Nicolae Manolescu - amintiri de copil în Râmnicul anilor '50: comorile de cunoaștere descoperite în Biblioteca noastră «raională»* și istoria simțită pe propria piele la moartea lui Stalin...

„Aşa am ajuns la Biblioteca publică din Râmnicu-Vâlcea…”

„ Foiletam fişierul bibliotecii şi simţeam cum mă apucă ameţeala.”

"Am părăsit biblioteca strămătusii mele, constatând că am citit toate cărţile. 

  Aveam nevoie de un spaţiu vital mai mare. Aşa am ajuns la Biblioteca publică din Râmnicu - Vâlcea, adăpostită în clădirea impunătoare a fostului tribunal. Deasupra frontonului central, zeiţa legată la ochi a justiţiei primise în mâna dreaptă făclia culturii. Mă interesa mai puţin în acel moment metamorfoza femeii de piatră şi nici treptele largi care conduceau spre coloanele înalte nu-mi reţineau atenţia. Descoperisem o comoară: numărul cărţilor menţionate în fişierul public îmi întrecea toate aşteptările. Aşa ceva nu mai văzusem. Am fost cuprins de o asemenea euforie, încât m-am hotărât pe loc să le citesc pe toate. Problema era cu ce să încep, în ce ordine să continuu, dacă nu era mai potrivit să citesc scriitori (şi, de ce nu, literaturi) în loc de opere şi, mai ales, cum să-mi planific bugetul de timp de care dispuneam. La şcoală nu puteam să renunţ, mai trebuia să şi dorm, o parte din timp se pierdea cu mâncatul. V-am mai spus că adoram să mă joc. Iată alt impediment serios. Am început prin a-mi cronometra timpul necesar lecturii: atâtea minute pagina, atâtea pagini pe oră. Citeam (citesc) relativ repede. Dar calculul pe care l-am făcut m-a speriat. Nu-mi ajungea o viaţă ca să-mi îndeplinesc proiectul chiar şi dacă n-aş fi făcut nimic altceva. Foiletam fişierul bibliotecii şi simţeam cum mă apucă ameţeala. 

  Doi ani mai târziu, la Sibiu, am descoperit alte biblioteci.   (p.89)

…………………………………

  Trebuie să mă întorc la anii în care mi-am făcut, cum se spune, veacul în Biblioteca publică din Râmnicu - Vâlcea. Puteam lua cărţi acasă. La început, primeam una, cel mult două, dar dumirindu-se una dintre bibliotecare - o femeie între două vârste, care îi cunoştea pe părinţii mei şi ştia ce se întâmplă cu ei - că le înapoiez cu promptitudine, a făcut o excepţie pentru cititorul nesăţios care eram şi mi-a permis să iau mai multe cărţi deodată. Plecam de fiecare dată cu braţele pline, mă refugiam în camera strămătuşii, uitând şi de şcoală, şi de masă, şi de somn (numai acolo, dacă rămâneam peste noapte, puteam citi cât pofteam), citind pe ruptele, pe nerăsuflate, ca un apucat. Niciodată de atunci n-am mai citit cu atâta febrilitate, ca şi când zilele ar fi intrat în sac. Am păţit ca micul Sartre când s-a ascuns ca să citească: dirigintele i-a semnalat bunicului absenţa mea prelungită de la şcoală. Până la urmă, bunicul iubindu-mă foarte mult şi bănuind ce învăţ la şcoală, nu s-a supărat prea tare. Dar, de lipsit, n-am mai putut lipsi. Certată a fost, în schimb, strămătuşa mea, care mă acoperise. Citeam aşadar tot. Fără sistem. Lecturile mele din adolescenţă n-au ascultat decât de capriciu. Şi, dacă am regretat ceva, în anii în care am devenit un cititor profesionist, tocmai acest capriciu a fost. O parte din farmecul primelor lecturi a constat în neprevăzutul lor. Farmecul s-a risipit, odată cu neprevăzutul. Şi a mai fost ceva:eterogenitatea lecturii. Am citit toată viaţa (nu doar în adolescenţă) cărţile de-a valma. Sărind de la una la alta. Mai multe în acelaşi timp.

  Printre cărţile luate de la Biblioteca publică din Râmnic şi, poate, în urma unor sugestii de la şcoală, s-au numărat câteva romane sovietice. Nu-mi amintesc decât câteva care nu-mi plăcuseră:"O pânză în depărtare" de V. Kataev, "Comandantul fortăreţei de zăpadă" de Arkadi Gaidar sau "Aşa s-a călit oţelul", celebrul roman al lui N. Ostrovski. În legătură cu acesta din urmă, am făcut una lată. La un concurs de literastură(Olimpiadele nu se reînmfiinţaseră încă), ni s-a cerut să-l comentăm. Am lăsat ostentativ foaia albă, deşi n-am îndrăznit să mă scol şi să plec înainte de scurgerea orelor regulamentare. Spre disperarea profesorului nosstru din clasa a VIII-a, Nicu Georgescu. Toţi contau pe mine, mai ales la romînă şi la germană, unde severul profesor Rudolf Renner îmi dăduse una din rarisimile note maxime. La germană nu era concurs, iar la română l-am ratat. N-a fost destul că m-am calificat în faza pe ţară la matematică, unde nu se aştepta nimeni. Problema era politică. Ostrovski era un autor sovietic şi cartea lui, un model. Discuţiile din şcoală în privinţa sancţiunii s-au prelungit, spre disperarea bunicului, care tocmai mă înfiase (ca să nu fiu obligat să declar că părinţii mei sunt unde sunt, adică la Canal şi la Pipera). Am scăpat până la urmă cu ridicarea dreptului (câştigat pe merit) de a merge la Bucureşti pentru faza finală de la matematică. (N-a fost să fie atunci. În vara care a urmat, am fost totuşi la Bucureşti să-mi întâlnesc mama, cu ocazia singurului „vorbitor" care ne-a fost comunicat în timp util, în doi ani şi jumătate.)

  Ceva mai mult m-au interesat „Tânăra gardă" de Alexandr Fadeev şi „Poveste unui om adevărat" de Boris Polevoi. ( p.96.)  

..............................................................

  Era seara târziu, se întunecase de ceva vreme, fiind iarnă, când s-a anunţat în sfârşit vestea cea mare: inima locatarului de la Kremlin încetase să mai bată. Toate comunicatele funerare comuniste aveau predilecţie pentru metafora cu inima, mai puţin pentru „locatarul de la Kremlin", care era o expresie a celor de la „Vocea Americii". Ţineam morţiş, nu ştiu de ce, să-mi fac vânt în oraş. Bunicul îşi avea rezervele lui în această privinţă. Aşa că m-a luat cu el în pivniţă, să scoatem nişte murături. Ca să vedeţi cât de lipsit de solemnitate se dovedea într-un moment ca acela! Şi-a tras pe el cojoacele, şi-a pus galoşii, am coborât. Culoarul care ducea spre pivniţă n-avea bec. Bunicul mi-a dat să ţin o lumânare aprinsă (nu pentru Stalin, dar pentru că nu vedea lacătul) şi, bodogănind, şi-a căutat cheia. Avea, ca şi cumnata lui, strămătuşa pe care o tot evoc, obiceiul să încuie de trei - patru ori fiecare uşă, ba să mai adauge şi un lacăt. Operaţiunea de descuiere era, din această cauză, foarte laborioasă. Printre bodogănelile lui am auzit cuvântul "pimniţă". Oltenismul acesta m-a mirat totdeauna la el, om cultivat (era avocat) şi care vorbea literar. El mi-a răsunat în urechi laolaltă cu zgomotul metalic al cheilor care nu nimereau broaştele. Ţineam într-o mână lumânarea şi în alta oala pregătită pentru murături. Aşteptarea începuse să mă agaseze.Fără să stau mult pe gânduri, am pus frumuşel oala şi lumânarea pe o poliţă şi am şters-o. M-am oprit din fugă doar când am ajuns pe bulevardul care cobora dinspre Monumentul Eroilor de pe dealul Capela către gară. Nu era cine ştie ce lume. Toţi trecătorii păreau grăbiţi şi preocupaţi, uitându-se în pământ. Sau, cel puţin, aşa mi se părea. De la un difuzor cocoţat pe un stâlp de telegraf, cum erau destule pe vremea aceea, chiar şi în casele fără radio, emana o muzică gravă şi apăsătoare. Eram teribil de impresionat. Făcusem piele de găină. A fost prima oară, cred, când am simţit pe pielea mea istoria. În dreptul gării, am văzut venind un tren. Pe botul locomotivei se lăfăia un uriaş portret al lui Stalin, cu chenar de doliu. În clipa aceea am înţeles că bunicul, rămas uitat în "pimniţă" cu murăturile lui cu tot, avusese perfectă dreptate să creadă că iubitul fiu, al lui, al meu, al tuturor, murise cu mult înainte de a fi anunţat. Altfel de unde să fi scos ceferiştii, într-un timp aşa de scurt, ditamai portretul şi să-l fi şi aburcat pe locomotivă?  (p. 98)

.....................................................................................................................................................

 Ţineam atât de mult să am aceste cărţi, încât mi-am propus să le împrumut de la o bibliotecă publică şi să nu le mai restitui. Norocul meu, de a nu cădea în patima hoţiei, a fost că nicio bibliotecă nu ţi le împrumuta pe toate odată şi nici nu puteai solicita o carte până nu dădeai înapoi alta. Ar fi fost nevoie de prea multe biblioteci ca să-mi iasă pasienţa. Cât despre furtul de cărţi, l-am socotit totdeauna nevinovat. Am spus-o, într-un rând, şi unor elevi, tot din Râmnic, veniţi cu profesorii lor cu tot la inaugurarea librăriei care poartă numele lui Virgil Ierunca. Era după 1989, fireşte. Directorul editurii „Humanitas”,  Gabriel Liiceanu, mă îndemnase să iau cuvântul şi neavând mare lucru de spus, le-am făcut elevilor recomandarea cu pricina. Când sărbătoarea s-a spart, rafturile erau goale. Şi azi, când îşi aduce aminte, Liiceanu mă ameninţă cu facturarea pagubelor.                 (p. 100)

Sursa: NICOLAE MANOLESCU - „VIAŢĂ ŞI CĂRŢI- Amintirile unui cititor de cursă lungă”, Piteşti, Editura "Paralela 45", 2009, 424 p.

Selecție realizată/ recomandată de poetul Felix Sima, la plecarea în veșnicie a reputatului critic literar, președintele Uniunii Scriitorilor din România.

Explicațile foto colaj afișate una câte una

_______

*La 1 noiembrie 1950, se înființează Biblioteca Centrală Regională Vâlcea, primul bibliotecar-şef al instituţiei fiind Eugen Ciorăscu; la 1 iulie 1952, instituţia îşi schimbă statutul devenind Biblioteca Centrală Raională Râmnicu Vâlcea, iar la 1 februarie 1968 devine Biblioteca Municipală. Ulterior, în 4 martie 1974, instituţia se transformă în Biblioteca Judeţeană Vâlcea.