🔥 extraordinară recenzie de carte #NicolaeSteinhardt, pornită de la o ,,enigmă de interpretare”: sensul grupului statuar amplasat deasupra bustului lui Barbu D. Știrbei
🔥 🔥 sculptorul, așa cum a fost descris (frumos și trist, totodată) de către #GrigoreProcopiu
🔥🔥🔥 în sfârșit, în 1916, artistul era văzut, de către un grup de elevi băcăuani în vizită la Râmnic, lucrând la opera sa de la poarta Zăvoiului...
Capturile de ecran din colaj au în descrieri sursele/ mai multe informații conexe - una câte una. la această legătură
&&&
Despre unele locuri (oarecum) de veci
Autorul (#DoruMoțoc) pornește de la ideea că fiecare comunitate își construiește identitatea prin oamenii care au marcat viața locului. Eroi, oameni politici, profesioniști, edili sau artiști rămân în memoria colectivă prin operele și faptele lor, iar locurile lor de veci devin, în mod firesc, spații ale respectului și ale memoriei.
La Râmnicu-Vâlcea, Cimitirul „Sfîntul Ion” păstrează încă numeroase monumente funerare ale unor personalități locale. Autorul amintește inițiativa profesorului de istorie #MihaiMoldoveanu, care intenționa să inventarieze aceste morminte împreună cu elevii săi, pentru a contribui la conservarea identității culturale a orașului.
Pentru a ilustra importanța unei asemenea inițiative, Doru Moțoc prezintă cazul sculptorului și profesorului Constantin Mihăilescu.
Acesta, profesor de „arte frumoase”, și-a propus să lase Râmnicului o operă care să înfrunte timpul. În ciuda sănătății precare și a lipsurilor materiale, a reușit să realizeze monumentul dedicat lui Barbu Știrbei, considerat astăzi unul dintre reperele identitare ale orașului. Monumentul a fost amplasat la intrarea în Parcul Zăvoi, pe terenul donat de domnitor pentru amenajarea locului de promenadă. Autorul explică și simbolismul statuii, care sugerează, în mod alegoric, scoaterea la lumină a Țării Românești prin strădania lui Barbu Știrbei.
Sculptorul nu a mai apucat să participe la inaugurarea oficială a monumentului, stingându-se la numai 48 de ani. El a fost înmormântat pe Aleea Profesorilor din Cimitirul „Sfîntul Ion”. Respectându-i-se dorința, mormântul a fost marcat doar printr-o „simplă cruce de stejar”, purtând numele său. Autorul mărturisește că, împreună cu foștii elevi ai profesorului și cu alți vâlceni, mergea din când în când să aprindă o lumânare la acel mormânt.
Momentul central al articolului îl constituie descoperirea că, într-o zi, crucea dispăruse, iar locul fusese atribuit altei persoane. Din acel moment, nimic nu mai amintea că acolo fusese înmormântat artistul care dăruise orașului una dintre cele mai reprezentative opere ale sale. Autorul sintetizează această situație prin observația amară că „Locul de veci s-a dovedit a nu mai fi... de veci!”
Doru Moțoc subliniază că acesta nu este un caz izolat, ci unul dintre numeroasele exemple în care memoria unor personalități locale este pierdută odată cu dispariția mormintelor lor. Pornind de aici, el propune ca locurile de veci ale personalităților din toate localitățile țării să fie inventariate și protejate prin grija autorităților locale, eventual printr-o inițiativă legislativă. În lipsa unor asemenea măsuri, avertizează autorul, „riscăm să ne pierdem memoria și să devenim o națiune bolnavă de Alzheimer.”
Sursa informațiilor:
Doru Moțoc, Despre unele locuri (oarecum) de veci, în Dilema veche, anul VII, nr. 331, 17–23 iunie 2010, p. 6.
&&&
„Manole ori Pygmalion?” – analiza argumentației lui N. Steinhardt privind monumentul lui Barbu Știrbei
Nicolae Steinhardt începe prin a aprecia în termeni elogioși volumul ,,Pygmalion” al lui Ștefan Cazimir, pe care îl consideră o carte inteligentă, erudită și captivantă, comparând interesul pe care îl stârnește cu acela al unui bun roman polițist. Motivul comparației este existența unei adevărate enigme de interpretare: sensul grupului statuar amplasat deasupra bustului lui Barbu D. Știrbei din Parcul Zăvoi.
Enigma monumentului
Steinhardt observă că partea inferioară a monumentului nu ridică nicio problemă: bustul domnitorului și inscripția comemorativă sunt clare.
Enigma începe însă cu grupul sculptural superior.
Acesta reprezintă un bărbat puternic, surprins într-un efort intens, care desprinde din blocul de piatră trupul unei femei. Figura feminină apare aproape eliberată din materie și emană frumusețe, noblețe și bucurie. Tocmai identitatea acestei femei constituie problema centrală a cărții lui Ștefan Cazimir.
Cele două ipoteze discutate de Ștefan Cazimir
Steinhardt rezumă cu obiectivitate cele două explicații propuse de autor.
Prima identifică scena cu mitul antic al lui Pygmalion, sculptorul care își creează femeia ideală — Galateea.
A doua vede în grupul statuar transpunerea legendei Meșterului Manole, unde femeia ar fi Ana, iar bărbatul meșterul care o sacrifică pentru desăvârșirea construcției.
De ce respinge Steinhardt ipoteza Pygmalion
Argumentul lui este unul de ordin artistic.
El observă că artistul reprezentat de Constantin Mihăilescu nu contemplă opera terminată, așa cum apare în reprezentările clasice ale lui Pygmalion.
Dimpotrivă.
Bărbatul este încă absorbit de efortul creației.
Nu privește femeia.
Nu admiră rezultatul.
Se luptă încă cu piatra.
Prin urmare, scena nu ilustrează clipa în care sculptorul își contemplă opera desăvârșită, ceea ce face improbabilă identificarea cu mitul antic.
De ce respinge legenda Meșterului Manole
Nici această explicație nu îl convinge.
Ana din baladă este victima unui sacrificiu.
Figura feminină a monumentului transmite însă exact contrariul.
Steinhardt insistă asupra expresiei chipului și asupra întregii atitudini corporale.
Femeia nu pare condamnată.
Nu exprimă durere.
Nu inspiră resemnare.
Ea apare luminoasă, triumfătoare și aproape fericită.
Prin urmare, imaginea nu corespunde deloc atmosferei tragice din balada populară.
A treia interpretare
După ce elimină ambele explicații, Steinhardt propune propria soluție.
În opinia sa, cheia monumentului trebuie căutată nu în mitologie și nici în folclor, ci în istoria României.
El pornește de la două repere cronologice.
Primul este domnia lui Barbu Știrbei (1849–1856), pe care o consideră una dintre etapele pregătitoare ale Unirii Principatelor.
Al doilea este perioada realizării monumentului (1912–1920), care coincide cu anii Marii Uniri și ai reîntregirii statului român.
Pornind de aici, Steinhardt afirmă că femeia nu reprezintă o persoană anume.
Ea este personificarea Țării Românești, iar în plan mai larg, a României.
Bărbatul simbolizează poporul român, care, prin muncă, luptă și perseverență, scoate patria din „granitul” dominației străine, al despotismului și al dezbinării istorice.
Sensul gestului sculptorului
Un detaliu îl impresionează în mod deosebit pe Steinhardt.
El consideră că artistul nu creează propriu-zis femeia.
Ea există deja.
Bărbatul doar o eliberează din piatră.
Prin urmare, gestul nu este unul de creație, ci unul de dezvăluire.
România nu este inventată.
Ea este scoasă la lumină prin efortul generațiilor care au făcut posibilă unitatea națională.
Legătura cu Barbu Știrbei
Această interpretare îi permite lui Steinhardt să explice firesc și prezența lui Barbu Știrbei.
Deși domnitorul nu a realizat Unirea, el aparține generației care a pregătit-o.
Autorul amintește că, în cele din urmă, aproape toți oamenii politici importanți ai epocii au acceptat alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, fiind animați de ceea ce numește „spiritul vremii”.
În această perspectivă, Știrbei apare drept unul dintre precursorii procesului care avea să ducă la constituirea României moderne.
O ipoteză suplimentară
Spre final, Steinhardt formulează încă o observație interesantă.
El se întreabă dacă grupul statuar superior nu fusese conceput inițial ca o lucrare independentă, fiind ulterior integrat în monumentul dedicat lui Barbu Știrbei.
Nu afirmă că aceasta este explicația sigură, ci o prezintă ca pe o simplă posibilitate, sugerând că cele două componente au ajuns să formeze împreună o compoziție armonioasă.
Concluzia lui Steinhardt
În final, Steinhardt apreciază că tocmai bogăția de sensuri și caracterul misterios al monumentului îi conferă valoare artistică. El consideră că opera lui Constantin Gh. Mihăilescu rămâne deschisă interpretărilor și că această ambiguitate este una dintre marile sale calități. În același timp, își exprimă admirația atât pentru monument, cât și pentru modul în care Ștefan Cazimir a construit demonstrația din cartea sa.
Sursa documentară:
N. Steinhardt, „Manole ori Pygmalion?”, recenzie la volumul lui Ștefan Cazimir, Pygmalion, în revista Steaua, nr. 7, iulie 1983, p. 31.
&&&
Notă suplimentară:
Înainte de instaurarea regimului comunist, Nicolae Steinhardt a colaborat cu numeroase publicații culturale și literare. Debutează în 1934 cu volumul În genul... tinerilor, semnat împreună cu Emanuel Neuman, iar în perioada interbelică publică eseuri, cronici și articole în reviste precum Revista Fundațiilor Regale, Universul literar, Viața Românească și alte publicații culturale importante.
După instaurarea comunismului, situația se schimbă radical. În 1960 este arestat în celebrul lot Noica–Pillat, iar între 1960 și 1964 execută o condamnare la închisoare. În detenție, la Închisoarea Jilava, este botezat în rit ortodox, moment care îi va marca decisiv viața și opera.
După eliberare, publică foarte puțin o perioadă. Abia în anii 1970 și mai ales în anii 1980 revine treptat în presa culturală.
În acea perioadă devine unul dintre cei mai apreciați cronicari și eseiști ai revistelor literare. Colaborează constant la Steaua (Cluj), România literară, Familia, Viața Românească, Tribuna, Astra, Vatra, Orizont (revista de la Timișoara, nu ziarul de la Vâlcea) și alte publicații culturale. Aceste colaborări erau alcătuite în principal din recenzii de carte, eseuri și cronici literare.
Recenzia despre monumentul lui Barbu Știrbei este tipică pentru această etapă. Steinhardt pornește aparent de la o simplă recenzie de carte, dar transformă textul într-un eseu de istoria artei și de simbolistică, aducând propria interpretare a monumentului lui Constantin Gh. Mihăilescu.
Este interesant că, deși era deja monah la Mănăstirea Rohia (din 1980), Steinhardt continua să scrie frecvent în revistele literare ale vremii. Redactorii îl apreciau pentru vasta sa cultură, iar recenziile lui depășeau aproape întotdeauna simpla prezentare a unei cărți: deveneau mici eseuri despre literatură, filosofie, istorie sau artă.
În cazul monumentului lui Barbu Știrbei, textul este cu atât mai valoros cu cât nu se limitează la comentarea cărții lui Ștefan Cazimir, ci reprezintă, se pare, singurul eseu semnat de Nicolae Steinhardt dedicat unei opere de artă din Râmnicu Vâlcea. Tocmai de aceea are o valoare documentară și culturală aparte pentru Vâlcea (pe undeva, similar cu informația - ne-o amintim dintr-o resursă anterioară - că N. Steinhardt nu și-a găsit la Vâlcea liniștea căutată, înainte de a se stabili la Rohia).
&&&
<<
TALENTE NECUNOSCUTE
Sculptorul Mihăilescu
— Ultima lucrare a artistului —
Trăește în Rîmnicu Vîlcea, un modest maestru de desemn la gimnaziul local anume Constantin Mihăilescu.
Puțini sunt acei cari știu că sub acest nume, în această modestă situație, se ascunde un talent artistic tot atît de mare pe cît este de sfios, de ori ce reclamă gălăgioasă.
Un artist vesel
Mai mult încă, ca mulți din adevărații artiști, el părea că nici nu-și da seama, nu cunoștea adevărata sa valoare artistică: așa debutează în mod sfios, expunîndu’și primele sale lucrări în localul baroului avocaților din Rîmnicu Vîlcea. Mi-aduc aminte cum m’a impresionat de mult acele prime lucrări: erau trei: ,,Un tip de ștrengar” după ulițele Bucureștilor, ,,Un cap de expresie”, și un copil reprezentînd ,,lectură”; acesta din urmă cumpărat de amicul meu I. C. Duca, căruia eu i-am atras atenția asupra talentului modestului debutant, de atunci.
Sub această puternică impresie, făcînd cunoștința talentatului artist l’am îndemnat să expună la salon.
Nu a trebuit să pun multă insistență ca să-l hotărască la aceasta; ezitarea lui venea din lipsa de încredere în sine, caracteristica celor mai mulți artiști adevărați. De și necunoscut și nesprijinit de cît pe valoarea lucrărilor sale, el a obținut totuși un premiu la salon.
Încurajat, a continuat să lucreze și lucrările lui din urmă dau din ce în ce mai mult măsura unui viguros talent. Din nefericire, dacă talentul îi este viguros, vigoarea lui fizică nu egalează pe cea artistică, și tare ne e teamă că nevoit să muncească dublu, ca artist și ca maestru de desemn, să nu fie istovit de surmenagiu și să se stingă astfel în el focul artei care acum începe să ardă cu atîta căldură și cu atît de frumoasă lumină artistică. Ar putea autoritatea școlară să-l trimită, în concediu de studii, cu un spor de salariu să viziteze comorile de artă din Grecia sau Italia, unde să-și desăvîrșească pe de o parte cultura artistică, iar pe de alta, să-și întemeieze sănătatea puțin cam debilă, și să poată astfel să ne dea întreaga măsură a talentului său.
L’am văzut la lucru în trei ședințe consecutive în atelierul său. Urmăream ca sub puterea unui farmec, schimbările ce se făceau, în pămîntul inform, care la atingerea mîinilor sale căpătă treptat, treptat, pînă la complecta asemănare cu modelul, forma, expresia și parcă însă-și viața figurei omenești.
Dar mai bine de cît spusele mele vă va convinge alăturata fotografie după una din recentele sale lucrări, încă ne expusă la salon.
S’ar părea că fotografia nu este luată după bustul de piatră neînsuflețită, ci după însuși chipul expresiv și viu al modelului care a pozat artistului.
Vă scriu aceste rînduri fără autorizația și fără știrea artistului despre care e vorba. Nu știu dacă nu va fi nemulțumit că am comis o indiscreție anticipînd asupra unei lucrări probabil destinată viitorului salon, cred însă că fac un serviciu nu atît artistului cît artei atrăgînd atenția publică asupra unui talent care s’ar putea perde din cauza că se găsește în condițiuni neprielnice pentru desvoltarea lui.
Dacă și d-v. credeți ca mine veți da publicității aceste rînduri, reproducînd și fotografia ce vă trimet.
Mulțumiri și distinse salutări amicale.
Gr. Procopiu
fost senator
>>
Sursa: Gr. Procopiu, „Sculptorul Mihăilescu — Ultima lucrare a artistului”, rubrica „Talente necunoscute”, Viitorul, 1912. (este vorba despre ,,ultima lucrare” raportat la data menționată).
&&&
<<
BACĂU
(...)
Escursiunea absolvenţilor liceului local. — Absolvenţii Liceiului „Principele Ferdinand” din localitate, sub conducerea d-lor profesori I. G. Popescu şi Al. Nemţeanu au făcut o frumoasă şi instructivă escursiune.
Plecaţi din Bacău în ziua de 25 Iunie, anul curent, au ajuns la Rîmnicu Vîlcea în seara zilei următoare pentru a vizita încîntătoarea Vale a Oltului. În prima seară li s'a dat găzduire la Seminarul local. Au vizitat cu deamănuntul în acel oraş: „Cetăţuia”, „Dealul Capelei” şi Zăvoiul. Găsind în construcţie monumentul „Barbu Ştyrbei” l-au admirat şi cum au găsit acolo pe profesorul Mihăilescu autorul acestei opere, care le-a dat toate explicaţiunile, elevii i-au exprimat viile lor mulţumiri.
Conduşi apoi de d. Olănescu, directorul pepinierei judeţene, au vizitat pepiniera unde li s'a ţinut un curs admirabil de instructiv asupra fazelor vieţei unui pom fructifer.
În ziua de 28 Iunie, vizitează Olăneştii cu trenul comunelor ce l-au obţinut graţie amabilităţei ajutorului de primar din Rîmnic d. Manolescu. La Olăneşti elevii văd cele 24 isvoare minerale, Sanatorul şi laboratorul d-rului Puţureanu pe lîngă admirabilele poziţiuni naturale ale vestitei localităţi, băile, salinele şi bazarul dela Ocnele Mari. Apoi în zilele următoare vizitează pe rînd, Călimăneştii, Căciulata, M-rea Cozia.
În ziua de 30 Iunie plecînd cu trenul din Rîmnic ajung la Curtea de Argeş unde vizitează: Mînăstirea, Biserica Domnească „Negru Vodă”, fîntîna lui Manole şi ruinele Sînt-Nicolaorel.
Aici are loc un banchet la care d-nii profesori conducători ai elevilor le urează spor la muncă şi deplin succes în carierele ce fiecare îşi vor alege, iar elevii I. Chiriac şi M. Herşcu răspund mulţumind iubiţilor lor profesori. Dela Curtea de Argeş s'au reîntors la Bacău.
Elevii escursionişti ţin să aducă viile lor mulţumiri d-lui profesor Popescu din Rîmnicu Vîlcea, care i-a întovărăşit în tot timpul escursiunei servindu-le de explicator al frumuseţilor ce prezintă localităţile vizitate.
>>
Sursa: „Dimineaţa” în ţară, în ziarul Dimineaţa, anul XII, nr. 3908, Duminică, 10 iulie 1916, p. 2.
&&&
__________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #Valcea #Educație #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #BVaAV #UZPR #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #BarbuŞtirbei #ParculZăvoi #StatuiaDomnitoruluiBarbuStirbei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu