1955/ ,,Mihail Sadoveanu împlinește 75 de ani”

Popas pe valea Frumoasei

de Boris Buzilă

Am urmărit anul acesta pe Valea Frumoasei, lîngă apele învolburate ale Sebeşului, metamorfoza lentă a toamnei.

Ca atinse de aripa unei păsări măiastre creştetele fagilor se împodobesc cu broboade portocalii. La baza coroanelor frunzele îşi menţin încă verdele lor lucios. Dar dacă iai seama, chiar a doua zi, portocaliul din creştet coboară spre mijlocul şi poalele frunzişului. Creştetul îşi schimbă iar înfăţişarea: din portocaliu cu ciucuri de flacără roşie-aprinsă broboada ia culoarea brun-roşcată a bronzului pe care a început să se distingă patina timpului.

În dantela zimţată a fagilor zăreşti ici-colo siluete graţioase de mesteceni. La aceştia evoluţia e simplă şi surprinzătoare. Într-o singură noapte frunzele tremurătoare în formă de inimă ale arborelui, din verde argintiu, capătă dintr-odată culoarea lămîiei. În mijlocul arboretului, doar stejarul îşi menţine o vreme verdele metalic al frunzişului pentru ca mai apoi să se lase şi el doborît de rînduiala implacabilă a firii.

Vrăjit de dulceaţa priveliştii mi-am reamintit o istorisire a unuia din eroii cărţii lui Mihail Sadoveanu — „Valea Frumoasei“. Badea Toma Orăşanu, trăitor în împrejurimile Sebeşului-Frumoasei ştia o poveste de demult pe care o auzise de la un uncheş al său pe nume Ignat Barbă-lată.

Spunea acest uncheş că undeva aproape de apele Frumoasei s-ar afla o punte de trecere spre un tărîm minunat, scăldat în lumină lină, cu arbori fermecaţi împodobiţi de-a pururea de muguri, cu vînat bogat neatins de mîna oamenilor, cu cocoşi sălbatici şi cu ciute liniştite.

Spre acel tărîm de alinare în care nimerise odinioară întîmplător Ignat Barbă-lată încerca să răzbească din tinereţele sale badea Toma Orăşanu, truditorul obidit din pădurile Sebeşului.

Pe atunci, acum mai bine de un sfert de veac oamenii de aici, semenii lui Toma Orăşanu nu izbuteau să descopere că adevăratul „rai pe pămînt“ se află chiar la doi paşi de ei în bogata şi fermecătoare vale a Frumoasei.

Străine erau bogăţiile locului de baştină muncitorilor de la „Petroşana“, societate care jefuia fără milă pădurile ţinutului; şugăgenilor care îşi începeau în fiecare primăvară exodul spre locurile de văratic purtîndu-şi gospodăria pe spinările căluţilor de munte şi ale asinilor, le lipsea atunci voia bună şi putinţa să se oprească o clipă din mers, să-şi înalţe frunţile spre crestele munţilor şi să spună din adîncul inimii: „Mîndrii mai sînt munţii noştri!“ Pe atunci rîul acesta al Frumoasei, „nu-şi ilustra numele“ aşa cum notează plin de amărăciune în cartea sa Mihail Sadoveanu.

În locul de baştină al lui Toma Orăşanu, al lui Broz şi al urmaşilor vechilor carintieni aşezaţi aici din vechime la munca pădurilor prind astăzi să se desfacă mugurii înoirii.

În toamna aceasta Şugagul a trăit o nouă bucurie. Celor şase şcoli elementare risipite pe povîrnişurile munţilor în şase aşezări omeneşti li s-a adăogat nu demult a şaptea şcoală. Copiii de pe Valea Frumoasei cărora le erau peste mînă şcolile de la Jidoştina şi Tău au acum şcoala şi învăţătorul lor în localitatea care nu se află pe nici o hartă a patriei şi care îşi păstrează încă numele după acela al unui om din partea locului: „La Isac“.

Am văzut la Şugag internatul şcoalei elementare de şapte ani. Copiilor de munteni veniţi de la zeci de kilometri depărtare cît ţine raza comunei le sînt deschise porţile spre culmile cele mai înalte ale învăţăturii.

Dintre cei care au urmat şcoala în anii regimului de democraţie populară unii s-au întors în sat ca să contribuie la ridicarea locului de baştină. Ana Dordea al cărui tată şi-a petrecut toată viaţa în mijlocul pădurilor a învăţat carte mai întîi în satul natal, apoi departe „la şcoli“, iar astăzi este învăţătoare la şcoala de şapte ani. Asemenea şi Gligor Sora, fecior de oier din Arţi.

„Cînd am mai avut noi dascăli dintre copiii şi fetele noastre!“ — se miră şugăgenii.

N-au avut pe vremuri şugăgenii „domni“ din mijlocul lor. Astăzi sînt învăţători şi tehnicieni şi muncitori calificaţi ieşiţi din satul ciobanilor şi al muncitorilor cu ţapina. Şi pe zi ce trece satul acesta ca şi toate aşezările din patria noastră nouă va ridica noi oameni, constructori de nădejde ai socialismului.

La Şugag rulează un film. Din vreme în vreme vin pe aici caravane cinematografice. Vasile Ciucur, covaciul este nemulţumit că caravanele vin aşa de rar (odată la două săptămîni). El s-a deprins cu ziarul aşa cum îmi spune zîmbind „mai ceva decît cu tutunul“. În Dobra, satul lui, aşezare măruntă cu cîteva zeci de familii unde erau citite altădată doar călindarele şi „epistoliile“ sînt astăzi peste treizeci de abonaţi la felurite „foi“ şi reviste.

Ieşind de la şcoală unde rula filmul „Cikalov“, Dumitru Podeanu fiu de gospodar sărac a hotărît să se facă aviator. Dacă prichindelul care este astăzi deabia în clasa întîi n-o să-şi schimbe cumva planurile, cu siguranţă că o să se facă aviator. Pe el îl aşteaptă astăzi altă soartă decît pe Petrică păstorul din „Valea Frumoasei“ şugăgean şi el, căruia ursul i-a sfîrtecat odinioară juninca...

Oare ce se petrece astăzi în Tăul Şugagului, sat în hotarul căruia se află coliba lui badea Toma Orăşanu?

La poalele muntelui Gotu, nu departe de căsuţa paznicului se înalţă noul local de şcoală ridicat prin autoimpunere. Clădirea este pe isprăvite. Copiii celor cîteva zeci de familii risipite pe costişele din jur nu se vor mai îngrămădi iarna în jurul sobei de tuci din odăiţa scundă închiriată pentru şcoală.

De sus dinspre rîu se aud strigăte prelungi. În apele Frumoasei oameni cu ţapine ascuţite dezleagă încîlceala buştenilor îndreptîndu-i pe luciul înspumat al apei, spre fabrica de hîrtie din Petreşti, spre Sebeş şi mai departe. Oamenii poartă cisme de cauciuc, lungi pînă la coapse. Pe malul rîului se văd aşezări curate de lemn. Pe muncitorii veniţi de departe îi aşteaptă aici cel de al doilea cămin.

Badea Toma Orăşanu nu se mai află astăzi printre cei vii. Dar mulţi dintre tovarăşii săi sînt încă în viaţă, organizaţi după rînduiala cea nouă a partidului.

Cu cîţiva ani în urmă scriitorul şi sfătuitorul lor înţelept Mihail Sadoveanu a purces din nou pe Valea Frumoasei în sus să-şi vadă prietenii cu care a stat de poveşti pe îndelete.

Întors din călătorie maestrul a închinat prietenilor lui cîteva rînduri publicate într-o revistă.

Lui Lois, paznicul vechi şi credincios de la Tău, i s-a întipărit în minte cuvînt cu cuvînt tot ce a scris Mihail Sadoveanu despre el:

„Dacă n-ar fi vieţuit în asemenea pustie şi ar fi avut parte de viaţa ce se pregăteşte copiilor şi nepoţilor lui, dacă ar fi avut învăţătură şi s-ar fi bucurat de minunea cărţii, ar fi ajuns la o bătrîneţe luminată, ar fi fost un cărturar ori un poet“.

Într-adevăr, ce altă minte luminată ar fi putut oare scoate la iveală vorbe pline de atîta bătrînească înţelepciune, vorbe care adună în ele aşa cum unda străvezie a Frumoasei înmănunchează după amiază culorile curcubeului, toată recunoştinţa oamenilor de pe aceste meleaguri pentru viaţa de astăzi a Patriei, ca Lois paznicul credincios de la Tău:

„Bine cuvîntată fie viaţa nouă în singurătăţile noastre!“

Acesta este cîntecul nou de mulţumire al locurilor şi al oamenilor pe care-l auzi astăzi pe Valea Frumoasei.

BORIS BUZILĂ

&&&

Cîntăreţul pămîntului

Soarele şi pămîntul Florenţei au rodit cîndva, ca pe o floare unică, uriaşă, nemaipomenită, poezia lui Dante.

Franţa, în clipa în care poporul ei ajunsese la o culme de pătrundere şi subtilitate, de forţă şi limpezime, l-a născut pe Balzac. Din imensa Rusie, în care clocoteau atîtea gînduri, — sufocate unele — din geniul marelui popor din care răsăreau din cînd în cînd flăcări, a izbucnit un vulcan: Tolstoi.

Fiecare ţară, fiecare neam, fiecare glie, dă naştere într-un veac sau altul, unui poet, care între ceilalţi poeţi ai ei, e cel în care s-au adunat, printr-un proces miraculos, miresmele cele mai adînci ale ţarinei ei, ale codrilor ei, culoarea cea mai adevărată a luminii ei, a soarelui ei, care altundeva, mai la nord sau mai la sud, străluceşte altfel, adevărul cel mai adevărat al oamenilor ei, glasul cel mai credincios al trecutului ei, poezia cea mai adîncă, mai pură, a spiritului ei.

Şi în paginile lui, în care recunoşti viaţa şi elanul lui care-l proiectează spre mîine, în paginile lui în care recunoşti lumina zorilor în care te trezeşti în fiecare zi din ceasul în care te-ai născut, a serilor care îţi învăluie cu pacea lor oboseala, răsunetul pămîntului sub paşii tăi, al pămîntului care parcă nicăieri nu mai sună la fel, în paginile lui în care sufletul ţi se scaldă parcă îmbătat de nemărginită destindere — chiar atunci cînd ţi-l încordează dramatic, o destindere izvorîtă din perspectivele pe care geniul le deschide totdeauna omului, din paginile lui te ridici înnoit, înfrumuseţat, îmbogăţit cu o cunoaştere nouă a lumii, a ta, a posibilităţilor tale de recepţie, de dăruire.

Cînd un popor a avut un asemenea scriitor, îşi aduce aminte de el mereu, totdeauna. Cînd îl are, cînd el trăieşte în mijlocul lui, emoţia şi bucuria lui e în fiecare zi nouă.

Şi cînd el împlineşte, în plină vigoare, 75 de ani, ca maestrul Mihail Sadoveanu azi, îl îmbrăţişează în gînd şi îl cinsteşte în fiecare clipă.

LUCIA DEMETRIUS

&&&

Un sentiment de recunoştinţă

În amintire, vîrsta copilăriei ne rămîne aproape totdeauna drept ceva neîntinat şi luminos. Crizele morale adînci care ne însoţesc uneori maturitatea ne silesc să ne întoarcem înapoi spre impresiile fundamentale ale copilăriei unde redescoperim drumul vrăjit al aspiraţiei, lumea fantastică a tuturor posibilităţilor, încrederea totală în frumuseţea lumii şi mai ales încrederea în noi înşine.

Tolstoi pomeneşte în amintirile sale despre un beţişor fermecat pe care, împreună cu alţi copii, îl îngropa cu o tainică ceremonie undeva în fundul grădinii. Amintirea l-a însoţit pînă la sfîrşitul vieţii ca o obsesie a puterii de transfigurare.

Opera lui Mihail Sadoveanu însoţeşte amintirea copilăriei mele literare cu sentimentul liniştitor al bogăţiei. Nu e o obsesie, e un sentiment de bunăstare spirituală.

În grădina lui nesfîrşită am copilărit fără griji. Creatorul acestei întinse avuţii de valoare universală n-a fost niciodată hapsîn, nu mi-a cerut niciodată să muncesc ca să-i înmulţesc rodul ei specific.

Mihail Sadoveanu este deci nu numai cel mai bogat dar şi cel mai generos părinte.

Acum cînd el împlineşte 75 de ani, marea lui existenţă şi truda lui împlinită cu prisos şi libertatea pe care ne-a dăruit-o astfel nouă, tinerilor scriitori, contemporani cu dînsul, mă îndeamnă să-mi plec fruntea cu recunoştinţă şi admiraţie.

MARIN PREDA

&&&

Ascultînd glasul lui Mihail Sadoveanu

Atît în redacţia revistei „Însemnări literare“, apărută în 1919 la Iaşi, cît şi la „Viaţa Romînească“, M. Sadoveanu era aşteptat cu nerăbdare şi membrii cercului se bucurau nespus cînd el îşi scotea foiţele din buzunar, pe care erau înşirate nişte slove mărunte cît puricii şi începea să citească cu glas moale povestirea unei întîmplări petrecute undeva în cîmpiile, pe dealurile şi-n luncile Moldovei ori ale Şiretului, de pildă, „La Cotitura Boroiului“.

Sadoveanu este un lector neîntrecut, îşi oţăreşte vocea şi figura cînd redă clănţăneala unei femei cicălitoare, îşi scutură capul, imitînd nazurile unei fete de la ţară, sau abia şopteşte cele din urmă cuvinte ale unui bătrîn vînător, care îşi încheie zilele pe un piept de munte, cînd copoii tăhnesc după cerb şi cînd glas de bucium străbate singurătăţile, în depărtări...

N-am să uit niciodată chipul cum a citit Sadoveanu la redacţie schiţa „Din Moldova“, în care-i vorba de-o expediţie vînătorească după „hulpea din Valea Morii“ — vînătoare făcută, mai bine zis proiectată, de cîţiva răzeşi într-o regiune de podgorii, tocmai pe vremea culesului.

Într-o trăsurică porneşte Moş Vîrlan, un bătrîn slab şi înalt, cu un clonţ roş în loc de nas, ca să vadă dacă lingurarii au isprăvit de tăiat strujenii. Îşi luase şi puşca, aşa într-o doară...

În deal, Moş Vîrlan se întîlneşte cu un alt vînător, Stavăr — un răzăş cărunt, scurt şi îndesat, care pornise la cîmp ca să împuşte vulpea: hoţoaica îi mîncase optsprezece răţuşte toloşcane şi nouă puici mari, boghete...

Moş Stavăr îl lămureşte:

— Baba s-o pălească damblaua şi să crape. — Omule! zice (şi Sadoveanu imită glasul tragic al bătrînei) — dacă nu puşti hulpea, să mă vezi moartă! Ce să fac? Am ieşit să puşc hulpea.

— Care hulpe?

— Hulpea din Valea Morii. Alta nu poate fi.

— Bine, zice Moş Vîrlan! Hai s-o puşcăm.

Puşcaşii pornesc împreună, dar pe drum aud glas: îi strigă cineva care are mare nevoie de dînşii:

— Măi, oameni buni, măi! Ia staţi oleacă.

Moş Vîrlan opreşte iapa:

— Ptru! (Şi Sadoveanu zbîrîie din buze.) Stai, Rusea!

Un gospodar cu capul gol, cu cămaşa descinsă peste bernevici, vine repede spre vînători şi, tot făcîndu-le semn cu mîna stîngă, le întinde cu dreapta un cofăel:

— Ia luaţi de aici, oameni buni, oleacă de must nou... Nu treceţi aşa pe lîngă crama noastră, secătuiţi şi arşi... Luaţi de bine!

(Sadoveanu parcă se roagă de dînşii — şi nu poate să i se pună cineva împotrivă.)

La o altă poartă, o gospodină rotofee cu poalele în brîu, cu mînecile suflecate, aşteaptă cu cofăelul pe drumeţi.

— Ira, nînaşule şi dumneata, bădiţă Stavăr, da' staţi o ţîră şi cinstiţi şi din mustul nostru. Nu se poate să ne treceţi aşa pe la poartă... Ce mai face cuscra Ilii? Da' nănaşa Mărioara?

(Sadoveanu îşi ascute limba şi vorbeşte mieros ca fina Nastasia.)

Mai departe un zdrahon nalt şi spătos face semn cu o cofă mare spre puşcaşi — parcă ar purta în mînă o ulcică:

— Staţi, bre oameni buni! Staţi, că altfel mă supăr, şi-i bucluc!

(Sadoveanu cată fioros la noi şi se răsteşte cu glas gros cumplit.)

Moş Vîrlan povesteşte de isprăvile vulpii.

— Şi aşa de tare m-am supărat, că nu mai am astîmpăr şi hodină. Nu mă las pînă n-o puşc.

(Sadoveanu se zborşeşte, pus pe harţă — ca omul care a luat luleaua neamţului.)

— Nici eu n-o las pînă n-o puşc! adaugă cu blîndeţe Moş Stavăr.

(Sadoveanu îi rosteşte domol vorbele, împleticindu-i-se limba în gură, ca unui om potopit de băutură.)

Moş Vîrlan se burzuluieşte:

— Eu nu mă duc acasă pînă nu puşc hulpea. Eu n-am hodină. Eu nu pot da ochii cu baba. Eu îs oftic straşnic. Am spus aşa, — sfînt!

(Şi Sadoveanu îi rosteşte vorbele cu mînie, aruncînd în toate părţile priviri crunte de mistreţ rănit.)

Sadoveanu vorbeşte ba din vîrful limbii ca gospodina... ba gros ca omul din gazdă... ba înverşunat ca Moş Vîrlan... ba moale, doborît de must aspru, ca Moş Stavăr — căruia îi trecuse pica pe „hulpea“ care-i mîncase răţuştele şi puicile.

Dar am auzit din gura lui Sadoveanu nu numai povestiri glumeţe de vînătoare, ci şi cuvinte aspre rostite cu străşnicie de ţăranii împilaţi.

Plugarii lui Sadoveanu sînt oameni tari, plini de o forţă concentrată, tăcută de cele mai multe ori, cu izbucniri aprige din cînd în cînd.

În opera lui, un ţăran spune ciocoiului:

„Să ştii că într-o ţeavă eu pun poşte. Dacă n-ai ştiut-o pînă acum, s-o ştii de acum înainte!“

Un altul nu găseşte altă soluţie decît „să-l rupă pe ciocoi în două“.

Iar cel de-al treilea transmite astfel nepotului ura împotriva ciocoilor:

„Cînd i-oi pune laba-n beregată şi genunchiul pe piept, he-he, atunci eu îs mai tare. Atunci îl întreb: Vezi tu mîinile astea? Vezi tu straiele astea albe? Vezi tu moşneagul ista de lîngă tine? Mă, să fie o sută ca ciocoiul acela şi nu fac cît mine, nici cît degetul ist mic.

Înţelegi? Ştii tu ce spun eu acu? Eu spun, bre, lucru mare!...“

Cînd ascultam în redacţie aceste cuvinte vorbite de Sadoveanu, glasul lui vuia surd ca o duruitoare sugrumată undeva, departe, între două ţancuri prăvălite unul asupra altuia.

Începînd în ţară tulburări provocate de legionari, Sadoveanu s-a pus făţiş împotriva acestei mişcări. Mi-a trimis spre publicare în 1932 un articolaş, însoţit de o scrisoare în care îmi spunea:

„Îţi trimit o pagină de istorie privitoare la persecuţiile inchiziţiei spaniole împotriva unui «eretic» — foarte interesantă, după cum vei vedea singur. Înrudirea spirituală în obscurantism şi credinţă cu d. profesor universitar Nichifor Crainic e cel puţin amuzantă.“

Sadoveanu a avut multe ciocniri cu huliganii fascişti.

Astfel, în 1928, Teatrul Naţional din Iaşi şi-a sărbătorit centenarul. La serbarea care s-a dat la teatru, au luat cuvîntul mai mulţi scriitori. Cînd a trecut la tribună Sadoveanu, ca să vorbească în numele Academiei, fasciştii — masaţi la galerie — au început să vocifereze, căutînd să împiedice pe orator să-şi ţină discursul.

Atunci Sadoveanu s-a oprit, şi-a încruntat sprîncenele, a înaintat spre rampă păşind îndesat, s-a uitat ţintă la scandalagiii de la galerie şi, cu un glas puternic, li s-a adresat, dominînd urletele, zbieretele şi fluierăturile lor:

„Ce căutaţi aici, în lumea noastră, voi scoborîtori ai oamenilor din caverne care aveau obiceiul să scuture din pom pe bătrînii lor şi să-i mănînce? N-aveţi ce căuta aici! Retrageţi-vă în peştera de unde aţi ieşit!“

Sub apostrofa lui Sadoveanu huliganii au amuţit, publicul din sală, în picioare, l-a aclamat pe vorbitor şi solemnitatea a putut continua în linişte.

Şi astfel glasul molcom al lui Sadoveanu, care ne-a încîntat cu povestirile lui din trecut, încadrate în pitoreşti icoane de natură, a ştiut să se ridice şi în zăgăzuirea stihiei fasciste.

M. SEVASTOS

&&&

Scrisoare către Mihail Sadoveanu

Iubite maestre,

Cu prilejul celor şaptezeci şi cinci de ani pe care îi împliniţi astăzi, vă trimit felicitări şi urări de bine de pe acele meleaguri ale patriei, din munţii semeţi, unde s-a născut, în 1938, povestirea Dumneavoastră „Pe valea Mădăraşului“, în care spuneaţi că:

„Nu numai animalele părintelui Isidor — dar şi oamenii cu graiuri deosebite se înţeleg frăţeşte“.

Ideea nobilă a frăţiei între popoare care izvora, în anii de grea cumpănă, din scrierile Dumneavoastră a devenit astăzi — prin lupta partidului — fapt istoric împlinit în Regiunea Autonomă Maghiară.

De aceea cuvintele de felicitare pe care vi le adresez astăzi nu sînt numai ale scriitorilor de limbă maghiară din regiunea noastră, ci şi ale lui moş Miklós şi ale tuturor acelora pentru care în 1938 — cînd secuiul n-avea voie nici să vorbească, nici să tacă, adîncul umanism şi încrederea Dumneavoastră nestrămutată în cinstea omenească au fost mîngîiere şi nădejde.

Primiţi astfel, iubite maestre, prin rîndurile mele, salutul fierbinte al tuturor cititorilor Dumneavoastră de aici, care se apleacă cu dragoste asupra cărţilor ce le-aţi scris, retrăiesc în închipuire paginile glorioase ale istoriei poporului frate romîn, se bucură de frumuseţile patriei, recunosc în destinul lui Mitrea Cocor împlinirea năzuinţelor lor din veac...

Eu, maestre, ce aş putea să vă spun?

Peniţa refuză să scrie despre simţămintele mele, tînăr, de abia intrat în breasla scriitoricească. Pentru mine operele Dumneavoastră sînt ca un munte bogat în comori nepreţuite. Forţa creaţiei Dumneavoastră mă face să mă ruşinez de slăbiciunea puterii mele de exprimare.

Cărţile Dumneavoastră, care pătrund în lumea întreagă pline de forţa vieţii biruitoare, duc cu ele dragostea fierbinte pentru patrie, pentru om şi frumuseţea lui sufletească, pentru natură. Ele poartă cu ele, pe toate meridianele, faima poporului nostru care a răzbit prin furtunile secolelor întunecate şi, în ciuda marilor suferinţe trăite, se îndreaptă astăzi, cu cîntecul eliberării pe buze, spre orînduirea socialistă.

Istoria poporului nostru, concentrată în opera Dumneavoastră, trăieşte în mine împreună cu lumea lui Jókai Mór şi a lui Móricz Zsigmond. Komáromul este departe de Moldova, stejarii şi-au înfipt rădăcinile în pămînturi deosebite, dar coroanele lor maiestoase se îmbrăţişează în înălţimile literaturii universale.

Noi, tinerii scriitori, trebuie să învăţăm din opera Dumneavoastră, să asediem cele mai înalte fortăreţe ale artei, căci cele peste o sută douăzeci de volume au izvorît din dragostea Dumneavoastră pentru cel mai mare creator de valori artistice, poporul pe care l-aţi slujit prin arta cuvîntului Dumneavoastră întreaga viaţă.

Şi aceasta este cea mai preţioasă pildă, cel mai înalt mesaj pe care Dumneavoastră îl transmiteţi prin opera şi activitatea Dumneavoastră noilor generaţii de scriitori.

La aniversarea a 75 de ani, noi, cei tineri, vă aducem Dumneavoastră — marele nostru dascăl în ale scrisului — asigurarea că nu vom uita niciodată exemplul Dumneavoastră, că vom răspunde cum se cuvine mesajului care ne cere să ne iubim cu ardoare patria şi poporul.

Vă dorim, iubite maestre, deplină sănătate şi ani fericiţi ca să bucuraţi poporul nostru cu noi şi minunate opere literare.

SÜTŐ ANDRÁS
laureat al Premiului de Stat

&&&

Mitrea Cocor ne este drag tuturor

Un sentiment cald de bucurie şi recunoştinţă îmi umple sufletul faţă de marele şi iubitul nostru făurar de chipuri nemuritoare, faţă de marele nostru Mihail Sadoveanu, creatorul lui Mitrea Cocor pe care am avut cinstea şi fericirea să-l întruchipez pe ecran.

Mitrea Cocor este unul dintre eroii cei mai dragi poporului nostru, dăinuind viu în amintirea tuturor, adeseori mai viu decît însuşi interpretul lui. Şi această veşnică trăire a sa, dragostea cu care oamenii muncii din ţara noastră l-au întîmpinat, Mitrea Cocor le datorează maestrului Sadoveanu, care a ştiut să plămădească un adevărat erou popular, ajutîndu-ne şi pe noi, actorii, să dăm viaţă eroilor săi.

Cu sentimentul unei mari răspunderi şi al unei grele sarcini, am primit complexul şi dificilul rol al lui Mitrea Cocor, care trebuia rezolvat nu numai din punct de vedere fizic, dar şi sufletesc.

În apariţiile mele pe ecran în întruchiparea eroului, trebuia să rezolv nu numai problema izolată a unui om, ci aceea a unei întregi epoci, a unei clase sociale.

Mitrea Cocor nu este un oarecare personaj de roman, ci un tip reprezentativ, tipul ţăranului luptător. Nu era vorba aici numai de un rol, fie el cel principal. Problema care mi se înfăţişa era aceea de a reda adevărul vieţii, al ideilor juste ce apar atît de limpezi în cartea maestrului Sadoveanu.

Răspunderea mea era mare nu numai pentru faptul că acestei opere i se conferise Medalia de aur a păcii la cel de al doilea Congres al partizanilor păcii, dar şi pentru că ea fusese citită cu viu interes şi comentată cu pasiune de sute de mii de cititori din ţara noastră.

Figura eroilor cărţii maestrului Sadoveanu devenise familiară şi apropiată publicului, care-şi va fi făurit în mintea sa o imagine a personajelor pe care noi, actorii, trebuia să i-o redăm aşa cum o văzuseră şi cum şi-o închipuiseră ei din filele cărţii.

Primul meu gînd s-a îndreptat atunci către creatorul lui Mitrea Cocor. Mă frămînta întrebarea dacă interpretarea mea va coincide cu viziunea autorului, dacă maestrul îşi va recunoaşte eroul pe ecran.

Una din problemele care m-au frămîntat mai mult a fost înfăţişarea lui Mitrea. Maestrul Sadoveanu îl zugrăveşte ca fiind:

„slab, brun, cu nasul «ca un clonţ de erete», cu o căutătură neagră şi cruntă, puţin adus de spate“.

Desigur, multe din aceste caracteristici îmi lipseau, dacă nu toate.

Dar într-o convorbire, maestrul Sadoveanu, căruia îi ridicasem această problemă, mi-a spus că principalul nu este ca actorul să semene din punct de vedere fizic cu personajul descris de autor, ci ca acest personaj să exprime adevărul vieţii, să fie convingător şi să treacă în sufletele spectatorilor, să rămînă întipărit în mintea lor.

„Aceasta este sarcina d-tale, flăcăule.“

Pentru a ne da seama de felul cum va fi reprezentat pe ecran viitorul nostru film, înainte de a începe turnarea lui propriu-zisă, s-au făcut diverse probe cu actorii din diferite scene şi momente ale scenariului, în interior şi exterior şi care, legate între ele, au devenit un rezumat al filmului.

La vizionarea acestui prim material a fost invitat maestrul Sadoveanu, care atunci, pentru prima oară, a văzut concretizate pe ecran personajele romanului său. Întîlnirea dintre autor şi interpreţi a constituit prilejul unei verificări a muncii noastre, prilejuindu-ne în acelaşi timp mari emoţii.

Cu multă căldură ne-a vorbit atunci maestrul Sadoveanu despre felul cum fusese ecranizată o anumită scenă dintre moş Triglea şi Mitrea, care corespundea întocmai viziunii sale.

Au trecut luni de zile de muncă asiduă şi a venit şi ziua mare a prezentării filmului, care a fost primit de public cu o deosebită căldură şi cu mult interes şi entuziasm.

Mitrea Cocor, cunoscut de mult peste hotare din cartea maestrului, a apărut pe ecran în zeci şi zeci de ţări, iar la Festivalul de la Karlovy Vary a fost distins cu premiul „Luptei pentru progresul social“.

Atunci, după succesul lui Mitrea Cocor, a început să mă frămînte ideea interpretării unui nou rol din opera maestrului Sadoveanu. Şi nu mică mi-a fost emoţia şi surprinderea cînd, exprimîndu-mi această dorinţă la o întîlnire între maestru şi spectatorii filmului Mitrea Cocor, autorul unora din cele mai minunate pagini ale literaturii noastre mi-a spus că, după părerea sa, pot şi trebuie să realizez rolul lui Nicoară Potcoavă.

Astăzi, la a 75-a aniversare a maestrului Sadoveanu, părintele drag al unuia din cei mai dragi eroi ai literaturii noastre, Mitrea Cocor, aş vrea să-i pot aduce drept prinos munca mea viitoare în crearea lui Nicoară Potcoavă, pe care aş vrea să-l realizez aşa cum l-a văzut şi conceput marele nostru clasic.

SEPTIMIU SEVER
laureat al Premiului de Stat

&&&

Sursa: Romînia liberă, anul XIII, nr. 8447, sîmbătă, 5 noiembrie 1955, p. 2