Boierii Craiovești: istoria familiei și ctitorirea Mânăstirii Bistrița/ Vâlcea, de Veniamin Micle

”O parte din venituri se consuma la curtea banului din Craiova, caracterizată prin lux şi mulţimea personalului, rivalizând cu cea domnească, pe care uneori o depăşea...” (notele valide sunt în josul paginii)

Dintre marii boieri care dispuneau la sfârşitul secolului al XV-lea de o putere economică superioară, îndeplinind roluri importante în viaţa politică şi culturală a Ţării Româneşti, sunt recunoscuţi Craioveştii[1]. Descendenţi ai unei vechi familii româneşti, înscrise în istoria ţării prin ataşamentul faţă de voievozii Litovoi (1247-1279) şi Basarab I (1310-1352) în eforturile lor pentru întemeierea Ţării Româneşti, ei s-au evidenţiat în luptele purtate după anul 1279[2], când s-au intensificat tendinţele formaţiunilor politice româneşti din dreapta Oltului de a înlătura suzeranitatea maghiară.

Strămoşii boierilor Craioveşti s-au implicat şi în luptele pentru independenţa Ţării Româneşti, purtate de Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi Dan al II-lea (1420-1431), iar urmaşii lor s-au afirmat definitiv în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi în prima din a celui următor, datorită activităţilor desfăşurate în viaţa

Cărțile autorului Ion Micuț: opt volume de epigrame + schița monografică a satului Bârsești, com. Mihăești/ Vâlcea); și prefața unuia din volume, semnată de dr. Elis Râpeanu

N-am obiceiul să scriu prefețe la volumele gata pentru tipar, de fapt, pentru volumele pe care autorii se pregătesc să le editeze, dar am comis câteva excepții. Și nu neapărat pentru personalități, ci pentru cărți care demonstrează valoarea căpătată de „condeiul” autorului, progresul realizat în serviciul acestei specii pe care unii o consideră o bagatelă, publicându-și maculatura între coperți simandicoase, nu de puține ori lăudată. (epigramele aferente capturilor)

Volumul de față demonstrează însă că juristul Ion Micuț și-a perfecționat condeiul, dar nu cel cu care semna condamnările la „camera de odihnă și creație”, ci pe cel care depistează fapte și aspecte pe care le prezintă cititorului spre luare aminte pentru ca acesta să dea verdictul

Dezunirea și explozia socială din urmă cu un sfert de veac (ian. 1999)/ Horezu > Costești> Râmnicu Vâlcea...

Prof: Constantin Sorici/ martor ocular Horezu:

«...la primele ore ale dimineții, intersecția de la kilometrul zero era ticsită de lume. Din când în când soseau mașini de Gorj sau de Hunedoara care erau primite cu urale. Se îmbarcau în ele indivizi siguri pe ei, dar și localnici băgăreți. Mânați parcă de un regizor ascuns, mai mulți tineri, dar și bătrâni cu barbă albă se apropiau de mașini și lăsau plase cu pâine sau cu mâncare. Dacă priveai mai atent în caroserii, … bâte. Un “dihor” de-al meu, obișnuit al cârciumilor, m-a văzut și mi-a strigat peste umăr, tare, ca să fie auzit: “Mai ești mă cu liberalii!?”

Candidasem la primărie în ’96 din partea CDR și fusesem… jefuit de o mie de voturi. Mi-au spus unii cu jurământ… Noroc că nu l-a luat nimeni în seamă pe sărmanul ăla… Cei mai periculoși sunt cei care sunt… asmuțiți. Ei cred că a venit momentul lor de glorie...

M-am retras în curtea liceului și am urcat pe scheletul noii clădiri, începută și abandonată în ’97. De acolo de sus am văzut cum își făcea apariția la curba de la PECO coloana imensă de mineri. Televiziunile vorbeau de cincisprezece mii... Se filma de sus de pe clădire. Atâta lume nu a fost nici atunci când s-a filmat în oraș un…omagiu pentru Ceaușescu. Totul gerera frică și cred că înșiși minerii erau îngroziti. Erau îmbrăcați în salopetele lor obișnute, cu cască, cu lampă în frunte. M-a șocat că marșul era tăcut, fără steaguri, fără lozinci, ca un cortegiu funebru, prevestind parcă ceva rău. Din când în când se auzeau încurajări sporadice din mulțimea care ocupase trotuarele din zona centrală. Era o zi însorită de sfârșit de ianuarie… Au trecut zeci de minute până când “șarpele negru” s-a scurs lent peste Dealul Ulmului, la ieșirea din oraș.

Înainte de începerea ședinței Consiliului Local am urmărit transmisiunea televiziunii de la fața locului. În dreptul carierei de nisip se barase drumul cu un tub gros de beton, care se folosește de obicei la podurile provizorii. Din locul acela se vede clar cariera de piatră de pe muntele Arnota si Manastirea…

De pe Arnota, trupele ministerului de interne i-au coborât prin anii ’50 pe luptatorii anticomuniști uciși, atârnând ca niște animale vânate, cu mâinile și picioarele legate de niște pari... Istorii față-n față…

Nei-Viorel Darie/ «Jocuri din acvariul familial și alte scrieri»/ 2023

«Nei Darie - un autor nou ce va trebui să fie adoptat în conştiinţa literară a vâlcenilor (şi nu numai). I s-a tipărit primul volum - volum postum! - la numai trei luni de la neaşteptatul deces (5 decembrie 2021), iar reflecţiile noastre de aici sunt stimulate de conţinutul acestui volum, intitulat cu nobilă modestie Jocuri din acvariul familial (Băile Olăneşti, Editura „Mircea cel Bătrân”, 2022), după titlul ciclului de versuri cu care se deschide (celelalte secţiuni cuprinzând Mărturii despre ... şi Ilustraţii foto).  

(Colajul și capturile de ecran, cu excepția ultimei, fac parte din excelentul volum pe care vi-l oferim astăzi în online - resursă Biblioteci Valcene: Nei-Viorel Darie/ «Jocuri din acvariul familial și alte scrieri»/ 2023/ redactor - Felix Sima. Ultima foto (cea cu Felix Sima și Nei Darie tineri) este din primul volum, cel din 2022, apărut în urmă cu doi ani - link-uri în josul paginii)

Făcea parte din tânăra generaţie ce se afirma în viaţa literară vâlceană la sfârşitul deceniului al şaselea şi începutul celui următor, exponenţială pentru ea fiind poeţii Felix Sima, la Râmnicu Vâlcea, şi Dumitru Velea, la Drăgăşani. Nei Darie (născut la 19 iunie 1953), abia ieşea din adolescenţă şi, dintre toţi tinerii ce apăreau alături de Felix Sima (născut la 6 iunie 1949), era cel mai frecvent, încât cred că formau un adevărat tandem, fiind totodată deosebiţi: Felix Sima, deja afirmat, părea mai dezinvolt şi mai vocal, în timp ce Nei Darie era mai reţinut, mai tăcut, nu se manifesta literar în public. (Fie-mi îngăduit ca, în continuare, să-i numesc pe numele mic, ca amintire a empatiei în care trăiam împreună în acei ani şi ca intenţie de a câştiga empatia publicului cititor ...)

Amândoi, la vârsta aceea, erau, în mod firesc, stăpâniţi de un sentiment ludic (pe care nu şi l-au pierdut nicicând), dar „jocul poetic” al lui Felix era, în aparenţă, facil, o „joacă”, în timp ce acela al lui Nei era unul a-vocal, adâncit în sine, scrijelit pe suflet. Amândoi, pe când ieşeau din copilărie şi adolescenţă în viaţa largă a maturilor, iar această viaţă îi sorbea, cu voia sau, mai ales, fără voia lor, ar fi vrut să-şi prelungească habitatul de până atunci, al libertăţii, lipsei de griji şi al jocului - jocul ca „joacă”, în copilărie, „jocul cu reguli”, în vremea şcolii -, ceea ce nu se mai putea cu firescul de altădată, ei înşişi deveniţi altfel şi alţii şi alte cerinţe impunându-li-se, în pofida dorinţei lor intime. Nei, mai ales, era înciudat de trecerea timpului, de intrarea în altă vârstă, de neputinţa (obiectivă) de a se mai întoarce în copilărie, de a-i mai revedea aievea universul, de a şi-o ţine cu sine, la sine, de faptul că, în locul ei, se inculca amintirea ei şi, deopotrivă, (impostor(!), cuvântul. (Cuvântul este o monstruozitate, el si numai el mi-a întinat ochiul copilăriei, mi-a adus pasul aici unde nu mai există nici măcar un început. îmi rămâne singurătatea si scârba, de neînvins, de a fi - se destăinuia Nei, cioranian, în scripte ascunse. Mă regăsesc la fe l de las, ca ceilalţi, pierdut în mocirla uzurii si angoasat de imposibila întoarcere în copilărie - p. 38). Copilăria va fi însemnat, pentru el, ca şi pentru oricare dintre noi, puritate şi libertate, trăirea într-un propriu paradis, acestea devenind, dacă putem spune aşa, un adevărat principiu al existenţei, ce merita a fi perpetuat, pe când realitatea din jur îi era de acum opacă. Iar Nei mai era înciudat şi de faptul că bătrânii, între care se va fi jucat nestingherit cândva, de acum întomnau (Bătrânii ascultă, focul arde, / sufletul din ei e toamnă... - p. 13), înciudat de faptul că satul însuşi (cel al Boişoarei loviştene în care a copilărit), cu oameni liberi şi de omenie, înţelepţi în simplitatea lor, se transforma încet, pitorescul de altădată se modifica, oamenii nu se mai conduceau singuri, ci erau conduşi, dependenţi (de ceape). Nei se tulbura adânc, nu înţelegea şi nu voia să înţeleagă. Era la vârsta marilor întrebări existenţiale, ale căror răspunsuri - fireşti, evidente, raţionale, legice - nu-i ofereau soluţiile dorite.

Vâlcenii în vremea Unirii din 1858 și a domniilor lui Alexandru Ioan Cuza și Carol I

 Anul 1859  a adus pentru poporul  român realizarea Unirii celor două principate surori, Ţara Românească şi Moldova, unire care avea să marcheze o etapă deosebit de importantă pe drumul cristalizării României moderne. Se realiza acum dezideratul generaţiei de la 1848 şi se înfăptuia ceea ce Nicolae Bălcescu întrevăzuse cu ani în urmă când spunea că ”e vremea ca moldovenii şi muntenii să ne aducem aminte că suntem români, să ne strângem împreună inimă lângă inimă, să ne organizăm, să ne concentrăm toate puterile” (1). Actul de la 1859 a fost, după cum se exprima Mihail Kogălniceanu, „Actul energic al întregii naţiuni” petrecut într-o conjunctură externă favorabilă românilor. Disputa între marile puteri şi neînţelegerile dintre acestea în privinţa acceptării unirii Moldovei cu Ţara Românească au făcut ca la Congresul de la Paris, din 1856 (2), să hotărască mai întâi consultarea poporului român în privinţa Unirii, prin organizarea unor Adunări ad-hoc ale căror lucrări să fie supravegheate de o comisie formată din reprezentanţii celor şapte puteri, comisie care îşi fixa sediul la Bucureşti. (surse/ explicații fotografii)

 

Publicaţiile unioniste ajungeau pretutindeni, se semnau în întreaga ţară petiţii în favoarea Unirii, acoperite de zeci şi sute de semnături. Manifestări publice de aderare la cauza unionistă sunt semnalate şi la Râmnicu-Vâlcea, unde se constituia un Comitet Judeţean unionist, în anul 1857 (3), transformat apoi, într-un club politic unionist, ca în timpul Revoluţiei din 1848. Acţiunea de desemnare a deputaţilor pentru Divanul ad-hoc este lansată la 2 mai 1857, către toţi administratorii de judeţe, odată cu firmanul Înaltei Porţi şi cu Regulamentul necesar pentru înscrierea pe liste a alegătorilor (4). Odată cu difuzarea acestor acte normative, în Vâlcea se desfăşoară o susţinută activitate din partea administraţiei judeţene pentru clarificarea şi aducerea la cunoştinţa locuitorilor a prevederilor referitoare la participarea la alegeri (5). În toate localităţile judeţului continuă, în perioada din martie până în iunie 1857, acţiunea de înscriere în listele de alegători a persoanelor pe categorii sociale şi după venituri, astfel că la sfârşitul lunii iunie lucrările preliminare erau în general încheiate. Dintr-o „situaţie” statistică (6) trimisă de ocârmuirea judeţului, în anul 1857, Departamentului Treburilor din Lăuntru, constatăm că în oraş locuiau 67 de cetăţeni având o avere de cel puţin 8000 de lei şi având dreptul de a alege doi deputaţi şi 3022 neorăşeni (noşneni), cu dreptul de a desemna delegaţii pentru alegerea unui deputat. Tot din aceiaşi situaţie mai aflăm de existenţa a zece mari proprietari care aveau să desemneze doi reprezentanţi pentru Divan. Din partea intelectualităţii vâlcene, profesorul Grigore Mihăiescu care făcea parte din partida unionistă, era menţionat şi el pe lista de alegători pentru Râmnicu-Vâlcea. (7)

,,Un document de oştean din Războiul celălalt”: Jurnal de front 1916-1918

Aşa a găsit de cuviinţă învăţătorul Ion Bulbeş din comuna Berislăveşti, satul Rădăcineşti, să-şi facă datoria, nu numai cu arma în mână, ci şi cu condeiul: pentru a lăsa un document peste timp. E foarte conştient că scrisul rămâne şi, de aceea, cum îşi află răgaz, notează tot ce se întâmplă în jurul său – pe frontul din Moldova – şi care îi sunt stările sufleteşti, judecăţile lui faţă de oameni, întâm-plări, atât pe teatrul de război românesc, cât şi european.

Suntem în Primul Război Mondial. Pentru români, războiul s-a întors. După o înaintare rapidă în Ardeal, în faţa experimentatelor trupe germane, austriece şi ungare, soldaţii români – cu tot eroismul de la Jiu şi Olt – cedează, bat în retragere. Frontul e străpuns, rezistenţa în Carpaţi e demontată şi invazia în Oltenia şi Muntenia este iminentă. Bătălia pentru Bucureşti e pierdută şi aceasta, deşi era aproape să fie câştigată. Inamicul face joncţiunea, venind din Sud – oo, primul dezastru, cel de la Turtucaia – şi din Nord-Vest. În această situaţie, şi Unitatea lor de Drumuri şi Poduri e nevoită să se retragă dinspre Galaţi, spre Moldova, pe Siret, urmând Corpul 5 Armată. În cadrul acestei mişcări de trupe, începe relatarea cu data de 25 august 1916 – deplasarea fiind pe direcţia Colibaşi-Budeşti-Radovan, prin Ciocoveni şi Valea Dragului. Consemnarea se face, aşadar, începând cu 25 august 1916 şi se opreşte la data de 20 noiembrie 1918, când revine acasă, după demobilizarea generală, întrucât războiul s-a încheiat şi pentru români, după ce dăduseră dovada eroismului lor în bătăliile de pe Siret şi Oituz. Fiind la o unitate de Drumuri şi Poduri, nu se află în linia întâi, ca atare, cumva mai ferit – nu şi de bombardamente şi canonade de artilerie – şi ţinând şi cancelaria unităţii, îşi află timp să noteze aproape zilnic, mai amplu sau doar succint – cum spune el –, impresiile de front, de război

Horezu – identitate și personalitate etnoculturală

În configuraţia etnoculturală a judeţului Vâlcea, oraşul Horezu este centrul unei subzone deosebit de productive şi performante, care coagulează fondul structural al zonei Vâlcea în contextul culturii populare româneşti, cuprinzând valori recunoscute pe plan naţional, mai ales în domeniul artei populare. “Ceramica de Hurez” este una din mărcile identitare ale spaţiului vâlcean în cultura tradiţională din România.

Această realitate este rezultatul unei evoluţii de câteva veacuri, dinamizate, de la cumpăna secolelor XVII-XVIII, odată cu ctitoria brâncovenească a Hurezilor, de dialogul între artele cultivate în mediul mănăstiresc şi meşteşugurile de tradiţie ţărănească. Ea a fost explorată şi evaluată de cerc
etători exponenţiali ai etnografiei româneşti, precum Tancred Bănăţeanu, Gheorghe Focşa, Corina Nicolescu, Paul Petrescu, Elena Secoşan, Barbu Slătineanu, Paul Stahl, Georgeta Stoica, Ion Vlăduţiu, Boris şi Silvia Zderciuc şi alţii. Bibliografia etnografică românească a ultimului veac include numeroase studii şi volume, în care arta populară din Vâlcea şi, cu precădere, aceea a Horezului, se bucură de o exegeză pertinentă, însoţită şi de o iconografie expresivă. Dintre acestea, menţionăm doar titlurile care acordă Horezului un interes consistent: Ceramica românească (1938), de Barbu Slătineanu; Ceramica de Hurez (1956), de Paul Petrescu şi Paul Stahl, Olăria ţărănească din Vâlcea (1965), de Paul Petrescu şi Paul Stahl; Arta populară din zonele Argeş şi Muscel (1967), de Florea Bobu Florescu, Paul Petrescu, Paul Stahl; Ceramica românească tradiţională (1974), de Corina Nicolescu, Paul Petrescu.

Un moment de vârf în cercetarea artei populare vâlcene, inclusiv a celei din Horezu şi arealul său, l-a constituit apariţia, în 1972, a primei sinteze ştiinţifice în materie: monografia-album Arta populară din Vâlcea, de Georgeta Stoica, Elena Secoşan, Ion Vlăduţiu, Paul Petrescu – lucrare elaborată sub patronajul şi cu sprijinul financiar al CJCES Vâlcea şi cu managementul ştiinţific şi editorial al CJCÎCPMAM Vâlcea, asigurat de Gheorghe Deaconu şi Ioan St. Lazăr. În această lucrare, oraşul Horezu, viguros şi polivalent centru meşteşugăresc, cu forţă de iradiere în arealul înconjurător (care acoperă, aproximativ, întinderea fostului raion Horezu, din cuprinsul defunctei regiuni Argeş) – este omniprezent. În capitolul introductiv, Ion Vlăduţiu plasează Horezul în subzona nordică a Vâlcii: “O altă arie sau subzonă etnografică, individualizată prin arhitectura construcţiilor, prin interiorul

Ion Micuț/ Revolta din cârciumă/ vol. «În carcera libertății»

Viticultorul Gică Bogatu s-a dus la începutul lunii octombrie la cârciuma din sat, unde știa că se adună localnicii, pentru a angaja 14-15 lucrători necesari la recoltarea strugurilor din podgorie, pe o perioadă de 10 zile.

Aici se aflau adunați vreo 30 de săteni, din care aproape un sfert erau femei, stând la mese vociferând agitați, fiecare având pahare și sticle cu băuturile preferate, de diferite tării. Toți strigau, gesticulau, dar nu asculta nimeni pe nimeni, deseori auzindu-se, prin norii fumului de țigări, înjurături simple sau alcătuite din mai multe cuvinte legate, din care nu lipseau: nașterea, soția, mama, sfinții, morții...

Singurul care fierbea, dar nu izbucnea, era cârciumarul care scria consumațiile pe caietul ferfelițat, fiind supărat că, până la acea oră de la miezul zilei, nu încasase niciun ban, iar până la venirea pensiilor, ajutoarelor sociale și alocațiilor copiilor mai erau vreo două săptămâni.

Intrând în cârciumă, fermierul, nebăgat de nimeni în seamă, strigă de două ori să se facă liniște. Văzând că nu este ascultat, trase un scaun, se urcă pe el, bătu de câteva ori din palme, fluieră cu două degete ca să se mai domolească zarva și strigă la cei din încăpere:

− Măi dragilor, măi fraților! Ascultați-mă o clipă! Caut vreo 15 persoane, femei și bărbați, la cules de vie, plătesc bine la sfârșitul zilei! Am de lucru o săptămână!

− Lasă-ne, patroane, în pace, nu ne mai deranja că suntem destul de cătrăniți! - îi strigă unul burtos cu cămașa deschisă până la buric.

− De muncă ne arde nouă acum? - țipă și o femeie după ce goli berea din sticlă.

− Măi fraților, măi oamenilor! Ajutați-mă! Că acum e momentul, apoi se strică vremea, încep ploile și mucegăiesc strugurii pe araci! – îi imploră viticultorul. Plătesc bine, un milion la zi!

− Poți să ne dai și două, că nu ne interesează! Avem beleaua noastră mult mai grea! - replică lehamite un tânăr care butona telefonul, trimițând SMS-uri la prieteni.

Ion Talpoș/ Mâncăruri din bucătăria lovișteană/ «Titești-Vâlcea/ File de monografie»

 

Mâncărurile și preparatele loviștenilor s-au bazat, dintotdeauna, pe folosirea ingredientelor naturale, de origine vegetală sau animală, aflate la îndemână în bătătura fiecărei case. În condițiile în care sătenii au fost, oarecum, izolați de forfota marilor orașe, au fost nevoiți să-și producă singuri mijloacele necesare traiului zilnic. Zona Loviștei fiind o zonă de munte, oieritul și creșterea bovinelor și a porcinelor au reprezentat aici îndeletniciri de bază ale multor gospodari. Din acest motiv, poate, carnea proaspătă sau conservată prin mai multe metode tradiționale precum și produsele derivate din carne și lapte nu au lipsit niciodată de pe mesele lor. Ar fi destul de dificil să prezint acum rețetele tuturor bucatelor întâlnite în Țara Loviștei sau în Titești, mai ales în conjunctura actuală în care acestui aspect îi sunt dedicate pagini întregi în literatura de specialitate sau pe internet. Aș dori doar să punctez acest aspect prezentând câteva tipuri de preparate culinare cu care și eu, asemenea altor copii de vârsta mea, am fost răsfățat în casa părintească, încă din vremea copilăriei. Cu toate că astăzi mama mea este trecută de 85 de ani, că are probleme grave de sănătate, nu uită niciodată să ne pună pe masă, atunci când o vizităm, o parte din bucatele acelea minunate pe care, eu unul, le consider „fără vârstă”!

Mămăliga. Poate fi considerată fel de bază în sat. Simplă, sau în combinații cu alte ingrediente, în special cu lapte și produse lactate, le-a asigurat loviștenilor traiul zilnic din cele mai vechi timpuri. Porumbul din care se obține și aici făina pentru mămăligă, prin măcinare, a fost cultivat dintotdeauna pe aceste meleaguri. ”Țin minte că aducea tăticu oile de la munte. Lua de acolo brânză, lua urdă... și făcea mămăligă... așa, mai moale... și punea în ea un castron de brânză de burduf și niște jumeri... și o mesteca. Asta era la noi mămăliga dreasă! Și era așa de bună...” (Aurica Talpoș) - Mai multe foto cu explicații - 

Mălaiul în țest. Țestul era un vas sub forma unui clopot cilindric, confecționat inițial din pământ ars (ceramică). Arăta, mai degrabă, ca o cratiță întoarsă. Era folosit pentru a acoperi și menține căldura până la coacere, pentru preparatele așezate sub acesta, pe vatră. Mai târziu, după anii '50, odată cu industrializarea economiei românești și cu apariția turnătoriilor din fontă în marile uzine din țară, țestul din pământ a fost înlocuit cu unul din tuci (fontă), mai rezistent și, implicit, mai ușor de manevrat. Un asemenea țest am văzut pentru prima dată la bunica mea, Ilinca Talpoș. Era confecționat din fontă, avea un diametru de vreo 60-70 centimetri și o înălțime de vreo 20 centimetri, cu o toartă prinsă deasupra pentru a putea fi mai ușor manevrat. Iar mălaiul copt pe vatră, sub acesta, era delicios! În legătură cu modul de preparare a mălaiului în țest, o mătușă de-a mea își amintește:

„Țestul ăsta, din tuci, i l-a adus mamii o călugăriță de pe la o mânăstire de prin părțile noastre. Din Curtea de Argeș! O chema maica Pamfilia. Venea pe la mama și i se plângea că se săturase de viața

Corespondența Tribunei 3/ 15 Maiu 1892 în Rîmnicul-Vêlcea

O poveste aparent banală despre începutul Liceului de fete din Râmnicu Vâlcea (astăzi Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”)

 dr. Sorin Oane

Abstract: A seemingly trivial story about the beginning of the Girls' High School in Râmnicu Vâlcea (today "Mircea the Elder" National College). From the beginning I want to say one thing bluntly. The founding date of the "Mircea cel Bătrân" National College, as a girls' high school, is... August 15, 1921. The "Mircea cel Bătrân" National College is wrong when it thinks that the year of its foundation is 1920. This is supported by the monograph of the high school, published in 1971 (monograph which was supposed to mark half a century since its foundation), which is the reference work of this school. But the authors of this book, Gheorghe Negoiţă and Victor Lăzărescu, are wrong, and the mistake results from... the book itself, because the authors interpret the facts "by ear", trying to give the institution a greater age than it actually has. Sure, I can understand the "patriotism" of the authors. The front article tries to shed light on this very beautiful story. (Explicații foto)

Keywords: girls' school, the history of girls' education in Vâlcea county, "Mircea cel Bătrân" National College, "Alexandru Lahovari" National College, Constantin Stănciulescu, Constantin Dissescu, Eliodor Conatantinescu, A. Penescu, the first mixed class (boys-girls) from Romania.

__________

 

De la început vreau să spun un lucru răspicat. Data întemeierii Colegiului Naţional „Mircea cel Bătrân”, ca liceu de fete, este... 15 august 1921. Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân” greşeşte când crede că anul întemeierii sale este 1920. Asta susţine monografia liceului, publicată în 1971 (monografie care trebuia să marcheze o jumătate de secol de la întemeiere), care este lucrarea de referinţă a acestei şcoli. Numai că autorii acestei cărţi, Gheorghe Negoiţă şi Victor Lăzărescu, greşesc, iar greşeala rezultă chiar din... carte, asta fiindcă autorii interpretează faptele „după ureche”, încercând să dea instituţiei o vechime mai mare decât o are în realitate. Sigur, pot să înţeleg „patriotismul” autorilor. În 2020, Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân” a aniversat cu mult fast 100 de ani de la întemeiere. Dar, din păcate, cei 100 de ani s-au împlinit în anul următor, 2021. Articolul de faţă încearcă să facă lumină în această poveste aparent banală, dar şi foarte frumoasă.

 

Dar dacă vorbim despre şcolile de fete din oraş, sunt mai multe probleme de rezolvat, respectiv, de când există în oraş:

1)    ...învăţământul primar particular şi de când cel de stat

pentru fete?

2)     ...învăţământul gimnazial particular sau de stat pentru

fete?

3)    ...învăţământul liceal de stat pentru fete?

1. ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR

a.  1855: apare învăţământul primar particular pentru fete (primul pension)

Prima şcoală primară de stat (clasele I-IV) a fost deschisă la Râmnicu Vâlcea la 12 mai 1832, primul învăţător al acesteia fiind Dumitru Serghiade. A predat aici până în 1835, când pleacă la Giurgiu, în locul său „la schimb” venind Toma Serghiescu. Între şcolarii care au frecventat şcoala încă din 1832 s-au aflat însă şi două fete (Smaranda lui Iordache Olănescu - era fiica unei familii ilustre rîmnicene, Iordache Olănescu va fi primar al Rîmnicului între 1844­-1846 - şi Evgheniţa lui Ghiţă Capeleanu - era fiica primarului de atunci al Rîmnicului, 1831-1832). Acestea au şi primit atestatele în 1836. (1) În 1834, şcoala era frecventată de... 20 de fete. În 1837, Serghiescu sublinia însă că din lipsă de locuri n-a putut primi 30 de copii sărmani „fiind locul ocupat de atâtea fete”. Opinează însă că această mixtare ar trebui desfiinţată. (2) Dar, foarte curând Eforia Şcoalelor (Ministerul Educaţiei de atunci) a impus obligaţia şcolilor să nu mai primească fete la cursuri, aceste şcoli neavând dotarea materială reclamată pentru învăţământul de ambele sexe.

 

Toma Serghiescu a fost aici învăţător în intervalul 1835-1844. Apoi profesor a fost Constantin Codrescu. Acesta a sprijinit revoluţia din 1848 şi a plătit pentru asta cu excluderea sa din învăţământ. După revoluţia paşoptistă, învăţător al şcolii a devenit Theodor Pascale.

 

În 1854, râmnicenii înfiinţează un pension privat condus de Frederic Osciot. În afară de această informaţie, nu mai ştim nimic   despre acest pension. În 26 septembrie 1854 însă, Stăncuţa Pascale, soţia profesorului şcolii publice din Râmnic, solicită primăriei permisiunea de a deschide „un pension de fete”. Cererea este aprobată şi de Eforia Şcoalelor, la 4 aprilie 1855, sosind guvernantele de la Sibiu, au început cursurile. (3) Până în 1855, familiile înstărite din Râmnic îşi trimiteau fetele la pensioanele din Craiova, Bucureşti sau chiar în „Imperiu", adică la... Sibiu (la mănăstirea Ursulinelor), unde învăţarea limbilor germană, franceză, a pianului, desenului şi a caligrafiei impecabile erau obligatorii.

Raport anual 2023 Cercul de la Râmnic „România: Grădina Maicii Domnului”

Cercul de la Râmnic: „România: Grădina Maicii Domnului”, numit şi “Grupul de la Râmnic”- pentru că s-a constituit cu ani în urmă, la Râmnicu Vâlcea!-, are în cuprinderea sa membri dintre toţi aceia care iubesc neamul românesc, îi cinstesc ţara, istoria, credinţa şi valorile; militează pentru chipul frumos al țării şi iau atitudine faţă de stările de lucruri care o învrăjbesc şi o îndepărteaza de firea adâncă a… României profunde. Nu este o organizaţie propriu zisă, gen ONG, ci o structură informală (fără statut şi membri cotizanţi, fără şefi, subalterni şi ordine ierarhică!), având liantul doar în consensul misiunii asumate voluntar şi în bucuria de-a ne face utili, într-o altă conceptualizare a iubirii de ţară şi de oamenii ei, aflați acum într-o risipire globală ca într-un Turn Babel al globalismului vieții de azi. Deși misiunea este definită și asumată de grup, acesta fiind invizibil ca structură, s-ar putea crede că este doar o formulă neangajată, ascunsă, care nu îşi asumă faptele. Acesta este motivul pentru care, anual, scoatem în evidenţă, ca pe un bilanţ, realizările unor oameni (consistente, vizibile public, dar fără a li se descifra cauzalitatea, adică voinţa care face posibile, din iubire… faptele!) care ar putea trece neobservate.

Sunt multe persoanele care s-au afirmat, prin ceva concret, în anul 2023 şi pare imposibil de-a cuprinde întregul. Câteva materiale scrise, fotografiile, apelurile lansate în spațiul public, atitudinea-cu trimitere la evenimente!-, credem că pot vorbi, indirect, despre viaţa cercului prin cei angajaţi voluntar să-i împlinească misiunea. Există desigur un nucleu central care conţine fondatorii, în jurul cărora s-a creat curentul… informal, la care au aderat cu noi fapte, noi făptuitori, cu fiecare an mai mulţi. 

Grupul nu mai este demult doar râmnicean, ci cu o cuprindere largă, naţională, cu extensii în lumea largă. Remarcăm pentru anul 2023, dintre membrii vechi cu contribuţii deosebite, într-o ordine aleatoare:, Nicolae Daneş, Petre Cichirdan, Mihai Mustățea, Iulean Comănescu, Gheorghe Cărbunescu, Gheorghe Sporiş, Eugen Petrescu, Constantin Mănescu, Nicolae Moga, Nicolae State-Burluşi, Puiu Răducanu, Fenia Driva, Valentin Smedescu, Dragoş Călinescu, Dumitru Bondoc, Sorin Dumitrescu, Ion Tălmaciu, Costinel Stoica, Ion Nălbitoru, Fenia Driva, Ion Aldescu, Gheorghe Brănescu, Gheorghe Paraschiv, Violeta Negrea, Paula Cozianu, Constantin Geantă, Dumitru Zamfira, Violeta Scociob, Constanța Ștefan, Ionel Lupu… Dintre cei de dincolo de Vâlcea trebuie să-i numim aici pe: Ion Talpoș, Dorel Țurcanu (Tălmaciu), Ioan Ciungara (Făgăraş), Ion Frântu (Sibiu), Laurențiu Brănescu (Brașov), Lucia și Silviu Bogaci (București), Florin Țene și Constantin Zărnescu (Cluj-Napoca), Nicu Jianu, (Hunedoara), Mona Vâlceanu, Marian Ghiţă, Paul și Ducu Gheorghiescu, George Rotaru, (Argeş: Curtea de Argeş, Piteşti, Domneşti, Nucșoara), Maria Şalaru (Chişinău), Gheorghe Păun, Claudia Voiculescu, Ovidiu Mihai Stângă/d. Oct. 2023, Eliza Roha, Nicolae Roșu (Bucureşti), Mihai şi Alina Sporiş (Ploieşti), Ion Mocioi, Moise Bojincă (Târgu Jiu), Constantin Liuba (Caransebeș). Dintre cei de departe să amintim aici doar pe Bogdan Cichirdan (Anglia) și pr. Ioan Dură (Belgia). 

Mariana Iosifaru la 75 de ani. O viață dedicată arheologiei vâlcene

 de Claudiu Tulugea, Ion Tuţulescu, Carol Terteci

 

Familia. Mariana Iosifaru este născută în anul 1948, pe 29 decembrie, sub numele de Constantinescu Mariana, în oraşul Ocnele Mari, raionul Rm. Vîlcea. Tatăl, Constantinescu Mihai (născut în oraşul Ocnele Mari pe 17 august 1920 - decedat prematur 25 noiembrie 1972 Rm. Vâlcea) a fost maistru sondor. Mama, Constantinescu Ana (fostă Bărbuş, născută în localitatea Mihăeşti judeţul Vâlcea pe 27 septembrie 1927 - decedată 5 decembrie 2003 Rm. Vâlcea) a fost casnică. Familia Constantinescu a avut două fete, cărora s-a străduit să le ofere o educaţie aleasă, dar şi susţinere pentru studii superioare şi cariere culturale şi educaţionale strălucite.

(clic pentru mai multe foto)

În perioada liceului îl cunoaşte pe Iosifaru Valentin (născut pe 2 septembrie 1948 în localitatea Corbeni judeţul Argeş - decedat 1 decembrie 2009), cu care se va căsători în 1971, pe 23 aprilie. De profesie inginer, acesta va fi unul din profesioniştii de bază ai urbei, lucrând la secţia frigorifică a Abatorului Rm. Vâlcea, ulterior în sistemul energetic naţional, filiala Vâlcea. Din acest mariaj au rezultat trei fete:

- Iosifaru Mihaela (căsătorită Băjan-Iosifaru, născută în 1973) - absolventă a facultăţii de Economie, actual economist Primăria Rm. Vâlcea;

-  Iosifaru Gabriela (căsătorită Popescu, născută în 1975) - absolventă a facultăţii de Drept, actual consilier juridic superior la Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor - CNSC Bucureşti;

-   Iosifaru Ana-Maria (căsătorită Tulugea, născută în 1977) - absolventă a facultăţii de Litere, actual profesor de limbi străine la Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân” din Rm. Vâlcea.

Ulterior, cei trei copii rezultaţi din mariajul Marianei Iosifaru îi

vor dărui acesteia şase nepoţi (trei băieţi şi trei fete), cu vîrste cuprinse între unul şi douăzeci şi cinci de ani, la data realizării acestui omagiu.

O nouă (îndelung așteptată) Lege a bibliotecilor a apărut subit în dezbatere publică și nu ar trebui să ne fie indiferentă forma în care va fi votată și promulgată...

 

- «,...în cazul localităţilor fără o bibliotecă funcţională având un program cu publicul de cel puţin 40 de ore pe săptămână, reînfiinţarea acestora poate fi dispusă de către instanţa de judecată. (2) Calitatea procesuală activă pentru procesele prevăzute la alin. (1) aparţine oricărei persoane fizice sau juridice.»

Nu pare o lege ,,mai rea” – cel puțin în prevederile referitoare la bibliotecile publice -, dar ar trebui analizată cu atenție de către toți cei interesați, pentru a fi îmbunătățită prin părțile esențiale. (explicații foto din colaj)

Pentru prima dată în România (în Rep. Moldova asta e mai demult), sunt introduse standarde de funcționare cu referiri și la standarde europene (în Expunerea de motive*, ref. și la Manifestul Bibliotecii Publice IFLA-UNESCO 2022 şi Manifestul bibliotecilor către Europa): de ex., privind suprafaţa utilă minimă a bibliotecilor publice (sediile se vor dimensiona în funcţie de mărimea populaţiei deservite), norme de personal – nu doar pentru bibliotecari, ci și pentru IT-isti și tot personalul de specialitate (raportate de asemenea la nr. de locuitori), pentru funcțiile de conducere etc., standarde pentru echipamente informatice (pentru bibliotecari + stații de lucru pentru public), standarde pentru dotarea cu software, standarde pentru activități s.a.m.d.

Vâlcea/ conținutul ziarului «Orizont» de vineri, 15 dec. ’89/ penultimul număr al oficiosului ,,Comitetului Județean al PCR” și al ,,Consiliului Popular Județean”; singura publicație care mai apărea în județ…

• fotografiile după pagini/ articole au strict scop informativ, mai ales pentru mai tinerii noștri abonați (vinerea trecută s-au împlinit, totuși, 34 ani – cei încă nenăscuți atunci au azi propriii copii! - de când a fost tipărit ziarul) …dar constituie, pentru noi toți, și o interesantă întoarcere în timp; poate chiar o introspecție?

• citim - (mai ales) printre rânduri - ,,știri, reportaje și anchete”, remarcăm ,,opinii” și revedem (de ex. din programul TVR al săptămânii 17-23 decembrie ’89) ce am fi putut urmări la televizor dacă ,,programul” nu ar fi fost ,,schimbat” (ultimele trei capturi, toate pot fi accesate la acest link)

• ,,ochii minții” (ne) deslușesc, și din această ediție de ziar, în ce fundătură ne îngropase politizarea de un primitivism absolut a întregii vieți sociale, culturale, economice - din România și din Vâlcea, în particular... ...dar, inevitabil, ne gândim și către ce neant ne-a dus/ ne duce ,,politizarea pluripartidistă”, de asemenea fără noimă, din prezent

«Un băiat delicat» (din Vâlcea?) de altădată - umor de weekend, din urmă cu un veac...

«Fiindcă venise vorba despre delicateţă, vechiul nostru prieten Emil Simianu ridică din umeri şi se exprimă în aceşti termeni:

— Mă faceţi să rad cu delicateţa voastră ! Aveţi barem' idee ce va să zică un om delicat? Nu! Nu aveţi de unde să ştiti, afară numai dacă nu ați cunoscut cumva pe bunul meu prieten Mitică Topolog.
Apoi, după ce scuipă pe un vas de China care orna căminul, continuă:

— Da! Topolog era un băiat extrem de scrupulos în tot ce atingea cinstea, morala şi filantropia! Şi asta din cea mai fragedă copilărie! Închipuiţi-vă că find încă copil de ţâţă, refuză sânul doicii, sub pretext că bărbatul acesteia, care venea dese ori prin casă, putea să devie gelos. (explicații foto colaj)

Alt exemplu: când era în liceu, la Sfantul Sava, avea coleg de internat pe băiatul unui cismar. Acesta din urmă, neam rău, fură într’o seară cincizeci de lei din sertarul economului. Bănuit imediat, copilul şuşterului (șușter = cizmar/ pantofar, regionalism, din germ. Schuster – n. V.S.) începu să se vaite:
— Viața mea e zdrobită! Ce am să mă fac? Or să mă arunce în închisoare şi bietul tata o să moară de supărare!

Râmnicu Vâlcea, începând cu aug. 1934: ruptura de la Congresul studențesc (legionar) prezidat de Episcopul Vartolomeu Stănescu • ,,sfânta tinerețe” a lui Mihai Stelescu (29 ani) care complota să îl asasineze pe ,,deviaționistul” Corneliu Zelea Codreanu (35 ani) • ,,boieria” din arestul de la Vâlcea: ,,N-am trăit niciodată aşa bine: liberi în închisoare, iar masa ne-o aduceau comunele din jur”

• sfârșiturile celor doi – primul împușcat de zeci de ori și ciopârțit în spital, al doilea – sugrumat împreună cu alți 13 legionari (Nicadorii și Decemvirii), de către jandarmii care îi transportau la închisoarea Jilava • în context: ,,Mişcarea legionară la Vâlcea”, așa cum a cercetat-o și a sintetizat-o prof. dr. Sorin Oane: Antisemitismul vâlcenilor nu a avut conotaţie economică (,,mai curând una cultural-religioasă”), „asasinarea lui I. G. Duca nu a fost în măsură să sporească popularitatea Gărzii de Fier la Vâlcea - cel dispărut era cunoscut şi apreciat în judeţ, nu doar ca politician, ci şi ca om, el având numeroşi prieteni şi adepţi, pe mulţi dintre ei promovându-i în funcţii de conducere...”  

«Complotul pentru asasinarea Căpitanului (surse/ descrieri imagini din colaj)

În numărul trecut al serialul nostru am aflat că în 4 august 1934 Mihai Stelescu revenise la Bucureşti din tabăra Budachi, fiind aşteptat în Gara de Nord de Luca Gheorghiade. Imediat după aceea îl elimină pe Cotea din Mişcare la presiunile făcute de liderii legionari care au cerut sancţionarea abaterilor acestuia înainte de pronunţarea Căpitanului asupra problemei.

Dincolo de eliminarea oficială a lui Vasile Cotea, planul de suprimare a Căpitanului mergea înainte. Astfel, după mărturiile date de Cotea în faţa Căpitanului în data de 6 septembrie 1934, după însemnările lui Constantin Dumitrecu-Zăpadă (ambele consemnate de Constantin Dumitrecu Zăpadă în broşura „Trădătorul”) şi după mărturiile date de mai mulţi legionari în cadrul procesului Decemvirilor (preluate din ziarul „Buna Vestire”), aflăm cum complotul a fost pus la punct imediat după întoarcerea de la Budachi şi etapele prin care s-a trecut până la descoperirea şi dovedirea acestuia.

Asasinare prin împuşcare

Planul asasinării lui Corneliu Zelea Codreanu este prezentat pentru prima dată lui Cotea de către Stelescu în data de 8 august 1934, ambii aflându-se acasă la Stelescu. Cotea este chemat în acelaşi loc a doua zi la ora 10 când îşi va face apariţia şi Gheorghiade care îl preia pe Cotea în vederea pregătirii sale fizice şi psihologige pentru asasinat. Gheorghiade îi furnizează un revolver şi îi vorbeşte despre necesitatea efectuării unor exerciţii de tragere, în acest sens invitându-l la ţară la una din moşiile sale pentru antrenament. Data eliminării prin împuşcare a Căpitanului a fost stabilită pentru ziua de 15 august, Adormirea Maicii Domnului. Cotea urma să plece cu trenul spre tabăra legionară de la Rarău în care se afla la acel moment Căpitanul şi să execute planul, după care avea să raporteze „victoria” şi apoi să reia legătura cu Stelescu.

Trei vâlceni și rolul lor excepţional în organizarea rezistenţei anticomuniste externe: Nicolae Rădescu, Mihail Fărcăşanu, Virgil Ierunca • și despre Gheorghe Balotescu, Ion Bondoc, Ioan Eithel, Dionisie Ghermani, Sarkis Miron Sarkistan (pseudonim Traian Vâlceanu), Mira Simian-Baciu...

«...Nicolae Rădescu (originar din Călimăneşti) are un loc important în istoria ţării. A fost ultimul prim-ministru constituţional care a încercat să se opună sovietizării ţării şi cel care, după fuga sa în Statele Unite, în 1947, a organizat rezistenţa anticomunistă externă.

Ca şef al Marelui Stat Major, a dat dovadă de multă demnitate când, semnând Protocolul militar din 26 noiembrie 1944, ce prevedea desfiinţarea tuturor marilor unităţi ale armatei române din interior - cu doar trei divizii ca rezervă strategică, a adăugat o Notă în care preciza: „Protocolul îl semnez ca fiindu-ne impus de Comisia Aliată (sovietică) de Control şi în scopul de a evita consecinţele dăunătoare operaţiilor comune contra Germaniei şi Ungariei’. Tot o dovadă de demnitate naţională şi patriotism, a dat generalul şi atunci când s-a opus hotărârii mareşalului Malinovski de a încartirui pe teritoriul României, după 1 decembrie 1944, trei divizii sovietice cu efective de război, în momentul în care Comisia Aliată de Control decimase practic armata română, rămasă în ţară, prin desfiinţarea a 14 divizii şi a numeroase alte comandamente şi unităţi (538). (explicațiile/ sursele capturilor de ecran și link-uri spre informații suplimentare).

Complexele evenimente interne şi externe, au dus la demisia silită a primului ministru, în ziua de 28 februarie 1945. Rădescu încercase să se opună în forţă agitaţiilor comuniste destabilizatoare, dar nici Poliţia de Siguranţă, nici alte structuri informative şi nici vechii ofiţeri nu l-au mai susţinut. La începutul lunii martie 1945, generalul Rădescu s-a refugiat la Misiunea britanică din Bucureşti, unde a primit azil. La 17 iunie 1946, a părăsit ţara pe calea aerului, ajungând în Cipru, de unde, după o şedere de circa 9 luni într-un lagăr de refugiaţi evrei care încercau să ajungă în Palestina, evadează din lagăr şi zboară spre S.U.A., cu un avion pilotat de căpitanul Matei Ghica Cantacuzino. Generalul Rădescu a condus Comitetul Naţional Român, constituit în 1948 în Statele Unite ale Americii şi menit să prezinte guvernelor din Vest şi forurilor internaţionale situaţia din România, supusă regimului comunist, cerând restabilirea libertăţii ţării şi a cetăţenilor ei. Printre acţiunile de anvergură ale C.N.R., a avut un larg răsunet raportul (de 163 de pagini) referitor la încălcarea flagrantă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în România şi Ungaria, publicat în engleză, intitulat „Suprimarea Drepturilor Omului în România” şi trimis - la 31 octombrie 1949 - delegaţilor la Adunarea Generală O.N.U. şi parlamentarilor din Camera Reprezentanţilor şi a Senatului S.U.A.

Sudul Vâlcii în '907 și anii '50 vs. Vadu Roșca/ Vrancea în 4-5 dec. ’57: de la ,,noi vrem pământ” la ,,noi vă vrem pământul” în 50 ani de ,,evoluție” • Evanghelia după Matei cap. 26/ 52* - valabilă și în privința armelor de foc (,,cei ce scot mitraliera de mitralieră vor pieri”) • și despre un tablou celebru, ce s-a dorit o compoziție și mai complexă - ,,Pe Valea Oltului”...

«...răscoala a început în sudul judeţului, cu incendierea conacului din Ştirbei (azi, comuna Iancu Jianu), din fostul judeţ Romanaţi, în noaptea de 12 spre 13 martie, urmând şi unor acţiuni agitatorice provocate de adepţii lui Alexandru Valescu din Muşeteşti – Argeş.

La 13 martie 1907, şeful gării din Zăvideni îl încunoştinţa pe prefect, printr-o telegramă, că ţăranii din Călina (sat ce aparţinea de comuna Zăvideni), adunaţi în grupuri, « ţin calea proprietarilor şi-i ameninţă că-i vor ucide18. După părerea cercetătorului Horia Nestorescu-Bălceşti, fraza Sătenii se agită în comuna Călina, în contra arendaşului Ionescu, repetată stereotip în cele mai importante ziare centrale ale timpului, « deschide paginile istoricului mişcării ţărănimii vâlcene »19. (explicații foto colaj cu link-uri către informații conexe)

De fapt, ţăranii din satul menţionat se jeluiseră nu o dată împotriva abuzurilor aceluia. Arendaşul era apreciat chiar de către un funcţionar al statului – inspectorul agricol Receanu, drept « un om care sfidează legile »20. În ceea ce priveşte agitaţiile ţărăneşti din această localitate, autorităţile judeţului au făcut eforturi notabile pentru a dezamorsa conflictul, deplasând la faţa locului « un întreg arsenal politic, administrativ şi militar »21. Peste câteva zile, prin Decizia nr. 26556 a Ministerului de Interne, Alexandru Ionescu va fi îndepărtat din funcţia de arendaş al statului, spre satisfacţia sătenilor. În mai al aceluiaşi an, el va fi, însă, reangajat, continuându-şi abuzurile 22.

Foișorul vâlcean și variantele lui în alte zone ale țării; în context: despre celebra casă originară din Vlădești, de lângă Râmnic, strămutată la Muzeul Astra Sibiu...

«...casa cu foişor este unul dintre tipurile străvechi de locuinţă românească, identificat în variante diferite în toate zonele în care lemnul domină ca material de construcţie.
(imaginile din colaj una câte una descrise, cu link-uri către mai multe informații)
Originea foişorului trebuie căutată în «adăposturile» simple care trebuiau să protejeze intrarea locuinţelor de tip primar. Se poate crede că pentru toată aria de la nord de Dunăre ideea acestor adăposturi este identică cu a peripterelor greceşti şi poate fi considerată un aport mediteranean, însuşit încă din perioada neoliticului. În arhitectura noastră rurală întîlnim încă şi astăzi numeroase exemple de rezolvări de asemenea adăposturi, care ne îngăduie să facem asocieri justificate cu privire la originea şi evoluţia foişorului. Pornind de la simpla poiată amenajată în prelungirea acoperişului, a polatei susţinute pe grinzi în consolă sau pe stîlpi independenţi, se poate recunoaşte apropiata înrudire cu străvechea prispă, cu tîrnaţul, cu pridvorul şi sala lungă, sau cu foişorul de tip dezvoltat.

Cozia descrisă în ,,Opinia” ieșeană din iul. 1898: Sfinţii și Mircea (blond, cu ochi albaștri) mai păstrau împunsăturile de la 1821 ale turcilor care-i izgoniseră pe eteriști • ,,poporul, la eşirea din biserică, sărută mina marelui voivod. Acele timpuri aŭ dispărut ca prin farmec. Dragostea şi familiaritatea dintre domn şi popor a(u) ajuns o legendă...”

Ce aflăm răsfoind un ziar vechi de peste 125 ani, când ,,chipurile cioplite” (pictate, în cazul nostru) aveau altă ,,dimensiune” identitară (textul constituie transcrierea ad litteram a capturilor din colaj):

(capturile din colaj cu explicații și link-uri către mai multe informații)
«În insula din mijlocul Oltului, saŭ în Ostrovul, pe care l-am descris în altă corespondenţă, se află o bisericuţă mică zidită la 7030 înnainte de Hristos saŭ la anul 1520, de Neagoe Basarab.

În mijlocul insulei şi incunjurată de arbori seculari, din depărtare nici nu se vede biserica. In acest loc dosnic şi la adapost s’a gindit Neagoe Basarab să zidească această biserică pentru călugăriţe. Călugăriţele aŭ stat aci pînă la întemeierea stabilimentului de băi din Călimăneşti.

Astă-zi bisericuţa este foarte bine întreţinută. Duminica şi în cele lalte serbatori vine cîte un călugăr de la schitul Turnu (Argeş) şi face serviciul divin. Chipul lui Neagoe şi a fiului seu Teodosie precum şi a soţiei sale sunt zugrăvite în biserică şi numele e scris în limba slavonă, împreună cu toată inscripţia.

Colecția revistei Casa Cărții vâlcene 2003-2018

Revista Casa Cartii valcene nr. 1/2003

Revista Casa Cartii valcene nr. 2/2003

Revista Casa Cartii valcene nr. 3/2004

Revista Casa Cartii valcene nr. 4/2004

Revista Casa Cartii valcene nr. 5/2005

Revista Casa Cartii valcene nr. 6/2005

Revista Casa Cartii valcene nr. 7/2006

Revista Casa Cartii valcene nr. 8/ 2006

Revista Casa Cartii valcene nr. 9/ 2015

Revista Casa Cartii valcene nr. 10/ 2017

Revista Casa Cartii valcene nr. 11/ 2018

Marian Pătrașcu/ Tradiții și obiceiuri de Crăciun din satul Greblești, comuna Câineni, județul Vâlcea *

În conexiune: integral în PDF volumul „Suntem ceea ce trecutul a sădit în noi”, autor Marian Pătraşcu-Chircuţ, lansat în 22 iunie 2018, la Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul” Vâlcea.

Fiecare zonă geografică a României îşi are tradiţiile şi obiceiurile ei de Crăciun, moştenite din moşi-strămoşi şi păstrate mai mult sau mai puţin nealterate de-a lungul timpului şi... vremurilor. Ţara Loviştei este un dat natural care evocă în acelaşi timp vechime istorică şi specificitate geografică (1), o zonă în care tradiţiile şi obiceiurile de Crăciun sunt încă păstrate cu străşnicie (2). În cadrul lor, colindele sunt cele mai active şi mai bine conservate produse etno- folclorice (3,4). Ele implică un ceremonial amplu, varietate repertorială şi originalitate poetică şi muzicală.

În general, după origine şi funcţie, în colinde apare poezia unui străvechi ritual practicat în sărbătorile de iarnă, într-un anumit context ceremonial (1). Studiul aprofundat al colindelor relevă în primul rând indiscutabila lor vechime manifestată în straturi arhaice suprapuse, bine conservate. Colindele sunt atât religioase, cât şi laice şi îşi au originile în era precreştină, reproducând ,,datina păgână a cultului soarelui în forma mithracismului, religie adaptată de romani la sărbătorile denumite Saturnalia şi Festum Kalendarum” (5). Deşi creştinismul cu literatura sa religioasă, hagiografică şi cu Noul Testament a avut o influenţă majoră asupra lor, totuşi ,,colindele prezintă o bogată literatură apocrifă, legende sau întâmplări izvorâte chiar din sânul poporului, înlesnindu-le astfel o cât mai largă răspândire”, cu toate că odată cu trecerea timpului în ele se pot regăsi ,,numai răsunete ale miturilor păgâne din vechime” (6). În legătură cu colindele, mai trebuie precizat faptul că aceleaşi motive folclorice circulă de secole în nordul Dunării, dar şi în sudul ei, la populaţiile române şi aromâne (7). Funcţia colindelor a fost supusă procesului general de evoluţie a folclorului, funcţia rituală din vechime devenind treptat un fapt îndătinat, o tradiţie, un obicei, această schimbare având consecinţe în ceea ce priveşte conţinutul lor (8,9). Astfel, colindele au ajuns să reflecte problemele majore ale vieţii satului de altă dată, dorinţele şi idealurile ţăranilor plugari şi păstori de recolte bogate în grâne, turme de oi şi cirezi de vite cât mai numeroase, viaţă fericită în familie, copii frumoşi, tineri voinci, fete frumoase şi harnice, viitoare căsătorii şi viaţă lungă (9).