata sovietică a contribuit la eliberarea sa de sub jugul fascist, începând din 23 august 1944, când trupele române au întors armele împotriva celor germane cu care fuseseră aliate până atunci şi au trecut de partea celor sovietice.

Stalin era cunoscut de către cei din jur, fiind caracterizat în felul următor: „Avea o memorie ieşită din comun. Îşi amintea fără greşeală caracteristicile eroilor din cărţi sau ale personalităţilor din viaţă ale căror nume le uitase, la fel îşi amintea de situaţiile sau avantajele ori slăbiciunile statelor şi oamenilor de stat. Adesea se agăţa de amănunte care însă mai târziu se dovedeau în majoritate a nu fi lipsite de importanţă. În lume şi în mintea lui, parcă nu ar fi existat nimic ce nu ar fi putut deveni important. Aş spune că mai degrabă ţinea minte răul decât binele, poate şi pentru că presimţea că regimul pe care îl construia nu putea exista în nicio altă lume în afară de una ostilă.

În esenţă era autodidact, dar nu în sensul în care se formează orice om de talent, ci şi în privinţa cunoştinţelor reale. Se mişca confortabil în domeniile istoriei şi literaturii clasice şi, desigur, în acela al evenimentelor curente. Însă nu se observa că şi-ar ascunde neştiinţa sau s-ar ruşina de ea. Dacă s-ar fi întâmplat să fie neorientat în temă, asculta cu atenţie aşteptând nerăbdător ca tema să fie schimbată”.

…………………….

„Stalin era prea mic, cu membrele prea lungi şi cu trupul prea scurt pentru a nu suferi din cauza aceasta. La el doar capul era plăcut, chiar frumos prin inteligenţa sa vie, simplitatea de sorginte populară şi ochii gălbui cu reflexe schimbătoare. A distrus milioane, milioane au murit cu numele lui pe buze, iar el lua şi una şi alta drept o necesitate, fără să se observe la el vreo tresărire, deşi şi-a impus ca pe primii să-i urască la infinit, în timp ce despre ceilalţi se îngrijea nestăpânit” (Milovan Djilas, întâlniri cu Stalin capitolul Personalitatea lui Stalin, p. 127-128, Editura Europa, Craiova, traducere şi postfaţă Dorin Gămulescu).

Stalin devenise, atât pentru poporul său, cât şi pentru celelalte din ţările satelit, cel mai important şi de temut conducător, care chema la el şefii acestor state la ordin, la Moscova, dictând ce să facă fiecare în ţara sa şi operând schimbări, recomandând chiar pedepse în aparatul de partid şi de stat al acestora.


„Gheorghiu-Dej, prim-secretar al PMR, într-o discuţie cu un scriitor celebru pe care-l invitase la el, prin anii 1958, i s-a destăinuit acestuia că ar fi dorit să colaboreze cu cadrele burgheze specializate şi să dea drumul din închisori tuturor condamnaţilor politici, ca să nu creadă generaţiile tinere că ideea de socialism este asociată cu aceea de dictatură, pentru care vor condamnaţi de istorie, dar acest lucru nu se putea înfăptui atâta timp cât Stalin trăia. În plus, Ana Pauker şi Vasile Luca îi stăteau în coastă lui şi tovarăşilor săi din închisoare ca duşmani şi trădători - aşa îi considerau.


În acest sens, el s-a hotărât să dea o fugă până la Moscova să i se plângă ,, fratelui mai mare” de unele neajunsuri din economie şi din viaţa de partid. Gheorghe - cum obişnuia să i se adreseze Stalin - a ajuns la Kremlin, unde a fost cazat la un hotel de mâna a doua, stând în preajma telefonului trei zile pentru a putea vorbi cu Stalin. N-avea voie să părăsească odaia de hotel şi, în sfârşit, în a patra zi e anunţat că tovarăşul Stalin îl aşteaptă în biroul său de la Kremlin. Dej s-a plâns fratelui mai mare că nu are bani pentru subvenţionarea economiei în primul plan cincinal. Muncitorii o duc greu, strâng cureaua, ţăranii vând produsele scump, în timp ce primesc de la stat produse industriale ieftine. A tipărit bani, pentru mărirea salariilor, dar a crescut inflaţia. Are nevoie de un împrumut de la sovietici pentru că de la capitalişti nu ar putea lua.


A doua chestiune pe care i-a relatat-o liderul de la Bucureşti a fost că deşi au luat puterea şi au înfăptuit o serie de schimbări şi reforme în ţară, burghezia râde de noi şi lansează anecdote la adresa a tot ce înfăptuim. Încă au din ce trăi şi de aceea îşi permit asemenea atitudine. Cum să procedeze cu aceştia? - îl întreba Dej pe „titanul” ce-l avea în faţă.


A treia chestiune pe care Dej a pus-o în faţa lui Stalin ce se plimba cu pipa în gură agitat prin odaie era cea în legătură cu deviaţia ce a apărut în sânul partidului nostru. Oprindu-se în loc, Stalin şi-a scos pipa din gură şi l-a întrebat: „Kakaia deviaţia?”, la care liderul român i-a relatat despre grupul deviaţionist Pauker- Luca-Teohari Georgescu. Aceştia deviaseră spre dreapta în ce priveşte chestiunea ţărănească şi în finanţarea primului nostru cincinal. Ei susţineau că nu e momentul să se înceapă colectivizarea agriculturii şi nici industrializarea ţării. Stalin a stat puţin pe gânduri, a rostit numele lui Pauker pe care şi-o amintea vag, după care i-a spus lui Gheorghe să se întoarcă la hotel, în timp ce ridica o sprânceană stufoasă şi îşi punea pipa în gură. În cele trei zile de aşteptare, până a fi chemat, Dej îşi punea tot felul de întrebări, gândindu-se că ar putea sfârşi tragic ca şi alţi lideri ce au fost împuşcaţi sau spânzuraţi.


A patra zi Gheorghe a fost chemat la Stalin care i-a dat următorul răspuns la cele trei probleme ridicate:


$1a) N-are bani să-i dea împrumut, dar, pentru a lovi în ţăranii care urcă preţurile în vânzarea produselor, să facă o reformă monetară, să schimbe 1:100000 lei.

$1b) Referitor la anectodiştii ce se lăfăiau încâ în bogăţie şi râd de noile înfăptuiri democratice, l-a pus pe fratele mai mic în faţa unei hărţi a României executată special pentru această întâlnire şi cu un băţ a trasat o linie de la Cernavodă la Constanţa pe unde să construiască un canal ce va lega Dunărea de Marea Neagră şi să îi trimită să sape acolo pe toţi aceia care care râd de popor şi de înfăptuirile partidului.

$1c) în ce priveşte chestiunea cu grupul deviaţionist, cu toată simpatia ce o avea pentru Pauker şi Vasile Luca, Stalin l-a sfătuit pe Dej să lichideze acest grup printr-o discuţie în Comitetul Central şi apoi în adunările de partid din toate organizaţiile de bază din ţară.   

După care l-a întrebat dacă e mulţumit de răspuns, la care, fireşte, liderul de la Bucureşti a răspuns cu „da”.    


(apud. Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, (vol. I, pp. 183-187, Editura Marin Preda, f.a.).


În toate ţările ce ajunseseră sub influenţa Moscovei, Stalin era proslăvit, creându-se un adevărat cult al persoanei sale - cultul personalităţii. Copiilor şi întregii populaţii li se insufla dragostea şi admiraţia faţă de această personalitate. În ţara sa, pretinzând că este prietenul cel mai apropiat al tuturor oamenilor muncii şi al copiilor, din toate colţurile ţării soseau zilnic puhoi de scrisori adresate tovarăşului Stalin. O mulţime de scrisori îi adresau tinerii, copiii, pionierii şi şcolarii. Ei îi destăinuiau succesele lor la învăţătură, dorinţa de a deveni cetăţeni demni de a lor ţară şi de a fi asemenea marelui cârmaci al popoarelor. Numeroase sunt şi scrisorile din partea muncitorilor din toate ramurile de activitate: scrisori de mulţumire pentru ajutorul dat şi în care îi împărtăşesc bucuriile din viaţa lor de muncitori, alături de felicitări de ani mulţi cu sănătate şi fericire. Tovarăşului Stalin, cel mai iubit fiu al popoarelor sovietice, i se trimit şi numeroase daruri din partea copiilor, muncitorilor, colhoznicilor, a intelectualilor şi simplelor gospodine, inclusiv a persoanelor cu unele invalidităţi, daruri începând cu desenul pe o simplă coală de hârtie, făcut de mâna tremurândă a unui copil în inocenţa sa, până la lucrări de artă de o certă valoare, executate cu migală ani buni.

O colhoznică bătrână mulţumeşte tovarăşului Stalin pentru viaţa fericită ce i-o oferă în acel colhoz şi-l roagă să primească în dar o vacă din partea ei. Tovărăşul Stalin îi mulţumeşte şi-o sfătuieşte s-o păstreze pentru ea, lui netrebuindu-i.


Un muncitor decorat pentru meritele sale faţă de patrie îl roagă pe cel mai destoinic fiu al ţării să primească în dar decoraţia acordată, dar iubitul conducător i-o restituie precizându-i că decoraţiile sunt acordate eroilor necunoscuţi de popor, care trebuie să devină cunoscuţi, dându-ne de înţeles că el, Stalin, este prea cunoscut de popor şi de lumea întreagă.” (Poscrebasev A. şi V. Dvinschi, Întâlniri cu tovarăşul Stalin)


La noi în ţară, în acea vreme, Stalin era considerat cel mai de preţ om, părintele celor care muncesc „cu braţele şi cu mintea”, înzestrat cu „o inimă caldă şi o rară sensibilitate către care oricine se putea îndrepta în clipele grele din viaţă.


În manualele şcolare era poza impunătoare acestui măreţ conducător, însoţită de unele fragmente din cuvântările sale. Copiii cântau la şcoală cântece închinate lui Stalin şi recitau pe scenă poezii care-l preamăreau. Pe pereţii sălilor de clasă poza sa era aseşezată la loc de cinste alături de cele ale Iui Marx, Engels şi Lenin. Manualul de gramatică pentru clasele VIII-XII din 1952 (Editura Didactică şi Pedagogică) cuprindea la început lucrările lui I. V. Stalin cu privire la lingvistică, publicate în vara anului 1950 sub titlul Marxismul şi problemele lingvisticii.


Prin anii deceniului al Vl-lea al secolului trecut, cetăţenii noştri nu mai mergeau la Braşov, ci la oraşul „Stalin”. Republica Populară Română era împărţită in 28 de regiuni din care făcea parte şi Regiunea Stalin cu reşedinţa la Braşov, alături de nelipsita Regiune Autonomă Maghiară, cu sediul la Târgu Mureş (Marosvasarhely), apoi, mai târziu, Regiunea Mureş - Autonomă Maghiară. Unul din raioanele din Bucureşti avea denumirea „I. V. Stalin”.

Cultul personalităţii lui Stalin se extinsese şi în ţara noastră încât pionierii şi şcolarii, tineretul şi oamenii muncii erau educaţi în spiritul dragostei faţă de poporul sovietic şi de conducătorul său iubit I. V. Stalin.


Când s-a auzit că tovarăşul Stalin e bolnav, lumea s-a îngrijorat şi în satul nostru. Gloria, o vecină de-a mea pe atunci, elevă în clasa a VIl-a la şcoala din sat şi UT-mistă, nu are o amintire chiar plăcută din vremea aceea. Ea relatează că, în timp ce intr-o recreaţie îşi repeta lecţia pentru ora următoare, Lenuţa, colega ei de bancă, a surprins în curtea şcolii vorbind doi profesori. Repede a venit în clasă şi i-a spus ce auzise:

- „Gloria, tu ştii ceva?

- Ce? întrebai eu.

- Tovarăşul Stalin e cam bolnav.

- Ei, lasă-l dracului, am replicat eu. Imediat în jurul meu s-a făcut o linişte ca de mormânt. Elevii toţi au amuţit la auzul a ceea ce a rostit colega lor.


În ziua următoare era convocată o şedinţă urgentă a Organizaţiei UTM din satul Copăceni. Avea pe 0rdinea de zi, la punctul întâi, prelucrarea normelor de disciplină a organizaţiei, iar la doi punerea în discuţie a atitudinii tovarăşei Mierlă Gloria, care a hulit pe tovarăşul Stalin şi măsuri statutare.


Şedinţa s-a ţinut cu uşa închisă, într-o cameră din casa fostului notar Victor Urşanu, folosită ca sală de clasă şi a început numai după ce secretarul UTM Vasile Mirică s-a asigurat că nu ascultă nimeni pe afară, întrucât „duşmanii de clasă nu doarme, tovarăşi”. Proaspăt venit din armată, unde devenise membru de partid, tovarăşul Mirică a prelucrat normele de disciplină din statutul UTM şi, trecând la punctul doi de pe ordinea de zi, a informat membrii organizaţiei de abaterea gravă de la disciplină a tovarăşei Gloria care, la aflarea veştii că tovarăşul Stalin e bolnav, „l-a dat dracului”. S-au înscris la cuvânt doi membri ţărani, colegii de clasă n-au zis nimic. Victor Vărgatu, membru UTM cu o oarecare vechime, a înfierat atitudinea tovarăşei Mierlă, „nedemnă de un tânăr utemist, ce a preferat cuvinte jignitoare la adresa celui mai iubit fiu al popoarelor sovietice şi al nostru”. La rândul său, tovarăşul Gogu Manea a arătat că e o adevărată nedisciplină în rândurile utemiştilor proveniţi din cadrul elevilor de la şcoala din Ulmetu, „mulţi dintre ei nu dă bună ziua la oameni, se bate pe drum şi încaieră câinii printre garduri”. Fapta făcută de tovarăşa Mierii Gloria nu poate rămâne nepedepsită. În încheiere, a luat cuvântul tovarăşul secretar UTM Mirică. Acesta a spus ca „are dreptate cei doi tovarăşi care a luat cuvântul” şi tovarăşa „trebuie pedepsită exemplar ca să fie învăţătură în viitor şi pentru alţi tovarăşi, întrucât nu se poate ca un tânăr utemist să se exprime aşa la adresa celui mai iubit fiu al popoarelor”. A propus sancţionarea Gloriei cu un vot de blam, pedeapsa urmând s-o comunice şi Comitetului raional UTM. S-a supus la vot şi în unanimitate de voturi tovarăşa Mierlă Gloria a fost sancţionată cu „vot de blam”. „Pe linie şcolară, tovarăşul secretar Mirică a anunţat conducerea şcolii să mă elimine de la ore, iar tovarăşul director s-a conformat eliminându-mă de la şcoală pe o durată de 6 zile, de luni până sâmbătă. ”


În ziua următoare era mare jale în ţară şi în comuna noastră. Puţinele aparate de radio nu mai con-teneau să anunţe evenimentul: murise tovarăşul Stalin, cel mai iubit fiu al popoarelor. Lumea din sat - o parte îşi vedea de treburile ei, în timp ce alţii, chiar intelectuali, îmbrăcaseră haine cernite şi strânşi grupuri-grupuri, mulţi vărsau lacrimi. Copiii au fost trimişi acasă de la şcoală pe o perioadă de 3 zile.


*

În timp ce oamenii se foiau prin sat, unii dând semne de o tristeţe profundă, pe şosea, între două case din care una era sediul Sfatului Popular, iar cealaltă al Comitetului Comunal PMR, se mişca un car cu boi ce purta deasupra loitrelor un tron învelit în pânză roşie pe care o învăţătoare de la şcoală lipise nişte litere albe de tipar, decupate, care scriau: „Veşnică va rămâne amintirea tovarăşului Şude”. Secretarul de partid din localitate, tovarăşul Ion Brabete, însoţea sicriul cu corpul neînsufleţit al unui brav tovarăş de luptă cu duşmanul de clasă, alături de vreo cinci tovarăşi vechi, membri de partid, toţi în haine negre şi cu feţele pământii, îndreptându-se agale spre cimitirul din lunca Cernei, unde-i aşteptau rudele mortului şi câţiva curioşi. Preotul lipsea de la astfel de ceremonie funebră.


*

Cu ceva timp în urmă, în sala de aşteptare a autogării din Horezu, pe al cărei perete era aşezat un tablou mare înrămat cu portretul tovarăşului Stalin, soseşte, pentru a-şi lua un bilet de autobuz spre Vaideeni, un cioban pe nume Dosulete (Cosmulete - n. V.S.). Văzând tabloul omului cu mustaţă, ciobanul mucalit se preface că nu-l cunoaşte, adresându-se celor din jur:

$- Cine-i, mă, acesta? Daţi-l jos! Daţi-l, mă, jos!


Cineva din sala de aşteptare a alergat tot într-un suflet la sediul miliţiei raionale din localitate, unde a informat pe tovarăşul comandant despre cele ce se petrec la autogară. Dosulete încă nu se urcase în cursa spre Vaideeni, când doi zdrahoni miliţieni, în frunte cu însuşi comandantul lor, îl prindeau precum uliul puiul de pasăre, ca să-l scoată afară şi să-l ducă la sediu. Întrebat, după ce fusese înşfăcat, de ce are o asemenea atitudine faţă de tovarăşul Stalin, hâtrul baci le-a răspuns:


- De ce mă duceţi la miliţie? Eu am zis să-l dea jos pe tătucul nostru ca să-l pup, că nu ajung acolo sus, la tablou. Cum să-l urăsc, când el le ştie pe toate în ţara noastră? Ştie cât lapte dau oile şi vacile mele, câte ouă fac găinile şi câte cereale adună de pe câmp fiecare ţăran, din care dăm cotă către stat...


La auzul acestora, cei doi purtători ai uniformelor miliţieneşti l-au eliberat pe captiv, la un semn discret al şefului lor, mergând fiecare în treaba lui, fără a realiza substratul celor afirmate de isteţul baci vaideean…


 (din vol. Copilăria în vremea comunistă, autor prof. Dumitru Matei, Editura Proşcoala Râmnicu Vâlcea, 2019).

Sursa capturii de ecran.


Resursa în original pe istorielocala.ro (încărcarea paginii poate dura câteva secunde)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Constantin Mateescu/ Centrul Râmnicului

Pe vremuri, cînd vorbeai de Centrul Rîmnicului, te refereai la spaţiul închis de patru străzi, formînd o arie geometrică asemănătoare mai de...