Andrei Pandrea/ Medic la Boișoara (IX)

— urmare din 22 iunie 2026 —
ian.-feb. 1962; vine mama (bucureșteancă) în vizită
doctorul împlinește 26 ani
bolnavi pentru care nu se mai poate face nimic

întâlnirea memorabilă cu lupii și cu ...#fetele din #Boişoara, #Găujani, #Bumbuești...

Luni, 22 ianuarie 1962

Ieri am fost la București, între două trenuri. Am luat-o pe mama cu mine, la Boișoara. Drumul a fost greu. Am întrerupt călătoria, în așteptarea trenului de legătură, la Piatra-Olt, și am înghețat într-o sală cu soba pustie.

Călătoria între Cîineni și Boișoara mi se pare acum cu totul normală. Mama nu și-a putut închipui însă, nici din scrisori și nici din povestirile mele, că așa ceva poate exista! Realitatea a fost mai bogată decît orice fantezie! Și totuși am ajuns întregi și nevătămați la Boișoara. Și, în vreme ce afară gerul nu cunoaște opreliști, nouă, în mașină, ne-a fost cald...

Domnu' Roșianu, rugat de mine, ne-a așteptat cu friptură de porc la grătar și cu vin îndulcit, fiert bine cu scorțișoară. Mama se minunează de tot ce vede în dispensar. Impresiile noi o copleșesc.

Acasă, după ce mîncăm iarăși, Dorina pregătește mamei un pat împărătesc...

Marți, 23 ianuarie 1962

Lucrăm de zor, toată dimineața, la catagrafia provizorie a populației. Consultațiile le dau... printre picături.

La sfat, confruntăm datele culese din teren cu cele consemnate în registrul agricol. Ale noastre sînt mai precise și mai complete.

Deși n-am pregetat nici o clipă la întocmirea catagrafiei, doctorul Luscalu, în „trecere și control“ pînă la Perișani, se arată nemulțumit.

Mama n-a vrut să mănînce fără mine la prînz și m-a așteptat pînă seara. I-am făcut morala cuvenită și, înfometat ca un lup, am mîncat de-am stins...

Sîmbătă, 27 ianuarie 1962

Miercuri, joi, vineri și azi am fost cu mama prin sate, pentru administrarea celei de-a doua doze de vaccin antipoliomielitic. Greutatea a constat în aceea că a trebuit să-i găsim pe absolut toți cetățenii vaccinați prima oară. Am avut mare bătaie de cap. Totuși am terminat cu bine și administrarea a doua (deși nu 100%...).

Duminică, 28 ianuarie 1962

Dimineața, la școala din vale, îi aștept pe cei cîțiva boișoreni care mai aveau de primit vaccinul. Nu vin toți.

Mă hotărăsc să merg pe seară, din șezătoare în șezătoare, pentru a împărți vaccinul antipoliomielitic rămas. Zis și făcut. De cum se înnoptează, plec în sat. E ger. Zăpada trosnește. Îmi luminez calea cu lanterna. Prin șezători, unde nu stau decît foarte puțin (împotriva dorinței mele...), am și cîteva mici ciocniri cu diverși băiețandri, care nu vor să ia vaccinul, dar vor să mă ia peste picior.

Într-un tîrziu, după ce-am distribuit tot vaccinul pe care-l luasem cu mine, plec spre casă. Lumina-i puțină și lanterna abia mă ajută. Pe cînd coboram din dealul Boișoarei, mă îngheață spaima. Zăresc lupii, în haită de patru-cinci jivine, aproape de drum. Cu inima zbătîndu-se pasăre în colivia pieptului, cu tîmplele zvîcninde și auzul aproape pierdut, transpirat, abia mă mișc. Dar îmi revin și încep să cobor repede. Cînd mă uit înapoi, îi văd opriți pe nămeți. După ce-i pierd din ochi, iau o cotitură, o iau la goană, și nu mă opresc decît după ce trec Boișoara. Cîinii satului urlă într-un cor lugubru.

Rămîn o clipă în curte să-mi trag sufletul, mă șterg de sudoare și intru în casă, hotărît să nu-i spun nimic mamei, care-ar leșina de groază.

Dorina, ciulind urechea, zice :

— Latră cîinii a lup...

Mă culc, sfîrșit de oboseală. Am tras o spaimă soră cu moartea...

Luni, 29 ianuarie 1962

Azi, ziua fiind luminoasă, plec cu mama în Găujani, mai cu treabă, mai fără. Nămeții înalți de zăpadă, așternuți pe cîmpuri și dealuri, strălucesc feeric. Vreme împărătească. Cerul pur, zăpada cristalină, priveliște întinsă pînă hăt, departe îmi dau o sete de viață tulburată. O las pe mama s-o ia înainte și, cînd sînt sigur că nu pot fi văzut de nimeni, fac tumbe în zăpadă...

Cu aparatul de fotografiat spînzurat de gît, cu mama de braț, ne plimbăm alene prin Găujani. Oamenii, cuviincioși, ne dau binețe.

Dimineața soare și seara ninsoare...

Joi, 1 februarie 1962

Pe cînd completam în registrul de consultații rubricile obligatorii pentru orice pacient, pun întrebarea obișnuită:

— Cîți ani ai, bade?

Bolnavul, un moș din Găujani, îmi răspunde zîmbind cu toată fața:

— Apăi, să tot hie, mai mult nu e, că de cînd m-a făcut mama nici o zi n-am lipsit...

După prînz plecăm spre Cîineni cu sania: mama, eu, nea Ion și nea Nate.

Ninge și suflă rece vîntul. La ieșirea din Boișoara, spre Greblești, ne aleargă dezlănțuită vifornița. Ni-s genele și sprîncenele ninse. Calul opintește din greu prin nămeți...

Ne-am răspîndit în direcții opuse: mama cu nea Nate înapoi spre Boișoara, nea Ion cu mine la Rîmnicu-Vîlcea, după medicamentele farmaciei gratuite.

Luni, 5 februarie 1962

Împreună cu domnu' Roșianu, urc înaintea amiezii pînă la nea Gavrilă Chițoiu. Constatăm că bolnavului îi este din ce în ce mai rău, iar medicamentele pe care i le administrăm nu-și mai fac efectul scontat.

Încerc să-l conving, pe el și pe-ai lui, de necesitatea internării (în care, de fapt, nu mai cred de mult nici eu!), dar nu reușesc să-i fac să se hotărască. La drept vorbind, internarea, ca și tratamentul actual, nu mai pot aduce modificări în evoluția bolii. Totuși, îl consult îndelung, îl îmbărbătez, creez o atmosferă veselă și nu mai contenesc cu sfaturile. Palpatoriu și percutoriu observ ficatul: mic, dur, crenelat, ca un bolovan, ficat de ciroză. Abdomenul, plin de lichid, e umflat. Pe pielea întinsă, translucidă, rețeaua venelor, împletită și divergentă, desenează „capul meduzei“. Ascita ar trebui puncționată, spre a-l ușura cît de cît pe bolnav. Prefer însă expectativă. Ezit, pentru a evita pierderile masive, noi, de proteine din ascită și pentru a nu produce un șoc accidental.

Mă simt legat de mîini și de picioare în fața acestui bolnav condamnat, pe care l-am îndrăgit mult.

Marți, 6 februarie 1962

Cînd abia sfîrșisem cu pacienții, mă roagă milițianul cel tînăr să mergem împreună la Stana Busuioc, o bolnavă cronică, cu oligofrenie de gradul III și gușă plonjantă, care ar fi fost violată de Călin, zis Nebunul, un flăcău din Boișoara.

În urma anchetei întreprinse, ajungem la concluzia că faptele s-au petrecut întocmai de cum fusesem informați. Biata femeie, plîngînd în hohote, ne povestește, gîngăvind și mai mult prin semne, că, singură și neajutorată, nu se poate nici apăra, și nici hrăni ca lumea.

Scriu un referat pe care-l adresez Oficiului de prevederi sociale al raionului, opinînd pentru internarea bolnavei într-un serviciu de specialitate sau într-un cămin de bătrîni. De Călin se va ocupa Miliția.

Miercuri, 7 februarie 1962

În drum spre o bolnavă bătrînă din Găujani, ne însoțeşte un băieţandru. Între altele, ne dezvăluie cum numără pe-aici miresele zilele pînă la nuntă:

 — Luni, marți — una, miercuri, joi — două, vineri, sîmbătă — trei... 

Bătrîna de 73 de ani pe care-o vizităm are pelagră. Sindromul cutanat, ca şi cel digestiv, sînt accentuate. O hrănim cu lingurița și-i prescriem gratuit vitamină PP, complex B, viplex, vitamină C, precum şi antidiareice. Coborîm spre Boișoara pe ulița povîrnită de lîngă biserica nouă a Găujanilor. Azi a fost cald şi sub zăpadă pămîntu-i cleios. Bocancii ni s-au încărcat de clisă. 

Ne opreşte din drum şi ne pofteşte în casă o femeie plînsă, subţirică. Are un copil bolnav. Îl examinez. Diagnosticul prezumtiv: diabet insipid. Ionică e un băieţel negricios, de vreo 7 ani, îngrozitor de slab, aproape caşectic. Are ochii mari, profunzi, căprii, catifelați, încercănați vînăt. Gîtul subțire abia sprijină capul, parcă prea mare pentru el. Observ o hipertricoză ca de adolescent. Urinează cîte 10-12 litri pe zi și bea apă tot timpul. A fost internat la Spitalul de copii din Sibiu, dar s-a întors în aceeaşi stare în care plecase. Copilul este un virtual condamnat la moarte, dar nimeni nu trebuie să afle acest prognostic. Se uită la mine cu ochii lui buni, nefireşti, avînd gene lungi, moi şi dese, şi-mi zîmbeşte chinuit, tremurîndu-şi mustața precoce. Mă întreabă, vorbind subțire:

- Cînd mă fac bine, nene? şi se joacă cu un nasture al hainei mele.

Glumesc, îl trag de mustăcioară şi de favoriţi şi mă joc cu el, copleşit de-o tristețe nesfîrşită... 

Joi, 8 februarie 1962

Nea Ion, pe care l-am trimis după lemne la Cîineni, s-a achitat azi mulţumitor de această sarcină. M-a mirat însă modul în care s-a manifestat ulterior. A încuiat lemnele în pivniță, a luat cheia, a băgat-o în buzunar şi, plin de ifose, a declarat că nu va permite nimănui să umble în pivniță fără a fi şi el de faţă. Îl întreb:

— Dar mie-mi dai voie, nea Ioane?

Rîzînd mînzeşte, nea Ion răspunde cu îndoială:

— De...

Fără a ridica tonul, dar foarte hotărît îi cer cheia şi-l trimit pe teren. Ciudată fire de om, nea Ion al nostru... 

În urma cercetării lemnelor, am observat o lipsă de vreo 2-300 de kilograme...  

Am început să administrăm iar vaccinul antipoliomielitic. La rînd e Boișoara. Mergem prin sat, din casă în casă.

Vineri, 9 februarie 1962

Azi am împlinit 26 de ani. 

După ce mi-a urat fericire, mama a plecat cu sania la Cîineni, şi de la Cîineni, cu trenul, via Sibiu-Braşov, la Poiana Țapului, cu treabă.

Vaccinăm şi azi în Boişoara. Ajung acasă pe seară, tîrziu.

Sîmbătă, 10 februarie 1962

Cu noaptea-n cap ne-am înființat cîteştrei în Găujani. Goarnele răsună pe dealuri şi poporul coboară în vale, la şcoală. Tot vaccinînd, ne prinde seara...

Petre Nate, vizitiul nostru benevol, ne pofteşte la o petrecere. Osteniți, intrăm în casă şi ne aşezăm. După ce ne „integrăm" atmosferei, privim în jur: mesenii, cu chef, cîntă şi spun snoave. Toată lumea e atentă mai ales cînd vreun veteran povesteşte întîmplări din armată şi din război - subiecte ținute la mare preț... Lăutarii omoară scripca, țambalul n-are timp nici să ofteze, iar fluieraşii par vrăjitori! Tîrziu, vine şi vremea mult aşteptată a jocurilor...

După o horă, învîrtită de flăcăi şi fete pe pămîntul bătucit, se-ncinge o ursărească. Un ceaun de jar se deşartă pe lutul din mijlocul casei, patru-cinci flăcăi se prind unul de altul şi se pornesc să frămînte pămîntul, jucînd pe vine şi sărind peste foc, în ritmul amețitor al cîntului. Flăcăii se desprind şi se-adună, se învîrtesc supli în jurul movilei de jar şi, deodată, apucînd bîte groase, ciobăneşti, se sprijină în ele şi se avîntă în zbor, peste pălălăi, ca nişte draci. La un semn, fetele suflă în lămpi şi camera se cufundă în întuneric. Dar dansul nu conteneşte. Cu jar în gură, țopăind în întuneric, dansatorii ne par un soi ciudat de arătări luminate grotesc.

Plecăm spre casele noastre tîrziu, după miezul nopții...

Duminică, 11 februarie 1962

Astăzi, în Bumbueşti, n-au venit decît patru inşi la vaccinare! Am pornit-o atunci din casă în casă. Cu acest prilej, aflăm şi explicația: sînt, în duminica aceasta, patru nunți în sat! 

Marți, 20 februarie 1962

În drum spre casă, însoțesc o trinitate simbolică: o fată din Boişoara, una din Găujani şi alta din Bumbueşti, care mergeau împreună la o şezătoare. Toate trei, foarte vesele, şuşotesc, povestesc, se înțeapă prieteneşte şi rîd cu mare poftă.

Cînd ajung la strigături - aproape de gazda mea - se unesc spontan două cîte două şi-i recită în cor celei de-a treia stihuri care vor să ironizeze cusururi presupuse ori adevărate. La început e „dată în tărbacă“ boişoreanca:

Fetele din Boişoară,
Dimineața, cum se scoală,
Harşti! cu lingura prin oală...

Apoi e „împunsă" găujăneanca:

Fetele din Găujani,
Pun rochiţa pe tufani
Şi se duc după ciobani...

Nu scapă nici bumbueşteanca:

Fetele din Bumbueşti,
Vrednice-s cum nu găseşti:
—  Soro, hai, nu te găteşti?

Fata din Găujani socotind că strigătura adresată ei nu-i adevărată, le învinuieşte pe celelalte două că... „au pocit zicala", care, de fapt, ar fi aşa: 

Fetele din Găujani, 
Se pitesc după tufani
Şi dau gură la ciobani! 

Adevărul fiind, o dată pentru totdeauna restabilit, mie nu-mi rămâne decât să dau binețe fetelor, să le urez de peste gard ,,petrecere frumoasă” și să mă retrag cu mult regret.

va urma:

- Joi, 22 februarie 1962 - 

Sursa: Andrei Pandrea/ Medic la Boișoara/ 1967/ Editura pentru Literatură.