Problema evreiască la Vîlcea
A existat o probemă evreiască, în perioada interbelică, la Vîlcea? Întrebarea este legitimă căci judeţul era aproape 100 % românesc. Răspunsul este da! Dar a fost mai curînd vorba de o problemă de presă decît un conflict etnic propriu-zis.
Nu ştim foarte exact numărul
evreilor vîlceni din perioada interbelică, şi acest fapt deoarece practic
„evreitatea” acestora era bine ascunsă, ea manifestîndu-se numai de sărbătorile
evreieşti, Purim sau Paşti şi prin faptul că aceştia mergeau la sinagogă (la
Rîmnicu Vîlcea a existat în perioada interbelică o sinagogă!). Istoriceşte
vorbind, se pare că primii evrei s-au stabilit în judeţ la sfîşitul secolului
al XIX-lea. Prin 1890 la Vîlcea erau doar 40-50 de evrei- în oraşul Rîmnic- ,
însă prin 1930 numărul lor ajunsese la circa 1.500 – majoritatea tot în oraşul
Rîmnic, ceea ce însemna mai mult de o zecime din populaţia oraşului. [1] Cîteva zeci de evrei
trebuie să mai fi fost şi la Drăgăşani.
Care erau spaimele vîlcenilor faţă de evrei? Erau cîteva:
1.
spaima ideologică - Evreii erau învinovăţiți de presă deoarece erau
consideraţi germeni potenţiali ai contaminării României de comunism: „Comunismul
este o urzeală evreiască, născocirea evreiască a lui Karl Marx. Evreii vor să
ajungă la conducerea lumii, dovadă că ei sunt azi tari şi mai mari în Rusia şi
în Spania, apoi că bisericile creştine sînt dărîmate templele şi sinagogile
stau neatinse, ba încă se înmulţesc. În faţa comunismului stă naţionalismul” [2]
2.
spaima economică - La Vîlcea atacurile contra evreilor au
apărut o dată cu criză economică din anii 1929-1933. Evreii au fost făcuţi
vinovaţi de criză, făcîndu-se o analogie cu situaţia din Germania de după 1918,
care a cunoscut o situaţie econonică şi socială foarte grea datorită
hiperinflaţiei: ”Iată în sfîrşit, pricina duşmăniei dintre evrei şi
germani, s-a dat pe faţă. Ea e veche de 10 ani şi anume de la inflaţia monetară
făcută în ianuarie 1923 de către deşteptul ministru al Germaniei, numit
Helferich. El credea că făcînd inflaţie (înmulţirea monedei hîrtie) fără a o
mărturisi, ţara o să scape uşor de datoria de războiu de 130 miliarde franci
aur...Minoritarii evrei s-au repezit ca lupii şi-au cumpărat aproape pe nimic
imobile urbane şi rurale, acţiunile fabricilor şi bunurile de stat sigure, aşa
că peste un an-doi, cînd a venit ministru dr. Schacht şi a introdus moneta nouă
marca aur, era prea tîrziu: toată averea germană intrase în stăpînirea
evreilor. Germanii ajunseseră robi în ţara lor. Hitler venind acum, vrea să
socializeze mine, bănci, fabrici...Cartea lui „Mein Kampf” spune
acestea.” [3]
3.
spaima naţionalistă - Spaima era că evreii doreau formarea lui „Eretz
Israel”, a statului evreiesc adică, în… România. Din articolul citat anterior
găsim şi acest avertisment: „Deci, voi cei ce sînteţi partizani ai inflaţiei
luaţi aminte ce ne pîndeşte: ţara noastră cu tot ce e în ea- deci şi cu oamenii
ei – s-au preţuit la 750 miliarde lei aur iar ziarele antievreşti de la noi au
dat demult alarma că evreii şi-au făcut planul să-şi reclădească ţara pe
pămîntul roditor al Basarabiei, Moldovii şi Republicii moldoveneşti sovietică
rusă pînă la fluviul Nipru” [4]
Acţiuni antisemite la Vîlcea
Toate acţiunile antisemite ale vîlcenilor din perioada
interbelică s-au desfăşurat sub lozinca „românizării” tuturor instituţiilor din
judeţ. Nu au fost însă violenţe, în afara celor verbale, proferate prin presă.
Se cerea doar scoaterea evreilor din presă, justiţie, medicină, etc, mai precis
de la conducerea instituţiilor respective. Peste tot trebuiau că conducă
românii.
La 20 septembrie 1936 în sale „Renaşterea” a preoţilor
vîlceni, are loc o şedinţă a Asociaţiei Presei Provinciale din Vîlcea,
prezidată de Ştefan Vlădescu, preşedintele Federaţiei Generale a Presei din
Provincie. Se cerea naţionalizarea ziarelor şi ziariştilor ca şi a
conducătorilor de ziare. Acest fapt însemna, de fapt, înlăturarea evreilor din
presă. Avocatul şi ziaristul Emil Răuţ a susţinut acum şi faptul că Vîlcea a
dat ţării mari ziarişti, care erau evident români, precum: Alexandru Lahovary,
Constantin Disescu, I.G.Duca, Grigore Procopiu, Alexandru Crăsnaru. [5]
În 1937 s-a constituit şi Asociaţia Avocaţilor Români Creştini
de sub preşedenţia lui Istrate Micescu cu scopul românizării imediate a
barourilor. Adversarii cunoscuţi ai acestei propuneri fuseseră împiedicaţi
anterior în mod violent să intre în clădirea unde se desfăşurau lucrările. De
la Vîlcea aderă 54 de avocaţi. Dintre semnatari amintim aici pe avocaţii: Traian
Mihăilescu, Lazăr Popescu, Emil Răuţ, Adam Ionescu, Dan Procopiu, Petre
Măinescu, Alexandru Săltea, Gheorghe Ene, Anton Dumitrescu, etc Este
drept că avocaţi celebri precum Nicu Angelescu, Paul Angelescu, Dumitru
Drăghicescu, Alexandru Dumitrescu-Colteşti, Tică Ştefănescu, Gogu Ştefănescu,
Constantin Tetoianu, Andrei Livezeanu, etc, nu au semnat. Problema
românizării barourilor fusese pusă prima oară la Congresul de la Tîrgu Mureş de
către decanul Petre Pogonat de la Iaşi. Dar dacă la Iaşi exista un număr foarte
mare de avocaţi evrei, la Vîlcea nu existau practic avocaţi „străini”,
asociaţia de aici avînd doar intenţia de solidarizare cu colegii din barourile
ajunse pe mîna străinilor, a evreilor în special. Ideea românizării barourilor
era mai veche şi pentru contracararea ei se înfiinţase încă din 1935 Uniunea
Avocaţilor Democraţi. [6]
Cel mai mare scandal politic vîlcean din perioada interbelică
a fost cel provocat de doctorul Dumitru Zeana. El are legătură şi cu evreii.
Zeana era un aromân şi ca mai toţi aromâni din aceea perioadă avea simpatii
legionare (iniţial gogiste). În 1934 acesta publică în ziarul „Curentul”
din 30 iulie 1934 un articol în care acuză pe conducătorii ţării ca fiind
„francmasoni şi înstrăinaţi”care şi-au trădat neamul, lăsînd întîietate
evreilor:”În Rîmnicu Vîlcea sînt medici evrei care au cîte 2-4 posturi de
răspundere. Ei au mituit pe cutare şef de partid cînd a fost la putere (cu
adresă la Duca n.n.), pe cînd medicii români Hozoc, Iordachescu, Florantin,
Gheorghiu sînt mai marginalizaţi”. Răspunsul liberalilor, dat
politicianului vîlcean gogist, a venit ceva mai tîrziu...în 1936.
Doctorul Zeana este acuzat acum de omorul prin imprudenţă al Mărioarei Popescu
din Horezu, care era şi gravidă. Zeana este făcut acum de presă locală liberală
„cel mai mare criminal, cea mai feroce sălbăticiune, de cea mai ordinară şi
mai periculoasă speţă”. Cazul a fost în cele din urmă clasat, iar
Zeana a trebuit să părăsească Rîmnicul. [7] A revenit în 1937, devenind
unul dintre membrii marcanţi ai Partidului „Totul pentru Țară” din judeţ, fiind
chiar candidat al acestui partid la alegerile pentru deputaţi din acel an.
Existau cîteva magazine evreieşti la Rîmnic, care reuşiseră
însă se se impună pentru că adoptaseră principiul că e mai bine să vinzi mult
cu un cîştig mic, decît să vinzi puţin cu cîştig mare. Cu toate astea fenomenul
antisemit era resimţit destul de acut în societatea românească, deci şi la
Vîlcea, căci iată ce scria naţional-ţărănistul vîlcean Iosif Andreescu în
1937, într-un articol numit „Naţionalizarea oraşelor din România”: „Compoziţia
etnică a populaţiei din România (5 milioane străini şi 14 milioane români)
ameninţă şi existenţa statului român şi existenţa fiinţei neamului românesc.
Majoritatea străinilor trăieşte în oraşe. Fiindcă nivelul cultural, moral
şi economic al românilor nu-i superior celui atins de străini, aceştia nu se
simt obligaţi să ne stimeze şi să ne respecte, de aceea sînt ostili statului
românesc şi aşteaptă prilejul potrivit pentru a-i da lovituri de graţie.Pînă
atunci se străduiesc să stoarcă vlagă ţăranului şi funcţionarului român, prin
industrie, comerţ, camătă, etc, şi să acapareze instituţiile de înaltă cultură,
universităţile. La unele Facultăţi ( medicină, farmecie, drept, inginerie)
numărul studenţilor străini este, în ultimele decenii mai mare decît al
studenţilor români.Buna stare economică a străinilor din oraşe, îi ajută să dea
odraslele la şcoli înalte.Dacă situaţia aceasta va mai continua două decenii,
pătura cultă din România (pătura conducătoare) va fi în majoritate
străină.Atunci simţirea şi cultura românească vor fi înăbuşite şi înlocuite cu
o cultură ce nu va mai izvorî din fiinţa neamului nostru.Pe mormîntul
sufletului românesc se va aşterne o lespede cu inscripţia << Aici odihneşte
un neam, care n-a fost vrednic să trăiască >> Ca român îmi permit să arăt
şi eu fraţilor de sînge drumul ce trebuie urmat pentru a cuceri fortăreaţa cea
mai puternică în care s-au întărit străinii: comerţul şi meseriile din oraşe”
[8]
Într-un astfel de climat, legionarismul a devenit repede
destul de popular şi la Vîlcea. Antisemitismul vîlcenilor nu a avut totuşi o
conotaţie economică ci mai curînd una culturală- religioasă. Pe de altă parte
tineretul era impresionat de ritualul mistic şi teatral al arsenalului
propagandistic legionar: uniforma verde (ce simboliza venirea primăverii),
salutul legionar cu ridicarea braţului, însoţit de cuvintele „Trăiască Legiunea
şi Căpitanul”, ca şi marşurile prin ţară în pas bărbătesc. Codreanu intenţionă
ca legiunea să fie mai mult decît un partid sau o mişcare, ea urma să fie un
mod de viaţă. Întrucît populaţia era în căutarea unor răspunsuri la problemele
social-economice şi politice ale acestei perioade, naţionalismul religios al
Gărzii de Fier se dovedea a fi mult mai accesibil categoriilor de jos ale
populaţiei, îndeosebi ţărănimii sărace. Mulţi dintre liderii legionari
proveneau din provincie sau din populaţia de puţin timp urbanizată. La Vîlcea,
în afara liderilor amintiţi anterior, se cuvin menţionaţi şi: Alexandru
Voicescu, primar la Olăneşti, Alexandru Răducănoiu, de la
Călimăneşti, avocatul Ion Bărbulescu de la Govora.
[9]
Anul 1934 înregistrează trei
evenimente politice majore pentru judeţul Vîlcea dar şi pentru ţară:
înmormîntarea lui I.G.Duca, politician vîlcean, ales de 5 ori deputat al
acestui judeţ (1919, 1922, 1926, 1928, 1932), Congresul studenţilor legionari
olteni, eveniment unde s-a făcut un pas însemnat spre ruptura dintre Mihail
Stelescu şi Corneliu Zelea Codreanu şi un proces, în care Mihail Stelescu şi
adepţii săi au primit pedepse cu închisoarea sau amendă pentru ultragierea
sentimentelor cetăţenilor din Rîmnicu Vîlcea, prin intonarea unor cîntece ce îi
slăveau pe asasinii lui Duca. Cele trei evenimente, mai puţin cunoscute de
publicul iubitor de istorie, au serioase legături între ele şi prezintă
importante consecinţe pentru istoria ţării.
Înmormîntarea lui I.G.Duca
Campania electorală din 1933 a fost marcată de hotărîrea
guvernului I.G. Duca, instalat în 14 noiembrie 1933, de a dizolva Garda
de fier (9 decembrie 1933), sub motiv că aceasta recurgea la acte de violenţă
care puneau sub semnul întrebării ordinea socială şi de stat. Pe de altă parte
guvernul însuşi a recurs la utilizarea pe scară largă a aparatului de stat,
deci şi a violenţei, pentru asigurarea victoriei P.N.L. în alegeri, alegeri
care s-au desfăşurat pe data de 20 decembrie, pentru Adunarea Deputaţilor şi în
22, 28, 29 decembrie, pentru Senat. Într-adevăr, P.N.L. a obţinut succesul
dorit (50,9 % din totalul voturilor), în timp ce P.N.Ț. a înregistrat 13,9%,
iar Partidul Țărănesc-Lupu 5,1%. Trebuie spus că la Vîlcea fusese depusă,
iniţial, şi o listă a Gărzii de Fier cuprinzînd pe: 1. preot Gheorghe
Doară 2. Mihail Polihroniade 3. Constantin
Iliescu 4. Victor Bărbulescu 5. preot Petre
Stoinac. Scoaterea formaţiunii legionare în afară legii a dus la
anularea acestei liste.
Dar în timp ce presa comenta pe larg rezultatele alegerilor,
s-a aflat că I.G,Duca, preşedintele Consiliului de Miniştri, a fost asasinat de
legionari în gara Sinaia, cu cinci gloanţe trase în ceafă, în seara zilei de 29
decembrie 1933, în jurul orei 21 şi 15 minute. Imediat după asasinarea lui
Duca, la circa 3 ore de la eveniment, prefectul vîlcean liberal Eugen Băcescu
ordonă arestarea liderului legionarilor vîlceni, Victor Bărbulescu. Pe 29
decembrie 1933, la orele 24, avocatul Bărbulescu este arestat la domiciliul său
din Drăgăşani de un pluton de jandarmi de la Regimentul I Drăgăşani. Evident
autorităţile se temeau de existenţa unui complot sau a unei rebeliuni „anarhiste”
care ar fi debutat cu asasinarea premierului român, urmînd să se petreacă şi
alte acţiuni violente. Deţinut mai întîi la Drăgăşani, apoi la Rîmnicu Vîlcea,
Bărbulescu este apoi trimis la Bucureşti, Corpului II Armată, ca în final, să
ajungă la închisoarea militară Jilava. A fost eliberat la 27 februarie 1934.
Simţindu-se umilit, avocatul legionar dă în judecată în 1934 pe toţi
marii demnitari vîlceni: Nicolae Fundăţeanu, prim procuror al
Tribunalui Vîlcea, Grigore Ionescu, şeful Poliţiei din Rîmnicu Vîlcea, Nicolae
Dumitrescu, şeful Poliţiei din Drăgăşani, Gheorghe Vioreanu,
directorul Penitenciarului din Rîmnicu Vîlcea - mutat ulterior la Caransebeş-
şi Eugen Băcescu, prefectul judeţului. Motivele invocate au fost:
violare de domiciliu, arestare şi deţinere ilegală. Bărbulescu cerea
despăgibiri de 1 milion de lei cu titlu de daune morale şi materiale. Completul
de judecată vîlcean, condus de preşedintele Ilie Niculie, prin sentinţa penală
nr. 1503/18 iunie 1935 îşi declină competenţa şi înaintează dosarul Curţii de
Apel Craiova. [10]
Duca fusese receptat în viaţă politică românească drept un
politician vîlcean. Conform testamentului său, urma să fie înmormîntat la
Urşani-Vîlcea (lîngă Horezu). Înhumat iniţial la Bucureşti, Duca va fi
reînhumat la 22 mai 1934 lîngă bisericuţa din Urşani, locul pe care singur şi-l
alesese ca loc de odihnă veşnică. În dimineaţa amintită trenul îndoliat a sosit
în gara Băbeni. Cortegiul a trecut apoi prin satele Frînceşti. Genuneni,
Foleşti, Tomşani, Măldăreşti, Horezu pînă în biserica Urşanilor. Sicriul de
bronz a fost apoi aşezat pe un pat de brad acoperit cu tricolor. În jurul
acestuia s-au aşezat: colonelul Rîmniceanu, din partea M.S.Regelui, maiorul
Merişanu din partea M.S.Regina, Dinu Brătianu, preşedintele PNL, Gheorghe
Tătărescu, primul ministru al ţării şi contele Hautelocque, ministrul Franţei
la Bucureşti, din partea corpului diplomatic străin din România.
La mormînt au depus flori doamnele Titulescu, Procopiu, Lya
Brătianu şi Şeicaru (soţia lui Pamfil Şeicaru). La ceremonie au participat şi:
Vasile Sassu, ministrul domeniilor, Victor Antonescu, ministrul justiţiei,
Richard Franasovici, ministrul comunicaţiilor, Victor Slăvescu, ministrul
finanţelor, Ion Costinescu, ministrul muncii şi ing. Nicolae Theodorescu,
ministrul industriei şi comerţului. Dintre subsecretarii de stat au participat:
Ion Manolescu-Strunga şi Savel Rădulescu de la externe, Aurel Popescu-Necşeşti
de la culte, Mihail Negură de la domenii, Valeriu Roman de la justiţie,
George Assan de la industrie şi comerţ, Gheorghe Cipăianu, fost ministru
de domenii şi Mircea Juvara. Au fost prezenţi, pe lîngă prefectul de Vîlcea
Eugen Băcescu şi prefecţii judeţelor vecine, Gorj, Olt şi Romanaţi. A
participat şi episcopul Huşilor, Nifon. Toţi au prezentat condoleanţe familiei
îndoliate, Nadiei şi lui George Duca. [11]
Legionarii aveau destui adepţi printre vîlceni. Asasinarea lui
I.G.Duca nu a fost însă în măsură să sporească popularitatea Gărzii de
Fier la Vîlcea, căci acesta era cunoscut şi apreciat în judeţ, nu doar ca
politician, ci şi ca om, el avînd numeroşi prieteni şi adepţi, pe mulţi dintre
ei promovîndu-i în funcţii de conducere.
Congresul studenţilor legionari
olteni de la Rîmnicu Vîlcea, 1934
În acest context, la mijlocul lunii august 1934 la Rîmnicu
Vîlcea, are loc Congresul studenţilor legionari olteni. Cu acest prilej au loc
mai multe incidente neplăcute. Mihail Stelescu, fruntaş gardist, dar şi
vicepreşedinte al Cercului Studenţesc Bucureşti, a declanşat o serie de atacuri
la adresa lui Codreanu, calificîndu-l pe acesta ca autor moral al
asasinării lui Duca [12], denunţînd astfel terorismul
politic promovat de Căpitan. Oare să fie o întîmplare alegerea oraşului Rîmnicu
Vîlcea, oraşul lui I.G. Duca, ca loc de desfăşurare al Congresului studenţesc
convocat de Mihail Stelescu? Cu siguranţă nu. Stelescu voia să demonstreze
tinerilor legionari impopularitatea asasinatului socotit „armă politică”
legionară. De remarcat că în 1934, Consiliul suprem al Gărzii hotărîse şi
asasinarea lui Nicolae Titulescu, pe motiv că acesta l-ar fi convins pe rege să
consimtă la dizolvarea Gărzii, în 1933, misiunea acestă fiind încredinţată de
Căpitan lui …Mihail Stelescu. Acesta însă a refuzat să o execute.
În cadrul lucrărilor Congresului, Stelescu îl acuza pe
Codreanu că a „trădat” Legiunea, încrederea şi idealurile legionarilor. Cel
răzvrătit contra lui Codreanu a încercat să destrame imaginea romantică creată
în jurul Căpitanului şi să cîştige adepţi pentru o noua orientare politică a
Mişcării. Tot acum a fost redactată o scrisoare către acesta, ce va fi
publicată în ziarul „Cruciada Românismului” din aprilie 1935, în care
Stelescu îşi formula mai precis reproşurile la adresa lui Codreanu: „Îţi
scriu în numele unui tineret care te-a crezut mai mare decît eşti şi de care
ţi-ai bătut joc. Îţi scriu ca unui om care a crezut zece ani în vorbele-ţi
mincinoase, dar care n-am înţeles să mă înham la carul dumitale de sînge,
pentru a promova un criminal” [13].
Puţin timp după acest Congres, mai precis în 25 septembrie
1934, Stelescu şi discipolii lui se vor separa de mişcarea legionară,
creîndu-şi ulterior o grupare proprie numită „Vulturul Alb”, ce va deveni la 22
noiembrie 1934 gruparea „Cruciada Românismului.” [14]
Odată cu Stelescu au părăsit mişcarea şi generalul Nicolae Rădescu, Sergiu
Lecca, Constantin Caragea, Constantin Dumitrescu-Zăpadă, Alexandru Telex,
Gheorghe Beza, M.C. Gheorghiu,Simion Oprescu, Constantin Barcaroiu, Virgil
Rădulescu, etc. „Momentul Rîmnicu Vîlcea” a fost însă cel al separării
ideologice definitive a lui Stelescu de Codreanu. Cine era însă Stelescu şi
care erau motivele disidenţei sale?
Mihail Stelescu (1906-1936) era, în 1934,
practic, al doilea om în Legiune, adjunctul şi succesorul oficial al
Căpitanului. În 1932 devenise deputat din partea Gărzii de Fier, practic cel
mai tînăr parlamentar român de pînă atunci, iar în 1933 conducătorul mişcării
legionare de tineret. Atunci cînd se evocă disidenţa stelistă sînt
invocate, de obicei, două motive: a) lupta pentru şefie dintre Stelescu şi
Codreanu, b) divergenţele ideologice, Stelescu fiind profascist iar
Codreanu – filogerman.
Este drept, Codreanu începuse se se simtă incomodat de colegul
său, un tînăr cu un talent oratoric remarcabil, ce se făcuse repede remarcat în
parlamentul ţării. Totuşi, aşa numită dispută pentru şefie este un motiv fals.
Corneliu Zelea Codreanu reprezenta însăşi raţiunea de a fi a Legiunii
Arhanghelul Mihail. Aşa stînd lucrurile, din acest punct de vedere, atacurile
lui Stelescu sînt aproape fără mobil şi justifică, în mare măsură bănuiala că
el era susţinut din umbră de Carol al II-lea. [15] Dacă
în spatele lui Stelescu stătea regele, acesta ar fi acţionat nu pentru că l-ar
fi urît pe Codreanu, ci pentru că îşi dorea să anexeze mişcarea legionară, iar
Căpitanul reprezenta un obstacol de netrecut.
Se susţine de asemenea că între
cei doi ar fi fost şi diferenţe doctrinare, Codreanu axîndu-se pe
linia hitlerismului, în timp ce Stelescu era partizanul fascismului italian.
Adevărul este că mişcarea lui Stelescu nu a avut timp pentru a-şi contura o
ideologie clară. Mai curînd poate fi invocată neînţelegerea dintre cei doi în
privinţa folosirii atentatului politic ca armă politică, Stelescu nevrînd în
nici un fel să fie asociat crimelor legionare, mai ales că se opusese
deschis împotriva actului asasinării fostului prim-ministru I. G. Duca. De
altfel, Stelescu a fost şi el judecat în cadrul procesul asasinilor lui Duca
(19 martie – 6 aprilie 1933). Dar Consiliul de război a pronunţat sentinţa de
condamnare doar a celor trei asasini şi achitarea tuturor celorlalţi.
Procesul lui Mihail Stelescu şi
al adepţilor săi
Un alt incident neplăcut petrecut la Congresul studenţesc din
1934 a fost cel legat de „marşul” lui Mihail Stelescu, împreună cu un grup de
circa 50 de tineri legionari, pe străzile Rîmnicului, în ziua de 20 august
1934. Prefectul liberal Eugen Băcescu anunţase că se intenţionează ridicarea
unui monument în memoria lui Duca. Legionarii, considerînd acest anunţ ca o
provocare, au strigat lozinci şi au cîntat cîntece legionare precum: „Imnul
tinereţii legionare”- mai cunoscut ca „Sfînta tinereţe legionară” pe
versurile lui Radu Gyr, care printre altele spunea: „Sfîntă tinereţe
legionară,/ Suim biserici, stăm viteji în închisori./ În prigoană orişicît
de-amară/ Cîntăm şi ne gîndim la Nicadori,/ Purtăm în crivăt şi în soare/
Lumini pentru biruitori,/ Pentru cei viteji zidim altare/ Şi-avem doar gloanţe
pentru trădători!/. Ori preamărirea „nicadorilor” (asasinii fostului
premier I.G.Duca, Niculae Constantinescu, Ion Iancu Caranica, Doru
Belimace!) în „oraşul lui Duca” a provocat indignarea populaţiei care a alertat
Poliţia (a fost desigur şi o gafă de neînţeles a legionarilor, care tocmai
condamnaseră de la tribuna Congresului asasinatul comis în 29 decembrie 1933!).
La apariţia acesteia, manifestanţii s-au trîntit la pămînt, agăţîndu-se unul de
altul. Poliţia a trebuit să-i ridice unul cîte unul pentru a-i duce la sediu,
motivul arestării fiind acela „al intonării unor cîntece interzise”. Arestul a
fost decis de Nicolae Fundăţeanu, prim-procuror. [16] Au fost judecaţi în
stare de arest şi condamnaţi la pedepse de pînă la doi ani de închisoare. [17] Mai precis pedepsele au fost cele specificate de art.4 alineatul
C din legea pentru apărarea ordinei de stat şi art 183, al. 40 comb. cu art.60,
al.ultim c.p. după cum se arată în continuare:
1) 2 ani închisoare - Ion Caratănase (interesant
este şi faptul că acesta va fi unul dintre decemviri, adică dintre asasinii
lui… Stelescu)
2) 1 an şi jumătate - Mihail Stelescu
3) 1 an închisoare: Tiana Ecaterina
Simion, Traian Grecu, Gheorghe Bîlborea, Nicolae Stăpînoiu, Ion Măncioiu,
Ion Constantinescu, Victor-Emanuel Dragomirescu, Ion Mazilescu, Nicolae Stănciulescu,
Stamate P. Sotoi, Laurian Taluariu, Eugen Hunel,Traian Băştinescu, Constantin Chiriac,
Nicolae Comănescu,
4) 6 luni închisoare şi 5.000 lei amendă - Geogescu
I. Ştefan
5) 6 luni închisoare şi 1.000 lei amendă:Traian
Boeru ( va fi unul dintr asasinii lui Nicolae Iorga!) Nicolae
Popovici, Ştefan Drăgănescu,Gheorghe Istrate, Constantin Petropol, Victor
Belici (legionar vîlcean, al doilea în ierarhia legionară din judeţ),
Dumitru Bunea, Ion Rodeanu, Petre P.Stănescu, Zoica Stănescu, Tănase
I.Rădulescu, A.lexandru Fiedler, Eugen Săndulescu, Ion Marinescu, Ştefan
Nicolăescu, Tiberiu Vlaicu, Gheorghe Popescu, Cristea Segărcianu, Spiru
Buygolis, Anastasia Popescu şi Nicolae Sandu.
Au fost achitaţi: Iancu Nicolae, Stan Stoica, Nicolae
Drăgănescu, Mihail Popescu, Petre Slataiu, Dumitru Pîrvulescu, Ion Drăgan,
Constantin Daneş, Iordache Pleşoianu şi Eugen Teodorescu.
[18]
Tribunalul a fost prezidat de Ioan Popescu (poreclit
„Sticlă”), omul liberalilor. [19]
Foarte interesant este faptul că
organizaţia Tineretului Liberal din Vîlcea a luat, încă de la început, partea
tinerilor legionari, considerînd că acuzaţiile aduse acestora sînt ridicole.
Iată conţinutul comunicatului semnat de avocatul Emil Răuţ, preşedintele
Tineretului Liberal din Vîlcea, dar care avea şi girul altor tineri liberali
vîlceni de frunte, precum preotul Nicolae Popescu, avocaţii Virgil
Marinescu, fraţii Georgescu, Dorel Drăghiceascu şi alţii:
„TINERETUL LIBERAL din Vîlcea declară în modul cel mai
categoric că nu este întru nimic solidar cu evenimentele petrecute în ultimele
zile în capitala judeţului.
Nimeni mai mult decît acest tineret nu a fost mai hotărît
potrivnic doctrinei şi acţiunii „Gărzii de Fier”sau a celor ce împărtăşesc şi
azi programul şi ideologia unei grupări dizolvante şi dizolvate.
Nimeni dintre membrii acestui tineret nu poate uita că moartea
prematură şi nedreaptă a marelui bărbat de stat Ion Gh.Duca se datoreşte
acţiunei criminale a unor incoştienţi şi că asasinatul de la Sinaia apasă
covîrşitor de greu pe umerii acelora ce rămîn, mai presus de orice sentinţă
judecătorească, nenumăraţi autori morali ori complici la crimă.
Dar acelaş tineret conştient şi înţelegător nu este şi nu
poate fi solidar şi părtaş la o acţiune tot atît de nesăbuită, pe cît de
provocatoare, de inutilă, de dezastruoasă.
Nu este de admis şi de tolerat ca în centrul oraşului R.Vîlcea
să se comită acte de sălbăticie contra unor copii ce nu făptuiseră încă nici o
infracţiune.
Nu este îngăduit pentru autorităţi cu răspundere de a
întreprinde măsuri şi acţiuni ce se întorc de-a dreptul contra scopului
urmărit.
Nu este admisibil a se considera drept infracţiuni penale,
fapte ce aiurea şi în capitala ţării nu se sancţionează, nefiind nici măcar
luate în serios de către autorităţiile respective.
Nu se pot ţine arestaţi, în penitenciar, tineri studenţi, cu 4
lei pe zi raţie de hrană, pentru a suscita astfel interes, compătimire şi
solidarizare din partea opiniei publice.
Nu se pot admite instrucţie, interogatorii şi procese care să
constituie în acelaş timp cea mai elocventă şi mai sugestivă propagandă, pentru
a se putea ajunge indirect la scopul urmărit de către un congres
neautorizat.
Ținem să se ştie că dacă un imens obstacol de ordin moral ne
împiedică de a lua în mod formal şi legal, la bară, apărarea unor infractori
improvizaţi, nimeni şi nimic nu ne va putea opri de a striga hotărît şi
răspicat că ceea ce s-a făcut la Vîlcea este o mare, o imensă, o tristă şi
ridiculă în acelaşi timp, gafă de neiertat.
Oameni care afişează în fiecare clipă tact, abilitate,
diplomaţie şi celelalte asemenea pretinse calităţi, se dovedesc totuşi lipsiţi
de cea mai elementară prudenţă şi prevedere, se joacă naivi şi inocenţi de-a
siguranţa, de-a instrucţia, de-a procesul ca şi cum s-ar găsi la o partidă de
şah sau de pocker distractiv.
Cei care se dovedesc atît de insuficienţi şi de inapţi pentru
atribuţiuni prea grele pentru priceperea şi competenţa lor tot atît de nule,
sunt datori să tragă toate consecinţele, să se demită telegrafic şi să-şi
mărturisească public şi făţiş incapacitatea cea mai crasă.
O singură nădejde mai putem avea pentru a ieşi din farsa la
care asistăm şi care ne compromite iremediabil şi anume: înţelepciune,
prudenţă, seriozitatea şi atenţiunea scrupuloasă a tribunalului de Vîlcea.
Prezidat de eminentul magistrat Ioan.D. Popescu, acest
Tribunal e chemat ca mai presus de aplicaţiunea şi interpretarea unor texte de
lege, să acopere în tăcere şi uitare o mare greşeală ce s-a făcut.
Tribunalul nu va putea desigur să treacă cu vederea
infracţiunile dacă sînt şi dacă s-au comis dar nici nu va putea opri la ceea ce
este numai aparenţă goală, superficialitate neserioasă, confuzie regretabilă,
glumă de prost gust, neştiinţă patentă, capriciu pueril ori dorinţa de reclamă
şi de senzaţional.
Tineretul Liberal din Vîlcea suferă o nouă pălmuire în cele
mai delicate şi profunde simţăminte şi aspiraţii, îndură o nouă decepţie amară
din partea celor cu răspundere întreagă şi exclusivă.
Tineretul Liberal Vîlcea nu ştie nimic din ce s-a pus la
cale, nu e cu nimic vinovat de ce s-a petrecut, nu deţine prin nici unul din
membrii săi nici un fel de atribuţie sau de răspundere politică ori oficială şi
protestează energic şi cu toată indignarea în contra stindardului de prostie
patentă şi de incapacitate sinistră sub care se conduce, se administreză şi se
compromite judeţul lui Duca, profanîndu-se, în acelaşi timp, în modul cel mai
stupid cu putinţă, memoria şi umbra marelui şi regretatului om de stat.
Aceasta trebue să se ştie căci, mai presus de orice s-ar putea
întîmpla, este vorba de conştiinţa, demnitatea şi onoarea acelora ce sînt şi
rămîn membrii devotaţi ai Tineretului Liberal.
În numele tuturor,
EMIL RĂUŢ
AVOCAT
Preşedintele Tineretului Liberal din Vîlcea.” [20]
Comunicatul publicat în numele Tineretului Liberal din Vîlcea,
în legătură cu procesul studenţilor veniţi la Rîmnic pentru a face propagandă
gardistă, a prilejuit şi două luări de atitudine diferite din partea
liberalilor vîlceni. Una dintre ele a fost cea a lui Mitică Creţeanu, avocat de
54 de ani din Rîmnicu Vîlcea. Iată cum îl încondeiază „Îndrumarea Vîlcei”,
revista liberalilor vîlceni, pe acest martor incoerent şi caragialesc: „Domnul
acesta are totuşi curajul şi neobrăzarea să apară ca martor al acuzării, în
procesul studenţilor, pentru ca să declare, între alte nimicuri şi naivităţi,
ce se pot savura din copia publicată în altă parte a ziarului nostru,
următoarele două fraze de neîntrecută putere de caracterizare: Nu fac nici o
politică, nu sînt înscris în partidul liberal dar fac parte din partid şi Eu nu
am spus că aşi achita pe inculpaţi dar îmi sunt simpatici şi dragi”. A
doua luare de poziţie a fost a lui Tică Ştefănescu, primarul liberal al
Rîmnicului (1934-1938), el apărînd pe tinerii legionari pe motiv că aceştia
erau judecaţi de un tribunal inchizitorial instituit ad-hoc, chemat să judece
un delict de opinie, fără periculozitate publică. Era însă mai mult decît atît,
era o luptă pentru apărarea dreptului tineretului de a avea un cuvînt de spus
în politică, într-un moment în care şi la liberali începuseră lupte între
„tineri” şi „bătrîni”. [21]
Lupa dintre Stelescu şi Codreanu a continuat şi după 1934.
Urmare a declaraţiilor făcute de Stelescu ascupra circumstanţelor morţii lui
Duca, la 1 aprilie 1936, de la tribuna Parlamentului, se cere guvernului să
procedeze la o nouă anchetă. Însă la 16 iulie 1936 Stelescu, care
se afla la Spitalul brîncovenesc din Bucureşti, unde urma să fie operat de
apendicită ( după efectuarea pedepsei de un an şi lumătate de închisoare), a
fost asasinat de 10 legionarii (ei vor forma a două legendă eroică legionară,
cea a „decemvirilor”, după cea a „nicadorilor”, asasinii lui Duca), nu doar
pentru „trădarea” Mişcării ci şi datorită faptului că existau indicii că
procesul privind uciderea lui Duca urma să fie reluat printr-o depoziţie a
acestuia. [22] Criminalii, în frunte cu legionarul Caratănase, l-au
ciuruit cu 38 de focuri de revolver şi l-au ciopîrţit cu toporiştile, apoi s-au
dus la cel mai apropiat comisariat de poliţie şi s-au predat. Consiliul de
război îi va condamna pe opt dintre ei la muncă silnică pe viaţă şi pe doi la
10 ani închisoare.
Nichifor Crainic spunea că de acum în acolo legionarii vorbeau
de o nouă crimă denumită… „stelism”. „Stelismul însemna trădarea săvîrşită
de un legionar prin dezeratarea din rînduri… Stelismul trebuia pedepsit cu
moartea” [23] În ochii legionarilor,
şederea lui Stelescu în închisoare, în urma procesului de la Rîmnicu
Vîlcea, fusese doar un „alibi”, pentru a ascunde participarea sa la un
plan de asasinare a lui Codreanu. [24] Căpitanul însuşi a lansat zvonul că
Stelescu ar fi făcut o tentativă de a-l otrăvi, apoi de a-l împuşca. Dacă
Stelescu fusese manipulat, dacă fusese instrument carlist şi dăduse greş în
otrăvirea lui Codreanu, moartea lui trebuia folosită însă în acelaşi scop. Dar
ucigaşii s-au predat, recunoscîndu-şi în totalitate vina, negînd orice
incitare, astfel că toate eforturile de a-i acuza pe Zelea Codreanu şi pe alţi
lideri legionari de complicitate rămîn fără efect. Ulterior, Codreanu, cu
sprijinul autorităţilor, va decora pe „decemviri” în chiar incinta închisorii
Văcăreşti.
Taberele de muncă legionare din
judeţul Vîlcea
Deşi Codreanu nu credea în democraţie, el a refuzat în anii
1934-1937, din scopuri politicianiste, să asocieze Legiunea cu dictatura
regală care se prefigura. Încercînd să aducă ceva nou faţă de programele
politice şi electorale ale celorlalte partide şi grupări politice, Codreanu s-a
străduit să găsească alte forme şi metode propagandistice, Cea mai eficientă
formă de proprangandă pe care a promovat-o Codreanu în acei ani a fost
subsumată campaniei axate pe muncă, acţiune, exemplu. Pe tot cuprinsul ţării,
între anii 1935-1937, au fost presărate „Tabere de muncă voluntară” ale
partidului „Totul pentru Țară”, care reparau podurile din sate, drumuri şi
biserici, construiau stăvilare, săpau fîntîni şi lucrau pentru solidaritatea
colectivă şi naţională. Nici un alt partid nu a putut egala dinamismul,
mistica, sloganurile şi propaganda Gărzii de Fier din această perioadă. Ideea
taberelor de muncă nu era originală. În Italia, asanarea lacurilor pontinice,
pusă în scenă cu efect publicitar de către Mussolini, stîrnise mare atenţie. În
Germania exista munca obştească. Tabăra de muncă, în varianta românească,
trebuia să fie o adevărată şcoală de formare a tineretului legionar. Cei care
participau la asemenea tabere primeau o diplomă în care era menţionat locul şi
timpul cît a muncit fiecare, cum s-a comportat şi ce aptitudini are ca muncitor
şi comandant. Începînd din 1935, nici un legionar nu putea accede la funcţiile
de conducere din partid, dacă nu poseda o astfel de diplomă. [25]
Vîlcea a fost din această privinţă un loc privilegiat. Din
cele 14 tabere de muncă legionare, la nivel naţional, 3 s-au înfiinţat în
judeţul Vîlcea. Cele trei tabere de muncă legionare vîlcene au fost la:
1.
Drăgăşani - pentru terminarea catedralei Sf. Ilie din localitate
2.
Arnota - construirea unui drum, prin stîncă, de la mănăstirea
Bistriţa pînă la la Mănăstirea Arnota, circa 5 km
3.
Mamu - construirea a şase diguri de protecţie a mănăstirii cu
acelaşi nume, diguri de apărare contra revărsării Oltului.
Din 13 iunie pînă la 14 august 1935 legionarii au fabricat
100.000 de cărămizi destinate zidirii catedralei din Drăgăşani,
catedrala cu hramul Sfîntul Ilie. Conducerea taberei o avea preotul G. Necşulescu
şi avocatul Victor Bărbulescu, preşedintele organizaţiei legionare vîlcene.
Fundaţia bisericii fusese pusă încă din 1930. Pe 25 iulie 1935 tabăra a
fost vizitată de generalul Zizi Cantacuzino-Grănicerul, conducătorul oficial la
partidului ”Totul pentru Țară”, generalul lucrînd efectiv alături de salahorii
taberei. În tabăra au muncit pînă la 100 de tineri legionari. De altfel, la
alegerile din 1937 cele mai multe voturi obţinute de legionarii vîlceni au fost
cele ale oamenilor din regiunea Drăgăşani. Unii dintre cei mai activi legionari
din această zonă au fost avocatul Ion Vasile din
Drăgăşani şi Constantin Dumitraşcu din Ştefăneşti,
care reuşise să atragă în organizaţia legionară majoritatea locuitorilor de
aici. [26] Tabăra de muncă de la Drăgăşani avusese şi binecuvîntarea
epicopului Rîmnicului Vartolomeu Stănescu, cel care a şi susţinut
continuarea şi finalizarea lucrării, după anul 1935 (Vartolomeu a păstorit la
Rîmnic pînă la 1 noiembrie 1938).
De la 8 iulie pînă la 15 septembrie 1935, legionarii
construiesc un drum prin stîncă la Mănăstirea Arnota, locul de odihnă
al voievodului Matei Basarab. În această tabără au lucrat 242 de
legionari. [27] S-a căutat construirea unui drum care să lege mănăstirea
Bistriţa de cea de la Arnota, întrucît accesul la mănăstirea Arnota devenise
imposibil în urma unui incendiu, chiliile şi mănăstirea fiind şi ele grav
afectate. Comandanţii taberei au fost doctorul în teologie G. Andronescu şi un
anume Crînganu. Munca a fost deosebit de grea. Legionarii au primit încurajări
şi binecuvîntari din partea episcopului Rîmnicului, Vartolomeu Stănescu, dar şi
a lui Radu Gyr, care avea să le preamărească opera prin intermediul versurilor
sale, dedicîndu-le 12 strofe devenite cunoscute drept „Cîntecul Arnotei”. [28]
Tot în 1935, între 16 septembrie şi 4 octombrie, legionarii au
construit şase diguri care să împiedice revărsarea apelor Oltului asupra
avutului Mănăstirii Mamu din judeţul Vîlcea. [29] Tabăra de la
Mamu, unde se găseau osemintele lui Preda Buzescu, a luat fiinţă ca urmare a
apelului lansat de stareţa mănăstirii Bistriţa, Olga Gologan. Şi aici,
conducătorul santierului a fost preotul G. Necşulescu. Au participat legionari
din judeţele Vîlcea şi Dolj.
Dar autorităţile au încercat, chiar de la început, să
boicoteze acţiunile sociale legionare, fiind speriate de marele succes dobîndit
de legionari prin lucrările gratuite efectuate pe şantierul de la Arnota. La 4
octombrie 1935 Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, sub oblăduirea
Patriarhului Miron Cristea, interzicea legionarilor munca pentru repararea sau
construirea de biserici, responsabil de această decizie fiind, în special,
Ministrul Cultelor, Alexandru Lapedatu, dar şi secretarul de stat Victor
Iamandi. Lapedatu a condiţionat executarea pe viitor a unor astfel de
construcţii, chiar gratuite, de consimţămîntul administraţiilor episcopale,
care la rîndul lor, trebuiau să primească avizul ministerului. Legionarii l-au
acuzat atunci pe patriarhul Miron Cristea, făcîndu-l răspunzător de acţiunile
antilegionare ale Sinodului şi ale Ministerului Cultelor. Un an mai tîrziu, în
1936, printr-o declaraţie publică, Sfîntul Sinod anula decizia din octombrie
1935, socotind binevenită orice iniţiativă legionară folositoare exclusiv
bisericii şi străină de orice alt scop, chiriarhii trebuind să coordoneze
aceste acţiuni pur bisericeşti. [30] Dar guvernul liberal Tătărescu
a emis, în mai 1937, un decret-lege prin care se interzicea munca legionarilor
în tabere, sub motivul ca sînt subversive. Autorii acestui decret-lege? Aceiaşi
Lapedatu şi Iamandi. [31]
Adevărul este că aceste acţiuni erau populare printre vîlceni,
fiind admirate chiar de adversarii ideologici ai Legiunii. Iată ce se scria de
exemplu în articolul „Cărămizile de la Drăgăşani” al unui ziar liberal: ”Sub
comanda hotărîtă şi perseverentă a tinerilor: preot G. Necşulescu şi avocat
Victor Bărbulescu, o armată întreagă de tineri, de copii şi de flăcăi, muncesc
de luni de zile, în pielea goală şi în arşiţa soarelui de vară, pentru ca să
fabrice cărămidă şi să înalţe astfel catedrala orasului Drăgăşani rămasă de atîta
vreme în stare de proiect uitat şi părăsit de către drept credincioşii creştini
şi români de acolo...Tineretul care credea odinioară că rezolvă totul
prin violenţă şi distrugere, prin persecuţie şi prigoană, prin exclusivism şi
toleranţă, s-a putut convinge că mult mai utilă, mai atrăgătoare şi mai eficace
este lupta şi munca pozitivă şi extrem de utilă intereselor generale.” [32] Şi
asta la circa un an de la asasinarea lui Duca! Conform ideologiei legionare
însă, toate aceste încercări făceau parte din ceea ce profeţia lui Codreanu
numea „Muntele suferinţei”. Antrenarea hotărîtă a Mişcării legionare în
arena vieţii politice, o dată cu alegerile parlamentare din 1937, au marcat
trecerea la a doua etapă de suferinţe şi încercări legionare numite de
Codreanu, în „Cărticica şefului de cuib”, „Pădurea cu fiare sălbatice”.
Serviciul religios pentru Moţa şi
Marin
În noiembrie 1936 opt legionari au plecat în Spania pentru a
lupta în armatele lui Franco împotriva guvernului Frontului Popular. Doi dintre
ei, Ion Moţa şi Vasile Marin, au murit, în ziua de 13 ianuarie 1937, pe cîmpul
de luptă de la Majadahonda. Cu prilejul aducerii corpurilor lor în ţară, trenul
mortuar a făcut ocolul ţării, urmînd traseul Cernăuţi - Paşcani- Roman-
Bacău-Tîrgu Mureş - Cluj - Alba Iulia - Orăştie –Sibiu - RîmnicuVîlcea -
Slatina - Piteşti -Bucureşti. În toate staţiile de cale ferată, deci şi la
Rîmnicu Vîlcea, au fost organizate procesiuni religioase.
Ceremoniile de înmormîntare ale lui Ion Moţa şi Vasile Marin
au arătat cît de ancorată era Legiunea în opinia publică românească. Chiar
episcopul Rîmnicului,Vartolomeu Stănescu, a participat, la 13 februarie 193 7, la soborul de preoţi care a săvîrşit la
Bucureşti, slujba înmormîntării martirilor legionari, morţi în Spania în luptă,
alături de franchişti, cu largi ecouri în ţară şi lume. Acest serviciu religios
organizat la biserica legionarilor, Sf. Ilie Gorgani, cu participarea a peste
200 de preoţi, în care alături de episcopul Vartolomeu a mai participat, dintre
marii ierarhi, şi mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan, este considerat cea
mai clară dovadă de colaboarare între clerul ortodox şi legionari. [33] Biserica
s-a opus deci solicitării guvernului de a se delimita în mod clar de legionari.
Rîndurile Gărzii s-au întărit mai rapid decît înainte.
Alegerile din 1937
La alegerile din 1937 legionarii au fost supravegheaţi
foarte atent de către adversarii politici ai acestora. Gardiştii au desfăşurat
o intensă activitate electorală şi propagandistică in judeţul Vîlcea. Ion
Zelea Codreanu, tatăl Căpitanului, a ţinut o şedinţă legionară la
Drăgăşani, în ziua de 7 decembrie 1937, iar Radu Gyr a ţinut o
conferinţă „neelectorală” în sala „Renaşterea” din Rîmnicu Vîlcea despre... „Baladă
şi eroism” (Siguranţa raportează prefectului acest fapt). Dar după aia, Gyr
pleacă într-un turneu electoral în nordul judeţului, fiind urmărit pas cu pas
de oamenii Siguranţei. Propagandă legionară fac şi preotul Ilie I. Stan din
Băbeni-Olteţ, dar şi propagandişti străini de judeţ, cum este învăţătorul Ion
I. Marinescu din com. Behanu, jud. Bihor, prins de autorităţi făcînd propagandă
legionară tocmai la Malaia. Atunci cînd argumentele nu ajung, legionarii recurg
şi la ameninţări, cum a fost cazul cu primarul din Amărăşti, ameninţat cu
moartea de legionari [34]
Legionarii au pregătit cu multă inteligenţă aceste alegeri,
simţind că au o popularitate în creştere. La 12 noiembrie 1937, la Casa Verde
din Bucureşti s-a ţinut o importantă şedinţă legionară care a hotărît strategia
de campanie a legionarilor la alegerile din 1937. Şedinţa a fost deschisă
de şeful partidului ing. Gheorghe Clime în jurul orei 11. Apoi Codreanu a luat
o serie de hotărîri de strategie electorală precum: ”1. şefii de
judeţe vor candida ultimii pe liste, pentru că vroiesc să distrug mentalitatea
că un judeţ este proprietatea politică a unui şef judeţean, în care acesta îşi
investeşte capital, pentru a şi-l recupera mai tîrziu din diurne, intervenţii
şi afaceri 2. Parlamentul nu este o răsplată ci un cîmp de luptă, în care eu am
obligaţia să trimit pe cei mai apţi 3. Pentru a fi biruitori, trebue să începem
prin a ne birui pe noi” Acesta este şi motivul pentru care la Vîlcea,
şeful organizaţiei legionare, Victor Bărbulescu a fost trecut ultimul pe lista
electorală a partidului „Totul pentru Țară”. [35]
Lista legionară avea numărul 8 şi cuprindea pe:1. Radu
Demetrescu-Gyr (profesor Bucureşti) 2.Gheorghe Doară (preot
Stroeşti) 3. Dumitru Zeana (medic Arad) 4. Aurelian
I.Iliescu (avocat Bălceşti) 5. Victor Bărbulescu (avocat
Rm.Vîlcea). Legionarii au oţinut 5.567 de voturi, Radu Gyr fiind ales deputat.
Noul Parlament nu s-a întrunit însă fiind dizolvat înainte de
convocare. Carol al II-lea a vrut să evite astfel ca guvernul desemnat, format
de Partidul Naţional-Creştin condus de Octavian Goga,să primească vot de blam.
Au fost anunţate noi alegeri pentru zilele de 2-17 martie 1938.Astfel campania
electorală s-a reluat cu şi mai mare înverşunare. Într-o puternică ofensivă se
afla Mişcarea legionară, care prin Corneliu Zelea Codreanu anunţa că va crea o
„Românie legionară” şi că „în 48 ore după biruinţa Mişcării Legionare, România
va avea o alianţă cu Roma şi Berlinul”. Pe fondul ascensiunii legionarilor,
regele Carol al II-lea, a recurs la o lovitură de stat, punînd capăt regimului
democratic din România (10 februarie 1938). Alegerile din martie 1938 nu au mai
avut loc, deoarece în ţară a fost introdusă starea de asediu şi cenzura, la 27
februarie a fost promulgată o nouă Constituţie, iar la 30 martie au fost
dizolvate partidele politice.
Vîlceni implicaţi în procesul lui
Codreanu din 1938
În procesul lui Corneliu Zelea Codreanu din mai 1938[36] a fost implicat, indirect, şi un vîlcean din
Rîmnicu Vîlcea, avocatul Marinescu [37]. Iată în
ce fel. După anularea alegerilor din 1937, regele Carol al II-lea îşi
instaurează regimul autoritar. Corneliu Zelea Codreanu, în semn de protest,
dizolvă Partidul „Totul pentru Țară” şi îndeamnă la rezistenţă non-violentă,
nevoind, mărturisea el, să prefacă România într-o Spanie însîngerată.
Răspunzînd unui atac de presă al lui Nicolae Iorga, este învinuit de „ultraj”
şi arestat. Condamnat întîi la 6 luni, i se înscenează apoi o parodie de proces
(23-26 mai 1938) şi este condamnat la 10 ani de închisoare, de data asta pentru
crimele de trădare naţională, deţinere şi reproducere în public a unor acte
interesînd Siguranţa statului român, uneltire contra ordinii sociale şi răzvrătire.
În cadrul acestui al doilea proces a fost acuzat (între
altele),, pe baza unei scrisorii false, de pregătirea unei revoluţii sociale.
Însă descoperirea falsului a fost făcută de un avocat din Rîmnicu Vîlcea pe
nume Marinescu. Citind scrisoarea, care, pretindeau judecătorii, ar fi fost
scrisă de Codreanu, Marinescu a văzut că acesta este străbătută de două idei,
cea de „Economie automată” şi de ideea unei „Alianţe economice”. La Rîmnicu
Vîlcea, avocatul lui Codreanu găseşte cartea, dată lui chiar de autor, în care
acesta pleda pentru cele două idei. Dedicaţia de pe carte avea acelaşi scris cu
cel din scrisoarea de care era acuzat Codreanu. Autorul scrisorii era un anume
Rădulescu Thanir, redactor la „Neamul Românesc”, ziarul profesorului Iorga. În
ciuda acestei evidenţe, Codreanu este condamnat la 10 ani de muncă silnică, 6
luni de degradare civică şi 2000 lei cheltuieli de judecată. Ulterior va fi
asasinat de autorităţi, împreună cu alţi 13 camarazi, în marginea pădurii
Tîncăbeşti, pe 30 noiembrie 1938. [38]
O dată cu instaurarea dictaturii regale partidele politice
sînt desfiinţate, deci şi Garda de fier / Partidul „Totul pentru ţară”.
Politiceşte, legionarii reapar pe scena politică a ţării o dată cu insturarea
guvernului Gigurtu (4 iulie 1940) şi mai ales o dată cu proclamarea statului
naţional-legionar (14 septembrie 1940).
Resursa electronică Biblioteci Valcene «Istoria mişcării legionare vâlcene 1933-1938», așa cum ne-a fost oferită în 2012, la începutul proiectului Istoria locală@biblioteca ta publică (Local History@Your Public Library) de către autor. Clic pentru lectura în original (încărcările pot dura puțin)
[1] Naţionalul Vîlcei, nr.1/ ian.1931, p.3
[2] Ibid., mai-iunie 1936, p.75
[3]Ibid., nr.69 / sept.1933, p.8,
articolul se numeşte „Un avertisment contra celor ce susţin
inflaţia ca mijloc de plată a datoriilor statului”
[5] Ibid., numărul pentru lunile iul., aug.,
sept. 1936, p.157
[6] Îndrumarea Vîlcei, nr. 87/19 mai 1937,
p.1 şi 2
[7] Ibid., nr.32-33/21 august 1934,
p.1 şi nr.74-75/ 5 aprilie1936, p.1
[8] Tribuna Vîlcii, martie
1937, p.1
[9] Radu Livezeanu, Scurtă privire asupra vieţii
organizaţiei Partidului Naţional Ţărănesc din judeţul Vîlcea între anii
1919-1998, Ed.Conphys, Rm.Vîlcea 1999, p.63-64
[10] Direcţia Judeţeană Vîlcea a
Arhivelor Naţionale (în continuare D.J.V.A.N.)., fond Tribunalul
Vîlcea, secţia I, dos 46/1934, f.29 şi 29 verso
[11] Îndrumarea Vîlcei, nr.27/24 mai 1934, p.1
[12] Corneliu Tamaş, Istoria
Rîmnicului, Ed. Antim Ivireanu, Rm. Vîlcea, 1994,
p, 205
[13] Apud Mihai Bălan , Istoria
trădării la români, vol II, Ed. Eurostampa, Timişoara,
2002, p.372
[14] Mircea Muşat, Ion
Ardeleanu, România după Marea Unire, vol.II, partea
II, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Buc.1988, p.325
[15] Grigore Traian Pop, Un
asasinat ritual: Mihail Stelescu, în Dosarele istoriei, nr.
6/1999, p.46
[16] Nicu Angelescu, Memoriile
unui om obscur, Muzeul judeţean de istorie din Rîmnicu Vîlcea,
caietul IX, f.70 verso
[17] Radu Livezeanu, Scurtă
privire asupra Organizaţiei Partidului Naţional Ţărănesc din judeţul Vîlcea
între anii 1919-1998, p. 64-65. Pentru versurile enunţate,
vezi Cîntece legionare, Fundaţia culturală Buna-Vestire,
Buc.1999, p.18
[18] Observatorul,
din 1 septembrie 1934, p.3
[19] Nicu Angelescu, op.cit,
caietul IX.f.70, verso
[20] D.J.V.A.N.,
fond Presă, np.
[21] Îndrumarea Vîlcei, nr.35-36
/ 15 septembrie 1934, p.1 (art. „Tinereţea biruitoare” de Emil Răuţ)
[22] Arnim Heinen,
Legiunea “Arhanghelul Mihail”. Mişcare socială şi organizaţie politică,
Ed. Humanitas, Buc. 1999, p.457
[23] Mihai Bălan , op.
cit., p.372
[25] Liliana Beu, Taberele
de muncă legionară din judeţul Vîlcea, în Studii vîlcene, nr.
1/2003, Rm Vîlcea, p.191
[26] Radu Livezeanu, op.cit., p.66
[27] Ştefan Palaghiţă, Garda
de Fier spre reînvierea României./ Istoria Mişcării legionare
scrisă de un legionar, Ed. Roza vînturilor, Buc.1993, p.23,
vezi şi Radu Livezeanu, op.cit., p.65
[28] Liliana Beu, op.cit,
p. 192
[29] Ştefan Palaghiţă, op.cit., p.24
[30] Gabriel Catalan, Legionarii
şi slujitorii Domnului, în Dosarele istoriei, nr.9/2000,
p.30
[31] Nicolae Roşca, Cronica
unor violenţe politice, Gazeta de vest, ianuarie 1996, p.19 şi 21
[32] Îndrumarea Vîlcei, nr.58/31
august 1935, p.1
[33] Hristu Nicolae, Daniel
Octavian, Mircea Alexandru, Intelectualii şi mişcarea legionară. Mari
conştiinţe româneşti, Ed. Fundaţia culturală Buna Vestire,
Buc.2000, p.260; vezi şi Gabriel Catalan, op.cit.,
p.30
[34] D.J.V.A.N., fond Prefectura
judeţului Vîlcea, dos. 37/1937, f. 5 şi dos 38/1937,
f. 162. 165 şi 167
[35] Idem., dos.37/1937,
f. 26
[36] A se vedea în special Gheorghe Buzatu, Kurt W.
Treptow, Procesul lui Corneliu Zelea Codreanu (Mai 1938),
Iaşi, 1994
[37] Corneliu Zelea Codreanu, Însemnări de la Jilava,
Ed. Majadahonda, Buc. 1995., p. 31
[38] Ştefan Palaghiţă, op.cit. p.107-108; vezi
şi Gabriel Catalan, op.cit., p.30
[35] D.J.V.A.N., fond Prefectura
judeţului Vîlcea, dos. 37/1937, f. 5 şi dos 38/1937,
f. 162. 165 şi 167
[36] Idem., dos.37/1937,
f. 26
[37] A se vedea în special
Gheorghe Buzatu, Kurt W. Treptow, Procesul lui Corneliu Zelea
Codreanu (Mai 1938), Iaşi, 1994
[38] Corneliu Zelea Codreanu,
Însemnări de la Jilava, Ed. Majadahonda, Buc. 1995.,
p. 31
[39] Ştefan Palaghiţă, op.cit. p.107-108
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu