Marian Pătrașcu/ Tradiții și obiceiuri de Crăciun din satul Greblești, comuna Câineni, județul Vâlcea *

În conexiune: integral în PDF volumul „Suntem ceea ce trecutul a sădit în noi”, autor Marian Pătraşcu-Chircuţ, lansat în 22 iunie 2018, la Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul” Vâlcea.

Fiecare zonă geografică a României îşi are tradiţiile şi obiceiurile ei de Crăciun, moştenite din moşi-strămoşi şi păstrate mai mult sau mai puţin nealterate de-a lungul timpului şi... vremurilor. Ţara Loviştei este un dat natural care evocă în acelaşi timp vechime istorică şi specificitate geografică (1), o zonă în care tradiţiile şi obiceiurile de Crăciun sunt încă păstrate cu străşnicie (2). În cadrul lor, colindele sunt cele mai active şi mai bine conservate produse etno- folclorice (3,4). Ele implică un ceremonial amplu, varietate repertorială şi originalitate poetică şi muzicală.

În general, după origine şi funcţie, în colinde apare poezia unui străvechi ritual practicat în sărbătorile de iarnă, într-un anumit context ceremonial (1). Studiul aprofundat al colindelor relevă în primul rând indiscutabila lor vechime manifestată în straturi arhaice suprapuse, bine conservate. Colindele sunt atât religioase, cât şi laice şi îşi au originile în era precreştină, reproducând ,,datina păgână a cultului soarelui în forma mithracismului, religie adaptată de romani la sărbătorile denumite Saturnalia şi Festum Kalendarum” (5). Deşi creştinismul cu literatura sa religioasă, hagiografică şi cu Noul Testament a avut o influenţă majoră asupra lor, totuşi ,,colindele prezintă o bogată literatură apocrifă, legende sau întâmplări izvorâte chiar din sânul poporului, înlesnindu-le astfel o cât mai largă răspândire”, cu toate că odată cu trecerea timpului în ele se pot regăsi ,,numai răsunete ale miturilor păgâne din vechime” (6). În legătură cu colindele, mai trebuie precizat faptul că aceleaşi motive folclorice circulă de secole în nordul Dunării, dar şi în sudul ei, la populaţiile române şi aromâne (7). Funcţia colindelor a fost supusă procesului general de evoluţie a folclorului, funcţia rituală din vechime devenind treptat un fapt îndătinat, o tradiţie, un obicei, această schimbare având consecinţe în ceea ce priveşte conţinutul lor (8,9). Astfel, colindele au ajuns să reflecte problemele majore ale vieţii satului de altă dată, dorinţele şi idealurile ţăranilor plugari şi păstori de recolte bogate în grâne, turme de oi şi cirezi de vite cât mai numeroase, viaţă fericită în familie, copii frumoşi, tineri voinci, fete frumoase şi harnice, viitoare căsătorii şi viaţă lungă (9). 

Câineni-Vâlcea între stăpânirea austriacă (1718-1739) şi Revoluţia de la 1821 + foto din 1968

Foto: Placa de la Ganga – azi. În 1722 placa era chiar la marginea Viei Carolina. E 81/DN 7 şi calea ferată sunt la baza stâncii

După pacea de la Passarowitz din 1718, Oltenia devine provincie austriacă1,39,48,49,116. De fapt, stăpânirea austriacă în Oltenia a început efectiv în a doua jumătate a anului 1716, după ce vestitul general Eugeniu de Savoia învinge definitv oastea sultanului care pornise împotriva împăratului Carol al VI-lea cu intenţia de a redobândi Ungaria, pierdută de turci în anul 1686.

În comuna Câineni, această stăpânire, care a durat până în anul 1739, şi-a lăsat amprenta prin două construcţii impunătoare: vestita cetate Arxavia (de la latinescul Arx-a-via = cetatea de la drum), sau cu numele german Strassburg şi calea imperială Via Carolina, drumul de pe Valea Oltului, vechea Cale a lui Traian, refăcută cu unele devieri (Calea lui Traian urma numai malul stâng al Oltului).


Din ordinul contelui Steinville, inginerul arhitect Friedrich Schwantz construieşte în perioada 1718 – 1722, pe Malu Podului (toponimul actual), în partea sa de nord, lângă Câinenii Mari, cetatea Arxavia (Strassburg). Alegerea acestui loc, descris ca un “tăpşan … de o netezime surprinzătoare”, nu a fost deloc întâmplătoare, el fiind “ca un fel de poartă naturală care închide perfect Valea Oltului, de la Câineni în sus”, scopul construcţiei fiind acela de a împiedica “definitiv accesul pe Valea Oltului, în sus, a unui duşman care intrat în Loviştea, ar fi răzbit până aici”117. Schwantz pomeneşte de o fortificaţie romană pe care ar fi întâlnit-o el în acel loc, cu prilejul construcţiei, se pare – alta decât Pons Vetus. Datorită poziţiei ei strategice, I. Conea117 spune următoarele despre această posibilă fortificaţie romană de pe Malu Podului: “N-am putut identifica aceste ruine. Este cu neputinţă, însă, ca Romanii să nu fi avut în adevăr un castru în acest loc. Staţiunea Pons Vetus ştim că era tocmai în acest loc”. Este, de asemenea, posibil, ca această fortificaţie romană să fi făcut parte chiar din castrul Pons Vetus, ceea ce în acest caz, indică faptul că amenajarea romană era mult mai complexă decât consideră unii arheologi40, doar pentru că în prezent nu se găsesc urme arheologice mai bine conservate aşa cum este cazul altora (am amintit deja că pe Malu Podului s-au găsit, mult după Schwantz, cărămizi romane). Într-o notă de subsol, acelaşi autor arată: “Ba această denumire de Pons Vetus ne face să bănuim existenţa nu numai a unui pod, ci chiar a unei fortificaţii dace aici. Un loc de trecere ca acesta – cap de pod prin excelenţă – se cerea numaidecât întărit. Şi dacă l-au întărit Austriecii şi, înaintea lor, Romanii – e foarte probabil că şi Dacii vor fi făcut la fel”117.