Faceți căutări pe acest blog

26 mar. 2024

«Tărănimea Româneasca în vremea ocupațiilor rusești, A. V. Gîdei, cartea II-a, București 1903 - lucrarea integrală

- urmare a resursei de la această legătură - «...Moldova pe vremea aceea era încă odată aşa de mare din câtu-i azi. Cum mai spusei, dincolo de Prut până în Nistru era tot pămînt moldovenesc; iar în partea de sus, peste munte, încă o bună bucată de loc, mare cam cât trei ţinuturi de azi: Dorohoiu, Botoşani şi Iaşi, ţinea tot de Moldova;  acelei bucăţi de ţară îi zic omenii Bucovina. Acolo, în cetatea Suceava, fusese în timpurile vechi capitala Moldovei, adecă locul unde ’şi avusese scaunul domnesc domnii ţării. Bucovina fiind mai mult ţară muntosă, era un bun sprijin şi apărare scaunului domnesc de la Suceava.

Din cuibul lor de la Suceava domnii viteji, precum au fost Dragoş şi Bogdan, Alexandru cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi alţii, îşi roteau ochii lor ageri jur împrejur, ca vulturii, şi când zăriau oşti vrăjmaşe năvălind în ţară, se repediau cu oştenii lor voinici și videji și răsbeau pe duşman, până-l izgoniau din ţară.

Bucovina apărată aşa bine de munţi— ca şi străinii îi ziceau «cheia Moldovei» — şi Suceava fiind cetate tare, ajunsese nu odată să fie spaima Ungurilor şi Polonilor şi chiar Turcilor, cari pe acele vremuri făceau să tremure de frica lor tote împerăţiile lumii.  De aceea când ţara a slăbit din virtute şi a căzut robită, Turcii au cerut domnilor ţării să-şi mute numai de cât scaunul domnesc de la Suceava mai încoce la vale, să fie mai la îndămâna împărăţiei Turcului; şi aşa s-a mutat scaunul domnesc la Iaşi, sunt de atunci vre-o trei sute cincizeci de ani. Apoi tot în Bucovina, la mânăstirea Putna, a fost locul de îmmormîntare a domnilor celor mai mari de pe vremea aceea.  

Acestă bucată de loc, mare, cum spusei, cam cât cele trei ţinuturi de azi, a fost răpită Moldovei prin vicleşug, de împărăţia austriacă. Iată cum a mers lucrul:

Împărăţia austriacă urmărise de aprope mersul răsboiului dintre Ruşi şi Turci; se încredinţase că împărăţia turcescă ajunsese şubredă cu desăvîrşire, că Ruşii, cu vremea, au să îmbucăţescă şi să înghiţă rînd pe rînd ţările stăpânite de Turc. Atunci împărăţia austriacă, văzând că-i lucrul pe împărţelă, s’a gîndit să pună şi ea mâna mai din vreme pe vr’o bucată. Iată dar cum ascunsul gînd de lăcomie a Rusiei stârnise poftele şi altor împărăţii; au început a se aruncă sorţii de împărţelă şi asupra ţării nostre.  

Îndată după încheerea păcii la Cainargi, Austria mitui cu bani pe generalul Muscalilor, Petru Romanzov, ca să lese cât mai în grabă ţara pe sema Turcilor, cum se învoise prin pace. Asta, pentru ca Austria să aibă a se socoti numai cu Turcii, nu şi cu Ruşii, lucru ce nu se putea câtă vreme Ruşii nu eşise din ţară. Ieşind Muscalii din ţară, îndată împărăţia austriacă şi-a mutat pajurile, care arătau graniţa, încoce în lăuntrul ţării, cuprinzând totă Bucovina; şi în aceeaş vreme a şi intrat în vorbă cu Turcii la Ţarigrad, rugând pe Turci să-I dea acea bucată de loc. Şi ca să facă pe Turci să primăscă, le spunea lucruri ca acestea: că acea bucată de loc e mică de tot şi de nici o trebă pentru împărăţia turcescă, aşa că nu s’ar simţi de loc dacă ar da-o; apoi făgăduia Turcilor să le dea ajutor la vre-un alt răsboiu cu Ruşii, ca să-şi iea îndărăt Turcii ceea-ce au pierdut la Ruşi; iar ca să le potă da ajutor bun şi la vreme, le trebue Bucovina ca să aibă loc îndămână pentru trecerea oştilor împotriva Ruşilor; apoi mai zicea că Bucovina a fost în vremea de demult sub stăpânirea unui ţinut al Poloniei, anume Pocuţia; că la 1772 Polonia fiind împărţită de vecini, şi Austriei venindu-i ca parte tocmai Pocuţia, de aceea, pe temeiul vechei stăpâniri a Pocuţiei asupra Bucovinei, să i se dea Austriei Bucovina; şi altele de-acestea, numai înşelăciuni şi neadevăruri. Mai întăiu, că acea bucată de loc nu era mică, ci destul de mare şi cea mai bine apărată, «Cheia Moldovei», cum chiar sfetnicii împărăţiei austriace îl diceau între dînşii. Dar Turcii, proşti şi neştiutori, credeau spusele Austriei; tot aşa luau de bune şi făgăduinţele de ajutor împotriva Ruşilor; iar peste câţi-va ani Austriacii tocmai s’au unit cu Ruşii de au făcut răsboiu Turcilor, precum vom vedea. În privinţa stăpânirii Pocuţiel asupra Bucovinei, lucrul era tocmai dimpotrivă, căci tocmai domnii Moldovei au stăpânit câtă-va vreme Pocuţia, ca amanet pentru nişte bani cu care împrumutase domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, pe regele Poloniei şi multă vreme după aceea tocmai domnii Moldovei arătase drepturi de stăpânire asupra Pocuţiel şi s au certat cu regii Poloniei din pricina asta în câte-va rîndurl. Dar Turcii par’că ştiau Istoria Moldovei! Şi nici Moldovenii, pe atunci, nu ştiau bine Istoria ţării, ca să dea de ruşine pe Austriaci cu adevărul Istoriei. Iacă, aici vedeţi de câtă mare folosinţă este pentru un popor cunoşterea Istoriei.

Pe atunci era domn în Moldova Grigore Ghica, cel care stătuse Domn în Muntenia cu puţin înainte de răsboiu şi care se lăsase a fi prins de Ruşi, fiind înţeles şi plecat cu inima împărăţiei ruseşti.

Domnul acesta, împreună cu boerii ţării, bizuindu-se pe prietenia Muscalilor şi pe slujba ce le-au făcut-o în vremea răsboiului, şi ştiind că prin pacea cu Turcii împărăţia Rusiei căpătase învoirea de-a apără drepturile Românilor şi a-i ocroti, s’au îndreptat cu plângere la Ruşi, rugându-i să le vină într’ajutor, să vorbăscă la Turci, ca să nu primescă cererea Austriei. Într'adevăr, că numai un cuvînt de împotrivire să fi spus Rusia, şi Austria s’ar fi dat îndărăt. Ştiţi ce răspuns au dat Muscalii Moldovenilor? Că «de când Moldova a fost înapoiată Turcilor, Rusia nu mai are nici un drept a se amesteca în trebile ei». Dar bine, prin pacea încheiată, se hotăra lămurit ca Rusia să aibă dreptul de a apăra ţările române. Şi acum? Când Moldova înghenuchiată se ruga de ajutor, Muscalii nu vreau să ştie, ziceau că nu se amestecă. Fireşte, luau apărarea numai când le venea lor la socotelă, ca să tragă vr’un folos; altmintrelea, Ruşii lăsau pe Români să piară în voe bună, dacă nu vedeau nici un câştig.

Văzând cum răsplătesc Muscalii folosul ce-au avut din ţara nostră în vremea răsboiului, şi cât cântăresc vorbele lor de ocrotire, domnul Moldovei şi cu toţi boerii şi-au îndreptat plângerea de-a dreptul la sultanul turcesc. I-au trimis o jalbă, arătându-i că Bucovina este un ţinut destul de mare şi locul cel maî bogat şi mai roditor al ţării, şi că s’ar face o greşelă mare şi o nedreptate dacă s’ar da Austriei. Dar Turcii, orbiţi şi prostiţi de vorbele Austriacilor, n’au dat ascultare Moldovenilor, şi s’au învoit să dea Austriei Bucovina. Ş’aşa în diua de 7 Maiu 1775 — sunt de atunci o sută douăzeci și opt de ani— s’a făcut învoiala scrisă ca să se dea Bucovina. Când a venit lucrul la faţa locului ca să se aşeze graniţele, Austria, mituind cu bani pe dregătorii turci, a mai reşluit, peste ceea ce cuprindea învoiala scrisă, încă trei-zeci şi două de sate. Grigore Ghica, domnul Moldovei s’a încercat să scape de răpire măcar Suceava, unde fusese scaunul domnesc în vechime, dar n’a isbutit. Peste doi ani acest Domn a fost omorît de Turci, găsindu-i vină că a ţinut cu Ruşii în vremea răsboiului. A făcut Grigore Ghica-Vodă greşala asta mare că a ţinut cu Ruşii şi pentru ei şi-a repus şi capul; dar Ruşii nu l-au ajutat la vreme de nevoe.

Aşa dar de-atuncî şi până azi Bucovina este sub stăpînirea împărăţiei austriace.      

OCUPAŢIA RUSESCA DE LA 1788— 1792

Trecuse trei-spre-zece ani de la răsboiul între Ruşi şi Turci, ce povestirăm în urmă. Ţara îşi mai venise în fire, după atâta călcare ce suferise din partea oştilor muscăleşti. Un nou răsboiu s’aprinse între Turci de-oparte, şi Ruşi uniţi cu Nemţii de-altă parte. Iată pricinile acestui răsboiu:

Am arătat cum la încheerea păcii de la Cuciuc-Cainargi, Ruşii stăruise din răsputeri să se dea neatîrnarea Tătarilor din Crimeea, adică să nu maî fie Tătarii sub ascultarea Turcilor şi nici sub ascultarea nimărui, ci ţara lor Crimeea să fie de sine stătătore; şi Turcii au fost nevoiţi în cele din urmă să primescă. Cu ce gînd stăruise Ruşii la asta? Din cele urrnătore veţi vedea.

Îndată după pace împărătesa Rusiei a mituit cu bani pe unii din mai marii tătărimei, şi i-au făcut să-i fie plecaţi ei. Dar altă semă de Tătari, pricepând unde ţintea împerătesa s’a-jungă—că adecă prin momele şi mită să pună mâna pe ţară — stau împotrivă şi îşi căutau şi ei sprijin la Turci. De aici certă şi bătae între Tătari. Ruşii au intrat cu oste în Crimeea ca să ajute pe cei ce ţineau cu dînşii şi au pus han — adecă şef mai mare peste tătărime — pe unul mituit cu bani de împărătesă. Turcii, nebizuinduse încă în putere a porni un alt răsboiu, au fost nevoiţi să îngădue ca han al Crimeei pe cel pus de Ruşi.

Dar, chipurile, Crimeea tot neatîrnată rămânea. Văzând Ruşii că Turcii le fac lucrul pe voe, s’au gândit că e timpul potrivit să puie în lucrare gîndul lor ascuns. Şi ce-au făcut? Tătarii fiind liniştiţi acuma, lucrul nu venea împărătesei la socotelă. Atunci, tot cu bani, a aţîţat pe Tătari la răsvrătire chiar în contra hanului cel pus de ea. Şi sub cuvînt că iar sunt turburări între Tătari, Muscalii au intrat cu <5ste în Crimeea şi au luat-o în desăvîrşitâ şi iăţişă stăpînire, alipindu-o la împărăţia rusăscă. Turcii gata să sară cu răsboiu din pricina asta. Au stăruit dintdte puterile alte ţări să cadă la împăeăciune, să nu se strice pacea. Şi Turcii au băut şi paharul acesta amar, să vadă tătărimea din Crimeea — mâna dreptă a împărăţiei turceşti — încăpută desăvîrşit sub stăpînirea Ruşilor oste în Crimeea şi au luat-o în desăvîrşită şi făţişă stăpînire, alipindu-o la împărăţia rusescă. Turcii gata să sară cu răsboiu din pricina asta. Au stăruit din tote puterile alte ţări să cadă la împăcăciune, să nu se strice pacea. Şi Turcii au băut şi paharul acesta amar, să vadă tătărimea din Crimeea — mâna dreptă a împărăţiei turceşti— încăpută desăvîrşit sub stăpînirea Ruşilor.

Iată, cu acest gînd stăruise Ruşii aşa de mult pentru neatîrnarea Tătarilor: ca să-i înghiţă dînşii mai pe urmă.

Văzând împărătăsa Ecaterina că Turcii, simţindu-se slabi, se plecă şi dau mereu ce li se cere, şi-a pus în minte că n’ar fi tocmai greu să alunge de tot pe Turci de prin părţile lor şi să le iea împărăţia. Odată pornită pe acest gînd, s’a înţeles cu împăratul Austriei Iosef al doilea, ca împreună să pună în lucrare planul de împărţelă a împărăţiei turceşti.  La împărţelă asta sorta ţării Românilor era aşa: Moldova şi ţara Muntenescă — fiind bucată prea bună—nu se îndură nici una din cele două împărăţii să le lese celei-lalte, ci aveau să alcătuiască o ţară, chipurile, neatîrnată, însă ca domn să aibă pe un prinţ rus Potemkin.  Gîndiţi-vă la neatîrnarea Crimeei, şi aţi înţeles ce fel de neatîrnare era sortită Românilor, mai ales că domnul avea să fie un rus. Restul împărăţiei turceşti — afară de câte-va ţări mici ce aveau să le iea Austria şi Rusia — se hărăzia Grecilor, ca să facă o împărăţie grecescă. Impărătesa Ecaterina era aşa sigură de isbândă, în cât şi hotărîse ca viitor împărat al Grecilor pe un nepot al ei abia născut; iar prinţul Potemkin îşi cumpărase o moşie lângă hotarul Moldovei, ca să fie mai aprope. Asta era curat a vinde pielea ursului din pădure.

Planul făcut, trebuia acum zădărit lucrul pentru un prilej de răsboiu. Pricini fusese destule, dar Turcii trebuiseră să plece capul, făcând în tote voia Muscalilor.

Şi fiind-că veni vorba de asta, să pomenim aici de ore-cari fapte ale Muscalilor în ţara nostră, înainte de răsboiu. Prin pacea de la Cainargi se da voe împărăţiei Rusiei să şi aibă în ţara nostră — ca şi în alte părţi ale Turciei — câte un dregător rus, care să îngrijescă şi să ocrotescă pe negustorii ruşi ce se purtau cu negoţ prin părţile acestea; acelui dregător, cu acest fel de slujbă, i se zicea consul. Dar consulii aceştia ruşi nu făceau numai slujba asta; ci pe subt ascuns făceau fel de fel de zîzanii între locuitori, învăţându-i să urască tot mai mult pe Turci şi îndemnându-i să și lese căminurile și să se mute în ţara rusescă; şi alte multe lucruri, ce nu se cădea, făceau. Aşa; consulul rus din ţara Muntenescă, Lascarov, se purtă aşa ca şi cum ar fi fost el stăpînul ţărei; nesocotia pe domnitor, de mai marii ţării îşi bătea joc şi pretindea ca în sfatul ţării să iea parte şi dînsul. Cel din Iaşi, maiorul Salonski, îşi făcuse o gardă de dezertori din tote neamurile, cu care băgă lumea în spaimă; haimanalele lui umblau prin ţară şi luau cu sila pe locuitori sub cuvint că ar fi dezertori din armata rusescă (pote ţărani din cei ce făcuse greşala de s’au tocmit volintiri la Ruşi, pe vremea răsboiului, și acum Rușii ziceau că sunt soldaţi de-ai lor dezertori, şi-i ridicau cu sila, de sigur şi pe mulţi cărora nici prin gând nu le trecuse de volintirie); îi trimeteau — convoiuri întregi — peste Nistru, ca să împoporeze pustietăţile Rusie! Și dacă stăpînirea încerca să’i oprescă, haimanalele maiorului Salonski săriau cu bătaia la oamenii stăpînirii. Pe urmă au mai făcut Muscalii şi alt-ceva. De câtă-va vreme se băgă de semă că prin Moldova umblau mulţi bani falşi, şi nu se ştia de unde ies; dar apoi în ţara Muntenescă s’a dat de urma unuia, care desfăcea bani de aceia prefăcuţi, schimbându-i pe bani buni; calpuzanul acela fiind urmărit, a fugit în Moldova şi s’a ascuns în casa consulului rus. Domnul din Muntenia a cerut celui din Moldova să prindă şi să i-ldea pe calpuzan; domnul Moldovei l’a cerut consulului rus; dar consulul a răspuns că nu vrea să'l dea, că l-a luat el sub ocrotirea lui. Atunci domnul ţării, supărat din cale afară de atâta îndrăznelă a consulului rus, care ocrotia pe un aşa hoţ şi ticălos, a poruncit să-l ia cu sila din casa consulului; consulul s’a jăluit la stăpînii lui la împărăţia rusescă, iar acesta au arătat lucrul la împărăţia turcescă.

Domnul Moldovei a fost mazilit — adecă scos din Domnie — şi între pricini era şi aceea că a călcat casa consulului rus, ca să prindă pe falsificatorul de bani. Ruşii că luau cu sila sumedenie de locuitori de-i trimeteau ca pe vite peste Nistru, şi-şi făceau rîs şi batjocoră de țară şi de stăpînirea ei, şi dădeau ocrotire şi apărare unui hoţ şi şarlatan, tot ei strigau că li se face nedreptate şi cereau de la Turci pedepsirea domnului Moldove!. Turcii ca să nu strice pacea, le făceau mereu pe voe.

Tot atunci împerătesa Rusiei şi-a pus ochii pe o ţară nu departe de Crimeea, şi anume pe ţara Cerchejilor, ţară care şi aceea era era orecum sub ascultarea împărăţiei turceşti. Cerchejii se certau între ei. Muscalii s’au amestecat în certurile lor, întocmai cum făcuse şi cu Tătarii; prin bani au tras în partea lor pe unia, au băgat zîzania şi mai mult între ei, până când într’o bună zi au luat Ruşii şi acea ţară în stăpânire. Aşa făcuseră cu Cazacii, aşa cu Polonii, aşa cu Tătarii, aşa au făcut şi cu Cerchejii.

Vai de poporele cari au plecat urechea şi au dat ascultare şoptelor muscăleşti! Turcii n’au mai putut suferi ciuntirea împărăţiei lor bucată cu bucată; paharul răbdării era plin până sus. Măcar că simţiseră că de data asta aveau să se măsure cu două împărăţii, şi cu Rusia, şi cu Austria, s’au hotărît a încerca din nou sorta răsboiului; şi deci în ziua de 24 August 1787 — adecă acum o sută şase-spre-zece ani — au vestit lumei că iarăşi au răsboiu cu Muscalii, învinovăţind Turcii pe Ruşi de tote cele mai sus arătate şi de altele multe încă. Impărătesa Ecaterina— care asta aşteptă: ca Turcii să strige mai întâiu răsboiu —   a răspuns şi ea că «nu din voinţa nostră facem răsboiul, ci silită de răutatea duşmanilor noştri cari ne-au căutat certă». Par’că nu era limpede ca ziua, că ea căutase cărta cu luminarea!  Şi par’că nu răbdaseră şi Turcii atâtea încălcări! Dar când e vorba de pricine de răsboiu, nu prea se caută de-aprope de sunt drepte au ba.

Aşa dar iacă din nou răsboiul aprins.

Cu puţin înainte de răsboiu, Turcii au schimbat pe domnii din Moldova şi Muntenia, punând pe alţii, şi anume: pe Neculai Mavrogheni rînduit domn în Muntenia la 26 Martie 1786, iar în Bucureşti la scaunul domnesc a venit abia la 15 Maiu; în Moldova a fost rînduit Alexandru Ipsilante, care veni în Iaşi la Februarie 1787. Cum au ajuns la scaunele lor, amândoi domnii au şi început a se găti de răsboiu, c’aşa aveau poruncă de la împărăţia turcescă. Şi mai cu deadinsul se gătia de răsboiu domnul din ţara Muntenăscă, Neculai Mavrogheni-Vodă, căci era hotărît să rămână credincios împărăţiei turceşti; iar Alexandru Ipsilante din Moldova era plecat cu inima mai mult spre Nemţi, şi de aceea lăsă lucrul mai în slab cu gătirea; strîngea numai oreşi-ce proviant pentru ostea turcescă, aşa mai mult de amăgela ochilor, ca să nu-i oblicescă Turcii gîndul. Iar Mavrogheni-Vodă făcea mari şi cu deadinsul gătiri în vederea răsboiului.

La vre-o lună după ce s’a vestit răsboiul cu Ruşii, Mavrogheni-Vodă, ştiind că Grecii, şi mai ales preoţii şi călugării greci, îmbătaţi de Ruşi cu fumuri de împărăţie grecescă, propovăduiau duhul de răsvrătire împotriva împărăţiei Turcului, Mavrogheni-Vodă, zic, ştiind acestea, a dat poruncă să fie opriţi călugării de-a ieşi de prin mănăstiri, ca să nu vină în atingere cu norodul şi să-l turbure cu şopte şi momele despre Muscali.

Apoi, Mavrogheni-Vodă se puse pe muncă să-şi adune o oste de Români din ţară. Mulţi se arătau neîncrezători şi-şi băteau joc de planul acesta, zicănd că Românii nu pot fi soldaţi, nu cunosc mustra, şi, nedeprinşi cu regula ostăşăscă, au să dea bir cu fugiţii şi au să se împrăştie care încotro, când o ajunge trăba să se bată la răsboiu. Asta, pentru că de mult nu mai avusese ţara o oste românescă; ajunsese lucrul de credeau toţi că Românii nu mai pot fi buni de cât la plugărie şi la creşterea vitelor, iar la răsboiu nu. Şi de aceea luau în rîs planul lui Mavrogheni-Vodă cu oste de Români. De mirare este că Mavrogheni-Vodă, măcar că grec de neam, dar arătă atâta credinţă în vrednicia ostăşescă a Românului.  Şi nu s’a înşelat. Un boer trăitor pe acele timpuri, pe nume Pitarul Hristache, a scris Istoria Domniei lui Mavrogheni-Vodă în stihuri zicându-i: «Istoria faptelor lui Mavrogheni- Vodă...» Acest Pitar Hristache scrie despre ostea cea românescă, adunată de Mavrogheni, aşa:

«Iar pre Românii de ţară

«Ce-i strînsese dup'afară,

«După ce le făcu lefă,

«Îi mai puse la o trebă:

«Ca să înveţe şi mustra

«Să ştie să dea cu puşca.

«Apoi să stai să priveşti,

«Şi cu drag să pomeneşti

«De Românaşii voinici

«Încălţaţi tot cu opinci!

«Să te fi dat la o parte

«Să vecjî regule curate. . . .

«Cât erau de drăgălaşi

«Şi născuţi a fi puşcaşi!

«Se mira cine-i vedea

«Şi la ei gura căsca,

«Căci părea c’au fost Cătane

«De când au eşit din țole!

«De aşa mustră curată

«Se tot miră lumea totă,

«Cum mergeă peste câmpie

«Mândri şi cu veselie!

«Grecii ca nişte măgari

«Se mirau de opincari,

«Carii de când s’au născut

«Puşca ’n ochi nu au văzut,

«Pre cari îi credeau mişei

«Neslujindu-se cu ei,

«Căci când ei veneau în ţară

«Intrau cu omeni de-afară.

«Buni pentru ostăşie

«Nu credeau Români să fie.»

Ostea asta românescă se ridică la vre-o unspre-zece mii de omenî. După ce o învăţă regulele ostăşeşti, Mavrogheni-Vodă o trimise îa Focşani, ca să aţie calea Muscalilor, când>zece-mii de oameni. După ce o învăţă regulele ostăşeşti, Mavrogheni-Vodă o trimise îa Focşani, ca să aţie calea Muscalilor, când ar fi să pătrundă în ţara Muntenescă; porunci asemene ca şi toţi boerii ţării să se înarmeze şi să plece cu ostea la Focşani; şi au plecat; dar de la Buzău le-a poruncit Vodă să se întorcă înapoi, temându-se că boerii vor lăsa ostea şi se vor da cu Muscalii.

Totă iarna aceea din 1787 spre 1788 au petrecut-o în gătiri de răsboiu şi Turcii şi Ruşii şi Austriacii. împărăţia austriacă încă nu vestise răsboiul cu Turcia. Dar la 30 Ianuarie 1788 vesti că intră şi ea în răsboiu cu Turcii, de vreme ce este prietenă şi tovarăşă la tote cu împărăţia rusăscă.

Atunci Mavrogheni-Vodă îngriji şi la munţi pentru paza tare a hotarelor dinspre Ardĕl, căci eră înşirată oste nemţescă pe tot hotarul, începând de la marginea Dunărei, dinspre Serbia şi Banat, şi pe tot lungul munţilor Transilvaniei până în Bucovina; a fost mare greşală din partea împăratului Austriei că şi-a răsfirat oştirea pe aşa mare lungime de loc, de vreme ce, aşa răsfirată, nu era tare nicăeri; şi din pricina asta Turcii au biruit pe Nemţi în unele locuri. Odată cu vestirea răsboiului împărăţia austriacă a tipărit nişte «manifeste» — adică scrisori la obşte — în greceşte şi româneşte, sfătuind pe omeni să se unescă cu dînşii împotriva Turcilor; şi au cercat să le tracă şi să le împrăştie prin ţară. Mavrogheni Vodă a dat straşnică poruncă plăeşilor şi vătafilor lor —cari păzeau hotarul dinspre munţi —    să oprescă si să prindă acele scrisori, care — diceâ Vodă — «pric.nuesc înşelăciune la mulţî ticăloşi proşti de minte»; şi s’au prins multe scrisori de-acele trimiţendu-se la Domnie.

Apoi, tot atunci, Mavrogheni-Vodă scrise şi el scrisori de obşte către «toţi locuitorii ţării de prin sate şi oraşe» chemând la oste pe toţi acei ce ar putea şi ar vrea să porte arma. Şi fiind-că ostea românescă, pe care o învăţase regula ostăşescă, eră trimisă la Focşani, şi fiind-că din ceas în ceas Austriacii puteau să trecă munţii, a cerut şi de la Turci oste de ajutor; şi i s’a trimis câtă-va. În aceeaşi vreme sultanul turcesc, văzând pe Mavrogheni-Vodă că se arată aşa vrednic într’ale ostăşiei şi credincios împărăţiei turceşti, l-a numit comandant—sau, cum se zice la Turci, seraskier—peste tote oștile turceşti, atât din ţară cât şi peste cele de pe marginea Dunării dincolo, având sub porunca lui pe toţi paşii turci de prin cetăţile turceşti de pe malul drept al Dunării. Pe cât ştim, de când era împărăţia turcescă nu se pomenise ca un domn creştin să ajungă seraskier peste oşti turceşti; cinstea asta deosebită din partea Turcilor se da acum pentru întăiaş dată lui Mavfogheni Vodă, domnul ţării Munteneşti. Bucurându-se de aşa trecere la împărăţia Turcului, Mavrogheni-Vodă mai ceru ca nici o altă oste turcescă, ce ar merge împotriva Muscalilor, să nu trecă prin ţară, ca să nu o prade şi să nu o strice; şi i s’a făcut pe voe. Iar ostea turcescă ce i s’a trimis de ajutor, fiind sub porunca lui, o ţinea vodă straşnic în frîu, să nu facă niscai blestemăţii şi răutăţi locuitorilor, jăfuind şi asuprind, precum îi era obiceiul. Şi Pitarul Hristache scrie în Istoria faptelor lui Mavrogheni—de care pomenirăm—că eră o minune să vezi pe Turci tremurând de frica domnului ţării şi pe căpeteniile Turcilor cu barbele lor albe, omeni îmbătrâniţi tot în răsboie, stând smirna şi necrîcnind în faţa domnului Munteniei. Pe care Turc îl afla vodă făcând vr’un rău, acolo pe loc îl spânzura, în cât Turcii îi luase groza.  

Să lăsăm o clipă Muntenia şi să vedem ce se petrecea, în vremea asta, în Moldova. Cum s’a vestit răsboiul între Ruşi şi Turci, mai marele ostei ruseşti, Petru Romanţov — cel care fusese şi rîndul trecut — a scris Mitropolitului Moldovei (la 12 Noembre 1787),făgăduindu-i că pentru mîntuirea creştinilor de Turci va veni în curînd ajutor de la împărătesa Rusiei.» Cum vedem, începea cântecul vechiu.

Totă iarna aceea s’au purtat scrisori de acestea, prin mijlocirea unor popi ruşî, cari umblau ca iscdde; întrebau Ruşii ştiri despre dstea turcescă câtă eră şi ce drum aveâs’apuce. Scrisorile se purtaă cu mare taină, că erau câţi-vâ din fruntaşii ţării—învăţaţi minte din răsboiul trecut—care diceau că nu e bine>otă iarna aceea s-au purtat scrisori de acestea, prin mijlocirea unor popi ruşi, cari umblau ca iscode; întrebau Ruşii ştiri despre ostea turcescă câtă era şi ce drum avea s’apuce. Scrisorile se purtau cu mare taină, că erau câţi-va din fruntaşii ţării — învăţaţi minte din răsboiul trecut — care diceau că nu e bine să se dea ţara cu Muscaliî, căci înţelegeau că se primejduia forte.

În sfîrşit, la 18 Fevruarie 1788, împărătesa Ecaterina trimese, ca şi rîndul tredut, o scrisore la obşte — sau, cum am zis, un «manifest»— către norodul Moldovei. În acel «manifest» împărătesa zicea că «în tote răsboiele, ce tot-d’auna fără dreptate au deschis sultanii turceşti către Rusia,... n’au fost cugetul nostru numai de a birui pe vrăjmaş, ci a fost împreunat cu acea mare rîvnă a nostră spre a scote norodul cel credincios a lui Isus Hristos... din cel pătimitor.... jug al Turcilor»; asemenea şi în răsboiul de acum — zicea împărătesa mai departe — că tot pentru apărarea legei şi pentru fericirea locuitorilor Români face răsboiul; şi vestea locuitorilor că vor veni în curînd în Moldova ostaşii ruşi, cari — ziceă împărătesa — vor fi pentru a vostră apărare.... şi lăcuind cu voi vor fi fraţi ai voştri; urmările trecutului răsboiu încă sunt prospete în ţinerea minţii vostre; odihna vostră dintr'acea vreme au fost mai bună şi mai adevărată de cât aceea din zilele păcei; cu asemene orînduială şi dragoste vin şi acum la voi ostaşii - noştri»… »

(selecție)






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Constantin Mateescu/ Centrul Râmnicului

Pe vremuri, cînd vorbeai de Centrul Rîmnicului, te refereai la spaţiul închis de patru străzi, formînd o arie geometrică asemănătoare mai de...