Faceți căutări pe acest blog

14 feb. 2024

Felix Sima/ Cartea de la Mihăești documente și mărturii – 490 ani de la atestarea localității (2021)

«...o concisă, autentică şi emoţionantă istorie lirică a localităţii, deconspirându-l pe poetul de talent şi, deopotrivă, pe artistul Felix Sima, a cărui dragoste pentru glia natală este adâncă şi pioasă. În grila aceasta de percepţie – a lui şi a noastră – lucrarea putea să se numească la fel de bine, păstrându-se în limitele parafrazării, Cartea de la... San Mihăeşti!»

&&& (clic pentru mai multe poze cu explicații)

« Declaraţie pe propria-mi răspundere: Nu eu vorbesc despre versurile mele, ci ele vorbesc despre mine. Este un curaj să ieşi în lume cu o faptă, cu o strofă, cu o carte. Lumea te judecă, te estimează, te subminează sau te stimează. Preferam să rămân necântărit – dar fiecare are greutatea sa. Un gram de poezie, cât un fir de nisip, tot se va găsi în paginile mele... Iar dacă nu, facem din ele bărcuţe şi le punem pe râu. Vedeţi că aţi descoperit poezia din pagini de ape? Prin ele cer iertare celor pe care i-am necăjit, cu voia sau fără voia mea, ştiuţi sau neştiuţi. Mi-a revenit bunul-simţ. Plecase puţin cu sorcova. Scopul versurilor mai este să nu ne otrăvim reciproc în timpul acestei convenţii sociale care se numeşte VIAŢĂ: eu nu îţi dau ciuperci otrăvite, tu nu îmi dai ciuperci otrăvite. Am învăţat, prin ele, să şterg geamurile casei lui Anton Pann. Sunt plătit pentru aşa ceva? Nu! Însă plătim tot noi – cu viaţa.


Poţi să trăieşti din scrisul trăit când poezia este un loc pe care îl locuim. Stând cu poetul Dragoş Vrânceanu, pe la 1975, în bătătura casei sale de la Băbeni, în ograda cu pruni înfloriţi, i-am spus: „Noi locuim, pe drept, pământul unui poet de locuit”. Iar Domnia Sa mi-a răspuns: „Am atras atenţia domnului Marin Preda asupra volumului dumitale de poezii”. Deci, volumul meu de poezii a locuit o secundă în Marin Preda care a locuit cu prietenie în Dragoş Vrânceanu care a locuit în Eugenio Montale. Şi am alcătuit, astfel, o Casă Comună a Europei. Şi de atunci, dragă cititorule, în părul tău trist îmi adăpostesc ochii amari! Ne putem ajuta foarte greu unii pe alţii. Poate, doar, cu 7 vorbe, 7 mere, 7 ouă, 7 litri de vin. Din 7 în 7 zile sau din 7 în 7 ani. Şi se confirmă cât de singuri suntem, iar pentru a reuşi ne trebuie forţă şi tenacitate. Curaj şi speranţă. Iar pentru acestea – se atribuie chiar Premiul Oscar. Oscar Wilde, desigur, un alt prieten al nostru din copilărie.

În prezent, pentru a nu mă-ndepărta prea mult de locurile natale, singurii mei prieteni sunt cei 100 de pruni pe care i-am plantat acum 7 ani şi le aştept, de fiecare dată, roada coaptă. Vara mă culc sub ei. Trifoiul este mare, coasa se aude pe aproape, iar eu, în vis, mă mut din calea ei. Aşa cum vrem întotdeauna să plecăm din calea morţii. Însă – degeaba. Ne găseşte când doreşte. Totul este să nu murim cu zile – după cum mai vorbeam noi odată.

Am regretat, o vreme, că nu am fost învăţător în satul natal. Credeam că aș fi putut aprinde beculeţe în creieraşul fraged al copiilor ce stau ciorchine pe lângă sobă, iarna să se încălzească pe lăbuţe iar vara – să se răcorească pe spinare. Aş fi ieşit cu ei la pădure, în fiecare anotimp, ca să simţim, la faţa locului, mireasma, vârsta, seva, ramura uscată. Dar – mai ai timp să te bucuri de ceva? Mai ai timp să visezi? / Mai ai timp să te întristezi? Abia ai timp să fii maşină de executat, căci tobele bubuie pe toate lungimile de undă, smoala clocoteşte pe peretele din dreapta al pridvorului, joagărele au intrat în păduri, unde şi noi trăim – şi ne temem că ne vor despica inimile şi trunchiurile pe din două! Dar de ce ne mai temem când, la urma urmei, acesta ne va fi viitorul şi sfârşitul în timpul scurt ce trece, ne petrece, ne cerne şi ne discerne, ne bântuie, ne mântuie. Până atunci – să mai citim, să cântărim, să mai iubim, să ameţim, să fiţi, să fim...

Se strâng în universul particular al fiecărui individ milioane de stele cu milioane de chipuri pe care nu le poţi observa decât cu un instrument special de lucru, instrument care, în cazul nostru, se numeşte: POEZIA – căreia i-am compus cu dragoste acest text ce prefigurează, izvorând şi curgând, toate capitolele mele de versuri: Îţi cunoaşte bine glasul,/ Apa vieţii dumisale/ Îţi cunoaşte bine rostul,/ Tot prin viaţa noastră-şi pierde.../ Cântă sus, în vârful casei,/ Stă acolo sus şi cântă/ Precum cântă-n gândul nostru,/ Despre ce avem de zis./ Învăţată de la soare,/ Este tot ce pot să spun/ De la firu-nalt şi verde,/ Despre ea. Oral şi-n scris...» Clic pentru descărcare/ lectură în PDF


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Constantin Mateescu/ Centrul Râmnicului

Pe vremuri, cînd vorbeai de Centrul Rîmnicului, te refereai la spaţiul închis de patru străzi, formînd o arie geometrică asemănătoare mai de...