Noiembrie
Anton Pann,
protopsaltul şi
poetul. Un £sop al românilor
A murit înainte de vreme
şi pe neaşteptate, şi trăieşte peste aşteptări, înfruntînd vremea, înscris
hotărît pe drumul nemuririi. Unii înclină să creadă că el însuşi n-a bănuit
nici proporţiile la care posteritatea îi va evalua activitatea, nici locul care
i se pregătea în istoria culturii româneşti. Înţelept pentru alţii, trebuie să
fi fost însă cît de cît înţelept şi pentru sine. Şi cum înţelepciunea se
conjugă întotdeauna cu prevederea şi noi o dotăm şi cu un pic de preştiinţă, nu
se poate ca el să fi făcut totul, fără să ştie ce face. E adevărat că lasă
impresia că se ignorează şi că nu-şi vede rosturi peste marginea meşteşugurilor
în care se implică — psalt, tipograf, negustor cu propriile sale cărţi,
profesor — şi este iarăşi adevărat că nici contemporanii nu-i conferă mai mult
decît o măruntă celebritate prezentă, motivată spontan de frumuseţea melodiilor
pe care le cîntă, de limpezimea vocii şi de înţelepciunea esopică, verbală,
originală.
Contemporanii se înşeală
însă adesea. Ceea ce adunau ei pentru o biografie, se compunea din elemente de
mare diversitate. Dar el ştia ce face. Vedem din chiar însemnările lui că
aprecia fără falsă modestie că în muzică „a izbutit“, s-a desăvîrşit. Şi mai
vedem că se înscria conştient pe linia marilor înaintaşi, a traducătorilor în
româneşte, dintr-o profundă înţelegere patriotică a faptei. El duse ideea mai
departe, potrivit cu preocupările sale: a aplicat-o şi la muzică. El a
„românit“ şi muzica, adică a adus-o la simţul şi la linia melodică a sufletului
românesc, specifică şi identificabilă în comparaţie atît cu cea bizantină cît
şi cu cea slavă, cu care era mai în contact, dar cu care nu se confunda.
Pann nu suporta lungimile
şi nici exagerările înfloriturilor. El a întors melodiile la ele acasă. Le-a
curăţat, le-a purificat, le-a dat echilibru, le-a aruncat tot balastul inutil
şi obositor care le făcea greoaie şi plictisitoare. Ce frumos cuvînt a găsit
pentru această lucrare patriotică şi artistică: a români!
Iată-l sfătuindu-şi
fraţii, cu bun simţ şi cu căldură:
Cîntă, măi, frate
române, pe graiul
şi limba ta
Şi lasă cele streine ei de a şi le cîntă.
Cîntă să-nţelegi şi însuţi şi cîţi la
tine ascult,
Cinsteşte ca fieşcare limba şi
neamu-ţi mai mult.
Aşadar, Pann ştia şi ce
vrea şi ce face. Nu va fi ştiut el exact ce loc îşi pregătea în istoria
literaturii române — nici nu aveam încă o astfel de istorie — dar era conştient
că face ceea ce nu mai făcuseră şi nu mai făceau alţii în domeniile vocaţiei lui.
Cînd presimţindu-şi sfîrşitul şi-a alcătuit un epitaf, deci un bilanţ sintetic
al existenţei sale pămînteşti, ce a însemnat acolo? Şi-a dezvăluit mai întîi
adevărata identitate: cea literară. Anton Pann, ne spune el, e un pseudonim
literar: „care în cărţile sale / se citeşte Anton Pann“. Şi-a definit apoi
ocupaţia, aceea dintre cele multe, căreia i-a acordat prioritate absolută şi cu
care a voit să rămînă în memoria urmaşilor: aceea de scriitor. „Acum mîna-i
încetează / Ce la scris mereu şedea / Nopţi întregi nu mai lucrează / La lumină
cărţi să dea“. Cu acestea „şi-a împlinit datoria“ şi „şi-a făcut călătoria“.
N-a trecut deci prin lume ca un înger deghizat, cu aripile ascunse sub jiletcă.
E drept că nu se va fi
bucurat de atenţia şi de privilegiile de care se vor bucura mai tîrziu
scriitorii. El a trudit din greu, s-a luptat cu cancelariile care îl exploatau
şi îi îngreuiau munca de editor şi de tipograf, s-a plîns la Mitropolie că
n-are bani de palton şi de cizme, toată viaţa s-a descurcat numai
strecurîndu-se cu greu şi căpătîndu-şi drepturile din jalbă în jalbă. Dar s-a
ştiut şi s-a vrut scriitor.
Ceea ce nu i-au dat însă
contemporanii, i-a dat din plin viitorul. El face parte din marii compensaţi şi
recompensaţi ai istoriei. Să binecuvîntăm istoria, această mamă cu memorie bună
şi cu cîntar drept. Chiar dacă mai întîrzie uneori, cu unii, odată şi odată tot
îi dă fiecăruia ce-i al lui, cu dreptate şi cu supremă imparţialitate.
Dacă în viaţă şi îndată
după moartea lui, a fost considerat „bărbat român fără pretenţiune de autor, de
poet sau măcar de literat“, şi dacă, neînsemnat socotindu-l, nimeni nu s-a
gîndit să ţină seamă de diata în care îşi exprimase dorinţa de a fi înmormîntat
la Schitul Roşioara şi l-au înmormîntat în Bucureşti, şi nici epitaful nu i
l-au scris pe cruce decît după patruzeci de ani de la moarte, apoi mai tîrziu a
avut parte de ceea ce fără nici o îndoială nu şi-a imaginat nici în visurile
cele mai îndrăzneţe. A intrat triumfal „în Panteonul literar al României“, cum
va zice Vasile Alecsandri, şi va rămîne pentru totdeauna în el, în cultura şi
în istoria literaturii române. Şi nu undeva într-o odae improvizată din spaţii
fără rosturi funcţionale, la subsol sau în vreo mansardă — de acestea va fi
avut parte numai în viaţă — ci într-un loc confortabil, în frunte, în ceata
„clasicilor români“. Într-o astfel de colecţie îi vor fi reeditate „operele
alese“, sub titlul generic genial de simplu şi frumos, descoperit de el, ,,Povestea
vorbii”, în 1936 şi în 1941 şi altă dată, iar în 1963 trei volume îi vor fi
retipărite în colecţia „Scriitori Români“.
Se împlinesc în anul
acesta 180 de ani de la naşterea sa. Născut în sudul Dunării, la Sliven, între
1794 şi 1798 (data e încă disputată), din tată român şi mamă grecoaică, a
cunoscut de copil nestatornicia şi bejenia. În 1810 ajunge în Basarabia, la
Chişinău, unde se află printre coriştii catedralei, precum însemnează singur
într-un liturghier din 1847:
„Doamne miluieşte cîntat
în ruseşte de mine, A. Pann, aflîndu-mă între sopranii armoniei eclesiastice,
la anul 1810“.
În anul 1812, an în care Napoleon încerca gerurile şi zăpezile răsăritului, Tomaida şi tînărul ei fiu pornesc iar la drum, ca să-şi încerce norocul în capitala Ţării Româneşti, deşi tocmai atunci Bucureştii erau bîntuiţi de ciuma lui Caragea. Cariera bucureşteană a lui Anton Pann începe cu îndeletnicirea de paraclisier la biserica Olari. De aici şi pînă la urcarea pe tronul de aur numit „Clasici români“ e un drum pe cît de scurt în timp, pe atît şi de plin de peripeţii, de meserii, de alte şi alte călătorii, dar mai ales un drum de condensată activitate artistică şi de neostoită muncă, de stăpîn şi slugă a vocaţiei lui multiple de culegător de folclor şi de tot felul de vorbe şi de istorii, de poet, de tipograf şi de tot ce-a mai fost, silit să se descurce onorabil în viaţă.
Prima avansare e aceea de
„devteriu“ — cîntăreţ al doilea — la „biserica cu sfinţi“. E mai mult ca sigur
că avea o voce frumoasă şi va fi simţit încă de pe atunci dîndu-i ghes demonul
creaţiei, acela care va face din el mai tîrziu autorul a sute de melodii,
eclesiastice, laice, naţionale, de petrecere şi de tot felul.
Pentru a compune îi
trebuiau cunoştinţe de transpunere a melodiilor imaginate în forme muzicale
scrise, durabile. Acesta va fi fost unul din motive, pe lîngă asigurarea unei
meserii calificate, care l-a îndemnat să se înscrie, în anul 1816, la Şcoala de
psaltichie de la biserica Sfîntul Nicolae Şelari, unde preda prestigiosul
reformator al muzicii bisericeşti, Petru Efesiul. Doi ani a studiat aici
muzica. Tot cam în vremurile acelea l-a avut dascăl şi pe vestitul compozitor
Dionisie Fotino. Ion Ghica, evocînd acele vremuri, crede a şti că Pann i-a avut
profesori şi pe dascălii Chiosea, Chiriţă şi Stan, ale căror săli de clasă erau
tindele bisericilor, destul de potrivite ca să înveţe în ele bine scrierea
românească şi să iasă dieci şi calemgii (copişti). Din mîna lor au ieşit
logofătul Greceanu, Văcăreştii, Paris Momuleanu, Marin Serghiescu şi alţii.
Dacă Anton Pann a trecut
şi pe la Şcoala lui Gheorghe Lazăr de la Sfîntul Sava — cam pe locul unde e azi
statuia lui Mihai Viteazul, în faţa universităţii — e îndoielnic, dar nu
imposibil. Ceea ce ştim sigur, e că după ce a terminat şcoala lui Dionisie Efesiul,
a rămas mai departe la el şi anume într-o funcţie care astăzi sună pompos şi
care şi atunci va fi însemnat ceva, de vreme ce Pann însuşi se laudă cu ea
„director în tipografia de muzică bisericească a lui Petru Efesiul“.
Încă de pe acum începe şi
cariera sa de compozitor. Mitropolitul Dionisie Lupu, cunoscut ca întemeietor
de şcoale, l-a chemat şi pe el atunci cînd a alcătuit o comisie de traducători
ai muzicii greceşti în limba română.
Acum îşi începe Pann
lucrarea de „românire“, de scurtare a cîntărilor potrivit cu „drumul şi ifosul
vechilor sfinţi munteni şi mai ales al patriei, pentru că muzica bisericească
de mult şi-a dobîndit caracterul naţional“. El „curăţă“ melodiile de „ifosul
asiatic“. Şi dacă avem o muzică românească bisericească, bine delimitată de
celelalte melodii greceşti şi slave, apoi fără îndoială acest fapt se datoreşte
şi lui Anton Pann care a mers pe „caracterul naţional“ şi l-a impus tradiţiei
melodice a generaţiilor următoare.
În 1821 Anton Pann face
prima călătorie în Transilvania, în căutare de linişte şi siguranţă, după
înăbuşirea răscoalei lui Tudor.
În anii care au urmat îl
întîlnim din nou la Bucureşti, profesor la şcoala de muzică bisericească de pe
Podul Mogoşoaiei. Se plînge adesea că nu i se măreşte leafa. Poate din acest
motiv, poate din altele, prin martie 1827, părăseşte Bucureştii şi se stabileşte
la Rîmnicul-Vîlcii unde e numit profesor la Şcoala de muzichie de pe lîngă
Episcopie şi cîntăreţ la biserica Maica Domnului. Preda lecţii de muzică şi la
mănăstirea de maici, „Dintr-un lemn“, unde era stareţă maica Platonida. Duhul
nestatorniciei însă, în înţelegere şi cu alte duhuri, îl găseşte şi aici. Apare
în scurt timp cîntăreţ la Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului. Cu vocea lui
minunată şi cu ştiinţa lui muzicală îşi găsea repede un loc, oriunde exista o
strană. Dar nici în acest oraş, în care zăbovise odinioară cu rosturi înalte
Coresi, Anton Pann nu stătu mult.
Cercetătorii îl pierd o
vreme din vedere. Unii (M. Gaster) cred că a dat o fugă pînă la Buda, alţii se
îndoiesc (G. Dem. Teodorescu). În acelaşi an însă, 1828, după o scurtă
reîntoarcere la Rîmnicul-Vîlcii, unde nu-şi mai recapătă postul părăsit, se
reîntoarce la Bucureşti. E angajat repede cîntăreţ la Biserica Albă şi profesor
de muzică la Şcoala Naţională. În vremea aceasta vocaţia lui de cîntăreţ,
compozitor, culegător de folclor şi poet, se maturiza vertiginos.
Apar acum o serie de
cărţi de mare diversitate tematică, potrivit cu geniul lui multilateral şi fără
scrupule în ceea ce priveşte genul scrierilor. Putea fi de toate, şi prozator
şi poet şi moralist şi filozof — era de toate, le făcea pe toate, cum îi veneau,
fără o ordine anumită şi fără teama că le-ar amesteca.
Calendarul lui
Bonifatie Setosul (1829) e urmat
de Versuri muziceşti, Cîntece de stea, Cîntece politiceşti şi de un Adaos
(1830), după care vin la rînd Poezii deosebite sau Cîntece de lume şi Îndreptarul
beţivilor (1831). De la aceasta sare la Hristoitia sau Şcoala moralului
care învaţă toate obiceiurile şi năravurile cele bune (1834). Între timp
reia unele din ele în ediţia a doua, după cum reuşea să le vîndă. Căci şi le
vindea mai mult singur, în Bucureşti şi în provincie. Umbla cu buzunarele mereu
pline de cărţi şi cu traiste cu care colinda tîrgurile şi pe care apoi le mai
lăsa pe la cunoscuţi să mai vîndă din ele şi să-i trimeată socoteala. Aşa se
împărţea pe atunci cultura!
În 1837 tipăreşte Noul
Eratoclit, poemă medievală în 5 volume, cuprinzînd 15.000 de versuri.
Lucrare de migală în care traducătorul împarte mult din originalitate cu
autorul textului grecesc.
În 1841, profesor la
Seminarul mitropolitan, refăcut şi sub raport economic, este proprietarul unei
tipografii, în curtea bisericii Lucaci. Tipăreşte deocamdată mai ales cărţi de
muzică bisericească: Noul Doxastar al lui Dionisie Fotino, Bazul
teoretic şi practic al muzicii bisericeşti, sau Gramatica melodică.
Revine apoi la literatură. În 1846 tipăreşte Poezii Populare, Calendarul
pe 1847, Epitaful şi versuri muziceşti. Dintre cele religioase
scoate Irmologhiu sau Catavasier. În 1847 va tipări 11 volume multe de
muzică bisericească, dar şi Culegerea de proverburi sau Povestea vorbii.
Anul revoluţiei din 1848
îl găseşte din nou la Rîmnicul Vîlcii. Corul său va intona în parcul Zăvoi,
pentru prima oară, imnul „Deşteaptă-te române“, pe melodia compusă de el
iniţial pentru alte cuvinte, dar inspirat adaptată acum cuvintelor lui Andrei
Mureşanu. Şi cuvintele şi melodia şi prin ele, autorii lor, vor descoperi
astfel drumul spre eternitate. Ele contopesc într-un elan unic, simţiri comune
de înaltă vibraţie patriotică.
În anii următori va mai
da încă o mulţime de cărţi, printre care O şezătoare la ţară (1851), Spitalul
amorului sau Cîntătorul Dorului (1852), alte ediţii din Povestea vorbii,
Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea (1853), Culegere de poveşti şi
anecdote (1854) şi încă multe altele. Mai mult de o sută de cărţi, scrise
de Anton Pann, tipărite de Anton Pann, în editura lui Anton Pann şi, în marea
lor majoritate, vîndute tot de Anton Pann.
Cînd şi cum a putut scrie
şi colecta toate acestea, cînd şi cum le-a putut selecţiona, e greu de spus. Am
văzut ce viaţă zbuciumată a avut şi cît s-a luptat cu grijile zilnice. Şi
totuşi a avut geniul colectării a tot ceea ce a produs alt geniu, poporul. El a
strîns ceea ce era mai în pericol de a se pierde, pînă la cimilituri şi
ghicitori, trecînd prin proverbe şi istorioare, ceea ce era pe atunci
literatura vremii. Chiar dacă nu toate au valoare literară, toate au valoare de
document. Prin „de la lume adunate şi iarăşi la lume date“ el a dat cea mai
lapidară definiţie a sursei şi scopului literaturii, a poeziei, în special.
Spre sfîrşitul vieţii e
din nou cîntăreţ în Bucureşti, la biserica Lucaci, unde va fi şi îngropat la 2
noiembrie 1854. Eminescu avea pe atunci patru ani. Dar cînd va creşte, va găsi
acest tezaur adunat de Pann şi-l va menţiona cu dragoste printre precursori,
găsind pentru el un foarte frumos şi cuprinzător epitet: „cel isteţ ca un
proverb“, descriind prin aceste cuvinte sorgintea populară a isteţimii lui.
Pe Anton Pann îl vor iubi
toţi. Caragiale îl va lăuda pentru întreaga sa creaţie, numindu-i opera
„document“ şi pe el „vestitul poet popular“. Şt. O. Iosif îi va dedica în 1904
un sonet. Va fi numit „înaintaş al lui Creangă“, „predecesor al lui Caragiale“,
„ctitor al umorului românesc“, „cel dintîi folclorist român“. Haşdeu şi Iacob
Negruzzi îl vor preţui în chip deosebit. Însuşi Eminescu va scrie despre el:
„Anton Pann era un scriitor cu mai mult talent şi mai de spirit decît o sută
dintre ofticoşii care fac astăzi «esprit» prin gazete“, şi tot el: „Anton Pann
e un scriitor naţional într-adevăr.“ Alecsandri va spune că „Povestea vorbii e
un monument naţional“. Dintre moderni, George Călinescu se va declara uimit de
cultura folcloristică a lui Pann, iar Lucian Blaga va scrie despre el o piesă
de teatru.
Numai cine îl judecă pe
Pann din auzite, nu încearcă uimirea lui George Călinescu. Se spune cu prea
mare uşurinţă că a fost doar „culegător“ de folclor. Povestea vorbii va fi
fiind ea o culegere, temele ei vor fi circulat sub o formă sau alta, desigur în
proze scurte, dar aşa cum le avem în volumele lui Pann sînt opera lui, sînt
toate versificate de el, uneori lungi cît o schiţă, cît o nuvelă, şi printre
versurile de firească utilitate narativă, cerute de genul scrierii, sînt şi
versuri de adevărată valoare poetică. Mirarea însă depăşeşte orice limită, cînd
înscrii opera în viaţa lui zbuciumată, mereu bejenică. Şi se ştie că nicăieri
ca în folclor şi în special ca în proverbe nu sînt mai vii şi mai prezente
tainele şi frumuseţile unei limbi. Ori, tocmai aici a excelat Anton Pann.
Proverbele sînt expresia capacităţii de sinteză a unei limbi şi a unui popor.
Sînt în acelaşi timp haina şi forma de predilecţie a cugetării filozofice.
Proverbele sînt sentinţe filozofice în forma lor cea mai directă, lapidară, definitivă.
Prin ele s-a prins în formele de cea mai stringentă alcătuire silogistica,
înţelepciunea populară, totdeauna profundă, dedusă din cugetare şi din
experienţă. Poporul a încercat cele mai colorate şi cele mai expresive îmbinări
de cuvinte, de cuvinte cu funcţii subtile şi unele cu funcţii de o
specificitate foarte redusă la nuanţe ultime, deci foarte precise, spre a fi
cît mai convingătoare şi cu neputinţă de răstălmăcit.
Lui Pann îi datorăm
păstrarea unui tezaur inestimabil de trecut românesc, o întreagă cultură
populară, ameninţată de la o generaţie la alta cu uitarea. Dimitrie Rallet, un
moldovean care şi-a însemnat impresiile dintr-o călătorie în România, ne spune
că bucureştenii citeau „în sînul familiei pe Anton Pann care, prin Povestea
vorbei şi prin Spitalul Amorului a smuls din uitare glumele şi proverbele, ce
sînt răsfrîngerea caracterului şi a obiceiurilor vechi, pe care o civilizaţie
începută ades de la coadă ameninţă zilnic a le nimici“.
Şi, în afară de acestea,
cine mai ştie azi că mai toate cîntecele de stea, colindele, vicleimul au fost
culese şi salvate, texte şi melodii, de Anton Pann? El va inspira mai tîrziu
compozitori mari ca Paul Constantinescu, Theodor Grigoriu, iar Ion Manole şi
Radu Albala vor scrie un text iar Alfred Mendelsohn muzica pentru o operetă
„Anton Pann“. Autorii de muzică bisericească vor avea toţi în Anton Pann un
dascăl, un precursor şi un permanent izvor de inspiraţie. Paul Cornea îşi
încheie o carte despre Anton Pann (1964, p. 166) considerîndu-i opera: „una din
aromele acestui pămînt, una din plăsmuirile în care s-a încorporat geniul
poporului nostru.“
Anton Pann este un Esop
al românilor. Moralist cu orice prilej, gata să-şi spună părerea îmbrăcată
într-o zicere de autoritate recunoscută, adesea condimentată cu puţin humor,
întotdeauna mai serios decît pare şi plin de înţelepciune bătrînească de mare bun
simţ, cuminte, de o evidenţă dezvăluită cu simplitate şi uneori cu surprindere,
printr-un vers cheie, printr-un cuvînt neaşteptat.
Nu-i cunoaştem biografia
cu exactitate. Nu ştim prea bine ce şcoli a urmat şi cît timp. Ştim mai ales că
a fost mereu dascăl de biserică, devteriu şi protopsalt şi profesor la şcoli
mai înalte decît cele pe care le absolvise el. Şi mai ştim că a scris şi a
compus peste o sută de cărţi de muzică şi de înţelepciune, de cîntece şi poezie
şi ele mai presus de epocă şi mai presus decît se putea, în aparenţă, aştepta
de la el.
Dascălul Anton Pann a
purtat în fiinţa lui un har deosebit care, în sfera lui de sensibilitate şi în
epoca lui s-ar putea în multe privinţe acoperi, fără prea multă economie, cu
acel cuvînt care denumeşte, în ordinea laică, sfinţenia înzestrării supreme.
Dr. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ
Episcop
Sursa: Antonie Plămădeală, „Anton Pann,
protopsaltul şi poetul. Un Esop al românilor”, în Telegraful Român, nr.
43–44, noiembrie 1978.
Colajul cu poza este constituit din conținutul original.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu