Selecţia noastră a avut în vedere ilustrarea temei de la primele m anifestări ale scriitorului pînă la cele mai cunoscute titluri din creaţia sa. într-o primă secţiune au fost cuprinse scrierile din anii 1919—1922, ce transfigurează experienţa directă de front a lui Gib. Mihăescu, combatant la Mărăşeşti şi Muncel, în 1917: Linia întîi, Soldatul Nistor, Cel din urmă cîrd, Cei din urmă, Eroilor: lauri, Soarele, cărora le-am alăturat alte texte mai puţin cunoscute: Rătăciţi, rămasă în paginile revistei ,,Hiena” din 1920 şi Bordeiul din rezervă, apărută în revista „Manuscriptum”, în 1975.
Reluarea temei şi amplificarea acesteia în formula literară
specifică scriitorului este ilustrată prin nuvelele: Vedenia şi Troiţa,
care l-au consacrat printre maeştrii genului, Poarta de fier, Plecarea.
Am inclus în acest sector şi schiţa Domnul aghiotant — nepublicată pînă
acum în niciun volum de la apariţia ei în revista „Secolul”, în 1932.
Capitolul dedicat în volumul de faţă publicisticii lui Gib.
Mihăescu pe această temă prezintă o viziune mai puţin literaturizată asupra
războiului, luarea de poziţie mai directă în legătură cu problematica şi
consecinţele sale sociale, politice şi morale din epoca postbelică. Articolele,
apărute între 1920—1932 în presa vremii, se alătură ciclului clului de război
din proza scriitorului, ca o continuare a ideilor din aceste scrieri, ca un
argument al unităţii creaţiei sale. Semnăturile, mai ales în prima perioadă, au
variat între numele sau iniţialele autorului ori pseudonimele: Alfa, G.
Stegaru.
Reproducerea textelor a fost făcută după ultimele ediţii
apărute, iar pentru cele netipărite pînă acum în volume şi pentru sectorul de
publicistică am folosit ziarele sau revistele la care a colaborat scriitorul.
Schiţele, nuvelele şi articolele au fost ordonate după
criteriul cronologic. La sfîrşitul fiecărei piese s-a indicat data primei
apariţii.
Transcrierea textelor s-a efectuat conform regulilor
ortografiei actuale. Am păstrat formele de genitiv în ei — frecvent
întîlnite — alături de genitivul în ii. Am adoptat formele curente în
cuvinte ca: aceiaşi, iarăşi, totuşi, dar am menţinut forme ca:
peisagiu, personagiu sau unele dublete: care / cari, sunt / sînt.
Am respectat regionalisme de tipul: părete etc. Greşelile evidente de
tipar au fost înlăturate tacit. Parantezele drepte indică lecţiunile lipsă
deduse din context.»
D.C. (Ediție îngrijită, studiu și note de Diana Cristev)»
&&&
Linia Întâi
Înaintam greoi, unul cîte unul, tăcuţi şi înfioraţi. Cărăruşa
strîmtă pe care coboram şerpuia capricios printre copacii tineri, deşi ca
peria. O lună învăluită de slabe perdele de ceaţă umplea cuprinsul cu fantasme.
Spre a nu fi perfect deplină, liniştea era întreruptă doar de răzleţe
împuşcături depărtate şi de zăngănitul ritmat al baionetelor noastre. În faţă,
de după culmea dealului, pe care aveam să-l urcăm în curînd, răsăreau la
intervale dese rachete strălucitoare ca nişte bulgări de foc, pe care mîini
nevăzute le aruncau spre noi. Uneori erau atit de multe că păreau un roi de
scîntei uriaşe, ce forfotesc deasupra nicovalei unor ciclopi în plin lucru. De
bună seamă inamicul simţise că vom face schimb pe front. Lucrul acesta nu ne
prea plăcea; mai ales mie, care intram pe linie pentru întiia oară. Ştiam că-i
prăpăd să te prindă artileria duşmană pe drum spre tranşee. Mai ales prin văi.
Şi noi tocmai coboram în vale.
O temere supărătoare ni se furişă în suflet: teama veşnică a
infanteristului de tunul laş şi depărtat, în contra căruia baioneta e fără
putere. Mergeam totuşi înainte, mînaţi de acel resort nevăzut şi puternic al
supunerii oarbe. Smocuri de răchiţi ne plesneau feţele, buturugi putrezite
trosneau sub picioare, ne împiedecau drumul.
Deodată şovăirăm! O bubuitură depărtată, apoi, aproape
imediat, o fluierătură prelungă, cobitoare. La urmă, un zgomot puternic, ceva
asemuitor unui teanc mare de vase prăbuşindu-se la pămînt. Se spărsese departe.
Totuşi văile clocotiră şi ecoul se repetă.
Aşteptarăm cîtva. Eram rău adăpostiţi şi aci nu-i vorbă,
totuşi eram mai feriţi ca-n fundul văii.
Dar pornirăm din nou; nu era ceea ce ne aşteptam.
Tăiarăm un drum de care, ne înfundarăm într-o infinitate de
vîlcele şi văgăuni, ne pierdurăm unii de alţii, ne regăsirăm pe urmă, făcurăm
un mic popas într-un loc ferit, lîngă adăpostul maiorului, şi începurăm în
sfîrşit urcuşul spre linie.
De astă dată mergeam cu o deosebită grijă. Dealul lin,
nespus de lin, era sterp aproape; cîte un tufiş singuratic arunca în vale umbre
ciudate. Copaci rupţi de la mijloc sau chiar de la rădăcină desemnau pe fondul
palid al zării închipuiri caraghioase. În aer plutea duhoarea nesuferită de
cadavru. Pămîntul gălbejit era ciuruit de obuze. Gropi mari, gropi mijlocii,
gropi mici, gropi fioroase ca nişte guri larg căscate de monştri puşi la pîndă
îţi vorbeau cu m utism ul lor lugubru grozava poveste a războiului.
Aveam impresia chiar că străbatem un ţinut necunoscut,
bizar, dintr-o altă lume, dintr-o planetă moartă. O închipuire îndărătnică se
încăpăţîna să facă apropieri izbitoare cu diferite aspecte lunare, pe care le
contemplam altădată la telescop.
Şi-n peisagiul acesta hibrid, în lum ina rece, translucidă,
neprietenoasă, noi mergeam spre necunoscut, uşor, atît de uşor că păream
fantome. Soldaţii ţineau baionetele strîns totuşi atingeri neprevăzute de arm e
şi unelte produceai plîngătoare accente metalice. O adiere potolită învenina şi
mai mult văzduhul ciumat; un susur de frunze, veştejit înainte de vreme, ne
şoptea într-un grai neînţeles profeţi de moarte...
Dealul deveni deodată mai repede; gropile începură si se
rărească, pentru a dispărea cu totul la un moment dat eram pe contrapantă.
În curînd intrarăm în tufişuri. Şi după cîtăva vreme n<
odihneam la postul comandantului de companie.
Soldaţii se lăsară greoi la pămînt. Stăteau aproape toţ cu
faţa în sus, trîntiţi pe raniţe. Şuşoteau. Unul oftă. Cîţiva rîseră. Un sergent
aruncă o glumă în surdină; un soldat î ripostă numaidecît. Erau din cei care
mai văzuseră frontul Cei tineri trăgeau atenţi cu urechea; nedumeriţi, păreai
că adulmecă curaj din sporovăială fîrtaţilor vechi.
După o jumătate de ceas începu schimbul.
O luai cu plutonul în jum ătate la dreapta. Alergam grupuri,
grupuri. îndoiţi din şale, de la un tufiş la altul. Deasupra bîzîiau gloanţe.
Întrarăm intr-o frîntură de şanţ în zigzag. Ne înghesuirăm
acolo cu toţii, in aşteptare. De-acolo îmi împărţii oamenii, mască cu mască,
căci de tranşee nici pomeneală. Schimbul se petrecu în linişte. Pe urm ă luai
şi eu loc în groapa comandantului de pluton.
— Bine, domnule. întrebai pe ofiţerul pe care-l înlocuiam.
Asta-i linia întîi? Nici tranşee, nici nimic, ce naiba?
— Las' că le faceţi dumneavoastră!
Privii în dreapta şi-n stînga. Din cinci în cinci paşi,
gropi lunguieţe: măştile. Soldaţii stăteau pe brânci, cu armele gata. Primiseră
din vreme instrucţii: măştile trebuiau împreunate spre a fi transform ate în
tranşeu.
— Dar inamicul ? întrebai din nou pe înlocuitul gata de
plecare.
Drept răspuns. îmi arătă cu mîna, în lumina nesigură, o
dungă neagră şi cotită, ce se desfăşura în faţă, paralel cu a noastră. Nu părea
departe; vreo şaptezeci de metri.
Rămas singur, privii m ultă vreme linia cea neagră. Din cînd
în cînd, de-acolo, de la duşman, veneau zgomote înfundate. Lucrau şi ei
probabil!
Îmi aţintii urechea. Prinsei, sau mi se păru că prind,
sunete distincte; lovituri de mai, o scîrţîială ciudată. Într-un rind crezui că
surprind voci omeneşti, dar încete, atît de încete că păreau venite din
mormânt.
Dădui citeva ordine şi mă trîntii în fundul gropii.
Un ceas să fi trecut, cînd deodată o ploaie de rachete mă
făcu să sar în picioare; o grindină de împuşcături se dezlănţuise ca din senin.
Apoi, în corul acela infernal, ce începuse, tunurile îşi făcură la timp
intrarea lor de başi greoi. Mitralierele ţăcăneau grăbite, ca nişte cumetre gureșe,
puse pe sfadă, grenadele armonizând tum ultul cu sunetul lor de tobă mare. Doar
trăsnetele minelor însemnau disonanţe supărătoare în ansamblul de darabane pe
diferite tonuri. În curînd însă se amestecară cu totul; nu se mai distingeau
unele de altele. Era un huiet infernal, fără de început şi sfîrşit.
Furtuna pornise de la nemţi; îi aşteptam deci să înainteze.
Totuşi nu se grăbeau.
Scrutam întunericul cu priviri încordate. Orice tufă care se
mişca părea un duşman ce se tîrăşte. Şi pe loc zeci de împuşcături se abăteau
la rădăcina ei.
Dar inamicul nu venea deloc. Şi lucru ciudat, hărmălaia
începuse a se potoli. Ce să fi fost atunci ? Desigur ceea ce bănuisem la
început: vroise să ne surprindă asupra schimbului. Dar greşiseră socotelile.
Ultimele împuşcături părură parcă un joc de copii. Un
soldat, lîngă mine, ţinea morţiş să fie cel din urmă. Aşteptă deci ca să
contenească ceilalţi şi trase aşa, într-o doară, spre inamic, fără să
ţintească. Pe urmă, satisfăcut, puse arma alături şi apucă lopata. Dar tocmai
atunci, de undeva, altul, mînat poate de aceeaşi ambiţie, nu se lăsă mai prejos
şi-i zise şi el. Oşteanul înjură înciudat printre dinţi, aruncă o brazdă de pămînt
în faţă. lăsă unealta, puse din nou mîna pe arm ă şi trase înfuriat un foc în
sus. Apoi rămase vreo cîteva minute cu arma în mînă, hotărît să nu cedeze
deloc. Abia într-un tîrziu, văzînd că nu i se răspunde din nici o parte, puse
puşca alături şi se apucă harnic de lucru.
În tăcerea nopţii, cazmalele şi tîrnăcoapele active îţi
mîngîiau urechile ţiuinde încă de huietul năprasnic care trecuse. Văzduhul se
răcorise; mirosul de cadavre, cari nu se vedeau încă, dar cari trebuiau să fie
în număr mare între cele două linii, se amestecase în mirosul de artificii al
explozibilelor sparte; luna era şi mai nelămurită în înălţimi şi lumina ei
searbădă se făcuse atît de nesigură, ca şi cînd ar fi fost produsă de
reflexurile bizare ale unui foc de vrăjitor.
În schimb sunetele deveniseră de o claritate uimitoare; se
distingeau perfect ciocăniturile în tabăra vrăjmaşe; arar se auzea cîte o larm
ă ciudată, aşa ca şi cînd s-ar fi sfădit cineva.
Într-un rînd mi se păru că e o cearta în toată regula.
Zgomotul provenea cam din faţa mea. Încordai ochii.
— Domnu ilev, vedeţi ? mă-ntrebă soldatul de-alături.
— Nu văd nimic, Voican!
— Uiti, drept în faţa noastră, da mai la dreapta!
— Nu văd nimic.
— Uiti, domnu ilev, und’îndrept eu ţeava puştii, ceva alb.
— De unde să ştiu eu, unde îndrepţi tu... Nu sfîrşii fraza,
căci văzui într-adevăr ceva alb: Văd ceva alb.
— Care mişcă...
— Parcă.
— He, păi d-acolo vine huidui. Parcă s-ar certa...
Nu răspunsei. Tăcurăm cîtva amîndoi. Larma creştea încontinuu.
Apoi deodată pata albă se mări, repezindu-se spre noi. Ca la zece paşi de locul
unde pornise, se opri brusc şi se înjumătăţi din nou. Zgomotul contenise odată
cu prima mişcare a petei. Toate acestea se petrecură cu o iuţeală de fulger.
— Ai văzut, domn ilev ?
— Văzut!
— Ai înţeles?
— Tu ce crezi?
— Eu cred că au vrut să trim eată pe neamţ înainte, să sape
ceva, vreun post de ascultare...
— Ei şi?
— Şi neamţul n-a vrut... şi s-au sfădit şi i-au dat brînci.
-— Ei şi ?
— N-ai văzut că au tăcut pe loc, cît a zbughit-o ăla?
Raţionamentul părea just. Cu urechea ascultam şoaptele lui
Voican. cu ochiul fixam pata albă. Părea că se agită pe loc.
— Auzi, domn ilev?
— Aud!
Se auzeau, într-adevăr, lovituri de tîrnăcop; se putea distinge
uşor apropierea lor. Soldatul judecase drept.
— Domn ilev, trag?
— Trage!
Asta i-o spusei aşa, într-o doară. Ştiam că-i cel mai bun
ochitor din pluton, dar, în lumina aceea fantastică, era greu de vizat o ţintă.
Soldatul se încleşta pe armă; îşi schimbă de cîteva ori
poziţia pînă să se hotărască. Îl observam doar cu coada ochiului, căci
continuam să fixez pata. În sfîrşit detunătura porni... Un moment de aşteptare
încordată... Apoi un urlet jalnic, un urlet ca de animal izbit de moarte sfîşie
deodată acea linişte ciudată. Şi cîteva vorbe, cîteva strigăte, pe cari nu le
voi uita niciodată:
— Îhîî... mă omorîrăţi, mă taică, mă....
La început mi s-a părut că visez. Şi totuşi vorbele ţipate
îmi răsunau clar în ureche. Fuseseră atît de distinct rostite, că nu mai
încăpea nici o îndoială; era desigur vreun sărman moşneag de prin Muncel sau
din împrejurimi, adus cu forţa la lucru de tranşee.
Nu era nimic de mirat!
Un inamic ca al nostru recurgea adesea la astfel de procedee;
birourile de informaţii de pe front remarcaseră demult acest lucru.
Nemernicii!
Un val de sînge îmi năvăli furios în obraji; pumnii mi se
strînseră instinctiv.
Apoi, deodată, o jale amarnică îmi năpădi sufletul; şi
ochii, auzul îşi concentrară din nou puterile asupra locului aceluia blestemat.
Vroiam să surprind vreo mişcare, vreun vaiet, un strigăt. Fusese poate doar
rănit!
Dar pata rămînea nemişcată şi albul ei încrem enit în noapte
îmi dădea impresia unei pietre funerare, un semn răzleţ, pe-un mormînt părăsit.
Şi, nu ştiu cum, dar îmi veni atunci aşa, deodată, ca un
necaz pe unchiaş. De ce se îndărătnicise atîta, de ce se rugase zadarnic de
vrăjmaşi? De bună seamă, de nu se opunea deloc, de se tîra pe pămînt cu grije,
nu făcea zgomot, nu ne atrăgea atenţia. Ştia doar că orice ar fi spus, oricît
s-ar fi codit, era în van! Or, poate, în momentele acelea, îşi adusese aminte
de-o biată băbătie mititică încovoiată din şale şi de vreo fetişcană vioaie, cu
ochii înceţoşaţi, şuşotîndu-şi una alteia cu grije, cotrobăind amîndouă prin
camera lor strimtă, slab luminată de candela de la icoane, făcîndu-şi de lucru
în aşteptarea zorilor şi a reîntoarcerii lui.
Bietele femei! Cu ce nerăbdare l-or adăsta ele mîine şi ce
veste groaznică le va veni în loc!
Căutam să reproduc în minte scena aceasta sfîşietoare, cînd.
pe neaşteptate, gîndurile mi se opriră speriate asupra unei posibilităţi
înfiorătoare, de necrezut. Dacă bătrînul tocmai căuta să explice călăilor de
vreun fecior chipeş, ce-l avea dincoace, printre ai noştri, gata să fulgere pe
oricine ar îndrăzni să înainteze dinspre duşman.
Cruzimea ideii acesteia teribile începu să mă frămînta cu o
înverşunare de nedescris.
În curînd, însă, un scîncet dureros mă trezi din gînduri.
Întorsei ochii alături spre Voican.
— Ei ce e ? Nu lucrezi?
— Vai de capul meu, domle ilev. Făcui moarte de rumân, gemu
el drept răspuns, fără să ridice capul din pămînt.
Mă lăsai în fundul măştii pe-un sac de cartuşe.
Şi-n lumina aceea stranie, care începea să se spălăcească.
multă vreme îmi pluti dinaintea ochilor icoana îndurerată a
unui bătrîn
izbit de moarte, în straie albe, pătate de sînge, cu
barba înroşită, cu ochii m ăriţi de groază, pe în
tina cărora se stingea cea din urmă imagine întipărită gestul ucigaş al copilului său însuşi.
(„Luceafărul“, Bucureşti, X IV , nr. 3— 4, 15 februarie
1919, pp. 70—73)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu