Dacă nu ar fi existat regimul comunist, Dumitru Guşetoiu ar fi rămas în amintirea noastră ca unul dintre cei mai renumiţi profesori de istorie din ţară şi ca autorul celei mai bune metodici de istorie din perioada interbelică. Guşetoiu a fost un profesor atât de renumit, încât chiar Nicolae Iorga a insistat să-i fie asistent. Instaurarea regimului comunist i-a frânt însă destinul şi a făcut din activitatea lui profesională şi politică motive de a deveni un „caz” al Securităţii.
Povestea lui Dumitru Guşetoiu este exemplară pentru soarta intelectualului român de după 23 august 1944:
„Dumitru Guşetoiu, născut la 11 aprilie 1896 la Băileşti-Dolj, fiul lui Constantin şi Elena, a fost între 1940-1944 preşedintele organizaţiei P.N.Ţ.- Maniu din oraşul Râmnicu Vâlcea. A fost şi membru al Comisiei Judeţene al P.N.Ţ. şi responsabil al sectorului Bujoreni – Muiereasca. În partidul lui Maniu intrase în 1930”.
Această formulă succintă de prezentare se repetă obsesiv în toate dosarele Securităţii, pentru perioada 1947 – 1989, care îl priveau pe profesor. Ceea ce conta la acest om, pentru Securitate, era doar faptul de a fi făcut parte dintr-un partid „burghezo-moşieresc”, partid care a reprezentat mult timp adversarul politic cel mai important pe care l-a avut P.C.R., după 23 august 1944, dată de la care România a intrat în orbita comunismului sovietic.
Înainte de a deveni ţărănist, profesorul Guşetoiu a făcut, pentru scurt timp, între anii 1930-1932, politica P.N.L. – Gheorghe Brătianu, ca mulţi alţi istorici, fascinaţi de personalitatea preşedintelui acestui partid. Datorită deselor vizite făcute în judeţ, atât de profesorul C. C. Giurescu, preşedintele de onoare al organizaţiei vâlcene, cât şi de Gheorghe Brătianu însuşi, organizaţia judeţeană Vâlcea a P.N.L. – Gheorghe Brătianu era foarte activă, reuşind să înscrie în rândurile sale personalităţi cunoscute în judeţ, nu doar pe profesorul Dumitru Guşetoiu, ci şi pe Gheorghe Bobei, profesor de limba şi literatura română, mare folclorist, rapsod şi poet.[1]
Remarcabil profesor de istorie, cu catedra la Liceul „Alexandru Lahovari” din Râmnicu Vâlcea (1934-1937, 1942-1948), al cărui director a şi fost între anii 1944-1946; profesorul Guşetoiu publicase în 1936 o remarcabilă carte de istorie numită „Probleme de istorie naţională. 1. Dovezi despre originea poporului român. 2. Drepturile noastre asupra teritoriilor ce ocupăm”[2], iar în 1937 o lucrare de metodică a istoriei foarte apreciată în ţară : „Metodica istoriei în şcoala secundară”.[3]
În „Probleme de istorie”, profesorul scrisese, desigur, şi despre drepturile românilor asupra Basarabiei. De altfel, Guşetoiu a fost contemporan cu evenimentele anilor 1918-1934, când relaţiile dintre România şi URSS au fost întrerupte, existând însă numeroase fricţiuni diplomatice între cele două ţări. Cartea pe care a scris-o profesorul, în 1936, trebuia luată ca un avertisment la potenţialul pericol pe care îl reprezenta, încă, vecinul nostru de la Est. Autorul era un prea bun cunoscător al istoriei şi un om mult prea lucid când, la puţin timp după reluarea relaţiior diplomatice dintre cele două ţări (1934), scria: „În 1934 Litvinov comisarul sovietelor de la afacerile externe, a recunoscut un fel de unire a Basarabiei cu România pe calea indirectă a definiţiei agresorului…Nu ne putem resemna cu aceste indirecte asigurări, cu atât mai mult cu cât trecutul ne stă mărturie clară despre bunăvoinţa rusească, iar azi există mulţi agresori pe care nimeni nu-i poate pedepsi, dacă victima agresiunii nu este în stare să se apere singură. Teza rusească (apartenenţa Basarabiei la URSS, n. n.) a existat şi poate apărea oricând, căci orice portiţă e deschisă pentru cel ce are interesul şi forţa de partea lui”[4] (s. n.). Profesorul scrie în continuare : „nu doar interesul nostru, ci şi interesul Europei a stabilit graniţa la Nistru. Plebiscit cerea ipocrizia bolşevică ? A fi acceptat această propunere, ar fi însemnat din parte-ne o îndoială iniţială asupra drepturilor noastre. Dar oare erau Sovietele aşa naive, să creadă că mirajul colectivismului rus hipnotizase până într-atâta simţurile populaţiei basarabene încât să nu simtă tragedia celor ce-şi luau lumea în cap, preferând moartea în apele Nistrului, sub gloanţele grănicerilor ruşi?”[5]
Profesorul Guşetoiu era deci om realizat profesional, respectat în ţară şi comunitatea în care trăia. Şi totuşi, pentru Securitate, Dumitru Guşetoiu a devenit un „caz”.[6] Motivele acestuia fapt au fost de fapt două: activitatea lui politică şi faptul că era un apreciat profesor de istorie, a cărui opinie conta pentru cei din jurul lui, fiind deci un autentic lider de opinie.
Povestea excursiei la Sibiu şi Cisnădie
Mutilarea României din 1940 a rănit profund pe profesorul de istorie Guşetoiu. În 1940, imediat după Diktatul de la Viena, profesorul ţine în faţa elevilor şi profesorilor de la Seminarul Teologic un discurs înflăcărat despre caracterul rasei latine a popoarelor europene, în care foarte fin atingea rasa germană, numind-o brutală şi abuzivă. Latinii erau în schimb, inteligenţi nativi, prietenoşi, loiali etc.
În primăvara anului 1942, împreună cu elevii clasei a VIII-a de la Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea, profesorul Guşetoiu realizează o excursie la Sibiu şi Cisnădie, adică în partea de Ardeal cedată Ungariei în urma Diktatului de la Viena, din 1940 ! Profesorul a creat în oraşul Sibiu o manifestare patriotică ad-hoc, în sensul retrocedării acestei părţi din Ardeal, patriei-mamă. În centrul oraşului, profesorul a ţinut o lecţie de istorie şi patriotism, iar apoi, împreună cu copiii au cântat cântece patriotice. La această manifestare spontană de patriotism au participat mii de români sibieni. Copiii vâlceni l-au secondat sincer şi cu mult entuziasm. Ulterior, în august 1972, la o întâlnire cu foştii elevi, participanţi la excursia din 1942, toată lumea a rememorat cu respect şi recunoştinţă acel moment unic de iubire de ţară.[7]
Cazul hărţilor de la Liceul Lahovari din Râmnicu Vâlcea
Perioada 1948-1956 este etapa de sovietizare intensă a societăţii româneşti. Sovietizarea a debutat de fapt imediat după venirea Armatei Roşii în România. Foarte repede încep să apară listele cu cărţile interzise. Primele două liste apar în februarie 1945 şi au 120 de titluri. Au mai urmat alte şase liste. Până la 1 august 1945, listele cărţilor scoase din circulaţie, conform legii nr. 364 din 2 mai, publicată în Monitorul Oficial nr.102 din 4 mai 1945 cuprindeau 616 titluri.[8] La Râmnicu-Vâlcea, cărţile puse la index sânt arse în cadrul unor procesiuni prezidate de reprezentantul sovietic al Comisiei Aliate de Control. Au fost patru asemenea procesiuni. Prima a avut loc la 30 octombrie 1945. Au fost arse circa 2.000 de cărţi. Procesul verbal a fost încheiat de către cenzorii Prefecturii, Ion Davidescu şi Vasile Pogăceanu. A doua serie a fost la 22 decembrie 1945, fiind arse doar câteva sute de cărţi, în prezenţa maiorului Telicico, delegatul Comisiei Aliate. A treia serie a fost la 26 ianuarie 1946, câteva mii de cărţi, în asistenţa aceluiaşi Telicico. Al patrulea rug de cărţi a fost aprins în aprilie 1946, când au fost arse câteva sute de cărţi în prezenţa maiorului de gardă Borisov, delegatul Comisiei Aliate, care ţinea locul maiorului Telicico. [9]
Pe rafturile bibliotecilor, rămase goale, au fost aduse în următoarele luni alte cărţi precum [10]:
- „Stângismul, boala copilăriei comunismului” – V.I.Lenin;
- „Despre marele ajutor acordat României de U.R.S.S.” – I. Chişinevski;
- „Contribuţia Rusiei în lupta pentru independenţă a poporului român” – Tudor Stoionovici;
- „Relaţiile lui Petru Rareş cu Rusia” – Tudor Stoionovici;
- „Relaţiile lui Mihai Viteazul cu Rusia” –Vasile Neagu;
- „Din legăturile bisericeşti româno-ruse altădată şi azi” – Gala Galaction;
- „Problema democraţiei în lumina marxismului” – Leonte Răutu;
- „Trădătorii” – V. Negoiţă;
- „Criminalii” – Natalia Scurtu;
- „Adevărul despre Iuliu Maniu” – Pompiliu Pop Mureşanu;
- „Secolul omului de jos” – Zaharia Stancu.
Cenzura s-a extins şi asupra spectacolelor de teatru şi a filmelor. „Orice piesă de teatru sau revistă jucate înainte de 1 martie 1945 trebuiau să fie supuse cenzurii” – scria într-o circulară directorul general al cenzurii N. D. Cocea.[11] Filmele care urmau să ruleze trebuiau prezentate cenzurii într-un tabel cu următoarea rubricatură : Subiectul/ Casa de unde a fost procurat/ Dacă are subtitluri româneşti/ Felul filmului/ Dare de seamă de felul cum sânt primite de public filmele.
Sovietizarea culturală a însemnat şi eliminarea… materialului didactic ce amintea de vechea istorie. Sânt înlăturate hărţile cu România Mare, deoarece acestea conţineau teritoriile ce fuseseră răpite de sovietici în 1940. Un caz celebru este cel al hărţilor de la liceul „Alexandru Lahovari” (pe atunci liceu de băieţi) din Râmnicu-Vâlcea.
Mai întâi, se cuvine o menţiune. Înainte de regimul comunist, Liceul „Alexandru Lahovari” din Râmnicu-Vâlcea era cel mai bun liceu din Oltenia. Cu el nu se putea compara decât liceul „Carol” din Craiova. La sfârşitul regimului Dej, însă, va ajunge pe ultimul loc pe regiunea Argeş, cu sub 50 % elevi promovaţi.
Conform Siguranţei „la liceul Lahovari exista un puternic centru reacţionar alimentat elevilor de către profesorii liceului”.[12] Aici, în 19 februarie 1946, au fost găsite, de către cei de la Siguranţă, cinci hărţi cu România Mare. Chemat la sediul Poliţiei din Râmnic, directorul Guşetoiu a dat o declaraţie în care spunea: „am primit dispoziţiile comisiei de armistiţiu cu privire la materialul didactic şi instructiv al şcoalei care trebuie retras din studiu pentru a nu fi interpretat propagandistic, dăunător bunelor raporturi cu URSS şi ceilalţi aliaţi. … Însă şcoala noastră, fostă local de spital şi ocupată mult timp de armată, n-a putut fi pusă la punct complet decât azi.” Materialele didactice declarate „subversive” erau :
Profesorii de istorie şi geografie, în frunte cu directorul Guşetoiu, au fost trimişi în judecată, la 28 februarie 1946. Cazul a fost totuşi clasat din lipsă de indicii penale.[13] Adevărul este că, în primii ani ai regimului comunist, profesorii au încercat un compromis: au acceptat să predea noile conţinuturi, dar au continuat să transmită elevilor, pe cale orală, atât cât s-a putut, din informaţiile trecute la index de comunişti. Profesorii erau încă dintre cei vechi.
Incidentul de la Orleşti
Pentru alegerile electorale din 1946, P.C.R a desfăşurat o campanie în adevărat stil american, pentru a avea un alibi întemeiat în fundamentarea celui mai mare fals electoral comis în istoria României, până la aceea dată.
Singura forţă care a încercat să ţină piept comuniştilor a fost P.N.Ţ. – Iuliu Maniu şi, destul de firav, şi liberalii brătienişti. Opoziţia a făcut în special propagandă de la om la om, aţâţând masele, mai ales împotriva partidului comunist. Cel mai des însă, comuniştii rupeau manifestele opoziţiei şi foloseau violenţa în dispersarea manifestaţiilor electorale adverse – cum a fost cazul de la 20 octombrie 1946, când au atacat echipele de agitatori naţional-ţărănişti din localitatea Orleştii de Jos.
La Orleşti-Vâlcea, la o manifestaţie ţărănistă de circa 300 de persoane, ţinută la casa şefului organizaţiei comunale maniste, Ion Cismăroiu, comuniştii au încercat să provoace dezordini. Un camion cu 5-6 agitatori comunişti, în frunte cu Nicolae Tuie, a încercat să-i oprească pe conducătorii ţărănişti ai judeţului (Alexandru Dumitrescu-Colteşti, Radu Livezeanu, Dumitru Guşetoiu, Gavrilă Dumitrescu). La Orleşti a ajuns, totuşi, majoritatea liderilor ţărănişti. Echipa Blocului a încercat atunci să spargă adunarea. Agitatorii comunişti veniseră, chipurile, pentru „popularizarea” secetei din Moldova, dar au proferat injurii la adresa conducătorilor naţional-ţărănişti.[14]
Furioşi, oamenii i-au luat la bătaie. Tuie şi un „ziarist” Petrescu au fost sechestraţi în locuinţa lui Cismăroiu. Conducătorii naţional-ţărănişti, care participaseră la întrunirea de la Orleşti, au fost ulterior anchetaţi de căpitanul Tatomir, venit de la Drăgăşani, arestaţi şi trimişi la Craiova pentru a fi cercetaţi de Parchetul Militar (desigur evenimentele au fost prezentate de autorităţile comuniste exact pe dos, agresori devenind maniştii!). Acestora le-au fost aduse următoarele acuzaţii: delictul contra bunelor relaţii internaţionale, delictul contra şefilor unui stat străin, insulta guvernului şi lovire gravă. Radu Livezeanu, lider marcant al organizaţiei judeţene, a fost singurul participant care a reuşit să se ascundă pentru a evita arestarea.[15] A fost condamnat totuşi la un an închisoare. În total au fost arestate 7 persoane şi a fost anunţată şi Comisia Aliată de Control.
Profesorul Guşetoiu este reţinut de Poliţie la 29 octombrie 1946 „pentru cercetări datorită agresiunii contra unei echipe B.P.D. la 20 octombrie 1946 la Orleşti” [16] Este arestat. În ziua de 29 octombrie 1946, însă, un grup format din 17 elevi ai clasei a VIII-a de la Liceul „Alexandru Lahovari” a intrat în curtea Legiunii de Jandarmi din Râmnicu Vâlcea şi a protestat vehement împotriva reţinerii profesorului. Elevii au fost cu greu trimişi acasă. Solidaritatea elevilor cu profesorul a fost, totuşi, foarte emoţionantă. Cu toate astea, şeful poliţiei vâlcene, Traian Diaconu, cere înlăturarea sa din învăţământ invocând mai multe motive: „înlăturarea steagurilor roşii ale comuniştilor, impunerea fiilor de comunişti la plata taxelor şcolare, păstrarea hărţilor cu România Mare” (refuzând să aplice decizia 18.222 din 12 octombrie 1944 a Ministerului Afacerilor Interne) – lucru care a dăunat raporturilor cu URSS”.[17] După câteva luni de detenţie, profesorul este eliberat. Dar nu pentru mult timp.
Detenţia şi „pactul cu diavolul”
Dumitru Guşetoiu este arestat din nou la 12 martie 1947, pe când ieşea de la Liceul Lahovari, unde era director, fără nici un motiv invocat, decât poate acela de a fi un potenţial complotist contra ordinii sociale instaurate de comunişti. Este drept, directorul liceului împiedicase, la 8 martie 1947, pe comuniştii Nicolae Păunescu, Emil Popa şi Gheorghe Negru să participe la o adunare sindicală în incinta şcolii aducând şi grave acuzaţii sindicatelor de tip comunist, făcând chiar afirmaţii de genul „guvernul a venit la conducere prin hoţii”.[18] Guşetoiu va fi eliberat, după zece luni de detenţie, la 15 ianuarie 1948.
Motivul real al arestării din martie 1947 nu era însă cel cu împiedicarea acţiunii sindicaliste comuniste. Profesorul Guşetoiu era de fapt şi el o victimă a acţiunii de „curăţire” politică din primăvara anului 1947 (martie - mai), când, în baza ordinelor 18.000 şi 50.000 / 1947 ale Ministerului de Interne, au căzut victime, în primul rând, membrii structurilor teritoriale ale partidelor istorice. A fost vizată atunci „decapitarea” garniturilor a doua şi a treia din partidele de opoziţie (preşedinţi de organizaţii judeţene, secretari şi membri ai comitetelor de conducere din judeţe), liantul dintre elita politică democratică şi masele populare. Eticheta primită de cei arestaţi era : „duşmani ai poporului” sau „duşmani de clasă”.[19]
La 1 decembrie 1947, pe când se afla la Aiud, după luni de anchete şi bătăi crunte, profesorul Guşetoiu acceptă să facă „pactul cu diavolul”. Scrie un „Memoriu” şefului Siguranţei oraşului Râmnicu Vâlcea, în care se dezice de viaţa lui politică anterioară. Să spicuim ceva din această scrisoare: „Întârzierea mea ca membru al unui partid absorbit ca doctrină şi mai ales ca tactică preşedintelui său Iuliu Maniu, opoziţionist şi negativist verificat încă de 20 de ani de viaţă politică, se datoreşte asigurării lui Ion Mihalache că va veni momentul realizării statului ţărănesc popular printr-o formulă de colaborare cu partidele noi ce reprezentau muncitorimea… Măsurile stupide, ca neparticiparea la lucrările parlamentului şi crearea unui sfat parlamentar al P.N.Ţ., declaraţiile către presa străină etc, au constituit un îndemn la învrăjbire civică, când era nevoie de calm şi solidaritate, şi au provocat guvernul să ia măsuri de ordine. Rezultatul ? Un formidabil faliment: cadrele în lagăre, partidul dizolvat, iar şefii, în cap cu preşedintele, condamnaţi într-un proces de răsunet infamant. … Îndemn pe ceilalţi membri ai fostului P.N.Ţ. să părăsească orice rezervă sau susceptibilităţi şi să se încadreze adevăratei democraţii creatoare a adevăratelor tipare de convieţuire socială”. După acest memoriu, Guşetoiu este totuşi nevoit să mai dea o declaraţie, într-o formulă prestabilită de Securitate. Ea arăta aşa: „Subsemnatul Dumitru Guşetoiu, profesor, fost internat politic în Penitenciarul Aiud, declar că mă stabilesc în oraşul Râmnicu-Vâlcea, Str. Regele Mihai 14, unde mă voi prezenta autorităţilor poliţieneşti pentru control. Mă desolidarizez definitiv de politica şi tactica fostului P.N.Ţ Maniu şi înţeleg a mă orienta politiceşte în vederea partidelor democratice progresiste de azi.” O scurtă explicaţie. Cei supravegheaţi de poliţie erau, de obicei, cei care înainte de 23 august 1944 făcuseră parte din partidele „burghezo-moşiereşti”. Aceştia trebuiau să se prezinte săptămânal la poliţie pentru aşa numita „flotaţie”– un fel de viză săptămânală pentru cei care erau consideraţi „duşmani ai poporului”, ca o dovadă că nu părăsiseră domiciliul care le fusese impus.
Guşetoiu este însă şantajat să devină informator al Securităţii în schimbul eliberării, care se petrece pe 15 ianuarie 1948. Profesorul a preferat însă să răspundă evaziv. În 1954, Securitatea îl considera însă „complet nesincer” în declaraţiile pe care era pus să le facă, motiv pentru care l-a „abandonat”. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a adeverit ulterior rudelor profesorului că Dumitru Guşetoiu nu a fost nici măcar un moment agent sau informator al Securităţii.
La 28 martie 1948 au loc alegerile parlamentare care se soldează cu victoria categorică a Frontului Democraţiei Populare. În Marea Adunare Naţională, F.D.P. obţine 405 mandate, P.N.L. (Bejan), 7 mandate, iar Partidul Ţărănesc Democrat – Lupu, 2 mandate. În ciuda acestor aparenţe, monopolul politic al partidului unic (P.M.R.) era total, deoarece aceste ultime două partide nu reprezentau o opoziţie reală, ci doar de propagandă, adevăraţii opozanţi fiind deja în spatele gratiilor, suportând regimul de exterminare al Gulagului românesc.
Aceste „alegeri” au fost ultimele din perioada comuniştilor în care aceştia au permis prezenţa a trei liste electorale. Ulterior, obsesia unanimităţii a înlăturat total această posibilitate. Alegerile din 1948 au avut, deci, un caracter de unicat, făcând trecerea de la vechiul regim politic la cel comunist. Făcând propagandă pentru P.Ţ.D. – Lupu, Dumitru Guşetoiu a făcut şi acum „greutăţi” autorităţilor, care în mod „preventiv” au vrut să-l aresteze. Profesorul dispare un timp de acasă. Securitatea îl considera „inteligent şi fanatic în credinţa lui de militant politic cu sentimente naţionalist şovine, capabil de a săvârşi acte de teroare împotriva actualei orânduiri de stat” [20]
Pedeapsa cu… pensia
Pentru a-l „linişti” pe profesor, Securitatea l-a ameninţat că nu îi va mai da pensie. Şi s-a ţinut de cuvânt. În 1948, Guşetoiu este dat afară din învăţământ. Şeful Siguranţei vâlcene, chestorul Nicolae Filip, a depus personal „eforturi” pentru ca „acest reacţionar să nu primească pensia de 8.200 lei, pensie strânsă cu sudoarea poporului care munceşte din zi şi până noapte ca el să stea şi să nu facă altceva decât să saboteze regimul nostru democrat de care este plătit”[21]. Formula găsită de chestorul Filip este de un cinism rar întâlnit.
Între anii 1948 – 1964, „fostul” profesor lucrează ca zilier, pe apucate, pentru a-şi putea întreţine familia, soţia şi doi copii. Timp de 16 ani, nu a primit nici un ban drept pensie. Între anii 1957-1958, încearcă să revină la catedră la şcoala de la Bistriţa-Vâlcii. Este însă repede îndepărtat în urma unui referat al Securităţii vâlcene, în care este considerat „reacţionar, bandit, duşman al clasei muncitoare”. De aceea a fost nevoit chiar să plece, timp de doi ani, în Ardeal, în raionul Târgu Secuiesc, din regiunea Braşov, unde a fost, fără cunoştiinţa autorităţilor, învăţător suplinitor. Este descoperit şi dat afară. În 1964, revine la Râmnicu-Vâlcea. Casa îi este percheziţionată şi i se confiscă multe cărţi şi reviste, inclusiv colecţia revistei „Curierul Muncii”, unde, sub pseudonim, publicase numeroase articole. În acel an primeşte şi pensie după o serie întreagă de intervenţii pe lângă Mihail Roşianu, fost învăţător vâlcean, dar care, datorită sprijinului dat lui Gheorghiu-Dej în evadarea din 1944, va deveni profesor universitar şi adjunct al ministrului Învăţământului, apoi, în mai multe rândui, ambasador.
Dumitru Guşetoiu a fost urmărit de Securitate până în 1989. Moare în 1990. Între anii 1947-1989, Securitatea a strâns zeci de volume despre acest „caz”. Din relatarea unei nepoate a profesorului, doamna Iulia Florescu-Guşetoiu, care a studiat cu migală dosarele numeroase ale unchiului ei, reiese că 166 de ofiţeri ai Securităţii au coordonat 224 de informatori care au urmărit tenace şi au dat relaţii despre profesorul Guşetoiu, în cei 42 de ani de urmărire „informativă” a Securităţii. Au fost informatori care au semnat peste 250 (!) de note informative, ceea ce dovedeşte foarte clar că a fi informator devenise aproape o „meserie”. Informatorii erau instruiţi periodic de către ofiţerii din serviciile de specialitate şi aveau cartoteci, fişe de cod şi un cod de arhivă, fiind evident, trecuţi şi pe statele de plată. Majoritatea „materialelor” sunt obţinute de la persoanele care au avut motive, mai mult sau mai puţin întemeiate, să nu-l agreeze pe profesor. În spatele notelor informative se poate ghici invidia unui coleg, ostilitatea unui vecin sau conflictele personale cu un prieten. Ofiţerul securist încuraja de altfel acest gen de delaţiune pentru a ajunge la informaţia „de interes operativ”. Dosarul de urmărire informativă (D.U.I.) este, de fapt, un inventar al slăbiciunilor de caracter ale individului, sau dimpotrivă, un inventar al calităţilor morale ale celui urmărit. Minciunile şi calomnia delatorilor nu deranjau pentru că însuşi regimul le promova. Regimul însuşi amesteca minciuna cu adevărul şi realitatea cu iluzia.[22]
Vorbele celebre ale profesorului „culese” de… Securitate
La Securitate s-au păstrat multe aprecieri savuroase ale profesorului, idei care arată în mod minunat starea de spirit a acestui om, dar şi ceea ce gândea, în general, populaţia despre anumite momente ale istoriei noastre comuniste. Astfel [23]:
- Despre destinderea realizată de Gheorghiu-Dej în 1964: „ăştia promovează o linie politică acum, pentru care noi am fost făcut vinovaţi acum 20 de ani. Gheorghiu-Dej a întors-o la timp şi asta contează ca un act istoric pentru care i se iartă toate”.
- De „Ziua Victoriei” 1966 – „azi sărbătorim Ziua Victoriei, a biruinţei comunismului împotriva imperialismului şi suntem bucuroşi că ne-a adus teroarea şi minciuna, sărăcia şi suferinţa”.
- Despre Ceauşescu, în timpul Congresului al X-lea P.C.R. (1969) –„Ceauşescu este reprezentantul acelei părţi din partid care crede că regimul comunist se poate face şi fără ruşi”.
- Despre vizita lui Nixon în România (1969): „Faptul că Nixon a fost primit aşa cum a fost primit dovedeşte că poporul român simte nevoia să se ştie sprijinit de o ţară mare ca America. Pe plan extern, politica partidului e bună şi are succes, dar pe plan intern nu”.
- Despre Mihail Roşianu, adjunctul ministrului învăţământului, fost învăţător ajuns prin merite politice profesor universitar: „Nu trebuie să ai doctorat, nici lucrări ca să fii profesor universitar. Tot ce contează este să fii al lor”.
- O glumă spusă de Dumitru Guşetoiu în 1982 – „Trecutul, Prezentul şi Viitorul stau de vorbă. Prezentul: Mi s-a urât cu atâtea cozi, îmbrânceli şi văicăreli că nu se găseşte carne, brânză etc. Trecutul: Ce sânt alea cozi? Viitorul: Dar ce este aia brânză ?”.
- Viaţa Nouă, nr. 3/ august-septembrie 1933, p. 1
- Dumitru Guşetoiu, Probleme de istorie naţională. 1. Dovezi despre originea poporului român. 2. Drepturile noastre asupra teritoriilor ce ocupăm, Ed. Anastasiu şi Petrescu, Râmnicu-Vâlcea, 1936
- Gheorghe Tănasă, Metodica predării [nvăţării istoriei [n şcoală, Ed. Spiru Haret, Iaşi, 1996, p.14
- Dumitru Guşetoiu, op. cit., p. 67-68
- Ibid,. p. 80
- Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (în continuare A.C.N.S.A.S.)., fond I 1007, vol. 1.2.3.4 şi I 1008, I 1016 şi I 960.
- Idem, vol 3, f. 23
- Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţionale, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 22/1945, f.9-152 (sunt enumerate toate cărţile interzise).
- Ibid., f. 148, 189, 222, 232 şi 237
- Idem, dos. 56/1947, f. 161
- Ibid., f. 102
- A.C.N.S.A.S., fond I 1016, f. 2
- Ibid, f. 8
- [14] Idem, fond I 4591/ vol. 10, f. 86-121
- Direcţia Judeţeană Argeş a Arhivelor Naţionale, fond Comitetul judeţean P.C.R. Argeş, dos 1/1946, f. 31, 33 ; vezi şi relatarea lui Radu Livezeanu, Scurtă privire asupra vieţii Organizaţiei Partidului Naţional Ţărănesc din judeţul Vâlcea între anii 1919-1998, Ed. Conphys, Rm. Vâlcea, 1999, p. 85-88. Relatarea incidentului apare şi în A.C.N.S.A.S., fond I 1016, f. 12-16
- A.C.N.S.A.S., fond I 1016, f.5
- Ibid, f. 8-9
- Ibid, f. 37
- Liviu Petre Niţu, Vieţi distruse. O statistică parţială, în Magazin istoric, nr. 5 / 2005, p. 56
- A.C.N.S.A.S, fond I 1008, f. 66
- Idem., fond I 1016, f. 97
- Mădălin Hodor, Ce nu cuprinde un dosar de Securitate, în Studii 1. C.N.S.A.S., Bucureşti, 2001, p. 57
- A.C.N.S.A.S., fond I 1007, vol 2, f. 27-30
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu