Dintre marii boieri care dispuneau la sfârşitul secolului al XV-lea de o putere economică superioară, îndeplinind roluri importante în viaţa politică şi culturală a Ţării Româneşti, sunt recunoscuţi Craioveştii[1]. Descendenţi ai unei vechi familii româneşti, înscrise în istoria ţării prin ataşamentul faţă de voievozii Litovoi (1247-1279) şi Basarab I (1310-1352) în eforturile lor pentru întemeierea Ţării Româneşti, ei s-au evidenţiat în luptele purtate după anul 1279[2], când s-au intensificat tendinţele formaţiunilor politice româneşti din dreapta Oltului de a înlătura suzeranitatea maghiară.
Strămoşii boierilor Craioveşti s-au implicat şi în luptele pentru independenţa Ţării Româneşti, purtate de Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi Dan al II-lea (1420-1431), iar urmaşii lor s-au afirmat definitiv în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi în prima din a celui următor, datorită activităţilor desfăşurate în viaţa politică, socială şi culturală, apoi secole de-a rândul prin voievozii ridicaţi pe tronul ţării, recunoscuţi ca apărători devotaţi ai pământului străbun, ctitori de locaşuri sfinte, promotori ai culturii şi protectori ai artelor[3].
Cel mai vechi strămoş al boierilor Craioveşti, cunoscut documentar, este paharnicul Barbu, menţionat într-un hrisov emis la 25 iunie 1436 de voievodul Alexandru I Aldea (1431-1436)[4]. Inteligent şi activ, Barbu slujeşte cu devotament, atât pe domn cât şi puternica familie a boierului Albu, la propunerea căruia, voievodul donează paharnicului o serie de moşii, printre care Strehaia şi Craiova. Pe fiul său Neagoe, împreună cu cei patru fii ai săi – Barbu, Pârvu, Danciu şi Radu, Vladislav al II-lea (1447-1456) îi ridică în rândul „vlastelinilor”, adică al boierilor mari fără dregătorie, devenind astfel persoanele cele mai apropiate domnului, cum rezultă din epitaful mormântului voievodal din Mănăstirea Dealu[5], păstrându-şi această calitate şi în timpul lui Basarab Laiotă (1473-1477)[6].
Noul domn, Basarab cel Tânăr (1477-1482), răsplăteşte pe Neagoe cu bănia, pentru succesul misiunii sale la Poarta Otomană, unde obţine de la sultanul Mehmed al II-lea el Fatih (1451-1481) recunoaşterea voievodului pe tronul Ţării Româneşti. Reşedinţa banului era în cetatea Severinului, locul vechilor bani, menţionată încă de prin deceniul patru al secolului al XIII-lea[7].
Trebuie precizat că demnitatea de ban, cu înţeles de guvernator, se întâlneşte mai întâi la slavii sudici (Croaţia, Slavonia şi Dalmaţia) în secolul al X-lea, iar din mijlocul secolului al XIII-lea, în Bosnia, fiind menţinută în aceste ţinuturi şi după cucerirea lor de către Regatul maghiar[8]. Acum, banul devine egal în rang contelui palatin, făcând parte dintre marii demnitari ai Curţii regale; el urma în ierarhia administrativă îndată după rege, având puterea politică, administrativă, judiciară şi militară din banatul său. Mare dregător militar, era comandantul suprem al oştirii din ţinutul încredinţat lui spre apărare[9]. Banul românesc ocupa în Sfatul domnesc primul sau al doilea loc, având probabil atribuţii similare celor îndeplinite de banul unguresc[10]. Din cetatea Severinului, reşedinţa banului a trecut apoi, odată cu puterea politică, la Strehaia[11], vechea proprietate a Craioveştilor, cum arată un document din 17 mai 1589[12].
În timpul voievodului Mircea cel Bătrân, în Sfatul domnesc apare pentru prima dată un ban românesc, care exercita în părţile Severinului şi probabil pe întreg teritoriul Olteniei atribuţiile domniei, în special în ceea ce privea organizarea militară a acestui ţinut, expus adesea incursiunilor străine[13]. După anul 1420, băniile îşi pierd importanţa avută în timpul lui Mircea cel Bătrân, îndeplinind în „dreapta Oltului rolul unor simple împărţiri administrative, aşa cum erau judeţele în restul Ţării Româneşti sau ţinuturile din Moldova”[14]. Banul nu mai figurează în Sfatul domnesc, ci devine un slujbaş de tipul „sudeţului”, prin care domnia îşi transmitea dispoziţiile [n partea de vest a Oltului, el acţiona conform acestor dispoziţii şi urmărea aplicarea lor. Băniile [și recapătă importanţa în timpul lui Vlad Călugărul, cum se constată dintr-un hrisov al său[15], unde vedem că banului îi revenea obligaţia de a menţine ordinea pe teritoriul încredinţat administraţiei sale, de a strânge birul şi dările în natură, de a priveghea executarea corvezilor şi prestaţiilor domneşti. Ca dregător domnesc, el va fi avut chiar dreptul de judecată în pricinile minore – cele majore intrând în competenţa domniei – pe teritoriul unde îşi exercita autoritatea. Asemănător „sudeţului”, el putea, ca delegat al domnului, să hotărnicească moşii sau părţi de moşie[16].
Basarab Ţepeluş a dus o politică de apropiere a lui Neagoe de la Craiova, cum se vede şi din actul de a-i ridica fiii la rangul boierilor de Sfat, rezultat din ultimul document emis de voievod[17]. Numindu-l ban, Basarab Ţepeluş i-a încredinţat lui Neagoe un teritoriu sau o unitate administrativă, adică o bănie, pe care trebuia să o apere contra atacurilor dinafară, să menţină ordinea, să strângă birul şi dările în natură şi să supravegheze executarea poruncilor domnului. Ca dregător domnesc, avea drept de judecată, putea hotărnici moşii sau părţi de moşii, îi reveneau parte din veniturile ce decurgeau din drepturile pe care le deţinea. Se înţelege că nu orice boier putea să ajungă ban. Această dregătorie se încredinţa numai celui care avea posibilitatea să asigure în mod real îndeplinirea obligaţiilor care-i reveneau ca ban, implicând forţe de care nu toţi boierii dispuneau. Cazul lui Neagoe de la Craiova, ca de altfel şi cel similar al lui Dimitrie Ghizdavăţ, confirmă aceasta[18].
Forţa economică şi militară de care dispuneau Craioveştii o evidenţiază faptul că au fost capabili să restabilească pe tronul pierdut un domn favorabil intereselor lor, pe Basarab Ţepeluş. Înfrânt în bătălia de la Râmnic din 8 iulie 1481, lipsit de ajutorul turcilor – implicaţi în luptele dintre cei doi fii ai sultanului mort, voievodul s-a refugiat în munţii Olteniei, căutând ajutorul Craioveştilor. Sprijinit de aceştia, se reîntoarce în toamna aceluiaşi an pe tronul ţării şi izgoneşte pe Vlad Călugărul, astfel că la 16 noiembrie 1481 era iarăşi domn[19]. Ca urmare, în hrisovul emis din Gherghiţa, la 23 martie 1482, apare pe primul loc jupan Pârvul mare vornic, precum şi Barbu pe locul al treilea, fără a i se preciza dregătoria[20]. Apropierea voievodului de Neagoe, precum şi politica dusă de acesta în calitate de ban în regiunea Mehedinţilor, a stârnit nemulţumiri în rândul micii boierimi locale; fapt este că, înfrânt în lupta cu Vlad Călugărul, Basarb Ţepeluş caută din nou scăpare la susţinătorii săi Craioveşti, însă „mehedinţenii” îl ucid la Glogova[21].
După moartea lui Basarab Ţepeluş, protejatul Craioveştilor, ei nu apar în Sfatul domnesc decât în al patrulea an al domniei lui Vlad Călugărul (1482-1495), în septembrie 1486. Lipsa lor era, desigur, rezultatul neîncrederii reciproce pe care o aveau, pe de o parte, Craioveştii faţă de un domn impus de Ştefan cel Mare în scopul de a avea un aliat devotat împotriva turcilor, care trebuia, prin urmare, să rupă politica de pactizare cu Poarta, pe de altă parte, Vlad Călugărul nu înţelegea să aibă în sfat boieri care-i fuseseră duşmani declaraţi. Poziţia politică pe care o va adopta ulterior Vlad Călugărul şi care nu diferea cu nimic de aceea a lui Basarab Ţepeluş, deci şi a Craioveştilor, va determina şi schimbarea de atitudine a acestora care vor deveni elemente devotate ale domniei. De fapt, însuşi voievodul [şi va da seama că nu poate domni în duşmănie cu aceia a căror forţă ajunsese să impună sau să răstoarne domni.
Susţinători ai politicii duse de Vlad Călugărul, boierii Craioveşti vor primi ca recunoştinţă de la domn sate noi, care se adaugă la întinsele lor moşii[22]. Un document din 25 iunie 1530 atestă că satul Celeiu a fost dăruit de Vlad Vodă Călugărul lui jupan Barbu Craiovescu şi fraţilor săi[23], iar altul emis la 9 ianuarie 1531 arată că jumătate din satul Băbeni „l-a dobândit jupan Barbu ban de la Vlad voievod cu dreaptă şi credincioasă slujbă”[24]. Folosindu-se de puterea social-economică, datorată considerabilei sale averi, Neagoe reuşeşte să transmită, într-un moment de slăbire a puterii centrale, marcat de domnia lui Vlad Călugărul, dregătoria de ban fiului său mai mare, Barbu, pe care, după anul 1491, îl aflăm [n Sfatul domnesc, ca ban, intitulându-se: „Barbu ban”, sau „Barbu Cralevski”[25].
După distrugerea cetăţii Strehaia de invazia turcească (1490), boierii Craioveşti caută să-şi construiască un loc de adăpost sigur, cu condiţii strategice mai puternice decât Strehaia sau Craiova. În acest sens, s-au orientat spre părţile nordice ale Olteniei, din zona Bistriţa, ctitorind aici în jurul anului 1491 o mănăstire sub formă de fortăreaţă. Unul dintre meşteri, probabil şeful lor, a fost Manea, al cărui nume l-a descoperit Grigore Tocilescu însemnat pe un fragment din chenarul uşii de la vechea biserică a mănăstirii. În legătură cu acest chenar, Alexandru Lapedatu arată că frumoasa sculptură în piatră care-l împodobeşte şi care s-a păstrat, prin îngrijirea lui Alexandru Odobescu, în colecţia de acuarele a pictorului Trenk, vădeşte că este vorba de un meşter pietrar deosebit de iscusit. Ţinând seama de stilul în care a fost realizată sculptura amintită, S. P. Cegăneanu considera că meşterul Manea a lucrat şi la celelalte monumente ale timpului său: Mănăstirea Dealu, Mitropolia din Târgovişte şi Mănăstirea Curţii de Argeş. Aceasta l-a făcut să-l identifice – şi identificarea sa a fost acceptată şi de alţi specialişti – cu legendarul Manea, sau cum îl numeşte Vasile Alecsandri, Manole, din vremea lui Neagoe Basarab[26]. Cu privire la asemănarea artistică, S. P. Cegăneanu scria că: „dacă avem în vedere înrudirea de stil şi apropierea datelor de construcţie, nu este cu totul lipsită de temei ipoteza că Manole ar fi trecut de la Bistriţa la Mănăstirea Dealu, de aici la Mitropolia din Târgovişte (căreia, cu ocazia mutării scaunului mitropolitan în această localitate, desigur că i se vor fi făcut radicale reparații) şi, în fine, la Argeş unde a însumat toate calităţile sale artistice, făcând astfel posibilă legenda aşa de răspândită a meşterului ucis din gelozia de a nu mai face altă mănăstire „mult mai luminoasă şi mult mai frumoasă”[27].
De fapt, boierii Craioveşti sunt recunoscuţi şi pentru construcţiile laice. Virgil Drăghiceanu a descoperit, cu prilejul cercetărilor arheologice întreprinse la Craiova, resturi din vechea clădire a băniei Craiovei, care, ca şi Rathaus-urile oraşelor săseşti – construită însă după principiile tehnicii noastre – avea magazine pentru negustori, case pentru ban şi turn pentru arhivă (beffroi)[28]. Din puţinele resturi descoperite până acum reiese atenţia deosebită acordată de boierii olteni construcţiilor laice, ridicate după modelul celor ale marilor seniori europeni ai vremii. De asemenea, „recent, la Strehaia, au fost descoperite resturile palatului Craioveştilor din vremea în care şi-au avut aici reşedinţa ca bani”[29]. Fideli acestei tradiţii, deşi aveau reşedinţa la Craiova, ei şi-au construit conace şi la munte, în preajma Mănăstirii Bistriţa, la protecţia căreia apelau în caz de pericol, refugiindu-se între zidurile ei puternice, de unde continuau lupta, iar femeile şi copiii erau adăpostiţi în Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul. Dintre membrii familiei Craioveştilor care şi-au construit în preajma mănăstirii edificii civile, se cunosc, din tradiţie şi documente, marii bani Barbu şi Pârvu al II-lea. Astfel, despre Barbu se ştie că avea o reşedinţă de vară în zona Vânturariţa, pe o colină stâncoasă situată pe interfluviul Bistriţa – Romani, la nord-vest de mănăstire, deasupra Peşterii Sfântului Grigorie. Amplasamentul clădirii este marcat şi astăzi prin pietrele de construcţie, iar localnicii îl numesc „La Casa domnească”, iar locul propriu-zis se numeşte: „Fata Mare”. Mai sus, se află toponimul „Păzuica”, unde se spune că soţiile şi fetele boierilor ieşeau vara să lucreze, iar deasupra se află Coasta cu Corni[30]. La fel, marele ban Pârvu al II-lea îşi construise un conac la Pietreni, unde a şi murit. El s-a stins din viaţă la 14 aprilie 1529, potrivit actului său testamentar, la finele căruia se precizează că „în această zi a fost moartea lui, în anul 7039, la Piatra”[31], de unde a fost adus şi înmormântat la mănăstire, fapt consemnat şi într-un hrisov emis la 15 iunie 1629 de voievodul Alexandru Iliaş[32], iar Matei Basarab specifică, în hrisovul din 30 aprilie 1633, că la Bistriţa este „îngropat Pârvu banul, strămoşul domnului Basarab voievod”[33]. Deci, Mănăstirea Bistriţa poate fi considerată ca o cetate a familiei lor.
Principalul ctitor al Mănăstirii Bistriţa este Barbu Craiovescu, menţionat prima dată într-un hrisov emis la 23 martie 1482[34]. Căsătorit cu Neagoslava sau Neguţa, de origine sârbă[35], ajunge ban, funcţionând timp de zece ani cu rang egal faţă de ceilalţi bani[36]. După 1491, boierii Craioveşti au obţinut din partea lui Vlad Călugărul înfiinţarea unei bănii cu reşedinţa la Craiova, cea de la Strehaia fiind părăsită, datorită pustiirii ei, cum atestă un document din 3 septembrie 1491[37]. După zidirea mănăstirii, banul Barbu o înzestrează cu o serie de moşii, dintre care documentele menţionează Mălureni, pe care marele ban Barbu o dobândise de la pârcălabul Oancea, dându-i în schimb Grădiştea cu toate morile şi cu tot hotarul[38]; apoi moşia Celei, primită de la Vlad Călugărul[39], precum şi moşiile Răzlovu la sud de Cărbuneşti, Obârşia Deşului, probabil actuala localitate Pârâu Boia de pe Gilort, Gura Comăneştilor din Gorj, Răchita din Dolj[40], Băbeni, aşezată pe râul Bistriţa la confluenţa cu Oltul, dobândită de Barbu de la Vlad Călugărul prin „dreaptă şi credincioasă slujbă”[41], vama de la Tismana[42].
Pentru a face din ctitoria sa un centru de spiritualitate ortodoxă, asemănător celui mitropolitan din Curtea de Argeş, unde se aflau încă din secolul al XIV-lea moaştele Sfintei Muceniţe Filofteia, în anul 1497 banul Barbu aduce de la Constantinopol moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul pe care le-a depus în biserica mare a mănăstirii[43]. Atunci comandă şi o raclă de lemn zugrăvită pentru păstrarea lor, despre care Virgil Drăghiceanu scrie că „este unul dintre cele mai vechi producte artistice, în lemn zugrăvit în frescă, care ne-a rămas”[44].
Noile realităţi economice şi politice au determinat pe plan instituţional crearea marii bănii, realizată de Radu cel Mare, în fruntea căreia îl numeşte pe Barbu[45], potrivit documentului din 21 ianuarie 1500, care îl menţionează ca mare ban[46]. Prin înfiinţarea acestei dregătorii, voievodul subordonează pe ceilalţi bani (de Mehedinţi, Tismana etc.) celui de la Craiova[47]. Marele ban, fiind delegat al domnului şi senior feudal, avea atribuţii administrative, judecătoreşti şi militare. Cele administrative constau în a supraveghea schimbările survenite în fondul funciar şi confirma, asemenea domnului, cumpărările, vânzările şi donaţiile din acest domeniu[48]; banul se îngrijea de perceperea dărilor pe teritoriul oltean[49] şi veghea la păstrarea ordinii şi asigurarea integrităţii patrimoniilor feudale. În acest scop, dispunea de un aparat administrativ, care trebuia să asculte şi să execute nu numai poruncile marelui ban, dar şi pe ale domniei[50]. Potrivit dreptului medieval, autoritatea judecătorească izvora direct din dreptul de proprietate asupra pământului şi a locuitorilor de pe el. Din această cauză, dreptul judecătoresc al banului deriva din puterea lui seniorială. Beneficiar al privilegiilor de imunitate, ca mare feudal, exercita pe teritoriul său atribuţiile domniei aplicate întregului stat. El judeca pe locuitorii domeniilor sale în pricinile minore, iar uneori şi în cele majore; avea dreptul să confişte averea celor vinovaţi de „hiclenie” (trădare) şi să o dăruiască credincioşilor săi; judeca litigiile de hotar şi orice încălcare a stăpânirii funciare feudale, precum şi pricinile dintre feudali referitoare la stăpânirea funciară. În actele de judecată, banul da sentinţa în numele său, dovadă a marii sale autorităţi, pe care domnul căuta s-o limiteze, şi chiar reuşea atunci când era mai puternic[51]. Militar, banul era comndantul întregii oştiri din Oltenia, în componenţa căreia intrau boierimea locală cu slujitorii ei înarmaţi, cetele militare, în fruntea cărora boierii se prezentau la chemarea marelui ban şi slujitorii militari ai banului; în lipsa domnului, el prelua comanda întregii oştiri a ţării. Marele ban avea şi oastea sa proprie, diferită de cea mare a Olteniei, fiind formată din oamenii săi apropiaţi, curtenii, numiţi slugi, întreţinută din întinsele sale posesiuni, cu ajutorul căreia respingea incursiunile duşmane pe teritoriul Olteniei; împiedica şi, în cazul izbucnirii, punea capăt luptelor feudale, constrângea pe vasalii rebeli să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de suzeran şi reprima ridicările acestora împotriva suzeranului[52].
După moartea lui Radu cel Mare, urmează pe tronul Ţării Româneşti Mihnea cel Rău (1508-1509). La începutul domniei, boierii Craioveşti au fost de partea voievodului, ocupând în Sfatul domnesc primele locuri, cum adevereşte un hrisov emis la 6 iunie 1508 pentru Mănăstirea Govora[53]. De asemenea, în acelaşi an, la 7 şi 10 septembrie, domnitorul emite două hrisoave Mănăstirii Bistriţa, confirmându-i o serie de proprietăţi[54]. Însuşi Gavriil Protul, în Viaţa Sfântului Nifon, precizează că Mihnea le-a făcut Craioveştilor cărţi de jurământ că nu-i va omorî, „nici nu le va face nice o nevoie”[55]. Însă, după consolidarea tronului, Mihnea Vodă s-a orientat spre regatul maghiar, unde solii săi prezentau în luna iulie 1509 omagiul de supunere, primind în schimb recunoaşterea domniei Ţării Româneşti[56]. Deşi voievodul promisese bune relaţii cu boierii Craioveşti, totuşi „voia în tot chipul să-i nimicească ... şi îndeosebi pe precucernicul Neagoe”[57], cum relatează acelaşi protos athonit. Atitudinea negativă, precum şi închinarea faţă de Regatul maghiar şi îndepărtarea de turci le-au folosit boierii olteni ca motive justificative pentru a iniţia înlăturarea lui de pe tron[58]. În conflictul iscat, Mănăstirea Bistriţa a avut mult de suferit; cronicarul evenimentelor relatează că, „în pizmă, le-a ars curţile şi casele le-a risipit. Iar câţi a aflat de acel neam rămaşi, pe toţi i-a muncit cu multe munci; pe unii i-a şi omorât, şi mănăstirea lor, care au făcut ei pe râul Bistriţa din temelie o au risipit ...; încă şi pomii i-a tăiat şi i-a dezrădăcinat”[59]. Fiind însă în viaţă trei dintre ctitori – Barbu, Pârvu şi Danciu – sfântul locaş a fost restaurat, mai ales că „Dumnezeu ... n-a lăsat tiranica pohtă a Mihnei a se săvârşi cu tot”, cum scrie Pisania din 1683. În anul 1512, mănăstirea funcţiona, având obşte şi egumen, iar hrisovul emis la 30 iulie de Neagoe Basarab era dat „părintelui egumen chir Vavila şi tuturor fraţilor care trăiesc în acel sfânt loc”[60].
În timpul domniei lui Neagoe Basarab, boierii Craioveşti au devenit adevăraţii stăpânitori ai statului; Barbu deţine funcţia de mare ban până la 10 ianuarie 1520[61], urmându-i în scaunul băniei nepotul său Preda Craiovescu, fiul lui Pârvu vornicul, deci fratele lui Neagoe voievod[62]. Bătrânul ban se retrage la ctitoria sa bistriţeană, unde exista renumita bolniţă sau spital mănăstiresc, „după cât se ştie până acum, prima bolniţă românească despre care avem o confirmare precisă”[63]. Desigur, el vine pentru îngrijirea bătrâneţilor, dar totodată se şi călugăreşte, primind numele de „monahul Pahomie”, eveniment consemnat în Pisania brâncovenească din anul 1683, care precizează, printre altele, că: „Aici şi dumnezeiescul cin al călugăriei mai pe urmă a luat”, iar un pictor anonim imortalizează momentul într-un tablou din vechea trapeză, a cărui copie se păstrează în biserica mare a mănăstirii[64].
Înaintat în vârstă, monahul Pahomie s-a stins din viaţă, probabil în luna martie 1520[65], fiind înhumat în pronaosul bisericii ctitoriei sale, cum afirmă şi istoricul Ion Donat, că „a fost înmormântat în mănăstirea lui de la Bistriţa”[66]; piatra mormântului avea următorul epitaf: „A răposat robul lui Dumnezeu, jupan Barbu, marele ban al Craiovei, care şi-a schimbat numele în Pahomie; veşnica lui pomenire, la anul 7013, luna martie”[67]. Desigur, Nicolae Iorga a citit greşit anul, iar odată cu demolarea vechii biserici, a dispărut şi mormântul. În partea dreaptă a pronaosului bisericii actuale, se află încastrată în paviment o piatră albă dreptunghiulară; după tradiţie, a fost pregătită pentru înlocuirea celei originale, dar, din motive necunoscute, a rămas nescrisă. Probabil, acolo se găsesc osemintele marelui ban, devenit monahul Pahomie[68].
Chipul banului Barbu este reprezentat în mai multe opere de artă. Astfel, o icoană din secolul al XVIII-lea redă scena salvării sale din temniţa turcească; tânăr, poartă costum boieresc; faţa luminoasă, ochii mari şi părul capului bogat, denotă însuşiri alese. Astăzi, în absida altarului se păstrează o copie, în care Barbu poartă o coroană de aur, ca semn al demnităţii sale. Cea mai reprezentativă înfăţişare a banului se păstrează în bisericuţa Bolniţei. Pictat după natură, dar modificat în urma călugăririi sale, „chipul lui Barbu Craiovescu are toate calităţile unui portret bine individualizat”[69], cum afirmă Carmen Laura Dumitrescu. Un tablou redă momentul plecării banului la mănăstire; îmbrăcat în costum de epocă, are barba şi părul alb; capul îl sprijină pe mâna dreaptă, iar cea stângă o ţine la ureche, semn că nu dă ascultare şoaptelor ademenitoare ale lumii acesteia; este însoţit de 18 persoane, probabil membri ai familiei Craioveştilor[70]. Din anul 1521, se păstrează un epitrahil, reprezentând, printre alte scene, pe „monahul Pahomie” şi „jupaniţa Neagoslava”. Fostul ban poartă uniformă monahală; de sub camilafcă, apare o figură senină, cu privire vioaie pentru vârsta sa[71]. Înfăţişarea banului Barbu Craiovescu a fost pictată şi în alte biserici mănăstireşti, ca Strehaia şi Sadova, precum şi la Bistriţa; aici, realizat de pictorul Gheorghe Tattarescu în stil neoclasic, este îmbrăcat în straie boiereşti, cu barba albă, semn al vârstei înaintate[72].
Împreună cu fratele său, Barbu, apare ctitor al Mănăstirii Bistriţa şi Pârvu Craiovescu. Despre acest boier, avem prima informaţie documentară într-un hrisov emis la 23 martie 1482 de voievodul Basarab cel Tânăr, unde apare primul după Mitropolitul Macarie, având funcţia de „mare vornic”[73]. Căsătorit cu Neaga, fiică a boierilor din Hotărani şi soră cu mama viitorului domn Radu Bădica (1523-1524), are doi băieţi şi două fete; cel mare, Neagoe, ajunge domn, iar al doilea, Preda, mare ban şi „regent”; fiicele, Vlădaia se căsătoreşte cu marele logofăt Vâlsan, iar Marga, cu marele postelnic Marcea. Vlădaia va avea ca urmaşi pe voievozii Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu. În calitate de vornic, Pârvu supraveghea întreaga Curte domnească şi conducea treburile interne ale ţării. În 1491 rămâne văduv, soţia fiind înmormântată la Mănăstirea Glavacioc, de unde, fiul ei, Neagoe, îi va strămuta osemintele la Mănăstirea Curtea de Argeş[74]. Recăsătorit cu Elena, fiica lui Dimitrie Iaksici din neamul voievozilor sârbi, motiv care îl determină pe socrul său să ucidă pe Mihnea cel Rău, duşmanul Craioveştilor, fapt comis la 12 martie 1510, în Sibiu[75]. Pârvu îşi păstrează funcţia de mare vornic până la moartea survenită în 5 iunie 1512[76], fiind înhumat la Mănăstirea Snagov. Piatra funerară, sculptată artistic, poartă inscripţia: „A răposat robul lui Dumnezeu Pârvu, mare vornic a toată Ţara Ungrovlahiei şi despre Dunăre, în 7020, 5 iunie, sâmbăta la orele patru ale zilei. Veşnica lui pomenire”[77]. Chipul său se păstrează zugrăvit în biserica Mănăstirii Strehaia[78]. Pe lângă contribuţia sa la ctitorirea Mănăstirii Bistriţa, vornicul Pârvu face o serie de donaţii, cum sunt morile de pe Râul Doamnei, Balta Mamina, partea sa de moştenire din Plăvicenii pe Soaş şi alte numeroase moşii, printre care se numără şi Tupşa, actuala localitate Cărbuneşti Sat din Gorj, cumpărată de la Ivu din Ciocade[79].
Ctitor al Mănăstirii Bistriţa, alături de fraţii săi, este şi comisul Danciu, menţionat prima dată documentar la 13 iulie 1482[80]. Căsătorit cu Hrusana, fiica pârcălabului Gherghina, fratele doamnei Rada, soţia voievodului Vlad Călugărul, Danciu are doi fii; cel mare ajunge mare ban al Craiovei, cunoscut sub numele de Barbu al II-lea, iar cel mic, Drăghici, pretendent la tron în timpul lui Vlad Înecatul. Ambii au murit fără urmaşi, iar un document arată că Vlad Înecatul le-a confiscat părţile de moşie din Bărbăteşti şi Brăneşti pentru a plăti datoriile pe care le aveau faţă de emirii din Vidin şi Rahova, totalizând 90.000 aspri, pentru că „aceşti aspri erau ai împăratului”[81]. Aproape trei decenii, Danciu ocupă importante funcţii administrative, ca stolnic (1482-1488), comis (1489-1503), spătar (1505-1507), vornic şi mare comis (1510). În calitate de stolnic, purta grijă de pregătirea bucatelor pentru masa domnească şi răspundea de bucătăria Curţii, având direct subordonaţi pe grădinari şi pescari; gusta din bucate şi, potrivit protocolului, sta în picioare la masă, lângă domn, până ce acesta gusta al treilea pahar de vin[82]. Ajuns comis, purta grijă de caii şi grajdurile domneşti şi supraveghea aprovizionarea hergheliilor cu nutreţ, iar ca spătar, devine înalt demnitar al Curţii, purtând la festivităţi sabia şi buzduganul voievodului, iar în lipsa lui, prelua comanda supremă a armatei[83]. El înzestrează mănăstirea cu moşia Bogdăneştii de Cotmeana din Argeş, fostă veche proprietate a lui Vultur; acesta a dat-o comisului Danciu pentru „un cal bun pe care l-a prăpădit şi l-a omorât, iar calul a fost al lui Vlad Vodă Călugărul; astfel a fost să-şi piardă capul”, dar şi l-a răscumpărat cu moşia[84]. Comisul Danciu s-a stins din viaţă în anul 1510, iar chipul i se păstrează zugrăvit în biserica Mănăstirii Strehaia[85].
Ultimul fiu al banului Neagoe, postelnicul Radu Craiovescu, este menţionat ctitor al Mănăstirii Bistriţa alături de ceilalţi fraţi. Documentar, apare în anul 1489, ca mare postelnic[86], rang ce revenea boierilor de frunte, având în grijă camera de dormit a voievodului şi organizarea audienţelor, iar în Sfatul domnesc ocupa locul al nouălea[87]. Căsătorit cu Velica, fiica lui Vintilă Florescu, are doi copii; fiul ajunge mare ban al Craiovei, cunoscut sub numele de Pârvu al II-lea (1522-1528), iar fiica Maria s-a căsătorit cu marele vornic Şerban care va ajunge mare ban al Craiovei (1535-1539); din urmaşii lor, trei vor urca pe tronul ţării: Radu Şerban (1602-1611), Constantin Şerban (1654-1658) şi Şerban Cantacuzino (1678-1688), fiind voievozi destoinici, iubitori de ţară, protectori ai Bisericii şi mari sprijinitori ai culturii. Radu şi-a păstrat dregătoria de postelnic până la moartea sa, survenită în anul 1507. Un document din 17 mai 1589 relatează că „Radu postelnic, fratele Craioveştilor ... a pierit la Tinoasa, în oastea lui Radu voievod cel Bun”[88] .
Trebuie menţionat faptul că toţi fraţii Craioveşti au contribuit la înzestrarea mănăstirii cu moşii şi obiecte cultice. Având mari proprietăţi funciare, stăpânite în devălmăşie, le donau împreună ctitoriei lor. Dintre ele, documentele adeveresc moşiile Plăvicenii pe Soaş intrată acum în componenţa oraşului Ocnele Mari[89], apoi Gândeni[90], Vădastra[91], Pârâu[92], Vişina[93] şi Vârtop din Olt[94]. Moşia Potelu o donează mănăstirii în etape: banul Barbu, în 1491, iar fraţii săi ulterior, întrucât în 1493 erau menţionaţi încă proprietari „Pârvu mare vornic şi Danciu mare comis”[95], dar hrisovul din 20 aprilie 1560 adevereşte că „este mai sus-zisa ocină de moştenire a sfintei Mănăstiri Bistriţa”[96]. Împreună au donat şi moşiile Milostea de pe valea Tărâia, Slătioarele[97] şi Târsa din judeţul Vâlcea, proprietăţi ale lui Barbu şi Pârvu[98], precum şi moşia Jupâneşti – Argeş[99]. De asemenea sunt menţionate viile din Plăviceni – Râmnic[100], bălţile, gârlele, heleşteiele de la Balta Albă, Celei, Cuşmiţa, Seliştoara şi Mamina din judeţul Olt[101]. Semnificativ este, în acest sens, actul din 16 august 1506, în care, printre altele se spune: „Noi, aflându-ne între cei vii, jupan Barbu ban şi jupan Pârvu vornic şi jupan Danciu comis şi jupan Radu postelnic, noi fraţii am râvnit către sfânta şi atotcinstita şi dumnezeiasca Mănăstire, şi cu orice mijloc am grăbit şi cu silinţă şi cu dorinţă am dăruit şi am cumpărat de la Sasca pârcălabul, ca să fie spre întărirea sfintei Mănăstiri şi dumnezeieştilor călugări şi rugători, şi părintelui egumen Moise, am cumpărat o vie şi cu livada şi cu locul cât are ... de aceea, cu această vie nimeni să nu se amestece, şi să fie neatinsă a sfintei Mănăstiri Bistriţa”[102].
Mănăstirea Bistriţa a fost înzestrată şi de unii dintre fiii fraţilor Craioveşti, între care locul principal îl ocupă marii bani Preda, Pârvu al II-lea şi Barbu al II-lea.
Marele ban Preda Craiovescu (†1521) era fiul lui Pârvu. Menţionat în două hrisoave, la 25 septembrie 1520[103] şi 10 aprilie 1521, ca „jupan Preda ban Cralevski”[104], denotă că a urmat unchiului său Barbu în fruntea băniei. Căsătorit cu jupaniţa Cătălina[105], au avut o fiică, Maria, viitoarea soţie a lui Şerban, banul din Izvorani[106]. Format în Şcoala de la Bistriţa, împreună cu fratele său Neagoe, Preda era un pasionat susţinător al culturii, având caligrafi anume angajaţi pentru a-i scrie cărţi. Cea mai valoroasă donaţie făcută Mănăstirii Bistriţa sunt cărţile sale, cunoscute sub numele de „Biblioteca banului Preda”[107].
Marele ban Pârvu al II-lea (†1529), fiul lui Radu Craiovescu, la moartea verişorului său Preda, urmează în scaunul marii bănii; personalitate reprezentativă a boierilor Craioveşti, numiţi, după el, şi „Pârvuleşti”. În timp ce Radu de la Afumaţi pleacă la Ţarigrad, Pârvu îi ţine locul; primeşte soli şi informează oraşele din Transilvania despre călătoria voievodului la Poartă[108]. În lipsa domnului, comandă întreaga oaste a ţării, cum vedem dintr-o scrisoare adresată braşovenilor la 7 decembrie 1525 de Radu de la Afumaţi, care relatează înfrângerea unui duşman al său din părţile Mehedinţilor, de „cinstitul dregător al domniei mele, pe jupan Pârvul ban şi cu curtea domniei sale”[109]. Bucurându-se de încrederea voievodului, Pârvu rămâne mare ban până la sfârşitul vieţii sale (1529)”[110]. Preconizarea măsurilor de alianţă între Regatul maghiar şi Ţara Românească determină o parte dintre boieri, în frunte cu Pârvu banul, socotindu-se în primejdie din partea turcilor, să treacă în Transilvania. Regele Ludovic al II-lea le acorda posesiunile Vinţului şi Vurperului spre adăpost şi folosinţă[111]. Urmare a demersurilor diplomatice ale lui Ferdinand pe lângă Radu de la Afumaţi, legăturile strânse dintre unii boieri influenţi la curtea lui Radu – în special Craioveştii – cu oraşele Sibiu şi Braşov, au făcut ca Radu să-şi schimbe atitudinea politică şi să devină, într-un moment când Ferdinand era părăsit de toţi, favorabil lui. În mai 1528, banul Pârvu al II-lea se afla la Braşov pentru „cumpărături”; curând după aceasta, soli ai voievodului Radu duceau lui Ferdinand cuvântul de prietenie şi credinţă a domnului lor[112]. Schimbarea atitudinii politice a lui Radu a determinat pe duşmanii săi punerea la cale a înlăturării prin ucidere. Tabăra ostilă a boierilor, condusă de Neagoe vornicul şi Drăgan postelnicul, urmăresc pe domn, fiind prins la Râmnicu Vâlcii şi ucis la 2 ianuarie 1529, împreună cu fiul său. Capetele lor au fost trimise la Poartă, iar trupul lui Radu a fost ridicat şi îngropat la 4 ianuarie 1529 în biserica Mănăstirii Curtea de Argeş. Pe lespedea mormântului său, unde Radu este reprezentat călare, se păstrează o inscripţie slavonă, amintind numeroasele lupte purtate de el contra turcilor[113].
Pârvu al II-lea a fost un mare binefăcător al Mănăstirii Bistriţa, înzestrând-o cu numeroase moşii, dintre care menţionăm Găneasa şi Gârcovu din Olt, ultima donată la moartea sa[114]; apoi, Muntele Neteda, numit în vechime Târsa, unde se va construi mai târziu Mănăstirea Arnota[115], stupăria de la Murgaş[116] şi vama de la Vidin[117].
Marele ban Barbu al II-lea (†1530), fiul lui Danciu Craiovescu, a fost numit în fruntea marii bănii de Moise Vodă (1529-1530), când l-a înlocuit pe banul Radu. Schimbarea a avut loc înainte de 25 septembrie 1529, când Barbu emitea un document pentru Mănăstirea Bistriţa, prin care întărea stupăria de la Murgaş. În document citim: „Scriu această carte a mea sfintei Mănăstiri Bistriţa, ca să-i fie stupăria de la Murgaş toată, cu toţi stupii ..., pentru că au miluit părinţii noştri şi răposatul Pârvu banul”. Documentul, redactat similar celor din cancelaria domnească, se încheia cu formula obişnuită a actelor domneşti: „Iar după aceia, după moartea noastră, ori pe cine va alege Domnul Dumnezeu să fie vlastelin şi stăpânitor în acest loc, dintre fraţii noştri sau rudele noastre sau, după păcatele noastre, din alt neam, să înnoiască şi să întărească, iar de va încerca să ia şi să calce porunca noastră şi va strica acest hrisov, pe acela Domnul Dumnezeu să-l nimicească şi să-l ucidă 318 Sfinţi Părinţi ce sunt la Nicheia şi să se pârască cu Preacurata la cumplita judecată, unde nu este făţărnicie. Şi să aibă parte cu Iuda şi cu Arie de trei ori blestemat şi să judece cu necredincioşii care stau la stânga scaunului”[118]. Căsătorit cu sora lui Moise Vodă, serbând nunta la 13 februarie 1530, folosesc prilejul pentru a răzbuna uciderea voievodului Radu de la Afumaţi şi a fiului său, dar şi ocazia de a elimina partida adversă a boierilor; unii scapă şi fug peste Dunăre, de unde vin cu domn impus de turci în persoana lui Vlad Înecatul. Căzuţi în lupta de la Viişoara, la 29 august 1530, voievodul Moise şi banul Barbu al II-lea sunt duşi la Mănăstirea Bistriţa şi înhumaţi acolo.
Documentele demonstrează că marea bănie ajunsese o dregătorie de familie a Craioveştilor, aproape o jumătate de secol (1492-1539), puterea lor crescând şi mai mult, încât reuşesc să imprime Ţării Româneşti propria lor politică[119]. Marele ban era, în ţinutul administrat de el, mai mult decât un simplu dregător domnesc; era un stăpânitor ce tindea să devină – folosindu-se de dregătoria sa – un senior adevărat[120]. El beneficia de multiple venituri din renta feudală, constând din produse, bani şi muncă, prestate de ţăranii trăitori pe moşiile sale; o parte din veniturile rezultate din perceperea impozitelor datorate domniei; din dreptul de judecată, din aplicarea amenzilor judiciare, precum şi din sprijinul acordat feudalilor ce-i solicitau intervenţia în diferite pricini. Altă sursă o formau monopolurile feudale şi vămile interne existente pe domeniile lui, beneficiind uneori chiar de veniturile pe care le aduceau vămile de graniţă[121]. În 1529, Moise Vodă dăruia Mănăstirii Bistriţa „vama de la Vidin pe care a ţinut-o Pârvu ban”[122]. Veniturile erau folosite pentru creşterea domeniului personal şi mai buna lui gospodărire, întreţinerea numerosului aparat administrativ şi a oştii sale, dar şi pentru construcţii eclesiastice şi donaţii făcute în ţară şi peste hotare, mai ales în sudul Dunării şi la Muntele Athos.
O parte din venituri se consuma la curtea banului din Craiova, caracterizată prin lux şi mulţimea personalului, rivalizând cu cea domnească pe care uneori o depăşea[123]. Organizată după modelul Curţii domneşti, cuprindea un sfat, format din dregători cu obligaţii ca ale celor domneşti similari lor. Din sfat făceau parte comisul, stolnicul, vornicul, pârcălabul[124], apoi vistierul, paharnicul, medelnicerul şi slugerul[125]. De asemenea, ca la Curtea domnească, şi la cea a banului exista o cancelarie formată din dieci care redactau actele şi copiau manuscrise religioase pentru nevoile celor de la curtea bănească sau pentru călugării de la ctitoriile banilor. Şi prin această formă de organizare, marele ban voia să imprime o notă de grandoare instituţiei olteneşti, comparabilă ca importanţă numai cu domnia. Întocmai ca deţinătorii de apanaje din apusul Europei, „marii bani ai Craiovei au căutat să imite întru totul metodele guvernării centrale, să creeze pe plan local instituţii după modelul celor de la centru, să transpună la curtea lor moravurile şi moda de la curtea domnească”[126].
În calitatea de mari bani, boierii Craioveşti intensifică legăturile diplomatice şi comerciale cu ţările vecine, interesate în stabilirea bunelor relaţii cu puternicii boieri ai Olteniei, al căror sprijin le era necesar în colaborările comerciale şi politice. Sibienii se foloseau, pentru diferite misiuni la Craioveşti, de români din preajma Sibiului; un trimis al lor, cneazul român Dumitru din Sălişte, după ce îndeplinise misiuni importante pe lângă domnul Ţării Româneşti, Radu cel Mare, era trimis în 1509 la banul Barbu Craiovescu[127]. Prin intermediul sibienilor, boierii Craioveşti ajung în contact cu lumea germanică unde comandau obiecte de artă sau de unde aduceau meşteri ca să realizeze importante opere de artă, atât pentru fastuoasa lor curte, cât şi pentru Mănăstirea Bistriţa, care devenise un important centru de cultură medievală, cum dovedesc o serie de obiecte cultice realizate de meşteri germani din Nürnberg[128].
Boierii Craioveşti întreţineau strânse legături şi cu sudul Dunării, îndeosebi cu lumea sârbească, de unde cel mai însemnat reprezentant al lor, Neagoe Basarab, încă înainte de a urca pe tronul Ţării Româneşti, îşi aduce soţie pe despina Miliţa, din familia domnitoare a Serbiei, Brancovici. Din Serbia, căzută sub stăpânirea semilunei, s-au adus importante valori culturale, privind istoria ei, fiind depozitate şi păstrate la Bistriţa, unde „continua să lumineze făclia speranţei în viitoarea eliberare a statului sârbesc, care, ca şi Ţara Românească şi Moldova, a întruchipat câtva timp tradiţia imperială bizantină”[129].
Prin intermediul lumii sârbeşti, boierii Craioveşti au ajuns în legătură şi cu oraşele italiene, a căror cultură au căutat să o imite, transpunând în zona Olteniei atmosfera Renaşterii; numeroase ţesături şi obiecte de artă, păstrate la Mănăstirea Bistriţa, provin din Italia, mai ales din Veneţia şi Genova[130].
Sunt bine cunoscute legăturile boierilor Craioveşti cu turcii; documentele adeveresc participarea lor la diferite afaceri economice[131], intensificând organizarea comerţului turco-român. „Raporturile strânse între Craioveşti şi turci, încrederea deosebită de care ei ajunseseră să se bucure în faţa Porţii, consideraţi a fi nişte supuşi direcţi şi fideli ai sultanului, au făcut să li se încredinţeze venitul vămii sau al unei părţi de vamă de la Vidin. Aşa se explică faptul că printr-un document din 12 mai 1529, Moise vodă întărea, pe lângă alte danii făcute de Craioveşti Mănăstirii Bistriţa, „şi vama de la Vidin toată, toată partea pe care a ţinut-o jupan Pârvul ban”[132].
Faptele enumerate anterior arată marea autoritate de care se bucurau în Oltenia banii Craioveşti, în vremea supremaţiei lor politice. La fel de ilustrativă este şi maniera în care se redactau actele emise de cancelaria lor; formularul lor, similar celor emise de cancelaria domnească, arată că ei se considerau în Oltenia un fel de domni, ignorând autoritatea voievodului. Ei considerau firesc să ofere danii unor locaşuri religioase din ţară sau străinătate, întocmind actele după modelul celor domneşti fără invocarea autorităţii supreme a statului. În acest sens, menţionăm un document prin care boierii Craioveşti dăruiau Mănăstirii Bistriţa o vie şi o livadă cumpărată de ei. Actul se încheia cu formula specifică celor domneşti: „Dacă cineva s-ar încumeta să-i supere pentru această vie şi să-i împiedice cu ceva, să-i fie potrivnică Preacurata Maica lui Dumnezeu şi Preacuviosul Părintele nostru Grigorie Decapolitul la cumplita judecată. Pentru aceasta, să aibă parte cu Iuda şi cu Arie şi cu iudeii cei fără de lege care au strigat asupra Domnului şi au spus: Sângele Lui asupra lor şi asupra copiilor lor ceea ce este şi va fi în veci. Amin”. Apoi, scriitorul menţionează numele său, locul şi data redactării actului, anume: „Şi eu, mult păcătosul numit Stepan, am alcătuit aceasta şi am scris în Mănăstirea Bistriţa, august 16, în anul 7014 (1506)”[133].
Iubitori de cultură şi promotori ai artelor, boierii Craioveşti fac din Mănăstirea Bistriţa, la puţin timp după construirea ei, un puternic focar de cultură, asemănător celui existent în Mănăstirea Neamţ din Moldova, manifestat încă din primul deceniu al existenţei sale[134]. Astfel, ei continuă opera începută în ultimul deceniu al secolului al XV-lea, care era favorizată de înflorirea economică a epocii respective[135]. Pentru susţinerea culturii, şi-au înzestrat ctitoria cu manuscrise de mare valoare, unele cumpărate, altele executate din porunca lor în ţară sau în afara ei[136]. După aducerea moaştelor Sfântului Grigorie, marele ban Barbu îndeamnă pe monahii bistriţeni să traducă Viaţa Sfântului din greceşte în slavoneşte. Pe fila unui manuscris, citim că a fost „scoasă şi tâlcuită pe slavonie de cuviosul între ieromonahi chir Andrei, cu porunca şi osârdia celui de neam bun şi de Hristos iubitor, banul Barbu Craiovescu”[137]. De asemenea, se păstrează un Minei pe luna septembrie, de origine sârbească, copiat la sfârşitul secolului al XV-lea şi oferit de Mănăstirea „Sfântul Panteleimon” din Muntele Athos fraţilor Craioveşti, care l-au dăruit ctitoriei bistriţene[138].
Un loc aparte ocupă între donatorii de cărţi marele ban Preda, trei dintre ele fiind păstrate în biblioteca mănăstirii. Cea mai veche este Albina, ce cuprinde o culegere de povestiri morale şi filozofico-religioase, alcătuită de călugărul Tomaso Gozzadini în secolul al XIII-lea şi tipărită la Veneţia în 1474. Inspirată din Sfânta Scriptură, din operele marilor dascăli ai Ortodoxiei, ca sfinţii Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur şi Maxim Mărturisitorul, precum şi din filosofii antici, Aristotel, Platon, Pitagora, la noi este cunoscută şi sub numele de Albinuşa sau Floarea Darurilor, fiind tradusă în limba română de postelnicul Gherman Valahul[139]. Potrivit unui autograf al copistului, exemplarul a fost scris în „Mănăstirea Bistriţa, în zilele prea piosului şi de Hristos iubitorului Io Neagoe marele voievod şi din porunca marelui jupan Preda, fiul marelui vornic Pârvu ..., sluga cea mai mică a domnului meu jupan Preda, grămăticul Dragomir”[140]. Donată mănăstirii, unde a descoperit-o Alexandru Odobescu, din nefericire a dispărut. Acelaşi Dragomir scrie, din porunca lui Preda, un Apostol terminat la 26 octombrie 1519, şi care notează că „această carte numită Praxiu a dăruit-o jupan Preda la sfânta Mănăstire numită Bistriţa”[141]. De asemenea, un autograf dintr-un Minei pe luna ianuarie, început de Dienis şi terminat de Dragomir în anul 1521, arată că: „S-a scris această însemnare în sfânta Mănăstire ce se zice Bistriţa, în zilele prea piosului şi de Hristos iubitorului domn al acestei Ţări Româneşti Io Neagoe voievod, în anul 7000 şi 29. Această carte a adăugat-o jupan Preda hramului Adormirii Sfintei Născătoarei de Dumnezeu”[142].
Deosebit de remarcabile sunt obiectele cultice cu care fraţii Craioveşti au înzestrat ctitoria lor. Executate din materiale preţioase, menţionăm, dintre ele, panaghiarul din anul 1491; două clopote (300 şi 400 kg), donate în 1497, ambele având următoarea inscripţie în limba slavonă: „În numele Adormirii Precuratei Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, şi în zilele bine credinciosului Radu voievod, s-a făcut clopotul Mănăstirii Bistriţa de jupan Barbu ban, Pârvu, Danciu şi Radu, patru fraţi, anul 7005”[143]; potirul de argint aurit din 1501; cădelniţa de argint aurit de la sfârşitul secolului al XV-lea; taler de argint, datând de la sfârşitul secolului al XV-lea sau începutul celui următor; chivotul de argint aurit de la începutul secolului al XVI-lea[144], având toate inscripţionate numele donatorilor: „jupan Barbu ban, jupan Pârvu vornic, jupan Danciu comis, jupan Radu postelnic”. Împreună cu nepotul său Preda, marele ban Barbu, devenit Pahomie monahul, donează Mănăstirii un panaghiar ce poartă inscripţia: „Au făcut acest panaghiar robii lui Dumnezeu, monahul Pahomie şi jupan Preda mare ban. În anul 7029”[145].
Craioveştii au constituit o ramură viguroasă a boierimii române, dăinuind prin descendenţii lor până în secolul al XIX-lea; fiind o familie unită, bogată, inteligentă, cultă şi evlavioasă, şi-a pus forţa spirituală şi economică în slujba ţării, influenţând pozitiv viaţa societăţii secole de-a rândul.
Sursă vedere veche din colaj - ”Mânăstirea Bistrița la începutul sec. XX” - Revista «Studii vâlcene», Serie nouă, nr. VII (XIV)/ 2011.
[1]Ştefan Ştefănescu, Bănia în Țara Românească, Bucureşti, 1965, p. 88.
[2]Documente privind Istoria României, C, Transilvania, veacul XIII, vol. II, p. 272.
[3]Arhim. Veniamin Micle, Mănăstirea Bistrița Olteană, Bucureşti, 1996, p. 29-30.
[4]Tezaur medieval vâlcean. Catalogul documentelor de la Arhivele Statului din Râmnicu-Vâlcea (1388-1715) de Corneliu Tamaş, Ion Soare, Carmen Andreescu, vol. I, Bucureşti, 1983, nr. 18, p. 26.
[5]Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 64.
[6]Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 30.
[7]Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 225.
[8]D. Onciul, Titlul lui Mircea cel Bătrân şi posesiunile lui, în „Convorbiri literare”, XXXVI, 1902, p. 46.
[9]Ştefan Ştefănesu, op. cit., p. 20.
[10]C. C. Giurescu, Contribuțiuni la studiul marilor dregătorii în secolele XIV și XV, Vălenii de Munte, 1926, p. 63.
[11]T. G. Bulat, Istoria bisericii oltene, în „Oltenia”, Craiova, 1943, p. 456-457.
[12]D.I.R., vol. V, p. 403.
[13]Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 46.
[14]Idem, p. 55.
[15]D.I.R., veac. XIII -XV, p. 135.
[16]Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 58.
[17]I. C. Filitti, Craioveștii și rolul lor politic, în „Arhivele Olteniei”, anul XIV, 1935, p. 5.
[18]Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 67.
[19]Al. Lapedatu, Vlad – Vodă Călugărul (1482-1496), Bucureşti, 1903, p. 29.
[20]D.I.R., veac. XIII-XV, p. 173.
[21]Gr. Tocilescu, 534 documente slavo-române din Țara Românească și Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul, 1346-1603, Bucureşti, 1931, p. 147.
[22]Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 98-99.
[23]D.I.R., vol. II, p. 82.
[24]D.I.R., vol. II, p. 91.
[25]Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 74.
[26]Idem, p. 122.
[27]S. P. Cegăneanu, Ceva cu privire la meșterul Manole, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, anul III, 1910, p. 47.
[28]V. Drăghiceanu, Zidurile băniei Craiovei, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, anul III, Bucureşti, 1910, p. 192-194.
[29]Vezi: Raportul de săpături arheologice de la Strehaia pe anii 1963 -1964 de V. Puşcaşu, în „Arhiva Direcţiei Monumentelor Istorice”, cf. Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 132, nota 3.
[30]Informaţii primite de la Alexandru Aurel, în etate de 88 de ani, din Bistriţa, vecin cu locul unde au fost „Casele domneşti” (n. n).
[31]D.I.R., vol. II, p. 60.
[32]Tezaur medieval vâlcean, nr. 303, p. 119.
[33]Idem, nr. 329, p. 127.
[34]Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. 2, Bucureşti, 1976, p. 198.
[35]Pr. Niculae Şerbănescu, Legături bisericești, culturale și politice între români și sârbi, în „Mitropolia Olteniei”, XV (1963), nr. 5-6, p. 310.
[36]Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 74.
[37]D.I.R., veac. XIII-XV, p. 208.
[38]D.I.R., vol. II, p. 83.
[39]Idem, p. 82.
[40]Idem, vol. I, p. 155.
[41]Ştefan Ştefănescu, op. cit, p. 99.
[42]Arhivele Statului Bucureşti, Condica Mănăstirii Bistrița, nr. 713, f. 560v-561.
[43]Arhim. Veniamin Micle, Sfântul Grigorie Decapolitul. Mărturii documentare, 1999, p. 17. Nicolae Iorga crede că au fost aduse din Serbia; vezi: Manuscripte din biblioteci străine relative la istoria românilor, extras din „An. Acad. Rom. Sect. Ist.”, s. II, t. XXI, Bucureşti, 1899, p. 21.
[44]Virgil Drăghiceanu, art. cit., p. 57.
[45]Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 74.
[46]D.I.R., veac. XIII-XV, p. 266.
[47]Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 75.
[48]Idem, p. 156.
[49]Idem, p. 158.
[50]D.I.R., vol. II, p. 62.
[51]Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 160-165.
[52]Ștefan Ștefănescu, op. cit., p. 168.
[53]D.I.R., vol. I, p. 44.
[54]Idem, p. 47-50.
[55]Gavriil Protul, Viața și traiul Sfinției Sale Părintele nostru Nifon, în „Literatura română veche” (1402-1647), vol. I, Bucureşti, 1969, p. 80.
[56]A. I. Lapedatu, Mihnea-cel-Rău și ungurii, 1508-1510, în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională”, Cluj, I, 1922, p. 59.
[57]Gavriil Protul, op. cit., p. 80.
[58]Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 104.
[59]Gavriil Protul, op. cit., p. 81.
[60]D.I.R., vol. I, p. 83.
[61]Tezaur medieval vâlcean, nr. 64, p. 42.
[62]Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 119.
[63]Dr. V. Gomoiu, Viața medicală în Oltenia, în „Oltenia”, Craiova, 1943, p. 157, 183-188.
[64]Unii susţin, evident fără nici un temei, că „a fost şi primul stareţ sub numele de Pahomie monah” al Mănăstirii Bistriţa, cf. Meletie Răutu, Monografia eclesiastică a județului Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, 1908, p. 30. Pr. Gh. Şurlin din Orleşti scrie: „Se zice că banul Barbu, după zidirea Bistriţei, ar fi intrat în monahism primind numele de «Pahomie», după cum se vede chiar din Pomelnicul ctitorilor fondatori. Un oarecare schimonah, Chiriac Râmniceanu, care a scris o Cronică în anul 1826, după spusele călugărilor mai bătrâni din Bistriţa, afirmă că banul Barbu a primit numele de «Calistrat», iar numele de «Pahomie» este al unui eclesiarh al Bistriţei, păzitorul sfintelor moaşte ale sfântului Grigorie Decapolitul, care avea şi cheia sicriului, «Panteleimon ieromonah», care mai în urmă s-a făcut schivnic primind numele de «Pahomie ieroschimonahul»”. Cf. Pr. Gh. Şurlin, Urme străbune, în „Renaşterea” XII (1933), nr. 11, p. 396.
[65]Stelian Metzulescu, În jurul unui ctitor bisericesc, în „Glasul Bisericii” XVIII (1959), nr. 7-12, p. 660.
Cu privire la data morţii monahului Pahomie, există mai multe ipoteze, ca: „9 martie 1524-1525”, N. Iorga, Inscripții din bisericile României, II, Bucureşti, 1908, p. 80-82; „anul 1522”, Carmen Laura Dumitrescu, Pictura în secolul al XVI-lea de la bolniţa Mănăstirii Bistriţa – Vâlcea, în „Studii şi cercetări de istoria artei. Seria artă plastică”, tom. 19 (1972), nr. 2, p. 181, nota 13; „Barbu mort în 1521”, Marin Matei Popescu, Craioveștii, în „Magazin istoric”, XII (1978), nr. 4, p. 38.
[66]Vezi: Mănăstiri și schituri, în „Arhivele Olteniei”, XV (1936), nr. 86-88, p. 323.
S-a emis ipoteza că Barbu Craiovescu ar fi fost îngropat la Mănăstirea Sadova; acolo este Barbu al III-lea Craiovescu, iar la Bistriţa a mai fost îngropat Barbu al II-lea Craiovescu, ambii mari bani ai Craiovei. De asemenea, călătorul rus Vasile Barski, în urma vizitei efectuate în anul 1720 la Mănăstirea Pantocrator din Muntele Athos, afirmă că Barbu Craiovescu a zidit acolo o „ospătărie exterioară” în care ar fi şi îngropat. Vezi: Istoria călătoriei în Orient, Cazan, 1845.
[67]N. Iorga, op. cit., p. 81.
[68]Arhim. Veniamin Micle, Mănăstirea Bistrița ..., p. 64.
[69]Carmen Laura Dumitrescu, art. cit., p. 191.
[70]Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 31.
[71]Muzeul de Artă Bucureşti, inv. nr. 1120.
[72]Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 32.
[73]D.I.R., vol. I, p. 292.
[74]Pr. Ilie Diaconescu, Noi observări asupra pietrei mormântale craiovești de la Mănăstirea Glavacioc, în „Glasul Bisericii”, XXXIII (1974), nr. 11-12, p. 1199-1202.
[75]Pr. Niculae Şerbănescu, art. cit., p. 310.
[76]Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 119
[77]N. Iorga, Inscripții ..., I, p. 159.
[78]Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 63.
[79]D.I.R., vol. III, p. 44.
[80]Idem, vol. I, p. 294.
[81]Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 95.
[82]C. Rezachevici, Marile dregătorii ale Moldovei și Țării Româneşti, în „Magazin istoric”, V (1971), nr. 1, p. 25.
[83]Ibidem.
[84]D.I.R., vol. III, p. 45.
[85]Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 63.
[86]D.I.R., vol. I, p. 351.
[87]C. Rezachevici, art. cit., p. 24.
[88]Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 99.
[89]Arhivele Statului Bucureşti, Condica Mănăstirii Bistrița, nr. 713, f. 560v-561.
[90]D.I.R., vol. II, p. 325.
[91]D.I.R., vol. III, p. 45.
[92]Arhivele Statului Bucureşti, Condica Mănăstirii Bistrița, nr. 713, f. 560v-561.
[93]D.I.R., vol. II, p. 236.
[94]D.I.R., vol. V, p. 407.
[95]D.I.R., vol. I, p. 219-220.
[96]D.I.R., vol. III, p. 118.
[97]Arhivele Statului Bucureşti, Condica Mănăstirii Bistrița, nr. 192, f. 11.
[98]Tezaur medieval vâlcean, nr. 56, p. 40.
[99]D.I.R., vol. II, p. 326.
[100]Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 170.
[101]Idem, p. 178-180.
[102]D.I.R., vol. I, p. 39.
[103]Comori arhivistice vâlcene, nr. 8, p. 16.
[104]D.I.R., vol. I, p. 155.
[105]Dan Pleşia, Contribuții la istoricul Mănăstirii Stănești (Vâlcea) și al ctitorilor ei, în „Mitropolia Olteniei”, XVII (1965), nr. 5-6, p. 411, nota 31.
[106]Al. Pippidi, Tradiția politică bizantină, p. 158, nota 67.
[107]Arhim. Veniamin Micle, op. cit, p. 35.
[108]Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 190.
[109]Stoica Nicolaescu, Documente slavo-române cu privire la relațiile Țării Românești și Moldovei cu Ardealul în sec. XV – XVI, Bucureşti, 1905, p. 39.
[110]Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 191.
[111]T. Palade, Radu de la Afumați, Bucureşti, 1939, p. 56.
[112]T. Palade, Radu de la Afumați, București, 1939, p. 64.
[113]Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 196.
[114]D.I.R., vol. II, p. 62, 60 şi 63.
[115]Idem, p. 40.
[116]Idem, p. 75.
[117]Idem, p. 62.
[118]Idem, p. 75.
[119]Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 72-73.
[120]Idem, p. 140.
[121]Idem, p. 170-171.
[122]D.I.R., vol. II, p. 61.
[123]Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 171.
[124]D.I.R., vol. II, p. 75.
[125]Idem, p. 60.
[126]Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 172-173.
[127] I. Lupaş, Din relațiile Transilvaniei cu Țara Românească: Activitatea cneazului Dumitru din Săliște, în “Anuarul Institutului de Istorie”, Cluj, IV, 1961, p. 72.
[128]A. I Odobescu, Despre unele manuscripte și cărți tipărite aflate la Mănăstirea Bistrița, în „Revista Română”, I, 1861, p. 741.
[129]Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 94.
[130]Ștefan Ștefănescu, op. cit., p. 94-95.
[131]Idem, p. 95.
[132]D.I.R., vol. II, p. 61.
[133]Idem, vol. I, p. 39.
[134]Arhim. Veniamin Micle, Școala mănăstirească de la Bistrița în cultura românească, Râmnicu-Vâlcea, 2004.
[135]Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 120.
[136]Idem, p. 125.
[137]Învățăturile lui Neagoe Basarab, p. 70, nota 6.
[138]B. A. R., Ms. slav nr. 254, cf. P. P. Panaitescu, Manuscrisele slave din Biblioteca Academiei, vol. I, Bucureşti, 1959, p. 352-353.
[139]N. Smochină, Cine a tradus în secolul al XV-lea „Floarea Darurilor” în românește, în „Magazin istoric”, II (1968), nr. 7-8, p. 49.
[140]Arhim. Veniamin Micle, Școala de caligrafi de la Mănăstirea Bistrița, în „Telegraful Român”, anul 139 (1991), nr. 29-32, p. 6, col. 1-2.
[141]B. A. R., Ms. slav nr. 202, cf. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 295-297.
[142] Alexandru Odobescu, Opere, vol. II, p. 549, nota 33.
[143]Arhim. Veniamin Micle, Mănăstirea Bistrița ..., p. 235.
[144]Idem, p. 204-206, 208, 214.
[145]Muzeul de Artă Bucureşti, inv. nr. 637.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu