Suntem în Primul Război Mondial. Pentru români, războiul s-a întors. După o înaintare rapidă în Ardeal, în faţa experimentatelor trupe germane, austriece şi ungare, soldaţii români – cu tot eroismul de la Jiu şi Olt – cedează, bat în retragere. Frontul e străpuns, rezistenţa în Carpaţi e demontată şi invazia în Oltenia şi Muntenia este iminentă. Bătălia pentru Bucureşti e pierdută şi aceasta, deşi era aproape să fie câştigată. Inamicul face joncţiunea, venind din Sud – oo, primul dezastru, cel de la Turtucaia – şi din Nord-Vest. În această situaţie, şi Unitatea lor de Drumuri şi Poduri e nevoită să se retragă dinspre Galaţi, spre Moldova, pe Siret, urmând Corpul 5 Armată. În cadrul acestei mişcări de trupe, începe relatarea cu data de 25 august 1916 – deplasarea fiind pe direcţia Colibaşi-Budeşti-Radovan, prin Ciocoveni şi Valea Dragului. Consemnarea se face, aşadar, începând cu 25 august 1916 şi se opreşte la data de 20 noiembrie 1918, când revine acasă, după demobilizarea generală, întrucât războiul s-a încheiat şi pentru români, după ce dăduseră dovada eroismului lor în bătăliile de pe Siret şi Oituz. Fiind la o unitate de Drumuri şi Poduri, nu se află în linia întâi, ca atare, cumva mai ferit – nu şi de bombardamente şi canonade de artilerie – şi ţinând şi cancelaria unităţii, îşi află timp să noteze aproape zilnic, mai amplu sau doar succint – cum spune el –, impresiile de front, de război
şi gândurile ce-l frământă, mai ales legate de cei de-acasă, aflaţi acolo sub ocupaţie, la poalele munţilor Cozia, în satul Rădăcineşti. De-aici a plecat el, învăţătorul Ion Bulbeş al şcolilor din Dăngeşti, Rădăcineşti şi Scăuieni-Robaia, la război, negândindu-se o clipă să se sustragă datoriei faţă de ţară, cum au făcut, din păcate, alţii din această localitate, ale căror nume le consemnează în finalul Jurnalului, aruncându-le oprobiul acuzei şi dispreţului. El – care nici nu era din partea locului, ci din Romanaţi-Olt, pleacă la război de-aici, ca din cuibul natal, fiindcă aici îşi întemeiase casă şi familie şi pentru acestea şi ţara sa pleacă să lupte. Aceasta este judecata ce şi-a făcut-o şi rămâne neclintit în ea pe tot parcursul campaniei. Credinţa în Dumnezeu, datoria faţă de patria sa aflată sub ameninţare, sunt trăsăturile morale ce-l călăuzesc pas cu pas. Are încredere deplină – el ca subofiţer – în soldatul român, în cea mai mare parte ţăran, dar şi-n comandanţii capabili şi drepţi, chiar când sunt duri şi intoleranţi cu laşii şi învârtiţii profitori de pe urma durerii în care se află ţara. Ca cea mai mare parte a combatanţilor, în mai multe rânduri îşi exprimă nerăbdarea de a se avânta în luptă împotriva cotropitorului, întrebându-se de ce totuşi refacerea durează atât de mult. Sigur, e vorba de refacerea din iarna şi primăvara lui 1917, cea de sub asistenţa militară franceză, şi dotarea cu armament nou. Spiritul acesta de jertfă îi însufleţeşte pe toţi, mai ales că, prin decret regal, văzut cu ochii lor, s-a asigurat şi dorinţa vitală a ţăranului român – aceea de a se da pământ luptătorilor de pe front şi văduvelor de război. Sunt pomenite nume scumpe pentru toţi: al reginei Maria, al generalului Eremia Grigorescu, al lui Take Ionescu şi-al regelui Ferdinand, al lui I.C.C. Brătianu, Delavrancea, Vlahuţă, Goga, Iorga, Enescu şi alţii care au crezut cu tărie în victoria finală şi cu toată fiinţa au fost lângă cei din tranşee, îmbărbătându-i şi mângâindu-i. Învăţătorul Ion Bulbeş este un om luminat şi informat, citeşte ziarele, ştie pe de rost mari creaţii poetice despre patria lui şi istoria ei, e de-a dreptul entuziasmat de ceea ce spune regina Maria în articolele „Copilul meu” şi „Bucureştii”, apărute în ziarul „Neamul Românesc” al marelui Iorga. Pe de altă parte, e indignat de comportamentul neomenesc, laş şi prădalnic al zişilor aliaţi ruşi. Au adus spiritul periculos al dezagregării şi urii, or noi aveam de îndeplinit nişte idealuri scumpe, respectiv alipirea Ardealului şi Basarabiei la patria-mumă, şi nu de doborât şi ucis lumea conducătoare, ea însăşi antrenată în jertfa ce patria o cere. Aceasta nu înseamnă că-şi ignoră un anume spirit critic faţă de ceea ce vede negativ: bâjbâiala în comanda de vârf, chiar contrazicerea ordinelor, şi, bineînţeles, incapacitatea sau micimea de suflet a unor ofiţeri. Sunt redate imagini terifiante din această retragere nedorită, suferinţe adânci ale populaţiei înfometate, epidemia tifosului exantematic, care s-a soldat cu mai mulţi morţi decât pe frontul propriu-zis, dar dincolo de toate acestea, nimic nu-l clinteşte din credinţa biruinţei finale. Abia aşteaptă să se întoarcă acasă la rostul său, la soţia şi fiicele sale de la care nu are veşti, fiindcă nu vin scrisori, şi pe care le poartă ca pe un talisman în sufletul său. Are vise, uneori luminoase, încurajatoare, alteori alarmante, mai ales când află ce lupte au fost acolo la Sălătrucul de Sus, la Horşti şi Valea Băiaşului, şi cum vor fi pornit ai lui în refugiu şi pe unde i-a prins urgia. Pe fondul acesta de trăiri, de-acolo de unde cantonează, pe drumul Nicoreşti-Tecuci, ascultă bubuitul tunurilor, vuietul luptelor ce se dau în zona Mărăşti-Mărăşeşti-Muncelu-Oituz, acolo unde soldatul român a spus: „Pe-aici nu se trece!” Şi nu s-a trecut, credinţa aceea nestrămutată în dreptatea ce trebuie făcută jertfei noastre a biruit. Pe o astfel de dimensiune morală şi militară se întinde Jurnalul de front al învăţătorului patriot din Berislăveştii Argeşului, Ion Bulbeş. Finalul acestui înscris, din păcate, este trist. Revenit acasă, află lucruri dureroase. Egoismul şi răutatea unora, a celor ce s-au sustras efortului general şi jertfei, spiritul speculativ şi de căpătuială se întind rapid peste cei ce au suferit şi nimeni nu le vine în sprijin. Samsarii şi dezertorii ies în faţă, cei ce au suferit se uită neputincioşi cum ajung la mâna celor îmbogăţiţi prin furtişag şi înşelăciune. Aici – adică la el acasă – nu se întreprinde nimic în a instaura o anume dreptate şi răsplată. El însuşi, şi ceilalţi ca el, care au fost în război, sunt ignoraţi şi marginalizaţi. Se simte descurajat, fiindcă una au gândit acolo în tranşee şi altceva se petrece aici acasă. Va mai avea putere să înceapă o nouă luptă pentru recunoaşterea valorii şi muncii, pentru drepturile celor ce le aşteaptă şi-au crezut în înfăptuirea lor? Un răspuns nu-l mai aflăm. În schimb, din biografia lui, reconstituită de nepotul său, Florea I. Niţă, deţinătorul Jurnalului original, lăsat de bunicul său, aflăm că omul acesta, drept şi dăruit semenilor săi, a fost omorât chiar de o rudă a sa, un hoţ şi un ticălos, cu lovituri de cuţit, la nici şase ani de la întoarcerea din Războiul ce Mare pentru Reîntregirea Ţării. La trecerea a trei sferturi de veac de la plecarea sa în lumea eroilor, dorim ca tipărirea Jurnalului său de front să fie un omagiu şi un moment de fixare a numelui său şi-a fiinţei sale în memoria celor ce acum îl pomenim şi a celor ce îşi vor face o datorie de suflet şi în viitor de a nu-l uita pe învăţătorul-erou Ion Bulbeş.prof. Ion Toplog Popescu
Jurnal de front
23 August 1916
Oameni de trupă staţionează în Falaştoaca, un sat mic lângă
gârla cu acelaşi nume. Face parte din comuna Comana. Oameni buni şi primitori,
am avut fericirea ca, în noaptea precedentă plecării, să cantonez la un bătrân
veteran, unde mi s-a servit masa, compusă din varză cu carne, friptură, ouă,
lapte, brânză şi, uitasem să spun că, la începutul mesei, şi ţuică de
corcoduşe. În acest sat am stat până la 24 august, ora 3.30.
Plecăm din Falaştoaca, în urma ordinului Corpului 5 Armată,
bineînţeles, după ce trupele pentru care se făcuse podul, trecuseră (Reg. 76 şi
33 inf.). Cei din urmă care au trecut, au fost cartierul corpului, şi apoi,
parcul nostru de trăsuri pod şi materiale. Iată-ne trecuţi pe malul stâng al
Argeşului, în comuna Colibaşi. La început, demontarea podului, care a durat 30
minute.
În timpul acesta, oamenii trupei, mai pe apucate, mai cu voia
cârciumarilor, beau vârtos. Unul, fiind în stare anormală, a căzut dintr-o
trăsură.
Plecăm la ora 7.00. Este fixată direcţia Colibaşi-Budeşti-Radovanu. Mergem toată noaptea pe nişte
drumuri impracticabile. Între Goştinari şi Ciocoveni, pe un drum
natural, şi din cauza nopţii, trăsura s-a răsturnat, Din puţin am scăpat să nu
fiu zdrobit. Cu mult amar, abia după o oră, am putut-o ridica.
Trupa şi celelalte trăsuri erau înainte.
De la Ciocoveni, prin Valea Dragului, până la Budeşti, am mers
pe şosea împietruită. La ora 2.00 sau 3.00 dinspre ziuă, am sosit în Budeşti,
unde am găsit instalat şi Corpul 5 Armată.
Trebuia să ne urmăm drumul înainte, însă, în urma unui alt
ordin, am rămas pe loc la Budeşti, fiind în pădurea de la Vesta Comani.
Se face ziuă. Sunt amărât că nu primesc nici o veste de pe
acasă, cu toate că am scris mereu. Sunt amărât, mai ales că, încă de cu noapte,
un incognito ne vestise că Turtucaia a căzut, că armata noastră fusese
măcelărită, că puţini au scăpat înot prin Dunăre. Aşa m-a găsit ziua de 25
august 1916.
Suntem la Budeşti, în aşteptarea ordinului de plecare. Sunt
tot mâhnit, mai ales că astăzi mi s-a afirmat că Turtucaia a căzut, că armata
noastră a fost zdrobită. S-au prins mai mulţi spioni turci şi bulgari. I-au
executat aici în Budeşti. M-a înfiorat puţin execuţia acestor nenorociţi, însă
m-a înălţat sufleteşte această execuţie. Am văzut cu câtă resemnare şi curaj
îşi primesc moartea. Jurnalele nu dau nici o lămurire despre dezastrul de la
Turtucaia.
26 august 1916
În această zi, nimic nou: mă amărăsc cu plictiseala. N-am
primit nimic de acasă. Scriu mereu. Sunt în aşteptare şi cu mâhnirea în suflet.
27 august 1916
Primim ordin de plecare. Secţiile 1 şi 2 rămân să facă tranşee
către satele Buciumeni, Gruiu şi Herăşti.
Celelalte două secţii plecăm la Curcani, pentru a întinde un
pod spre a face legătura cu Radovanul.
Plecarea la ora 6.00 a.m., sosirea la 11.00 a.m.
S-a întins podul. Aici la Curcani m-am informat de la un
soldat care luptase la Turtucaia, cum că dezastrul întâmplat a fost din cauza
lipsei de prevedere în acţiune a şefilor superiori.
În zilele de 28, 29 august, nimic nou
30 august 1916 (marţi)
Primim ordin ca cele două secţii de la Curcani să plecăm spre
Prundu-Belu, iar celelalte două secţii, ce eram la lucrul tranşeelor, să rămână
la Curcani pentru paza podului.
Plecarea la orele 7.00 p.m. Am trecut prin satul Căscioarele
şi Greaca. Masa am luat-o la Căscioarele, iar în Greaca, popas.
Locuitorii ne-au ieşit înainte cu ce aveau la îndemână. La 12
noaptea, am ajuns la Prundu, unde am bivuacat.
În jurul nostru, mai multe regimente de infanterie.
Mă gândeam la rolul nostru, cei din această campa-nie, în acest război. Adâncit în aceste gânduri,
mă deşteaptă din această somnolenţă un curier de la Divizie cu o
tele-gramă, în care mi se ordona ca compania compusă din cele două secţii să
facă la Flămânda o simulaţie de cap de pod.
Flămânda e un mic sat în baltă lângă Dunăre. Toţi locuitorii
satului sunt refugiaţi. Proprietarul sau arendaşul moşiei, bulgar de origine,
plecase. Aşa am găsit satul în dimineaţa zilei de 1 septembrie
1916, căci în ziua de 31 august s-au luat diferite măsuri şi relaţiuni
de la Divizii, în sensul simulării capului de pod.
De dimineaţă, oamenii celor două secţii şi mate-rialul pleacă
în direcţia Flămânda. Se începe simularea, prin tăierea de material lemnos. Eu
rămân în bivuac. Aud artileria noastră care bombardează satele din dreptul
satului Flămânda. Văd cu ochii, din deal de la Prundu, cum ghiulelele şi
obuzele tunurilor noastre îşi ajung ţinta.
Satele bulgăreşti erau în flăcări. La 8 seara, în aceeaşi zi,
plec şi eu spre Flămânda, 12 km de la Prundu. Trec prin linia santinelelor
îndosite în acest drum, şi de-abia ajung la destinaţie în pădurea Flămânda,
unde era trupa. Ajung la ora 10.30. Trupa era gata de plecare spre Dunăre.
Ajung la Domnul Căpitan şi pornim cu toţii unde se făcea simularea capului de
pod. Cu două jumătăţi de vase se făcea legătura în larg pe Dunăre. Trupa făcea
gălăgie de ciocăniri, tăieri etc. pe mal, spre a atrage atenţia duşmanului, şi
astfel, cu acest prilej, a-i descoperi forţele. Ce sânge rece, ce încredere în
şefi! Artileria noastră bombarda mereu. Mă gândesc: ce s-ar întâmpla cu cele
două jumătăţi de vas şi oamenii dintr-însele, în cazul în care artileria
inamică şi-ar începe bombardarea?
Cu aceste gânduri am plecat la ora 11.00 noaptea spre bivuac
la Prundu. Nu mai aveam nevoie, căci mi se dăduse consemnul „staros,
starosel”.
Am ajuns la companie târziu, la 2 noaptea.
2 septembrie 1916
Plouă. Totuşi primisem ordin ca, imediat, cu unele scripte, să
plec la Flămânda. Plec pe jos prin ploaie. Ajung la destinaţie la ora 10.30. În
drumul spre Flămânda, în bivuac, multe trupe, se face pregătirea pentru o
demonstra-ţie peste Dunăre, ora 12 din zi. Duşmanul începe bombar-darea. Două
din vasele companiei, ce erau lansate pe Dunăre, sunt găurite de şrapnelele
duşmane. Nici un accident între oameni. Mare panică şi debandadă printre
celelalte, de infanterie şi cavalerie.
Cu mare precauţiune şi tocmai noaptea târziu, am putut să
scoatem vasele din apă. La miezul nopţii, pe o ploaie torenţială, pe un noroi
în care intra jumătatea roţii de trăsură, suim pe un drum natural, un urcuş a
cărui pantă era de 1/3 spre satul Prundu. Adorm în trăsură. Mă trezesc la ziuă
în satul Greaca, lângă Olteniţa.
3 septembrie 1916
Suntem cu toţii în marş, de la Prundu, prin Greaca, la
Budeşti. Pe drum, nici o surprindere nouă, afară de dificultăţile marşului pe
şosele pline de apă şi noroi.
4 septembrie 1916
Suntem pentru a doua oră în Budeşti şi bivuacaţi tot în pădure
până la 7 septembrie seara, când am plecat iarăşi în marş spre Prundu, în urma
unui ordin primit.
În acest marş, nici o impresie.
8 septembrie 1916 (seara)
Ajunşi la Prundu, pentru a doua oară, bivuacăm în partea de
nord a satului, căci în sat erau foarte multe trupe îngrămădite.
De la 8-14 septembrie, suntem în Prundu. Se lucrează la
variantele a nişte şosele ce leagă satul Prundu cu Flămânda.
Au început să ne viziteze aeroplanele. Şi n-ar fi fost nimic
cu această vizită, dacă nu se arunca cu bombe. Ce oroare! Ce barbarie! Câte
vieţi omeneşti n-au stins aceşti monştri ai aerului!
Un tablou înspăimântător şi dezgustător se prezintă ochilor
fiecăruia ce mai are un pic de umanitate: aci un hoit de cal, dincolo un corp
omenesc, şi toate acestea, ravagiile şi calamităţile acestui monstru ce poartă
numele de aeroplan.
15 septembrie 1916
Zi nefastă pentru mine, pe când oamenii execută împietruirea
şoselei ordonate, fiind la cancelarie pe la ora 12-1 din zi, îşi fac apariţia,
din nou, aeroplanele. Împrejurul cantonamentului unde este instalată
cancelaria, avioanele duşmane lansează mai multe bombe. Una cade în apropierea
casei unde locuiesc, face explozie, sunt îngrozit, fug în toate părţile. O mică
părticică din acest îngrozitor explozibil mă loveşte în sprânceana dreaptă.
Deocamdată nu simt. Văd sângele ţâşnind, tocmai atunci îmi dau seama că sunt
lovit. Era îngrozitor dacă mă lovea la ochi.
Plec la spitalul mobil al Diviziei a X-a, ce se afla la Puţu
Greaca. Mi s-a dat primul ajutor. În urmă mi s-a făcut sutura sprâncenei chiar
în această zi. Am stat în spital până în ziua de 18 septembrie, seara. Şi aici,
aeroplanele nu ne-au lăsat în pace. Aici am făcut cunoştinţă cu dr. Medre,
locotenent, care a stat mult timp în Călimăneşti, care mi-a servit ţigări.
În ziua de 18 seara, vin la Campanie. Se pregătea demonstraţia
peste Dunăre. Noaptea s-a şi făcut trecerea peste obstacole. Această trecere a
durat 2 zile. Aeroplanele duşmane urmăreau trupele, şi, totodată, urmăreau şi
strân-gerea podului întins de pontonieri, fapt nerealizat total.
Avioanele au făcut multe victime. Drumurile erau acoperite de
cadavre, vite, oameni. Era o jale.
19 septembrie 1916
Suntem în Prundu. Trupele de peste Dunăre se retrăgeau.
Duşmanul ne dă lovitura la nord. Crudă soartă! Poate fericit
viitor? Nu ştiu. Văd, însă, că, după dezastrul de la Turtucaia, după înaintarea
duşmanului în Dobrogea, alte surprize neplăcute ne aşteaptă. O înaintare a
duşma-nului pe la nord. Nu ştiu ce să cred. Viitorul va arăta.
20 septembrie 1916
21 – Cantonăm tot în Dunăre – Belu. Suntem în aşteptarea
altor ordine, altor evenimente.
22 septembrie 1916
Primim ordin de marş. Executăm acest marş în timp de noapte.
Destinaţia: satul Colibaşi, unde ajungem în ziua de 23 septembrie, dimineaţa.
Am trecut prin satele Greaca-Hotarele-Budeşti.
23 septembrie 1916
Ne instalăm în cantonament la
Colibaşi. Cunoşteam satul cu ocazia unei
concentrări tot la Compania de poduri. Sat gospodăresc aranjat la linie, case
de mijloc. Lumea însă tristă. Nu mai era veselia de odinioară. Ne instalăm mai
întâi la gazdă, cu serg. Hanuţu, Burcescu şi alţii. După câtva timp însă, din
ordinul domnului căpitan Duca, trebuie să mut cancelaria lângă cantonamentul
său. Ceea ce se execută imediat.
Sergentul Micu Gheorghe, însărcinat cu aprovizio-narea, este omorât de o bombă de aeroplan în gara
Comana.
21 septembrie 1916
Nimic nou, nici o impresie nu mi-a survenit spre a o putea
trece pe hârtie.
Sunt mâhnit că de acasă nu primesc nici un răspuns. Aud că la
munte se dau lupte îndârjite. Ai noştri au început să se retragă spre
frontieră.
Duşmanul şi-a adus forţe enorme. Ce ne vom face?
29 septembrie 1916
În gara Jiblea, lume multă, veşti multe. Eram aproape de
Câineni, unde se dau luptele. Câinenii sunt ocupaţi.
În două ore sunt acasă, pe jos. N-a fost mică mirarea alor mei
când m-au văzut, mai ales că erau probleme, că eram rănit. Şi nici bucuria nu
le-a fost mai prejos. Toţi m-au sărutat, mai ales dragele mele copiliţe.
În sat, lume refugiată din Câineni. Mi se spune că satul e
ocupat de nemţi. Trupele noastre s-au retras la gra-niţă. După slaba mea
judecată, era mai bine să consolidăm puternic intrările de la graniţă, şi apoi,
să ne avântăm. Avântul nostru ne-a atras asupră-ne o armată duşmană de două ori
mai mare ca a noastră, poate care trebuia îndrep-tată pe alte fronturi. Şi unde
mai punem la socoteală că în sud avem în spate un alt inamic, bulgarii. Aşa că
frontul nostru era cel mai mare front. Trebuia să ne apărăm din toate părţile
şi cu toată puterea de care dispunem.
Unde mai pui că armamentul nostru, după cum sunt informat, e
mult inferior duşmanilor noştri, pregătiţi pentru acest război.
Am stat acasă două zile. Am multe întrebări din partea
bietelor femei rămase acasă la vatră. La toate trebuia să le dau câte un
răspuns de încurajare. Soţiei mele şi copiilor le-am spus că sunt la adăpost de
orice pericol, asigurându-i în acest fel.
1 octombrie 1916
Plec, e ora 5.00 seara. Nu uit însă să-mi iau 2 deca de ţuică,
2 caşcavale. Ajung la Jiblea. Aici mă iau la scurt jandarmii. Le arăt ordinul
de permisie şi delegaţia.
Mă pun în tren, mă sui tot pe acoperiş, căci şi acum trenurile
sunt ticsite. La 3 octombrie, după 2 zile de drum, ajung la Grădiştea, de unde
plecasem.
Mare bucurie pe mine, căci găsesc compania tot aici. Seara,
întrebări peste întrebări, de către ofiţeri şi cunoscuţi, relativ la mersul
frontului.
Pe toţi i-am asigurat că totul merge bine, că armata noastră
opune o rezistenţă nemaipomenită cu toată supe-rioritatea numerică în armament
şi oameni a vrăjmaşului.
8 octombrie 1916
Până la această dată, nu e nimic nou. Pe frontul din Dobrogea,
luptele continuă, asemenea şi pe frontul de la munte.
Plecăm în marş de la Colibaşi la Budeşti, suntem în acest sat
pentru a patra oară.
10 octombrie 1916
Secţiile 1 şi 4, în urma unui ordin, pleacă la Curcani, spre a
întinde un pod peste Argeş, în dreptul satului Radovan, iar secţiile 2 şi 3, în
cantonament la Budeşti. Cu toate că fac parte din secţia 1-a, totuşi, eu cu
sergentul Hanuţu rămânem la cancelarie pentru diferite lucrări.
11 octombrie 1916
Nu mă mai interesează modul cum compania îşi execută
serviciile. Altceva mă interesează. Inamicul a început să invadeze, prin
diferite puncte, ţara noastră. Se dau lupte crâncene pe viaţă şi pe moarte.
La Jiu, trupele de sub comanda
generalului Dragalina se luptă mai mult decât eroic. Duşmanul a fost respins.
Comunicatele sunt cu totul laconice, ceea ce de-notă că
luptăm, însă nu vom putea rezista. Din înseşi aceste comunicate, se vede clar
că duşmanul, deşi suferă mari pierderi, continuă să înainteze.
La sud nu avem nici o pază. Câteva brigăzi doară, care
formează un grup cu denumirea „Grupul apărării”, de aici poate nenorocirea.
Şi cu cât aici vom fi atacaţi mai târziu şi vom fi în stare a
ţine piept, cu atât vom putea rezista la nord. Altfel, vom fi siliţi la o
retragere nenorocită. Dar poate nu se va întâmpla o nenorocire ca aceasta. După
cum am mai spus, viitorul va lămuri şi această situaţie.
12 Octombrie 1916 (Budeşti)
Cu începere din ziua de 12 octombrie, au început pentru mine
adevăratele zbuciume sufleteşti. Citesc din comunicatele trupelor inamice, care
au intrat pe valea Topologului, de unde au fost alungate şi că acum ocupă
Munţii Sălătrucului. Da, au ocupat Munţii Sălătrucului, munţi aproape de mine.
Ce va fi pe sărăca mea nevastă... bolnavă, pe bieţii mei copii? Citesc
comunicatele din ce în ce mai aspre, din ce în ce mai nelămurite. Trupele
noastre luptă în regiunea Jiului, sunt respinse spre Bumbeşti – la Olt, în
regiunea Racoviţa-Titeşti. Sunt cu totul neconsolat. Sunt cu totul istovit
moraliceşte. La 1 noiembrie primesc scrisori datate cu 19-20-26-27 octombrie.
Ai mei sunt bine, însă se pregătesc, să nu am grijă. Nevasta bolnavă. Ah, Doamne! Şi toţi se roagă pentru mine şi pentru
toţi. Da, pentru toţi, că toţi suntem fii ai aceleiaşi mame:
România.
Am plâns când am citit scrisoarea fiicei mele, Maria, de 13
ani. Am plâns şi plâng mereu când mă gândesc unde va fi şi ce vor face?
În zilele de 2-3-4 noiembrie, aceeaşi situaţie, trupele
vrăjmaşe, multe la număr, înaintează mereu. Citesc comunicatele: trupele
noastre s-au retras la nord de Rădă-cineşti.
Satul meu, ce vor fi ajuns copii mei, soţia mea, unde veţi fi
voi! Inamicul s-a îndreptat spre est, trupele noastre sunt la Enculeşti, lângă
Şuici, la Jiu, spre Filiaşi. Nu mai am stare, sunt în ultimul grad de nevroză.
Coman-dantul meu de companie, domnul căpitan Duca, caută prin diferite
deplasări şi poveţe să-mi mai astâmpăre nervii.
13 noiembrie 1916
Suntem în mare grijă în aşteptarea unui ordin de marş, nu prea
sună a bine. Trupele inamice înaintează, cele de la nord spre Titu, cele de la sud, spre Bragadiru şi Jilava.
14 noiembrie 1916
Primim ordinul de marş, ne pregătim de plecare. Cu sergentul
Hanuţu, cap. Uţă şi soldatul Zingher încărcăm trăsura de cancelarie. Suntem cei
dintâi gata. Ne luăm rămas bun de la gazdă, un om şi o femeie de toată
bunătatea, care ne fac orice serviciu cerut.
15 noiembrie 1916
Plecăm în marş de la Budeşti la Bragadiru (sat). Mare fierbere
de trupe. Se dau lupte violente la Mihăileşti.
Trec şi alteţele lor regale: Carol şi Nicolae în două
automobile. Capitala este ameninţată şi la nord, şi la sud. Stăm pentru masă
înşiruiţi pe marginea şoselei Bragadiru.
Luăm masa aici. Plecăm în marş la ora 4.30 p.m. Trecem satele
Bragadiru-Măgurele-Vârtopu. Staţionăm în satul Sârbi, ce ţine de comuna
Măgurele. Dimineaţa, 16 noiembrie, plecăm în marş spre Fortul Broscaria.
Sta-ţionăm pe linia de centură Jilava.
17 noiembrie 1916
Dormim în prima noapte pe lângă foc, în câmpul liber. E frig,
dorm cu serg. Hanuţu. Se face ziuă, ce bucurie, după o noapte de chin.
18 noiembrie 1916
Ne instalăm în cantonul de la fortul Broscaria spre a mai
lucra ceva. Dormim pe jos. În apropiere se aude bubuitul tunului şi al
mitralierelor, lupta se dă în satele din apropiere, ai noştri ocupă poziţiuni
în apropiere de Călugăreni. Trec trupe, trec mereu, înapoi nu trec decât
nenumăraţi răniţi. Se vor mai întoarce aceştia?
19 noiembrie
20 noiembrie 1916
Stăm azi în Copăcenii de Jos. Mai lucrăm câte ceva. Satul e
pustiu, populaţia civilă aproape în întregime evacuase satul. Pe ici, pe colo,
la câte o casă, se mai vedeau câte un moşneag sau o femeie bătrână. Şi uitasem
să vă spun, în timpul marşului nostru, vedeam cete, cete de bărbaţi, copii,
femei, cu câte o legăturică la spinare, mai cu câte un porc, cu câte o vacă,
vedeam convoaie întregi de căruţe care duceau pe drumul pribegiei pe acei care
altă dată fuseseră stăpâni pe satul lor. Carele încărcate cu tot felul de
lucruri ce au mai putut lua bieţii oameni în ele, bolnavi şi copii mici treceau
în convoaie.
Cum spun, stăm în Copăceni. Trec răniţii, văd că trec şi
prizonieri. Cei din urmă, în grupe de 3-4 prizonieri bulgari, escortaţi de 2
cavalerişti. Se spune că unul din ei, beat, îşi bătuse joc de o biată fetiţă de
9-12 ani şi că a fost prins de ai noştri, a încercat să fugă.
Pleacă trăsurile de materiale. Rămân cu trăsura de cancelarie.
Dimineaţa, împreună serg Hanuţu, soldat Zingher, plec şi eu spre locul unde
trebuia să se facă podul, o distanţă de cel puţin 8 km. Ajungem în dreptul unde
şoseaua se bifurcă întretăindu-se.
Pleacă trăsurile de animale. Rămân cu trăsura de cancelarie.
Dimineaţa, împreună cu serg. Hanuţu, soldat Zingher, plec şi eu spre locul unde
trebuia să se facă podul. O distanţă de cel puţin 8 km. Ajungem în dreptul unde
şoseaua se bifurcă întretăindu-se. Tunul bubuie. Podul de fier de peste Argeş
de la Copăceni, minat, ţinta artileriei duşmane, în continuare era bombardat. A
fost lovit de mai multe ori, minele făcând explozie, o parte din pod a fost
aruncat în aer. Şrapnelele cădeau în jurul nostru. Eu m-am oprit aici, serg.
Hanuţu şi soldat Zingher au mers înainte spre locul unde trebuia întins podul.
Mai aştept puţin, văd pe d-l căpitan Duca, azi la Cartierul Grupului Apărării.
Plec, văd şi trăsurile venind îndărăt, şi apoi iarăşi întorcându-se. Vedeam şrapnele
vâjâind şi spărgându-se în apropiere de trăsurile cu materiale. Câteva zeci...
Mă gândesc ce vânt suflă. Îngheaţă sângele în vine, iar noi,
pe lângă câte un focşor, de-abia mai puteam răsufla. Bem un ceai. Ne mai
înviorăm. Ne mirăm cu toţii cum de suntem sănătoşi după atâta trudă.
29 noiembrie 1916
De aici începe pentru această companie de poduri o adevărată
suferinţă. În zorii zilei suntem la satul Moşeşti. Încetează a mai ploua.
Trecem Buzăul de la Făurei la acest sat pe un pod fix ce abia se mai ţinea. Pe
drumurile desfundate, de-abia mai puteam merge. Ne oprim puţin în acest sat,
după ce trecusem prin comuna Nisipurile, ce cu adevărat poartă acest nume. În
Moşeşti, vin mult. Găzduiesc la un om, încarc damigeana cu vin, şi pornim iară
înainte pe malul Buzăului, prin nişte mocirle. Mare nenorocire pe capul nostru!
De-abia ne mai putem mişca. Roţile trăsurilor intrau în mocirlă până la
căpăţână. Câte zece se opinteau degeaba în ham. S-a descărcat materialul, iar
bieţii oameni îl cărau cu braţele până la locuri mai tari. Şi aşa, de-abia şi
cu mare greutate, am putut scoate trăsurile. În fine, după o zi de chin, şi
după mari greutăţi, ajungem în deal, în satul Bariţa. Dormim noaptea aici.
30 noiembrie
Nici nu-mi vine să stau. Inamicul ocupase Buzăul. Se îndrepta
spre noi. D-l căpitan Duca nu era aici. Aştept până la ora 11.00. Plec şi îl
găsesc la Găvăneşti. La ora 4.00 seara, se porunceşte înhămarea. Plecăm. Pe o
distanţă de 5 km, chiar când prima trăsură era la 5 km, iar ultima în locul de
unde plecase prima, ne oprim, în mijlocul nopţii, nu mai putem. Caii obosiseră,
trăsurile erau imobilizate în noroi, căci drumul era prin arături. În calea
noastră, diferite coloane de artilerie, cavalerie, care mai de care să meargă
mai repede. Inamicul era în apropiere. Plecăm pe unde putem şi cum putem. Eu,
cu trenul regimentar, o iau pe maidan prin ceaţă, nu ştiam unde lăsasem
celelalte trăsuri, cu chin, cu amar, de-abia ajung la cealaltă gârlă, Coşteiu.
O trecem cu mare greutate. Ieşim pe celălalt mal. Prin noroiul greu şi mult,
nici nu mai distingem drumurile. În zorii zilei de 1 decembrie,
luăm drumul spre Slobozia-Galbenu. Ajungem pe la ora 2.00 p.m., după ce în 10
ore, de-abia parcusesem 8 km la şoseaua naţională, în satul Slobozia.
Aici, vai Doamne, nu puteai trage sufletul de mulţimea
oamenilor, coloanelor româneşti şi ruseşti, toţi fugiţi în dezordine. Cu mare
greutate reuşesc să strecor trăsurile în partea cealaltă a şoselei. Din
trăsurile de materiale, nu sosise nici una. De-abia pe seară, îşi fac apariţia
două trăsuri cu vase, alimente şi altele.
Vine şi d-l căp. Duca. Ne spune că o parte din materiale a
fost întrebuinţată pentru facerea unui podeţ pe balta Casteiului. Întâmplarea a
făcut ca, aici în Slobozia, să se găsească o mare magazie de vin.
Ruşii erau mai mult morţi, aşa de mult băuseră. Aceasta a
mărit şi mai mult dezordinea şi dezastrul. Şi ai noştri, parte din cei lacomi,
au băut fără socoteală. Dormim noaptea aici.
2 decembrie 1916
Ne sosesc mereu din trăsurile de materiale. Duşmanul se
apropie. Se anunţă chiar venirea unei patrule duşmane. Trei din trăsurile
noastre de materiale nu sosiseră. Era seară. Eram nerăbdători să plecăm. Poate
eram cea din urmă coloană românească. Însă aşteptăm. Dormim tot aici în
Slobozia.
3 decembrie 1916
Suntem în aşteptarea trăsurilor, nu vin. D-l căpitan Duca se
supără, pe la ora 2.00 se dă ordin de înhămare, fără să mai aşteptăm sosirea
celorlalte trei trăsuri. Ne punem în marş. Ni se face noapte la Galbenul, unde
şi staţionăm. Pe tot drumul, ruşi beţi, români, de asemenea, un dezastru.
Nimeni nu mai ştia de capul lui. O grămadă de oameni, căruţe, animale, pe tot
drumul.
4 decembrie 1916
Plecăm în continuarea marşului spre Râmnicu-Sărat. Ajungem noaptea. Cantonăm pe unde putem.
Oraşul, o adevărată murdărie. Străzi desfundate, case murdare. Pe
străzile principale, totul închis, lumea tristă, dezolată.
5 decembrie 1916
După o odihnă de o noapte în Râmnicu-Sărat, ne continuăm
marşul înainte. Caii nu mai puteau, erau cu desăvârşire sleiţi de puteri. De
oameni, nici nu mai ştiam.
Ajungem cu mare greutate în satul Gugeşti, unde staţionăm
iarăşi o noapte în drum şi în noroi, şi fără adăpost. Şi când te gândeşti că
ploua, ploua întruna.
6 decembrie 1916
Înainte cu Dumnezeu! Caii, puţin întremaţi prin odihna de astă
noapte şi mâncare, îşi continuă marşul încet spre Focşani. Semănăm cu un biet
convoi de exilaţi. Eram cu toţii disperaţi, nu ştiam punctul de oprire. Ruşii
ne luau în bătaie de joc, iar noi sufeream. Ajungem pe la orele 10.00 dimineaţa
la Focşani, unde staţionăm într-o curte mare a unui proprietar. Seara m-am dus
în oraş. Oraşul de-altfel frumos, însă, din cauza evenimentelor, e lăsat în
ruină. Caii se odihnesc până la 7 decembrie, când ne conti-nuăm marşul spre
satul Vulturu. O luăm pe linia de cen-tură a fortificaţiilor. Cu toată ploaia,
drumul a fost bun. Când să dăm însă în şoseaua comunală, pe un drum nou, a fost
o nenorocire. Caii abia mai puteau merge, nămolul se amestecase cu pietrişul şi
formase un strat gros de 10-15 cm, apos şi cleios.
În fine, cu mare greutate şi pe la ora 5.00 p.m., ajungem în
Vulturu, unde ne oprim spre a ne odihni, atât caii, cât şi oamenii. În drum
suntem informaţi că ruşii beţi, n-au putut să reziste forţelor duşmane, că la
Slobozia s-au dat mari lupte, iar în prezent, ruşii s-au retras spre
Râmnicu-Sărat, care a devenit oraş ameninţat.
8 decembrie
Ne continuăm marşul de la Vulturu la Năneşti. Ajungem pe
înserate, distanţa fiind mică (15 km). Aici în sat erau cantonate trupele
ruseşti. Domnul căpitan dă ordin să ne oprim. Avea aici cunoştinţe de pe timpul
când îşi făcea armata aici, ca sergent. Stăm noaptea aici. Trăsurile însă au
fost parcate dincolo, peste Siret, după ce au trecut podul de fier, fix.
9 decembrie 1916
Dimineaţa aceasta îmi trec şi eu trăsurile de aprovizionare.
Apoi ne urmăm marşul spre Lieşti, în judeţul Tecuci. Aici stăm noaptea. Am
împărţit solda la oameni, apoi am făcut controlul lor. Văd că lipsesc 70 de
oameni. Din trăsuri, numai una, căci două ne ajunseseră la Focşani. Între
oameni, şi plutonierul Giuvelea Ion. De aici drumurile devin mai practicabile.
10 decembrie 1916
După o odihnă de aproape 20 de ore, plecăm înainte spre
Tecuci. Ajungem, ca şi în zilele precedente, staţionăm aici. În Tecuci, un
noroi de nedescris. Trecem un pârâu repede, înainte de a ajunge în Tecuci. Noi,
îngrămădiţi, coloană după coloană. Am auzit că inamicul a luat şi Focşaniul şi
se dau lupte straşnice.
Noaptea, ne odihnim, atât noi, cât şi caii, în marginea
drumului, sub cerul liber.
11 decembrie 1916
Mergem mereu. Încă n-am isprăvit cu acest marş istovitor. Caii
de-abia se mai ţin pe picioare. Oamenii, de asemenea. Unde vom merge, nici noi
nu ştim. Coloane întregi de sute de căruţe ne urmează şi le urmăm. Facem un
marş de 22 km. Ne oprim la satul Gura Gârbovăţului, ce ţine de comuna
Ghidigeni, proprietatea lui Crisoveloni. Aici ne odihnim până în ziua de 13
decembrie. Am găsit cantonament la o femeie. Aici am găsit şi vin. Ne-am umplut
damigenele. Apoi ne-am odihnit îndeajuns după un marş de o lună de zile. Cu
nutreţul cailor am dus-o cam rău. Dar graţie prevederilor d-lui maior Duca,
caii nu muriseră, aveau rezerve, n-au stat pe loc.
13 decembrie 1916
Plecăm de-aici pe la ora 11.00, prin nişte noroaie ajungem la
Ghidigeni. Aici trebuie traversat drumul spre a ieşi în şoseaua ce duce la
Bârlad. Cu mare greutate şi după multe rugăminţi, am trecut prin parcul
proprietarului Crisoveloni, dând în şoseaua Bârladului. Ajungem în Bârlad,
seara. Staţionăm aici în zilele de 14-15-16 decem-brie. Bârladul e oraş frumos,
având străzi largi, tei plantaţi pe margine, dar din cauza evenimentelor
desfundate. Casele erau mari şi bine întreţinute. Noi am parcat într-o curte,
iar d-l maior, la un prieten al său (Popescu).
17 decembrie 1916
Dimineaţa, plecăm în marş spre Vaslui. N-am putut ajunge,
distanţa fiind prea mare (42 km). Ne-am oprit la jumătatea distanţei, în câmp
şi sub cerul liber. Aici am petrecut noaptea în frig şi ploaie.
18 decembrie 1916
Continuăm marşul. Dis-de-dimineaţă, se ordonă plecarea.
Ajungem în Vaslui la ora 10.00. Plouă mereu. Oraşul, cu străzile lui
desfundate, pare un sat în cea mai mare murdărie. Gropi în toate părţile.
Formăm parcul la marginea oraşului, într-un platou. Noroiul era aşa de mare,
încât nu se putea umbla cu piciorul. Ningea şi ploua. Mi-era frig, ca şi la
toţi ceilalţi.
Trăsura de cancelarie am tras-o într-o curte, cu toată
opoziţia proprietarului, în casă însă, nu a voit să ne primească, cu toată
rugămintea noastră. M-am încălzit la o bucătărie. Graţie serg. Burcescu, care
căutase şi găsise loc la o biată spălătoreasă, am putut în noaptea asta să
dormim mai omeneşte şi la căldură. De altfel, locuinţa era curată. I-am plătit
ceva.
19 decembrie 1916
Pe la ora 9.00 a.m., plecăm în marş înainte. Destinaţia ne
este satul Bârzăşti. Plouă cu ninsoare. Drumurile desfundate, şosele
nepietruite, cai obosiţi, oameni trudiţi, ăsta era spectacolul convoiului
nostru.
După fiecare 10 m, trebuia să se oprească convoiul, nu se mai
puteau mişca caii. Şi aşa am parcurs tot drumul până la Bârzăşti, unde am ajuns
pe înserate. Aici, alt amar, trebuia să urcăm o mare pantă. Nu s-a putut, am
fost siliţi să parcăm trăsurile de materiale pe malul Bârladului, lângă o şură
a proprietarului Ioanid. Am urcat numai trenul regimentului în sat. Acum, până
ne-am găsit cantona-mente, atât nouă, cât şi trupei, alt amar! Proprietarul
Ioanid nici n-a voit să audă măcar să primească în casă pe comandanţi. Le-a
găsit loc la şcoală, iar eu cu cancelaria mă mut la o evreică, soţia unui
contabil. Casă curată, odaie liberă şi mobilată.
20 decembrie 1916
Începem să ne descurcăm hârtiile, situaţii etc. Seara începem
să facem operaţia de despăduchere, căci da, după o lună şi mai bine de marş,
era imposibil să nu avem şi păduchi. Am luat rufele cu amănuntul, şi le-am
purecat. N-am găsit decât trei. Ceilalţi camarazi au găsit mai mulţi. Ne-am uns
cu gaz şi cu un lichid insecticid. Această operaţie am urmat-o 2-3 zile şi,
prin dese spălări şi curăţirea efectelor, ne-am debarasat de aceşti paraziţi
supărători.
25-31 decembrie 1916
Sărbătoarea Naşterii Domnului. Nu mai trăiesc acea bucurie de
odinioară. Totul e trist când mă gândesc la suferinţele celor rămaşi acolo. Mă
trudesc să uit. Nu pot, căci cum poţi uita pe cei ce-ţi sunt dragi, şi cum poţi
uita locurile fericirii tale!
Ni s-a făcut de către o evreică, cu materialele noastre, fel
de fel de prăjituri. Ne ospătăm din belşug. Aici avem de toate. Numai bucuria
să o avem. Trec zilele ca clipele, iar noi din această depărtare suferim, ne
gândim la ai noştri, fără a avea posibilitatea de a le trimite cuvinte de
îmbărbătare. Suntem în refacere. Ne consolăm cu credinţa că poate vor veni
timpuri mai bune, când armata noastră recreată, refăcută şi bine înarmată va
lua revanşa, izgonind pe duşman din locurile ocupate. Până atunci suntem nişte
nenorociţi. Multe a avut de îndurat această ţară nefericită. Siliţi să se
retragă în dezordine, umilită poate de aliaţii ei, rabdă. Mi se încreţeşte
carnea pe mine, îmi vine să plâng de mila celor rămaşi în urmă, şi a celor care
au făcut acest marş de retragere.
În marşul nostru, mi-au văzut ochii multe: femei cu câte o
legăturică în mână, cu câte un copil în braţe şi altul de mână, desculţi fugeau
de teama să nu rămână în mâinile vrăjmaşului.
Moşnegi cu câte un bou şi o vacă înjugaţi la câte o herbelişte
de căruţă, ca în corabia lui Noe, şi porcul şi căţelul şi copiii şi de toate,
de-abia se mişca.
Pe marginile drumurilor, la fiecare zece paşi, cai morţi,
căruţe sfărâmate. Oameni civili obosiţi, copii istoviţi de puteri din cauza
goanei, femei fără ajutor plângând.
Iată tot tabloul acestei retrageri.
Aproape goi, cu tot crivăţul ce le
bătea furios faţa ofi-lită de mizerie, înaintau şi ei
tăcuţi, cu capul în jos ca şi noi.
Gândeau, poate, la trecut, sau la viitor, mergeau poate până
unde nici ei nu ştiau, era drumul pribegiei, era drumul suferinţei.
1 ianuarie 1917, Bârzăşti-Vaslui
Iacă şi anul 1917, un an de la 1 ianuarie 1916. Şi ce
diferenţă între 1 ianuarie trecut şi acest 1 ianuarie. Ce deosebire între viaţa
de atunci şi cea de acum. Un an şi încă nu-i un an de când suntem în război, şi
mie mi se pare un veac. Cinci luni de război, ca cinci ani de suferinţă.
Pentru mine, şi cred că pentru toţi cei ce sunt în categoria
mea, suferinţă este când mă gândesc că mi-am lăsat satul, colţişor de rai,
casa, cuib de vesel trai, căci aveam de toate şi din belşug. Dar acum nu mă mai
gândesc la ceea ce am avut, mă gândesc la ceea ce este: satul ocupat de cei
care au dus faima culturii lor. Dar-ar Dumnezeu să dea, să mă văd în casa mea,
să-mi văd satul înflorit. Aseară, în ajunul Anului Nou, după cum e obiceiul –
obicei generalizat –, băieţii din companie au venit cu pluguşorul şi ne-au urat
la fereastră. I-am primit cu veselia pe faţă, dar cu întristarea în suflet.
Ne-au urat bine, ne-au urat frumos, însă degeaba, nu-i urarea cea din timp de
linişte, nu-i urarea cea din satul meu, nu-i.
Şi oricât de vesel m-aş fi arătat, se vedea cât colo că
sufletul mi-e amărât, mai ales când mă gândesc la voi, fiinţe scumpe. Când mă
gândesc cu câtă bucurie aşteptaţi orice sărbători mari, iar acum ce întristare
va fi în sufletul vostru amărât. Mă gândesc la voi, fiinţe amărâte, mă gândesc
şi n-am cui spune gândul meu. Sunteţi departe, departe de mine. Străinul care
ne-a subjugat ţara, el ne stoarce bunurile ţării noastre, iar voi, scumpii mei,
suferiţi. Şi la asta mă gândesc mereu, asta mă consumă.
2 ianuarie 1917
Se aude de pace. Un fior dulce îmi străbate întreg organismul,
când mă gândesc că iarăşi vă voi vedea. Dar poate până atunci este mult, numai
se aude, se zvoneşte, nimic precis, iar noi trăim visând. Zic că trăim visând,
pentru că ne pregătim de o nouă ofensivă. Ieşi-vom biruitori? Sau vom lua
drumul pribegiei? Nu se ştie, toţi însă trebuie să ştim că trebuie să luptăm pe
viaţă şi pe moarte. Zic, trebuie să luptăm, nu să fugim din faţa vrăjmaşului,
aşa cum am făcut în trecut, de am ajuns la dezastrul în care ne găsim. Cel ce
simte româneşte, trebuie să lupte până la sfârşit, fără frică de a pieri.
3 ianuarie 1917
Suntem tot la Bârzăşti, nimic nou.
4-5 ianuarie 1917
Ajunul Botezului Domnului, răscumpărătorul nea-mului omenesc.
Nici o bucurie. Toţi cei cu mine, serg. Hanuţu şi alţii – Zingher e dus la Iaşi
–, suntem trişti. Şi totul pare trist, şi satul este trist şi tăcut. Tristeţe
ca de moarte, că nu ştiu ce va aduce ziua de mâine. Parcă văd ca prin vis casa
şi pe ai mei toţi. Îi văd şezând în jurul sobei calde, cu bucuria în suflet şi
pe faţă, aşteptând preotul cu botezul. Îi văd. Dar totul se spulberă, un vis de
o clipă. Rămân cu ochii în van. Citesc adevărata şi cruda realitate: sunt
singur şi departe de ai mei, şi ei trişti ca şi mine. Ah! Cămin al familiei
mele! Când să te mai revăd? Iar pe voi, scumpe fiinţe, când să vă mai aduc
bucuria, neaşteptata bucurie de a fi printre voi? E mare bunul Dumnezeu, şi,
din depărtarea unde mă găsesc, vă zic vouă, împilaţi ai împrejurărilor, vă zic:
nădăjduiţi.
Un camarad, sergentul Popescu, chiar pe seară, aduse un
jurnal. Citesc în el că Germania, prin intermediul puterilor neutre, cere
pacea. Ce bucurie! Fi-va aşa!
7 ianuarie 1917
Ziua numelui şi altor camarazi, ca Juvelea, Zerbea, şi a altor
care se prăpădiseră.
Am plecat împreună cu nedespărţitul Hanuţu Ion, să luăm masa
în cantonamentul lor. Înainte de a pleca, am fost chemat în camera d-lui maior
Duca D., comandantul companiei, şi, la un pahar de vin, m-a felicitat de ziua
numelui meu, pentru care n-am cuvinte de mulţumire pentru atenţia ce mi se dă.
Zic să plecăm la cantonamentul unde se face serbarea, găsim pe d-l lt. Argeşanu
şi sublo-cotenentul Tudorache, plutonierul Bărcanu şi Juvelea, organizatorul
festivităţii, cei dintâi, poftiţi ca şi noi, de cel din urmă. Ne-au primit
minunat de bine. Am luat masa aici, în comun, şi la prânz, şi seara. Am avut o
adevărată orchestră de lăutari, care ne-a distrat. Simpaticul domn lt. Argeşanu
ne-a delectat cu câteva romanţe din mandoline, arătând şi de data asta că este
un enciclopedist. Nu s-a mai lăsat mai pe jos nici hazliul domn sublocotenent
în rezervă Tudorache Ghe., cu ale cărui glume am petrecut minunat. Petrecerea a
durat până la 1-2 noaptea. S-a şi jucat.
Totuşi, eu sunt tot trist, gândindu-mă la voi.
P.S. Uitasem să vă spun că toate glumele şi tot spiritul s-au
făcut pe socoteala gazdei, moaşă comunală, o figură dintre cele mai comune, dar
care se credea destul de inteligentă. Şi-i drept, căci în ţara orbilor, cel cu
un ochi este împărat.
8 ianuarie 1917
Încă mai dinainte se primise ordin că ne mutăm din satul
Bârzăşti la Onceşti. Caii s-au mutat încă din ziua de cinci. Azi s-a mutat
partea din aprovizionare. Iar noi, cei de la cancelarie, trebuie să aşteptăm
când pleacă coman-dantul. Pentru noi ordine, eram în aşteptare.
Orele 3-4 p.m. Se încinge o discuţie între mine şi bunul meu
camarad Hanuţu, pe chestia încetinelii cu care se reface armata. E supărat şi
enervat chiar, că oraşul lui natal, Galaţi, e bombardat de trupele germane. I
s-a spus de cineva că armatele ruseşti s-ar fi retrăgând peste Prut, în
Basarabia, lăsând Galaţiul în părăsire. Astea nu sunt decât nişte zvonuri şi să
dea Dumnezeu să nu fie aşa. Dar omul, în naţionalismul lui înfocat, în iubirea
de locul naşterii, aduce ca vină încetineala refacerii armatei şi starea ei în
perspectivă. Ori, spre a se reface o armată, nu înseamnă a întrebuinţa timpul
cel mai scurt. Înseamnă a o reface în bune condiţii şi a o pune iar pe picior
de luptă cu armatele vrăjmaşe, ca şi la începutul campaniei. Şi pentru aceasta
nu trebuie numai timp, trebuie şi tehnică, chibzu-inţă, organizare, material de
război etc.
Camaradul meu mai pune vina şi pe deplasările şi schimbările
de la un loc la altul, ceea ce, după domnia sa, ar lua timpul necesar
refacerii, şi aruncă vina pe cei care, de la început nu-şi socotesc numărul
unităţilor şi efectivul fiecărei unităţi, pentru ca, o dată pentru totdeauna,
să fie distribuite în cantonamentul intern al lor, ca apoi, şi ele, la rându-le
să se poată reorganiza şi reface în tihnă.
M-am opus din principiu, invocând câteva motive, în fond,
însă, are dreptate.
9 ianuarie 1917
Ultima zi de cantonare în satul Bârzăşti. De cu de dimineaţă,
iarăşi m-am apucat la vorbă cu camaradul Hanuţu Gheorghe pe tema uzului ce a
luat avânt în armatele noastre, de a critica mersul încet al refacerii,
zvonurile false în favoarea cotropitorilor etc.
Discuţia a urmat foarte aprinsă: eu susţinând că ar trebui
luate măsuri chiar cât se poate de drastice contra a toţi ce vorbesc contra
armatei şi în favoarea duşmanului, producând prin aceasta, slăbirea moralului
în trupe.
Camaradul meu, din contră, susţinea morţiş, ca, spre a evita
ştiri false de tot felul, să se comunice precis mersul armatelor pe toate
fronturile. Discuţia se închide.
Eu plec în organizarea cantonamentului la Onceşti. Pe drum,
întâlnesc pe camaradul Zingher, venind de la Iaşi, de unde fusese trimis ca
delegat pentru aprovi-zionarea companiei cu diferite. Ce bucurie că-l văd! El
ne aduce ştiri şi ziare. N-am timp de discuţie. El e îngheţat pe jumătate, eu,
de stam, eram la fel.
Plec spre Onceşti, unde ajung pe la 12,30 p.m. Aranjez şi mă întorc la Bârzăşti, unde ajung pe la
3.30 p.m. Aci găsesc pe Hanuţu şi Zingher. Primul lucru e să întreb
pe cel din urmă, ce se mai aude? Vorba de toate zilele.
Îmi răspunde ca întotdeauna, că nimic nou. Citesc ziarele cu
nerăbdare: „Mişcarea”, „Opinia”, „Neamul românesc”. În articolele de fond,
nimic nou, îndemnuri şi atâta tot. Într-unul din ziare, „Mişcarea”, mi se pare
că găsesc victimele accidentului din gara Ciurea. Printre victimele acestea
teribile catastrofe, pe lângă soldatul de ordonanţă Tatu Gheorghe din această
companie, găsesc şi numele Predescu Ion la rubrica civili. Nu va fi, oare,
tatăl meu, refugiat ca şi alţi mulţi? Cu aceste funeste gânduri m-am culcat.
10 ianuarie 1917
Ultimile 2-3 ore în Bârzăşti. Vine sania pentru transportarea
cancelariei la Onceşti. Suntem gata. Ce rău ne pare! Mai ales că nimerisem unul
dintre cele mai bune cantonamente posibile la un evreu contabil, Alfred Segal,
un om de bun simţ, mobilizat şi el pe loc, foarte amabil. Mai ales soţia, Fani
Segal, şi sora soţiei, Rebeca, au căutat întotdeauna să se arate nu numai
amabile, dar şi gentile. Şi noi, la rându-ne, am căutat să fim cât se poate de
corecţi. Poate că în baza corectitudinii noastre, am fost serviţi aşa cum se
cade: pe aşternut curat, mâncare la nevoie, ceai întotdeauna etc.
În casă avea şi doi băieţi, unul de opt ani, Iacob, şi altul
de patru ani, Leon, foarte simţiţi şi drăgălaşi, parcă-mi înveseleau sufletul
zburdălniciile lor. Ne-a părut rău părăsirea acestui cantonament, cum i-a părut
rău şi gazdei noastre. Că a fost la înălţime în ceea ce priveşte
corecti-tudinea şi bunul simţ, se relevă în următorul fapt: Venind la Onceşti
pentru cantonament, am găsit o cameră fără sobă. Ce să ne facem, ger straşnic
este. Am apelat la bunavoinţă a doamnei Segal. Fără şovăire, ne-a împru-mutat o
sobă, pe care am şi luat-o, mulţumindu-i în chipul cel mai afectuos pentru
sentimentele nobile cu care e înzestrată.
În camera noastră, destule aşternuturi. Noi însă, corecţi din
fire, am apelat la bunătatea gazdei şi ne-a dat aşternut curat, perini noi,
înveliş, şi, cu toate că era frig în cameră, noi însă n-am simţit frigul.
11 ianuarie 1917
În cantonament la Onceşti, jud. Vaslui, începem serviciul
obişnuit. Nu prea am răbdarea să stau. Mă mişc de colo până colo. Gânduri de
tot felul mă frământă. Primim diferite ordine pentru refacerea armatei. Noi,
această companie, e drept că n-avem de ce să ne plângem, n-avem nici o
pierdere, morţi sau răniţi, afară de vreo 50 care au dispărut în timpul
retragerii.
Însă nu la asta mă gândesc eu, alte gânduri, alte chinuri mă
mistuie: mă gândesc la voi, fiinţe scumpe şi iubite, care poate trăiţi în cea
mai neagră mizerie, îndurând suferinţele robiei.
Să revin la starea cantonamentului nostru: oameni, de altfel,
primitori, însă făcând, bineînţeles, excepţii la câteva case de gospodari,
casele toate cu câte o cameră, în general, murdare. Gospodinele, de asemenea,
murdare, într-o stare cât se poate de murdărie şi demoralizare. Eu ştiu că la
munte, în toate părţile, femeile nu lăsau nimic de dorit, în ceea ce priveşte
igiena şi starea morală.
În sat nu sunt decât 2 sau 3 evrei, unul, arendaş, ca mai în
toate părţile în Moldova.
13 februarie 1918
Astă noapte am avut viziuni frumoase: eram acasă, înconjurat
de toţi ai casei, vedeam pe lângă mine pe scumpii mei copilaşi, care se bucurau
avându-mă în mijlocul lor, iar biata mea soţie plângea şi... plângeam şi eu.
M-am trezit plângând... am văzut că-i vis. Mă scol, mă spăl,
mă îmbrac, mă rog lui Dumnezeu în gând şi, fiindcă de aseară era porunca d-lui
mr. ca să se facă un apel general al întregii companii, pe secţii, spre a se
vedea pierderea exactă în efectiv, unelte, echipament etc. La ora 8.00, plec,
las pe camaradul Hanuţu şi Zingher în urmă. Intru în cantonamentul d-lui mr.
Duca, pe care îl găsesc încă dormind. Îl anunţă ordonanţa că am sosit, se
scoală, se spală, şi apoi, neîmbrăcat complet, mă pofteşte înăuntru. Intru, îmi
spune şi domni sa că abia la 3 a putut adormi. Îmi spune că a scris până pe la
1. Pentru mine unul, d-ul mr. Duca, comandantul nostru, îmi pare un om foarte
cumsecade şi prevăzător. Graţie prevederilor sale, compania a scăpat cu bine de
urmărirea duşmanului, în unele cazuri eram expuşi de a fi capturaţi. Dacă la
început nu prevedea, poate că nici caii noştri n-ar fi fost hrăniţi şi
îngrijiţi în felul cum au fost îngrijiţi, graţie cărora am putut salva
materialele de poduri.
De asemenea, dacă n-ar fi fost la mijloc energia şi prevederea
acestui eminent comandant, poate că trupa şi animalele acestei companii
sufereau de foame, ca toţi caii din alte trupe. La noi, chiar în timpul
retragerii, am avut totul îndeajuns. Suntem cea mai bogată companie ca
gospodărire, aşa cred eu, dintre toate unităţile armatei române. Fac apelul
secţiilor. D-l mr. inspectează echipa-mentul şi uneltele, Zingher ia note,
Hanuţu inspectează aprovizionarea. Toţi la lucru. Nimeni fără serviciu. Aşa e gospodăria
companiei noastre şi asta înseamnă că în fruntea întregii gospodării se află un
bun povăţuitor şi gospodar: maiorul Duca, cu toate că unii îl consideră un prea
migălos, amestecându-se în toate, şi prea brutal. Am văzut însă că, fără
asprime, în armată te expui a fi desconsiderat, lăsând oamenii de sub comandă
la voia întâmplării.
12.30 p.m. Aud pe camaradul Zingher că d-l mr. îl trimite la
Iaşi pentru a lua nişte fier şi cărbuni, precum a trimite şi la Bucureşti, prin
Crucea Roşie, o scrisoare. Mi-a aţâţat şi mie nervii. Îmi zic, trebuie să scriu
şi eu. Mă duc, cer două plicuri, şi încep să vă scriu vouă la toţi ai mei. Ah!
Cât aş vrea să mă fac o pasăre şi să viu la voi, să vă văd, să vă sărut, să vă
întăresc sufletul pentru a suferi, şi apoi, iarăşi să mă întorc la datorie. Ah!
Cât n-aş vrea, dar n-am putere, sunt o biată fiinţă slabă a celui prea Înalt.
Eu cred că va veni timpul ca în pace să vă văd, nu numai pe voi, ci şi pe toţi
românii. Cred că voi avea fericirea s-o văd. Ne pregătim resemnându-ne. Se va
vărsa mult sânge, ştiu, dar prin vărsarea sângelui fraţilor români, vom câştiga
ceea ce de mult trebuia să avem, acum ori niciodată, ori toţi morţi vitejeşte
şi împlinirea idealului naţional, ori să ne numim o ceată de iloţi.
14 ianuarie 1917, sâmbătă
În drum, mă întâlnesc cu un cunoscut al d-lui maior, din
Comarnic, Anton Petecilă, care venea de la Iaşi. Îl întreb ca oricare, ce mai
veste nouă? De astă dată, însă, şi nici
nu credeam aşteptărilor, mi se povesteşte de sus-zisul următoarele:
Majestatea sa Regele şi Regina, împreună cu familia regală era vorba să se mute
la Iaşi în palatul Cuza, pregătit în acest scop. Acum însă şi-a schimbat
părerea, se va muta la Tecuci, în palatul d-lui Nestor Ciucu. Un tren cu mai
multe vagoane încarcă din ordinul M.S. 10000 lucrători şi ingineri necesari
pentru repararea podurilor, drumurilor etc., în urma retragerii armatei
duşmane. Nişte automobile de-ale noastre au mers în patrulare până la Ploieşti,
fără să dea de urmă de duşman. Comunicatele, măcar de s-ar reocupa de întreaga
parte din ţară ocupată de armatele vrăjmaşe, nu dau nici o relaţie pozitivă, că
corp I şi III vor intra în luptă în această lună.
Şi toate acestea spune că le-a cules din gura unui intendent
al Palatului Cuza în contact cu ofiţeri superiori.
12.15. Vine sergentul Stănculescu, însărcinat cu
aprovi-zionarea campaniei de la gara Buhăieşti, cu ştirea că nu a putut lua
pâine şi nu poate lua decât peste două zile, deoarece pâinea s-a distribuit
unei divizii româneşti, ce în prezent intră în luptă. Prin urmare, veşti bune.
Să sperăm că peste 15 zile, după cum îmi spunea d-l Petecilă, armatele noastre
vor fi în Bucureşti. Să sperăm. Se va realiza speranţa noastră? Aşa cred, măcar
dacă sângele nostru al tuturor, va curge valuri, valuri, înroşind pământul,
căci cu toţii luptăm pentru înfăptuirea idealului nostru naţional, România
Mare.Viitorul va arăta de partea cui va fi izbânda.
Suntem toţi fiii unei singure mame: România. La ea am văzut şi
binele, şi răul. În ea am gustat şi fericirea, şi bucuria. În ea am petrecut
zilele fericite ale tinereţii noastre. Ei i-am supt sânul de mamă duioasă. În
ea am văzut pentru prima dată lucind dulcele soare care ne-a încălzit până în
aceste zile de restrişte. Se cade dar şi noi să luptăm până la ultima picătură
de sânge, pentru apărarea drepturilor încălcate de vrăjmaşii neamului.
Ora 4.30. Zingher pleacă la Iaşi. I-am dat şi eu scrisoarea
adresată vouă, scumpele mele fiinţe. Va ajunge oare la destinaţie? Să sper?
Veşti de la Iaşi o să ne mai aducă camaradul Zingher şi le
aşteptăm cu neastâmpăr.
Ora 8.00 seara, primesc corespondenţa. Între alte ordine, e şi
cel de mers pe ziua de 19 ianuarie. Marşul îl facem spre nord, de la Iaşi la Popricani, distanţa cam 65 km.
15 ianuarie 1917
Duminică. Avem ordinul ca cu toţii să mergem la Biserică,
curat îmbrăcaţi şi încinşi. Mă gătesc şi eu, şi pe la ora 10 sunt în biserică.
Acest locaş sfânt pe dinafară nu are aspectul unei biserici, aşa cum le văd în
satele bogate. Înăuntru însă, deşi neîncăpătoare, totuşi, împodobită cu totul
trebuincios unui sfânt locaş: policandre, sfeşnice, tetrapod, toate de alamă şi
curate. În altar, totul în regulă. Pe sfânta masă, cruci, tot din alamă. Cele
sfinte aşezate în regulă. La biserică, face slujba divină un preot refugiat din
Câmpulung, judeţul Muscel, împreună cu un preot de la ambulanţa diviziei a 9-a.
S-a ţinut o cuvântare bine pregătită şi foarte însufleţită de
cel din urmă preot: a spus că, deşi pribegi, să nu deznădăjduim, prin credinţa
nestrămutată către cel prea Înalt, vom învinge duşmanul nostru.
După serviciul Sfintei Liturghii, s-a făcut un Te Deum
potrivit împrejurărilor. Acest Te Deum s-a terminat cu o cuvântare a d-lui
maior Duca, prin care aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru grija ce ne-a
hărăzit-o, şi oamenilor, pentru buna voinţă ce au avut de a-i asculta ordinele.
A vorbit şi d-l plutonier Guivelea, relevând de la începutul cuvântării şi
scoţând în relief meritele şi iscusinţa d-lui maior Duca, ca comandant. A făcut
o paralelă între oameni şi biserică.
După ieşirea din biserică, fiecare pe
la cantonament. Auz că acum la ora 6,30,
d-l maior, în faţa aprovizionării, face chef cu compania. Să mă duc şi eu să
văd? Nu. Mai bine în tăcerea camerei mele, în tovărăşia camaradului Hanuţu,
care, ca şi mine, n-a plecat nicăieri. Începem amândoi povestea vieţii noastre.
Se potrivesc de minune. Plecaţi amândoi de la nimic, ajunsesem să ne înjghebăm
gospodăria noastră. El administrator de moşie, eu învă-ţător. Dar acum, unde
este folosul muncii noastre de ani?!
Ora 7.00. Vine curierul de la Negreşti. Citesc mai întâi
Comunicatul: Lupte în valea Oituzului, inamicul, cu artilerie grea, bombardează
biserica de la Grozăveşti. Pe valea Caşinului şi Şuşiţei, lupte, mai violente
pe Şuşiţa, unde inamicul a fost fugărit cu pierderi. Lupte la nord-vest de
Odobeşti, lupte pe dreapta Siretului, la Călieni, Măicăneşti, Cotu Lung,
Mihalea, Vadeni, aşa spun comunicatele pe frontul românesc. Prin urmare,
comunicatele spulberă toate versiunile, că luptele s-ar da spre Mizil şi Viziru.
Ah! Doamne, când aceste versiuni vor fi fapt împlinit? Când va fi timpul când
oştile române vor înainta biruitoare, dezrobind populaţia care suferă cu greu
lanţul robiei? Când, când?
16 ianuarie 1917
Ninge, ninge întruna, pământul străluceşte de albeaţa zăpezii,
iar noi ne gândim la marşul ce trebuia să-l facem de la Unceşti, com. Telejna,
la Probota, pe malul Prutului, acolo unde se află mănăstirea cu acelaşi nume,
şi unde se află îngropate rămăşiţele voievodului moldovean, Petru Rareş.
Uitasem să spun că Divizia a 10-a, prin alt ordin, revoacă ordinul de a merge
să cantonăm la Potingeni, ci la Probota. Cam la asta ne gândim cu toţii, căci
este greu să mergi acum pe drum, mai ales de când ai de tras 70 şi mai bine
trăsuri cu materiale de pod şi aprovizionare, cu greutăţi de 1200-2400 kg., mai
ales pe acest timp. Dar să sperăm, mai avem până la 19 ianuarie, data plecării.
Până la ora 11.00 p.m. (noaptea), când scriu aceste rânduri,
nimic nou, decât pe la ora 10.00 p.m., sergentul Stănculescu, însărcinat cu
aprovizionarea companiei, fiind la Buhăieşti, jud. Vaslui, în acest scop, a
auzit şi a adus vestea cum că în Dobrogea s-ar fi reocupat Cernavoda de către
trupele noastre aliate. Mi-a venit să râd. Şi e şi de râs cu atâtea veşti. Dar
fie ca şi mai înainte, să sperăm, poate că toate aceste veşti se vor realiza în
curând. Când? Nu ne e dat nouă să ştim. Viitorul, mult aşteptatul viitor ne va
lămuri. Până atunci, să nădăjduim şi să ne organizăm. Dar eu unul, nu prea
pricep ce fel de reorganizare va fi şi asta, când în loc să stăm pe loc, în
acest scop, ne deplasăm mereu în schimbarea zonelor de reorganizare.
Afară ninge întruna şi viscoleşte. Se aude vâjiind crivăţul pe
la ferestre. Ce fericiţi sunt cei ce n-au nici o grijă, cei ce stau la gura
sobei, în căldura binefăcătoare a camerei, având în juru-le familia. Dar care
sunt aceia, care? Eu cred că nici unul, de la sărac la bogat, în cinstita Ţară
Românească nu-i fericit.
Vor fi fost vreodată, cum poate am fost toţi, dar acum...
Totuşi, de noi e mai greu, mai ales când la 19 trebuie să
plecăm, şi mai ales că... ninge mereu şi noi trebuie să plecăm, căci... aşa-i
ordinul.
La asta mă gândesc la ora 11.00 noaptea, după ce mai întâi,
mi-am făcut treburile cancelariei, şi după ce, cu mari rugăminţi, sculai de la
masa de lucru pe camaradul Hanuţu, ca să-şi ia ceaiul, iar eu să mă aşez în
locul lui, să scriu aceste impresii. Mă culc. Noapte bună şi celor fericiţi, şi
celor nenorociţi.
17 ianuarie 1917
În dimineaţa acestei zile, m-am sculat vesel, şi nu ştiu de
ce. Mi-aduc aminte că am visat cum că eram acasă şi că nu vedeam pe nimeni,
decât cunoscuţi, mai multe femei decât oameni, toate aceste femei jucau. Între
aceste femei, am visat pe sora nevesti-mi, Sandi, pe F. etc. Toate şi toţi se
uitau la mine, însă eu nici că le băgam în seamă, şi râdeam, râdeam. Visam că,
în loc să umblu pe jos şi pe propriile mele picioare, mergeam pe sus şi în
nişte picioroange, visam că zburam cu greutăţi şi că nu simţeam nici o oboseală
sub această povară...
Şi de aceea zic că m-am sculat vesel, căci în tot somnul,
numai am râs. Deşi nu cred în vise, totuşi, cred că pentru mine, ceva bun nu
este, sau, dacă nu eu voi fi în cauză, cred că unei persoane oarecare care mi-e
prieten, i s-a întâmplat ceva în familie. Dar, în sfârşit, să lăsăm visele,
căci toate în lume nu sunt decât vise, şi să venim la realitate.
Nu mai ninge. Timpul s-a înseninat. D-l maior Duca a venit de
la Bârzeşti şi... am mai lucrat câte ceva urgent în folosul companiei. Are să
fie ger. S-a făcut un raport prin care mai ceream prelungirea şederii în
Unceşti, încă vreo câteva zile, deoarece nu va fi cu putinţă ca să târâm după
noi cele 70 şi mai bine de trăsuri, toate cu mari încărcături, mai ales că, din
cauza viforului, de astă-noapte, drumurile s-au înzăpezit... Să dea Dumnezeu să
ne aprobe, căci astfel, şi noi şi animalele suntem expuşi din cauza marelui
frig. De altfel, serg. Stănciulescu aduce vestea că coloana Reg. 5 Obuziere,
care plecase spre Iaşi, a fost întoarsă din drum.
O altă veste, pe care dac-o înregistrez, n-o fac decât de
fantezie, şi de care mi-a venit chiar să râz de-a binelea, este adusă de serg.
Burcescu, auzită şi de el de la alţii, cum că Puterile Centrale ar fi oferit ca
drept de despăgubire pentru fiecare mobilizat, câte 4000 lei, iar qvadrupla
cere 6000 lei.
Această veste, spune el, c-a fost
transmisă printr-un plutonier rănit pe frontul
de la Oituz. Tot la această veste se mai adaugă şi noua versiune, cum că
trupele franceze ar fi intrat în Germania prin partea din regiunea Metz, cca.
30 km. Pe aceasta, mai că-mi vine să o cred.
Serg. Stănciulescu, de asemenea, aduce vestea, pe care nici el
n-o mai crede, că patrulele noastre au înaintat până la Mizil. Şi aşa, petrecem
de minune cu asemenea veşti.
18 ianuarie 1917
Nimic nou. Nici o veste de vreo importanţă oareşicare. Suntem
în aşteptarea lui Zingher. Până la ora 3.15, când scriu aceste rânduri, încă
n-a sosit. Îl aşteptăm cu nerăbdare. Numai el poate să ne aducă ceva veşti de
la Iaşi. Nu mai vine. Punem masa să mâncăm, discutăm chiar cauza întârzierii.
Când încă nici nu ne aşteptam, pe la 7.30 p.m., iacă intră pe uşă. Ce bucurie
pe noi. Şi eu şi Hanuţu îl întrebăm câte ceva. El, aproape mort de foame, s-a
aşezat la masă, şi dă-i cu mâncarea...
După ce Zingher îşi spune păţania drumului, îl întrebăm ce mai
este nou, răspunde că nu mai este nimic, tot veştile din trecut, de pace, nici
pomeneală. Ne-a adus ziare, le citim cu bucurie. Şi în ele, nimic care să ne
bucure. D-l I.C. Brătianu, e acum la Petrograd, împreună cu M.S. Regele Carol,
pentru ce, nu se ştie. Îi dădusem nişte scrisori pentru acasă. Aduce vestea,
după cum anunţă şi jurnalele, că scrisoarea trebuie făcută în franţuzeşte şi
adresată: Monsieur Prezident du Bureau international de la paix Berne Suisse,
şi redactată astfel:
Monsieur le President
Je voudrais savoir si ma femme mme. D.I. Bulbeş et mes enfants
demeurent Dăngeşti, district Argeş se trouvent en bonne santé. Et je vous prie
de lui communiquer que je suis bien. Avec mes remerciments recevez, Monsieru le
President, l’assurence de ma parfait consideration.
Adresa
Bulbeş I., Compania 5-a de poduri, corpul 5.
Va să zică, să fac o scrisoare în felul acesta. Bine, s-o fac,
dar va ajunge ea la destinaţie?
19 ianuarie 1917
Este ora 11 p.m. aproape, când scriu aceste rânduri şi mă
gândesc cam ce aş avea să spun celor care mă vor citi cândva.
S-a isprăvit de-abia de trei sferturi de oră, raportul.
D-l comandant al companiei, maior Duca, din diferite ordine,
relative la bunul mers al serviciului în companie. Se interesează foarte de
aproape, îşi dă tot interesul. Posedă vioiciunea şi energia unui bun
coman-dant, după cum am spus-o şi mai înainte. Nu-i un ofiţer de salon, e omul
datoriei, ordinei şi disciplinei. Nimeni şi pentru nimic în lume nu poate să
absenteze de la datorie. E aspru cu cei răi şi lenevaşi, bun cu cei ce îşi fac
datoria şi intră în vederile sale. Graţie energiei şi sângelui său rece şi
nepăsării pentru orice pericol, am putut fi acum gata a înfrunta orice, şi gata
a face orice serviciu. Chiar domnia sa spune că e informat că vom pleca la
Oituz. Suntem în stare să plecăm, suntem gata.
Am zis că ce aş avea de spus celor care mă vor citi cândva.
Câte nu sunt de spus acum, când afară ninge întruna, când vântul bate strângând
zăpada la dosuri prin care de-abia mai poţi răzbate. Iar noi aşteptăm ordinul
de marş, mai aproape sau mai departe, fie rău, fie bine, trebuie să pleci. Şi
câte mizerii nu îndură soldatul în marş. Mi-aduc aminte de acum o lună şi
jumătate: ploua, era frig, însă nu ca acum. Adorm în trăsura de cancelarie, zic
adorm, căci mai degrabă pot zice că eram amorţit de frig şi de ploaia care mă
înmuiase până la piele. Iar când vin camarazii Hanuţu şi Zingher, de-abia mă
găsesc cu răsuflare. Îmi spun că au ajuns în satul Pogoanele din judeţul
Ialomiţa. Tragem la o casă pe care o găsiseră ei, şi unde, mai devreme făcuseră
foc. Mă dezmorţesc. Ce bucurie! Dar acum, ce vom fi în stare să facem? E iarnă
în puterea cuvântului. În Moldova, e sărăcie lucie. Vor fi fost ei cândva în
bogăţie, dar eu nu văd nici o urmă. Unde să găsim ce ne trebuie, atât pentru
noi, cât şi pentru animale?
În prezent, nu mă mai gândesc decât la noi aceştia, militarii,
care formăm o adevărată familie. Parcă cuvântul familie ar fi fost tot una cu
soldatul român. Nu ştiu dacă toţi simt cum simt eu, dar aşa trebuie să fie,
căci, când am plecat, cu toţii dintre ai noştri, la asta trebuie să ne fi
gândit, şi pe asta să o aşteptăm. Ne numim toţi patrioţi, dar nu toţi ştiu a-şi
iubi patria. Câţi patrioţi de paradă n-am văzut, iar în vremuri de grea
cumpănă, sau au dat dosul, sau au căutat să se eschiveze de la serviciul
încredinţat, trecând la un serviciu la care nu sunt expuşi. Pe aceştia îi urăsc
şi toţi care simt româneşte trebuie să facă ca mine. Se va isprăvi odată
războiul, nu va dura o veşnicie. Atunci se va cere o răfuială pentru toţi care
au părăsit câmpul de cinste şi care au căutat să ne ducă în eroare.
Atunci se vor vedea mişeii, atunci se vor vedea trădătorii,
atunci se vor deosebi cei buni de cei răi.
Şi atunci să mai poftească să mai zică: eu te ajut, eu sunt al
tău, ajută-mă, când el n-a fost în stare să te ajute cu puţinul lui la nevoie.
Deşi am zis că războiul e o calamitate, dar îşi are şi părţile
lui bune, îţi poţi cunoaşte şi alege prietenii din duşmani, patrioţii din
nepatrioţi, oamenii cinstiţi din cei fără cinste şi obraznici.
20 ianuarie 1917
Mă gândeam ca pentru azi să nu mai scriu nimic, mai ales că nu
era nimic care să mă impresioneze în aşa fel, încât să încep să scriu. Aşa îmi
ziceam eu, fără să ţin seama de zicătoarea: Socoteala de acasă nu se
nimereşte cu cea din târg. Fără să ţin seama că cel mai mic fapt îţi
face oareşicare impresii. Şi aşa s-a întâmplat.
Pe seară, mă întâlnesc cu doi refugiaţi din jud. Muscel:
învăţătorul Ion Bănăţeanu din com. Glodeanu-Muscel şi d-ul Isbăşoiu, proprietar
şi primar. Foarte amărâţi şi dezolaţi. Se plângeau că nu ştiu ce să mai facă,
că era mai bine să stea pe loc. Că au familiile acolo şi ce vor fi făcând? Da.
Ce vor fi făcând?, la asta mă gândesc şi eu, acest gând mă chinuie şi pe mine.
21 ianuarie 1917
Nimic nou care să mă impresioneze. După-masă, nefiind raport,
şi cum urma să se schimbăm rufăria, am făcut şi eu o leacă de inspecţie a
rufelor de pe noi, spre a vedea dacă... se mai află vreun păduche. Asta s-a
întâm-plat după masa de seară.
22 ianuarie 1917 – duminica
M-am plictisit cu desăvârşire. Nu mai am nici o impresie. Ce
impresie să ai, când stai pironit locului? Mă plimb de colo, până colo, umblu
năuc. De-abia îmi pot da socoteala de ceea ce fac. Aş vrea să am aripi, să zbor
departe, departe, acolo unde am lăsat pe toţi ce mi-au fost dragi. Acolo unde
am cunoscut fericirea, acolo unde, poate, cu toţii ai mei aşteaptă ziua cea de
revedere. Aş vrea să fiu între ei, să mă bucur şi să mă veselesc împreună cu
ei. Aş vrea, dar nu pot, sunt departe, sunt despărţit de ei. Numai gândului îi
e dat să fugă într-o clipă acolo la ai mei. Numai ochilor minţii le e dat să
întrevadă aievea pe acei care îi iubim.
Dacă cei care ne vor pieirea noastră, nu izbutesc, atunci
poate că vă mai revedem, fiinţe scumpe sufletului meu. Dar acum caut să rabd şi
să sufăr, cum răbdaţi şi suferiţi şi voi. Şi nu ştiu când va fi sfârşitul
acestor suferinţe, începutul l-am văzut. E greu pentru cel ce suferă. Nu-mi era
de ajuns suferinţa de a nu fi lângă voi, mai veni şi aceea de a vă şti sclavi
puterii vrăjmaşului nostru. Va dura mult această stare de lucruri? Nu ştiu.
Ştiu însă că sunt plictisit şi aş vrea să plec undeva departe, departe...
înspre voi. Când... când... când...
Destul cu lenevirea, cu trândăvia. Suntem gata să plecăm, ce
atâta aşteptare? Cu cât aşteptăm mai mult, cu atât suntem nişte nemernici
puturoşi. Auzi?... Se aud plân-setele, vaietele, rugăciunile familiilor noastre
din cele trei părţi din România ocupată. Cer ajutorul nostru, ne roagă, ne
imploră. Până când mai stăm? Până când? Ei cer răzbunare. Glasul tânguirii,
glasul suferinţei se ridică sus, sus de tot, în ceruri. Ei cer răzbunare.
N-auziţi glasul copiilor din faşă schingiuiţi, părinţi maltrataţi, fecioare
violate, mame văduvite? N-auziţi?! Deşteptaţi-vă şi auziţi. Ei cer răzbunarea.
Până când, popor român, mai poţi răbda? Nemernicia şi cruzimea vrăjmaşului tău
nu te revoltă? De ce atâta nepăsare? Ascultă, ia aminte şi decide-te. Trâmbiţa
judecăţii a sunat. Mergi, fii bărbat, nu cruţa nimic – nici avânt, nici vitejie
–, căci nici ei nu au cruţat nimic ca să-ţi necinstească ţara, biserica, casa,
familia ta. Cu ce măsură au măsurat, cu aceea li se va măsura. Şi vei vedea în
mersul tău triumfător, că tot ce spun e drept, că e aşa cum îţi spun.
Dar... visez treaz... noi încă nu suntem bine prepa-raţi, încă
neorganizaţi după o înfrângere zdrobitoare, şi eu visez... Asta pentru o altă
dată, când vom putea cu cinste purta arma în mână. Până atunci... tăcere... Cu
toate că în creierul meu, parcă se aude jeletul celor care cer răzbunare, a
mamelor, soţiilor, copiilor şi fecioarelor nevinovate, care suferă tirania
uzurpătorilor.
23 ianuarie 1917
Nimic, nici o impresie. Ce impresie să ai, când lâncezeşti?
După cum văd eu că ne reorganizăm de încet, mi se pare că... suntem hărăziţi de
soartă să plecăm departe, departe din scumpa noastră ţară.
La cancelarie vin cu topul hârtii. Una o contrazice pe
cealaltă. Sunt ordine primite azi, care n-au nici o legătură cu cele de ieri,
cu toate că privesc acelaşi lucru şi sunt date pentru acelaşi scop.
Între subîmpărţirile din acelaşi corp, nu există absolut în
nici o unitate de idei. Ex.: eu am ordin de la divizia a IX-a pentru aceeaşi o
lucrare, care nu se potriveşte deloc cu ordinul dat de divizia X. Şi notaţi
bine, ambele fac parte din Corpul 5 armată. Şi cam astfel ne reorganizăm. Se
dau ordine care nu coincid unul cu altul. Sărmană ţară!...
24 ianuarie 1917
Sărbătoare naţională şi, poate, una din cele mai mari
sărbători ale ţării. 24 ianuarie este data cea mai însemnată în istoria ţării,
dată care ne aminteşte începutul unei ere de refacere socială, morală,
economică. Această dată nu se mai uită niciodată, de ea s-a legat şi se leagă
viitorul României de mâine. Cum? Dumnezeu va şti. De această sărbătoare
naţională stă strâns legat şi numele marelui domnitor Cuza. Cuza şi Unirea
principatelor e tot una. El este făuritorul României de azi, lui i se datoreşte
începutul tuturor treburilor mari şi folositoare ale ţării. Prin el ne-am
dezrobit economiceşte, cultural şi moral.
..............................................................................................
Una din impresiile acestei zile care m-au înveselit, este
vestea adusă de soldatul Litaman Bercu, omul de legătură al cancelariei... Ne
spuse că la 8 februarie se încheie pacea... Că s-au început tratativele chiar
de pe acum, că această veste i-a adus-o un soldat de la Vaslui. O coincidenţă,
în timpul când el ne povestea, ne vine şi curierul de la divizie. Îl întrebăm,
ca întotdeauna, ce veste mai e? El, de, văzându-ne atât de veseli, nu prea
îndrăz-nea. Ne-a spus, însă, că i-a spus delegatul companiei, cum că la Divizie
se vorbeşte de încheierea păcii. Soldatul Litman, la auzul acestei veşti,
văzând că se potriveşte cu cele ce auzise el, a început să-i tragă un dans à la
rabinul din Buhuşi!...
Bineînţeles, el din fire fiind foarte comic, am început să
râdem şi mai tare.
Dar luând lucrul mai în serios, credem că şi aceste veşti,
poate neîntemeiate, îşi au rostul lor, căci, până nu faci foc, fum nu iese.
Suntem în aşteptare. Dumnezeu să ajute celor ce vor o pace din
care România să iasă mărită. Curierul nostru ne mai spune şi alte veşti, care,
deşi nu ne privesc, totuşi le aştern aici.
Depozitul de la Buhăieşti se dă în primire adminis-traţiei
ruseşti. Soldaţii ruşi pleacă în concediu câte 30 de zile. Mai auzim şi vestea
că trei corpuri de armată rusească se retrag de pe acest front, ducându-se pe
cel de la Riga. Nu ştiu, nu pricep, nu mai înţeleg nimic din toate acestea, dar
să vedem...
25 ianuarie 1917
Nici că-mi vine să mai scriu. Aici la Onceşti, nimic nu te
impresionează. Nimic, nimic. Totul e mut, totul este trist. Oare aşa va fi fost
şi altă dată? N-am absolut nici o distracţie. De când cu zvonurile astea de
reorganizare, noi, cei trei nedespărţiţi, nici nu ne mai vorbim aproape,
fiecare la masa lui îşi vede de treabă. Barem Hanuţu nu ştiu dacă iese o dată
în timp de 12 ore pe afară, aşa e de preocupat cu contabilitatea
aprovizionării. Eu, cel puţin, ca să mă mai distrez, mai plec aşa, hai-hui. Zingher
îşi mai face de lucru cu ale mâncării. Numai Hanuţu toată ziua şi până la 12
noaptea, cu capul între umeri, cu corpul plecat la masa de tortură... pardon,
de scris, îi toarnă mereu la cifre, şi, gândiţi-vă, de 2 săptămâni toarnă
întruna şi nu mai isprăveşte. Izvorăsc altceva cifrele din mâna lui.
Bietul băiat... mare supliciu,... dar rabdă, e înarmat, cu o
răbdare nemaipomenită. Pe la orele 12.30, îmi fac de lucru şi plec pe la d-l
maior Duca. Îl găsesc dormind, aşa cel puţin mi-a spus ordonanţa – aud însă în
cameră glasul dumisale: strigă, suduie, vorbeşte fără rost... intru, dormea şi
vorbea din somn. Îl deştept, de-abia se pune pe picioare. Nu m-a mai lăsat să
plec. Am stat de vorbă. Ne-am mai potolit dogoarea sufletelor, povestindu-ne
păţaniile. Fiind răcit la piept, nu voia deocamdată să bea vin, eu însă am băut
din gros. Dar încet, încet a luat şi domnia sa vreo 2-3 păhăruţe, şi d-aici,
ţin-te pânză, nu te rupe, am băut până pe la 7 seara, când, pe întuneric, ne-a
găsit d-l locot. Argeşeanu şi sublocot. Tudorache. Am plecat şi i-am lăsat pe ambii
în locu-mi, cred că sunt şi acum la petrecere. Şi aşa mi-am petrecut ziua de
azi.
26 ianuarie 1917
Bate un vânt turbat. Nici nu poţi ieşi afară, te îneacă. Bate
şi face zăpada valuri-valuri. E frig teribil. Sărmanii soldaţi din tranşee.
Serg. Stănculescu plecase după alimente la Negreşti, însă s-a întors. Toate
drumurile înzăpezite, iar caii nici nu pot să meargă. Pe la 12-1 p.m., vântul
s-a mai domolit. D-l maior pleacă la Bârzeşti, de... ca fiecare!... are un
servici... Mă duc pe la d-l locot. Argeşanu, unde găsesc şi pe d-ul lt.
Angelescu, un băiat vesel şi simpatic. Aici îmi spune d-l locot. Argeşanu, că
aseară au cam făcut-o lată cu d-l maior. Au băut vreo 5-6 litri de vin, nici nu
mai făceau deosebire de grad...
De, aşa e câteodată, nu-i vorbă că d-l maior Duca este un
băiat foarte vesel şi chefliu, totodată, are şi o inimă nobilă. Cu gura te
ocărăşte, însă în sufletul lui niciodată nu este răutate. Aşa e, milităros, mai
ales pe aceste timpuri. Acum mai las păcatelor, şi scris şi, tot m-am
plictisit, mă culc, şi, pentru mâine, alte impresii de aş mai avea.
27 ianuarie 1917
Nu pot să mai am nici o impresie, pentru motivul foarte simplu
de altfel, că nu mai am nimic care să mă impresioneze în acest sat. În
aşteptarea unei zile mai bune, îmi închei şi socoteala zilei de azi.
28 ianuarie 1917
Însă, intrarea în acţiune, după cum se zvoneşte, a Peninsulei
Scandinavice, alături de Puterile Centrale, trebuie să ne cam îngrijoreze, căci
atunci, Rusia, aliata noastră, ar căuta să se apere şi în acea parte, şi, prin
urmare, s-a spori cu un nou front, pe de o parte, iar, pe de alta, ajutorul
nostru în material de război, venit din Franţa şi Anglia, ar fi stânjenit,
nemaiputându-se atunci transpor-ta la vreme materialul. Şi de aceea am zis: Nu.
Viitorul însă ne va dovedi şi aceasta.
27 ianuarie 1917
Citesc jurnalul „Mişcarea” din Iaşi. Statele Unite au rupt
relaţiile diplomatice cu Germania. Prin urmare, versiunea a fost împlinită. Nu
se ştie, însă, cu Suedia ce este? Ce va face Danemarca, care are şi ea de
revendicat drepturi şi teritorii de la germani? De partea cui va fi? Să dea
Dumnezeu ca intrarea atâtor naţiuni în acţiune să fie începutul şi sfârşitul,
dar tare mă tem că acest teribil foc va incendia nu numai Europa, dar şi toate
statele din alte continente. Va fi un adevărat război al popoarelor. Şi pentru
ce? Nu ştiu nici ele, cum nu ştim nici noi, cum nu ştie nimenea.
30 ianuarie 1917
D-l maior pleacă la Iaşi împreună cu Zingher, pentru diferite
cumpărături. Poate ei ne vor aduce ştiri mai precise. Pe seară, întâlnesc pe
serg. Stănciulescu, care fusese la Negreşti, la Divizie, pentru a preda nişte
arme găsite de companie pe drum, în timpul retragerii şi aruncate de soldaţii
altor unităţi, în fuga fără socoteală a lor.
Căci, vine vorba: Vai de turma al căreia păstor nu ştie s-o
conducă. Îl întreb:
– Ce mai veşti, Stănciulescule?
– Veste bună şi nouă, suntem cu pacea aproape încheiată.
Încep să zâmbesc, căci acest lesne încrezător credea cu
adevărat că aşa e. Îl întreb din nou:
– Cum aşa, cine ţi-a spus?
– Apoi, cine să-mi spună? Venind de la Negreşti, am întâlnit
pe drum un notar din părţile Bucureştiului şi mi-a povestit cum că, fiind intim
cu un domn locotenent, a auzit că România a încheiat pacea, cu următoarele
condiţii puse: cedarea Banatului, o parte din Ardeal, jumătate din Bulgaria...
şi alte prostii. Mă tot gândeam: sau că acel locotenent a vrut să-şi bată joc
de notar, şi acesta, la rândul lui, inconştient fiind, de sergent, sau că a
conceput o minte şubredă aceste curate gogomănii.
Timpul a început să fie mai dulce: noaptea, puţin ger, iar
ziua, cald şi bine. De-ar da Dumnezeu să fie tot aşa, şi, după ce se va termina
organizarea, apoi cu Dumnezeu înainte.
E seară. Plec cu sergentul Iubulescu prin cantonament, căci,
drept să spun, mă cam plictiseşte şederea încontinuu şi munca asta de
cancelarie sedentară. Numai pe Hanuţu nu-l plictiseşte. Zic, plec cu el prin
cantona-ment, merg cu el pe la diferite case. Vai, Doamne, ce mizerie! Mă mir
cum vor fi trăind aceşti oameni, să zic că acum suntem în război. Case în
ruină, care seamănă mai mult a grajduri de vite, decât a locuinţe omeneşti.
Unde îţi întorci capul, totul în neregulă, nu văd nici o gospodărie la locul
ei. Îmi face impresia că locuitorii acestui sat, trei sferturi din zilele
anului şed, iar numai un sfert muncesc, căci altfel nu înţeleg de ce halul
acesta în care se găsesc.
Mă duc la casa unde şade serg. Iubulescu. Când am văzut-o,
i-am şi spus: mută-te, frăţioare, că într-o zi sau într-alta, cade pe voi şi vă
omoară. A început bietul om să râdă. Îmi spune că aşa a apucat-o, aşa cum se
vede, dată pe spate, gata să cadă, şi, totuşi, n-a căzut. Intru în casă cu
frică în mine. E drept că în casă, relativ, e curat. Apoi, era şi ruşine să fie
murdar şi în casă, cum e dezordine prin curte, cu trei fete mari. Şi aşa s-a
isprăvit şi ziua de azi, dar-ar Dumnezeu ca cea de mâine să fie mai cu bucurie.
31 ianuarie 1917
1 februarie 1917
Ora 7.00 a.m. Sunt gata de plecare la Negreşti, înarmat până-n
dinţi cu... toc, creion, dosare, situaţii etc., de, ca pentru o nouă
organizare. Merg la d-l locot. Argeşanu, îl găsesc încă neîmbrăcat. Mai stau. E
gata. Plecăm la ora 8.00 dimineaţa. Trecem pe la Buhăieşti, prin satul
Vultureşti, prin Paraipaniţa, unde sunt trupele de la Reg. 3 şi 20 Artilerie...
Fi-va şi cumnatul Gheorghe? Nu ştiu. Şi, de aici, în Negreşti.
Ca toate satele din Moldova, şi ca şi satul Unceşti, unde
cantonăm, casele, în majoritate, prost clădite, acoperite cu gunoaie. Negreşti,
însă, este un târguşor, casele sunt aşezate la linie, bine clădite, acoperite
cu fier. Nimic nu mă impresionează. Însă, curat sat jidovesc, toate afacerile
în mâna lor.
În fine, ajungem la divizii. Aşteptăm. Suntem chemaţi, se dau
explicaţii ofiţerilor. Văd că atâtea situaţii şi dosare pe care le adusesem,
n-au folosit la nimic. Împărţirea pe secţii era deja făcută. N-a durat mai mult
de 45 minute această afacere. Suntem liberi. Plecăm. Unde? La gară, căci luasem
un butoi de vin de la d-l locot. Angelescu şi trebuia să-l gustăm, dar n-am
putut bea, deoarece eram nemâncaţi. Mâncăm într-o aşa-zisă cafenea,
bineînţeles, aveam mâncarea pregătită de acasă, căci aici nu găseşti nimic,
mori de foame.
Mai stau puţin şi plecăm spre Unceşti. Doi ofiţeri au plecat într-o altă direcţie, unde se află d-l
col. Cornescu, comandantul Reg. 38 Infanterie, fost maior la geniu
Ajung pe înserate, obosit, friguros etc. De d-l maior n-am
putut lua nici o informaţie.
2 februarie 1917
Mă gândesc ce va ieşi şi din această nouă organizare. Fiecare
are credinţa şi în special noi militarii suntem încredinţaţi că va fi bine.
Compania de poduri se împarte în trei detaşamente de poduri, alipite de cele
trei divizii ale Corpului 5 A. În ce detaşament voi cădea, nu ştiu. Drept să
spun, căci gândindu-mă să mă despart de d-l maior Duca, îmi vine greu. Şi
domnia sa e mutat la una din divizii, ca şef al serviciului de geniu. Îmi vine
greu, căci mă obişnuisem cu felul său practic de-a vedea lucrurile. Era foarte
experimentat în toate, cu el nu-ţi era teamă că nu vei reuşi în orice
întreprindere. Ce-i drept, şi după cum am mai spus, îi plăcea să bată, însă de
multe ori avea dreptate. Nimic nu se poate face în ţara asta până nu pui mâna
pe ciomag. N-am ajuns însă la acel grad de cultură, disciplină şi civilizaţie
ca să nu mai fie nevoie de acest instrument făcător de treburi grabnice.
Iată că soseşte şi d-l maior de la Iaşi. Mă cheamă. Îi spun ce
a fost pe aici. Bineînţeles că nu în bine toate, afară de mutarea sa la
serviciul de geniu.
3 februarie 1917
Nu mai am stare deloc. Plec, viu, iar plec şi nu ştiu unde şi
pentru ce plec. M-am plictisit. Ah, Dumnezeul meu mare! Când să mă văd iarăşi
la casa mea, când să-mi mai văd iarăşi gospodăria mea. Mă gândesc la voi,
scumpii mei copii. Îmi vin lacrimi în ochi. Mă gândesc şi la tine, aceea cu
care, timp de 20 de ani, am muncit fără preget să agonisim ceea ce în puţin
timp, poate că am pierdut. Ce vei fi făcând, slabă, bolnavă, amărâtă? Putea-vei
rezista loviturii?
Nădăjduieşte şi roagă-te, gândeşte-te la scumpii noştri copii
şi întăreşte-te, resemnează-te şi fii bărbată. Iacă timpul se apropie, ora
supremă vine, acum ori niciodată, trebuie să învingem. Vai şi amar de
trădători!
Pe la ora 3.30, vine serg. Burcescu şi-mi spune că cei doi
soldaţi făcuţi prizonieri de duşmani, au scăpat, şi că i-au povestit cum că,
imediat ce au fost capturaţi, li s-au luat mantalele şi i-au pus la lucru, de
4.,30 şi până la 12 noaptea. Repaos nu aveau decât patru ore.
Ca mâncare, o treime la masă şi cu zeama cărnii, căci carnea
se dădea trupelor lor. De altfel, spuneau ei, populaţia civilă trăieşte bine.
Soldaţii au lagărul în afara satului, nu li se dă voie prin
sate. Câţiva soldaţi bulgari care încercaseră să devas-teze, să siluiască au
fost pe dată împuşcaţi. Hrană li s-a lăsat până la noua recoltă, care au avut.
Ce li se ia din pri-sos, li se plăteşte. Această veste m-a bucurat gândindu-mă
la ai mei, însă m-a întristat prin faptul că duşmanii voiesc să ne cucerească
sufletul prin modul lor de purtare, şi să arate lumii că ei ştiu să se poarte.
4 februarie 1916 – sâmbăta morţilor
De la 4 la 10 februarie, nici o impresie.
10 februarie 1917
D-l maior Duca, comandantul campaniei este mutat la Divizia a
7-a din al 4-lea corp de armată, ca comandant al unui batalion divizionar (tot
la pionieri). Pentru mine, această mutare mi-a stricat orice dispoziţie.
Cu toate că altora li s-a părut un om brutal şi fără simţ
umanitar, şi poate că mutarea să le fi produs bucurie, mie însă mi-a produs cea
mai adâncă impresie.
Am fost cu dânsul în mai multe concentrări, am luat parte cu
el în aceste şase luni de campanie, şi nimic nu mi s-a părut că face nelegal.
Nu se gândea decât la binele şi reuşita companiei. Şi, deşi bătea sau
batjocorea pe cineva, n-o făcea din ură, ci din iubirea ce-o avea faţă de
unitatea sa. Şi-i plăcea ca totul să fie în ordine şi executate la timp. În
timpul retragerii, când alte trupe din alte corpuri plângeau de foame, această
companie n-a avut de suferit lipsa, şi nici n-a ştiut ce este ea. Om prevăzător
şi priceput, a dus la bun sfârşit orice acţiune a companiei, chiar în cele mai
dificile momente. Îi plăcea grozav gospodăria, şi mai ales animalele. Caii
acestei companii sunt o splendoare, strălucesc de curăţenie. Tremură pă-mântul
de graşi, şi aceasta datorită acestui prevăzător comandant. Toţi se minunează
de frumuseţea cailor companiei noastre, chiar şi superiorii. Graţie prevederii
sale, caii erau hrăniţi bine şi curaţi la timp, materialul nostru de poduri a
putut fi salvat de a nu fi capturat, când inamicul nu era decât la 2-3 km
depărtare, mai ales în Balta Costeiu de lângă râul Buzău. Şi iacă-l mutat
gospodarul companiei noastre.
Ne vom revedea însă, ştim că ne vom revedea. Şi, după cum
despărţirea mi-a înnegrit sufletul, ca şi pierderea unui membru din familie,
aşa mă va înveseli revederea, şi cred că aşa va fi.
11 februarie 1917
Nimic nou. Sunt plictisit de atâta lâncezeală. Aş vrea iar la
luptă.
12 februarie 1917 (duminică)
Repaos pentru mine nu e. Îmi vine să zbor departe, departe, la
ai mei, să-i revăd o dată şi apoi să mor luptându-mă. Mă gândesc: ce vor face,
cum vor trăi în aceste timpuri grele. Mă gândesc la mizeriile ce cred că le fac
încălcătorii scumpei mele ţări. Mai avea-vor putere ai mei să reziste? Ah,
Dumnezeule mare! Fă să-mi revăd iarăşi cuibul drăgălaş al gospodăriei mele,
să-mi revăd iarăşi soţia şi bieţii mei copilaşi. Va mai fi mult până atunci?
13 februarie 1917
Sunt la cancelarie numai eu şi Zingher. Hanuţu este dus cu
scriptele aprovizionării la verificare. Primesc poşta, e de faţă şi d-l locot.
Argeşanu, comandantul companiei, bărbat, de altfel, foarte gentil, amabil,
bine-voitor, însă se plictiseşte prea repede. Nu-i place să aibă multă
răspundere. În fine, e un personaj care voieşte să fie liber pe acţiunile sale.
Zic, era şi domnia sa la cancelarie, împreună cu d-l sublocot. Tudorache,
rezervist, conductor de şosele, un băiat iarăşi gentil. Când soseşte curierul
de la Divizie, între alte hârtii, găsim şi ordinul Marelui Cartier General al
armatei, trimis nouă în original de către Divizie, prin care eu şi serg. Hanuţu
suntem avansaţi la gradul de plutonieri în rezervă. Mare surpriză nu
mi-a făcut mie personal această avansare, căci, dacă mai demult urmam şcoala
pregătitoare a ofiţerilor în rezervă, poate azi eram locotenent. Totuşi, sunt
mulţumit şi cu atât de pe câmpul de onoare.
19 februarie 1917
De la 13 februarie şi până astăzi, nu s-a ivit nimic care să
mă mişte, nimic care să mă impresioneze. Că am fost, în acest interval două
zile bolnav, asta se întâmplă foarte des printre noi. Astăzi, slavă lui
Dumnezeu, sunt bine, mulţumită îngrijirilor camarazilor Zingher, al cărui rom a
făcut minuni în stomacul meu răcit, şi Hanuţu, care nu m-a lăsat în pace deloc,
să stau în pat. Dar bietul Iubulescu! Cât m-a frecţionat, mi-a pus ventuze. În
sfârşit, acum sunt bine.
Astăzi însă, după trei zile de şedere în casă, ies împreună cu
camaradul, nedespărţitul Zingher, să asist la înmormântarea soldatului
Şomulescu Gheorghe, din co-muna Jideni, judeţul Râmnicu-Sărat. Bietul băiat!
Gândea c-o să moară înainte de a ne vedea visul împlinit?! Moartea acestuia m-a
emoţionat, m-a zguduit chiar, am avut chiar lacrimi. A fost îngropat
milităreşte. I s-a făcut însă slujba bisericească de către doi preoţi. Preotul
Bucur Strafalogea, refugiat în acest sat din comuna Câmpulung, judeţul Muscel,
împreună cu socrul său, Gheorghe Bănăţescu şi întreaga familie. A ţinut cel
dintâi o cuvân-tare ocazională bine simţită. A făcut în introducere o
comparaţie între viaţă şi moarte, relevând că între viaţă şi moarte nu este
decât un singur pas, mai ales în aceste momente. Că omul se remarcă, nu numai
trăind, ci şi prin felul morţii sale, aşa după cum s-au remarcat martirii
religiei creştine.
Ajungând la subiectul care a provocat cuvântarea, a zis, între
altele, că nu trebuie să-l plângem ca om şi ca soldat, ci trebuie să-l plângem
că n-a putut fi folositor îndeajuns ţării, acolo unde i se cerea braţul său
pentru apărarea drepturilor noastre naţionale, a bisericii şi a tronului. Că
moartea lui era şi mai bine primită atunci când, pe câmpul de cinste, murea
apărând aceste drepturi, În încheiere, acest vrednic preot spune: totuşi, cred
că sufletul său, înălţându-se către tronul Atotputernicului Dumnezeu, care ţine
în mâna-i sfântă destinele lumii, se va ruga smerit pentru izbânda armatei
noastre.
Iacă dar, o cuvântare ocazională la un soldat mort, care m-a
mişcat mult, înălţându-mi spiritul, întremându-mă pentru vremuri mai bune, când
armata va fi biruitoare.
Iacă un preot care ştie să-şi păstorească turma, să le înalţe
spiritul către jertfe, fără de care patria ar fi pierită. Onoare ţie, preot
român!
20 februarie 1917
Jertfa de sine, iubirea aproapelui, sânge rece în orice
împrejurare, mărinimie, iacă calităţi ce nu trebuie să lipsească oricărui bun
român. Şi printre noi românii, nu ştiu dacă sunt mulţi care să posede aceste
calităţi. Ba, sunt alţii care nu posedă măcar una din ele. Voiesc să ajungă
acolo, că noi militarii, fără excepţie de grad, voim să ne nimicim moralmente
unul pe altul. Nu fac aluzie la nimenea. În locul camaraderiei, a luat locul
discordia. Egoismul şi-a întins aripile peste tot. Ne credem toţi a fi cineva,
a fi ceva, nelăsând şi chiar neadmiţând altora să ne judece aşa după cum
suntem, nu după cum credem noi că suntem şi că vom putea fi.
Meritul individului nu trebuie judecat de el însuşi, după cum
el nu-şi poate vedea incapacitatea sa. Dacă cineva e capabil de ceva, are un
merit oareşicare, care are cine să-i judece capacitatea şi să-i dea pe faţă
meritul, dacă nu de îndată, mai târziu nimeni nu i-l mai poate ascunde.
De la cel mai egoist, de la cel mai naiv, de la cel mai
ignorant poate că nu vine ajutorul de a ni se da pe faţă meritele, după cum
dintr-un moment într-altul ni se poate scoate la iveală incapacitatea de a
putea înfăptui o faptă meritorie. Ca şi individul care e lipsit de bunul simţ
în aşa grad, încât să nu deosebească pe capabil de incapabil. Eu nu cred că
există. Caracterul e înnăscut în om, nu şi-l formează sau să i-l formează
cineva, prea rar se întâmplă, nu-l primeşte după cum primeşte instrucţia sau educaţia.
Oricât de instruit, de educat ar fi cineva, dacă-i lipseşte caracterul, este un
om nul societăţii. Instrucţia şi educaţia nu valorează nimic.
Un om cu un caracter ales, oricât de naiv, oricât de
neinstruit sau needucat ar fi, venind în contact cu oameni care au şi caracter,
au şi instrucţie, au şi educaţie, de îndată capătă pe ambele cele două din urmă
care-i lipsesc.
Şi de aceia zic: fiţi oameni de caracter, cei care vă preţuiţi
cultura.
21 februarie 1917
Inspecţia d-lui comandant al batalionului al 10-lea
Divizionar, d-l căpitan Iliescu. Mi s-a ordonat să mă prezint în ţinuta de
campanie a gradului meu de plutonier. Cu greu mi-a venit să încing o sabie în
locul unei arme. Inspecţia n-a durat decât câteva minute. Comandantul a vrut
să-şi vadă oamenii.
22 februarie 1917
Vizită medicală. Sunt peste 50 bolnavi în compania noastră.
D-l medic locot. dr. Sculi a găsit nouă cazuri de tifos exantematic.
Enorm. S-a dat ordin de despăduchere. Această operaţie o facem noi mai în tot
timpul. Astă-seară însă, ne-am uns cu gaz, eu şi Hanuţu, căci Zingher e dus la
Iaşi. Bolile, mai ales această boală teribilă, îmi fac mai multă frică decât
ploaia de gloanţe şi şrapnele a vrăjma-şului, pe care adeseori le-am văzut.
Această boală se pro-pagă foarte repede. Şi mijlocul de propagare e păduchele.
Toată lumea ştie că păduchii se înmulţesc din cauza ne-curăţeniei.
O curăţenie radicală şi zilnică aduce moartea aces-tor
paraziţi periculoşi. Dar cu ce să ne facem curăţenie? Unde sunt băile, unde e
săpunul, unde şi care sunt mijloa-cele de deparazitare? A se da ordine pe
hârtie, e lesne. E foarte anevoios a se executa aceste ordine, din cauza lipsei
de mijloace.
Dar, în sfârşit, militarului i se dau ordine şi trebuie să le
execute, chiar la imposibil, căci numai atunci este militar.
23 februarie 1917
Curăţenie generală în tot cantonamentul. Spoitul cu var al
caselor, ungerea cu gaz, atât a soldaţilor, cât şi a civililor, fierberea
rufelor, călcarea lor etc., etc. Cu măsurile ce s-au luat, boala nu se poate
întinde, mai cu seamă că nici cei nouă nu păreau a fi bolnavi de tifos
exantematic. Îmi zic: cum să nu fie boli, când populaţia e de trei ori mai
multă, atât în sate, cât şi în oraşe? Militari, lume civilă refugiată,
locuitorii satelor.
26 februarie 1917
Se lucrează încontinuu la reorganizarea armatei. Se lucrează,
bineînţeles, pe hârtie. Se ordonă schimbări de ofiţeri de la o unitate la alta,
nu se ia în considerare nimic. Această companie de poduri, după noua
organizare, se împarte în trei detaşamente, ataşate pe lângă cele trei divizii
ale Corpului 5 Armata 9, 10, 15. Fac parte din detaşamentul Diviziei a 10-a,
împreună cu Zingher, dacă, bineînţeles, nu s-o schimba din nou. Hanuţu făcea
parte din Divizia a 9-a. Însă mare ne-a fost mirarea când vedem că e mutat la
P.S., împreună cu materialul, trăsurile şi caii ce vor prisosi după împărţire.
M-a mâhnit când am văzut, m-a revoltat chiar faptul. Cum, îmi zic, să desparţi
pe un om de compania în care a muncit 6 luni? Mari nedreptăţi se fac în armată!
Care să fie cauza? Deocamdată, alaltă-ieri, 24 februarie, vine pe aici d-l
locot. Angelescu Pompiliu de la Parcul Pionieri, mutat însă la secţia 15 Poduri
(adică, tot la noi), şi îi expunem cum stă faptul. Făgăduieşte că va interveni.
Ieri a venit pe la cancelarie d-l Paraschivescu, comandantul
Batalionului 9 Divizionar, din care făcea parte şi Hanuţu. Îl rog să-mi spună
care a fost cauza pentru care a fost mutat plt. Hanuţu. Îmi spune că d-l
sublocot. Tudorache a făcut această schimbare, că toate schimbările s-au făcut
conform ofiţerilor. Va să zică, iacă cauza. Iacă ce va să zică un ofiţer care
se face iubit de subalterni. Îmi pare bine că şeful meu, d-l Argeşanu,
deocamdată, nu se aseamănă cu nici unul.
27 februarie 1917
Ca întotdeauna, stând în casă după ce îmi termin cu
însărcinările date, mă gândesc la ce va fi ziua de mâine. Mă gândesc la un
viitor mai apropiat. Nu ştiu ce să zic şi ce să cred de ziua care vine. Va
aduce fericirea sau nenorocirea noastră? Nu ştiu. Nu cunosc strategie, nu
cunosc tactică. Ceea ce ştiu eu şi ar trebui să ştie toţi care îşi iubesc cu
adevărat ţara şi neamul, este că nu trebuie să mai dăm nici un pic înapoi, tot
înainte, asta să ne fie deviza, măcar de ar curge valuri de sânge, măcar de n-ar
rămânea decât unul care să ducă vestea mai-marilor noştri, că am învins şi că
nu suntem învinşi. Numai aşa vom da scumpei noastre ţări ceea ce a pierdut,
numai aşa vom spăla ruşinea care ne-am făcut-o, numai aşa vom arăta întregii
lumi civilizate, că poporul român merită, e demn să trăiască, numai aşa Iuda,
blestematul Iuda, trădătorul ţării şi al intereselor noastre, se va spânzura
singur în urma victoriei noastre. E mai bine să murim luptând, decât să suferim
ruşinea şi robia ca un popor înfrânt. După noi, vor vedea toţi urmaşii noştri,
va vedea lumea întreagă că am luptat pentru ceva, că avem un vis de împlinit.
E ora 10 a.m., d-l căpitan Iliescu Constantin, comandantul
Batalionului, vine la cancelarie. Nu sunt aici. Găseşte însă pe Hanuţu şi
Zingher. Vin şi eu. În cancelarie, afară de sus-zişii şi împreună cu d-l
căpitan, e şi d-l sublocot. Tudorache, vine vorba de reorganizare. D-l
sublocot. găseşte cu cale să spună d-lui cpt. că eu nu pricep ale cancelariei,
după ce, bineînţeles, a găsit cu cale să îndepărteze pe plt. Hanuţu din secţia
sa, iar acum ar vrea să-l aibă. Deocamdată, am tăcut. Tăcerea mea a dat cuvânt camaradului Hanuţu să-i spună verde că eu
pricep ca şi el, şi el pricepe ca şi mine, deoarece, lucrând ambii de şase luni
în aceeaşi cancelarie, nici nu se putea să fie altfel.
Mă gândesc la omul acesta (D-l sublocot.) şi nu-l pot pricepe.
Sunt militar şi nu mai pot zice nimic. Asta numai ca o amintire, pentru atunci
când, îmbrăcând haina civilă, se va vedea diferenţa între mine şi oricare
altul. Atunci voi discuta mai mult şi se va vedea şi prin presă că aceste
însemnări ale mele, oricum trebuie să aibă un rost asupra acestei fapte. Şi voi
fi drept.
De altfel, d-l căpitan Iliescu, după cum îmi pare, e un bun
psiholog. Citeşte, pătrunde în sufletul fiecăruia, şi d-aia nici că nu mă tem.
Deocamdată, nu cunoaşte şi ne ia drept cum ne arată şefii, în bine sau rău.
Ferească-mă Dumnezeu să fac aluzie la stimabilul meu şef, d-l locot. Argeşanu.
Niciodată cred că n-a fost în stare să învinu-iască pe nedrept pe cineva, necum
să bârfească pe cineva.
După ce se vor despărţi secţiile, formându-se bata-lioanele ordonate, se va vedea puterea de muncă a
fiecăruia.
28 februarie 1917
Ultima zi a acestei luni de refacere. Nu e nimic nou, decât ceea ce scrie prin ziare. Primim
ziarul România, sub conducerea unui comitet, având în
frunte pe d-l Mihail Sadoveanu, şi, din când în când, ziarul Neamul
românesc, de sub conducerea marelui istoric şi înflăcărat patriot, N.
Iorga. În ziarul România, văd că, în afară de Take Ionescu,
Delavrancea, Goga, Beldiceanu etc., mai scrie şi iubita noastră regină Maria.
Articolele „Copilul meu” şi „Bucureştii” au
fost sublime. Scrise într-o limbă curat românească, neîmpodobită cu fraze fără
folos, într-un stil curgător şi lesne de priceput, Majestatea sa ne redă cu o
adevărată duioşie, iubirea de neam, de moşie, de familie, de biserică. Cu
lacrimi în ochi am citit articolul „Bucureştii”. Din acest articol,
se vede limpede că, faţă de cotropitorii pământului scump nouă, nu trebuie să
avem milă. Să mergem înainte cu credinţa că vom birui, alun-gând străinul din
casa noastră. Să mergem înainte, fără să şovăim. Să mai spun ce scrie d-l Iorga?
Ar fi inutil. Toţi îl ştiu, îl cunosc pe marele dascăl. Glasul său înlocuieşte
tunetul, atunci când este vorba de cinstea naţiunii încălcate. Aşa a fost
oricând, aşa este şi acum: un apostol vrednic al unităţii noastre naţionale, un
biciuitor al desfrâului literar, artistic etc., un apărător demn şi cu greutate
al limbii noastre strămoşeşti. Aşa l-am cunoscut. Cursurile sale de vară erau o
adevărată plăcere. Ce extaziat eram când îl ascultam! Când vor veni acele
timpuri?
1 martie 1917
Iacă-ne şi în ziua de 1 martie! Zi în care muncitorul vrednic
şi cu scaun la cap începe a-şi scoate de prin coşaruri uneltele de muncă, care
începe în curând.
Ce zile frumoase erau atunci când cu toţii înce-peam aceste
operaţii gospodăreşti! Vom mai apuca aceste zile? Şi vom fi în stare ca cu
braţul nostru să alungăm duşmanul din locurile scumpe nouă, care ne aşteaptă
zâmbind? Eu zic da. Şi o zic cu toată convingerea.
Un popor ca al nostru nu e sortit să piară.
„Veacuri triste, întunecate peste capu-i au trecut,
Şi mii oarde furioase el adesea a văzut.
Dar nici timpurile rele, nici vandalul cel păgân,
N-a curmat zilele sale. Căci a fost ori e român
Şi oricât timp român va fi, nu se teme c-a pieri”.
Oricât au încercat vrăjmaşii noştri să ne răpună, şi oricât
s-ar încerca, găseşte în noi o straşnică îngrădire naţională, legată de
pământul în care s-a născut şi zac osemintele strămoşilor lui, unii morţi
pentru acelaşi ideal, pentru care luptăm şi noi astăzi.
Şi, dacă noi, luptând pentru dezrobirea noastră naţională,
economică, pentru dezrobirea fraţilor noştri subjugaţi de secole, vom muri,
totuşi vom trăi veşnic în mintea urmaşilor noştri, care se vor bucura de
roadele aduse prin moartea noastră. Fericire lor. Pentru noi românii,
calamitatea care a căzut azi pe capu-ne, nu e o ruşine, nu suntem noi
vinovaţii. Noi am luptat şi vom lupta. Nu e o înfrângere, pentru că nu suntem
zdrobiţi. E ruşinea şi înfrângerea acelora care ne-au trădat. Acelora care
dându-se cei mai înflăcăraţi apărători, ne-au trădat şi necinstit neamul. Ei
sunt vinovaţii, ei sunt vânzătorii neamului.
Mai sunt vinovaţi şi aceia care, dând mână lungă străinului,
au profitat de naivitatea noastră, ca, în urmă, să ne lovească, să ne
strivească şi apoi, să se bucure în libertate. Dar... s-au înşelat amarnic. Nu
suntem învinşi, vom fi învingători. Nu suntem zdrobiţi, vom zdrobi pe toţi care
ni s-au pus în calea noastră. Ori moartea luptând, ori viaţă liberă,
indiferent.
Cred că, cu refacerea armatei nu va fi mult de lucru. În
curând, vom merge acolo unde ţara are nevoie de braţele noastre.
2 martie 1917
Încă o zi trecută. Nimic n-am făcut. Ne-am împărţit în trei şi
lucrăm aparte, atâta tot. E greu să descriu ceea ce simt în aceste timpuri.
Aici n-am cui să mă adresez, n-am cui să-i mai spun păsul, n-am cui să-i
descriu suferinţele mele. Ai mei sunt departe, mult departe de mine. Lanţuri de
oţel, guri de foc ne despart, căci aşa a fost să fie. Duşmanii ne-au înlănţuit.
Familiile noastre sunt sclavi lor. Îmi vine câteodată să plâng, să strig, să
zbier de dorul alor mei, de dorul satului, de dorul căminului. Mare este
Dumnezeu şi noi ne încredem Lui. În curând sau niciodată, îmi voi vedea iarăşi
pe aceia de care mi-e tare dor. Îmi voi vedea căsuţa mea, gospodăria mea, dacă
va mai fi ceva. Iar duşmanii vor pieri ca fumul, ca ceara la para focului
înaintea oştilor biruitoare ale alor noştri. Sunt trei luni şi mai bine, e prea
mult, însă, de când ei, barbarii cotropitori, ne sug sângele nostru. Dar vor
pieri, căci singure aşa au voit.
5 martie 1917
Pe ziua de astăzi, altă impresie nu am avut, decât impresia ce
mi-a făcut-o poezia „În zile grele” a eminentului poet
Alexandru Vlahuţă, discipolul marelui Mihai Eminescu. A marelui poet care, prin
poezia sa „Doina”, plânge soarta ţării vândută intereselor străine.
„Cine-au îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima cânii,/
Mânca-i-ar casa pustia/ Şi neamul nemernicia!”
M-ai învăţat, durere, ce e să ai o ţară,
Şi-n inima-mi rănită, atunci ţi-ai scris cuvântul
Cu sânge şi cu lacrimi va să frămânţi pământul
Din care aştepţi o viaţa cea nouă să răsară.
Aşa e. Pe toţi ne-a învăţat durerea să ştim ce înseamnă o
ţară. Cuvântul „Ţară” să fie de acum, pe veci săpat în
sufletul nostru. El reprezintă unitatea intereselor noastre. Numai netrebnicii,
imbecilii, trădătorii, numai aceia nu au ţară şi nici nu merită să aibă, căci
ori de unde s-ar duce, aşa vor fi: netrebnici, laşi şi trădători. Să ne păzim
de ei, să-i dispreţuim, să-i alungăm. Ei au adus nenorocirea. Trebuie să-şi ia
pedeapsa.
4 martie 1917
Mă simt aşa de dezgustat, încât, dacă fac ceva, fac impus. O
fac că trebuie s-o fac, am poruncă s-o fac, sunt militar şi trebuie să execut
ordinele. Sunt scârbit în suflet de modul cum unii dintre comandanţi ştiu sau
pot, sau voiesc să-şi administreze unitatea. Totul în Ţara Românească se face
în aşa fel încât, prin mijlocul atâtor formalităţi, se acoperă multe şi multe.
Vai ţie, ţăran român, care, prin sudoarea fiinţei tale, ai dat şi dai hrană
tuturor, iar acum, prin braţul şi sângele tău, trebuie să ne scapi de ruşine,
de necinstea de a ne purta jalea retragerii. Vai ţie, când ţi se ia bucăţica de
la gură, poate ultima din ziua aceea. Tu, bolnav, istovit de puteri, gemi,
înduri şi ţi se cer de toate, iar cel care îţi fură sângele tău, răpindu-ţi din
hrana ta, se lăfăie în belşug, negândindu-se măcar că la uşă-i zace un
nenorocit de la care se cere sacrificiu pentru înălţarea demnităţii noastre
naţionale şi care trebuie consolat, îngrijit. Nu deznădăjdui, soldat român,
înfrânge-ţi durerea, ascunde-ţi lacrimile, rabdă. Pleacă hotărât unde datoria
te cere. Luptă, ai nădejdea că vom birui. Apoi va veni şi ziua răfuielii şi cu
acei care te prăpădesc în aşa chip.
Să tăcem, spre a nu ne face de ruşinea altor neamuri care
luptă cu noi. Să nu ne facem de râsul duşmanilor noştri. Atât le-ar mai trebui.
Să biruim, asta să ne fie lozinca. Să luptăm până vom birui. Şi cred că aşa va
fi.
6 martie 1917
N-am asistat la înhumarea lui, pentru că n-am putut rezista
puternicei emoţiuni. Cu gândul însă eram cu toţii, care-l însoţeam la locaşul
de veci.
Chera Nicolae, soldat din satul naşterii mele, el singur
numai, moare în ziua de 5 martie 1917, suferind de 3-4 săptămâni, întâi de
nefrită, apoi febră recurentă, care, din cauza prea marii slăbiciuni, i-a stins
viaţa.
S-a ordonat de către d-l colonel
Rădulescu Gheorghe, înmormântarea cu pompa
cuvenită unui soldat...
Acum nici că ne miră faptul că mor şi din soldaţii noştri de
la poduri.
Febra recurentă şi tifosul exantematic, bântuie cu furie, sunt
cu toţii peste 50 de bolnavi, afară de conva-lescenţi.
Însuşi d-l dr. Sculi, trimis în combaterea bolii, s-a
îmbolnăvit de febră recurentă. În locul său a venit alt doctor, Toma Moşoiu.
7 martie 1917, ora 10.30
Din zvonuri nu-mi prea venea să cred, căci multe se zvonesc,
dar azi văd scris şi în ziare, cu toată rigoarea cenzurii: Ţarul Rusiei a
abdicat în favoarea fiului său.
Cauza, ziarele şi ele informate, ar fi lipsa de apro-vizionare
la timp. Din alte informaţii, însă ar fi că Ţarul ar fi cauza insuccesului din
armata rusească, el fiind germa-nofil. Se mai zvoneşte că Kaizerul Wilhelm ar
fi fost împuşcat. Să vedem dacă asta se va confirma.
Pregătire. Compania împărţită în trei detaşamente, pleacă
fiecare în cantonamentul indicat. Detaşamentul IV din Batalionul 10, făcând
parte din Divizia 10, rămâne pe loc. Detaşamentul 9 din Divizia 9, Batalionul 9
Pri trebuie să plece la Bârzeşti, iar Detaşamentul 15 din Divizia 15,
Batalionul 15 Pri, se mută la Macreşti. Rămân singur, atât Hanuţu, cât şi
Zingher mă părăsesc, trecând la Detaşa-mentul 15. Cu mine la un loc, îmi pare
că o să vină şi Cancelaria Batalionului 10 Pri, alţi camarazi, alţi prieteni
să-mi fac. Nu ştiu dacă mă va împăca faptul.
8 martie 1917
Mă scol de dimineaţă. Astă-noapte am visat pe toţi ai mei.
Numai pe nevastă-mea nu am văzut-o în vis. Cele trei fetiţe ale mele, Maria,
Florica, Aurelia, jucau cu toate într-o horă mare. În acea horă erau mai mulţi
cunoscuţi ai mei. Eu, în vis, eram în mijlocul lor. Cu toate că nu sunt
superstiţios, sau să cred în vise, totuşi, trebuie să însemne ceva. Bine, nu
cred. Poate că se va fi întâmplat ceva în familia mea. În fine, însemn, pentru
a controla în urmă.
Zi de împărţire, camaradul Hanuţu pleacă, ne des-părţim
prieteneşte, după cum, în unele momente ne-am certat prieteneşte, cu privire la
interesul companiei. Pleacă şi Zingher, pleacă şi Aoncioai, soldat planton la
cancela-rie. Rămân singur, trist, în
aşteptarea altor timpuri mai bune.
9 martie 1917
M-am culcat. Sunt singur şi trist. Sufăr de nostalgie. M-am
sculat dis-de-dimineaţă cu tristeţea în suflet. Toată noaptea am avut vise.
Eram între ai mei, eram cu soţia şi cu copilaşii laolaltă cu ei, pe care i-am
iubit întotdeauna. Cred că trebuie să fie ceva pe la mine, sau în bine, sau în
rău. Sau cauza singurătăţii sau a gându-lui care zboară la ei, departe, mă face
să visez. Mult mi-e dor de ei. Câteodată, gândindu-mă, îmi vin lacrimi în ochi,
mai ales acum, când sunt singur, mă las pradă gândurilor.
Când eram cu mai mulţi în această cameră de supliciu, ce îi
zic cancelarie, ne mai consolam unul pe altul. Mai făceam vânt gândurilor
aiurea, şi parcă eram mai vesel. Dar acum: mă culc gândindu-mă la voi, scumpe
fiinţe, mă culc gândindu-mă la tine, Ţara mea frumoasă şi mănoasă, dar care ai
căzut victima nenorocirii în care te găseşti, aşa mă culc, aşa mă scol.
Ieri a venit pe la mine singurul prieten, care, din fericire,
e tot într-o secţie cu mine – serg. Burcescu Ion. Cu el am mai vorbit, am mai
alungat gândurile care mă chinuie.
Încă un mort, acesta este în secţia din care fac parte, e un
recrut din clasa 1918. Mi-e teamă că războiul nu va face atâtea victime câte
vor face maladiile ce bântuie cu furie întreaga Moldovă, îmbâcsită şi de lume,
şi de necurăţenie.
Cea mai plăcută impresie şi cea mai mare bucurie mi-a făcut-o
o scrisoare trimisă prin curier special de d-l maior Duca, fostul comandant al
Companiei de Poduri, iar actualmente, comandantul Bat. 7 din Divizia a 7-a. Îmi
scrie, nu a uitat de mine, am fost drept şi fără părtinire, şi de aceea îmi
scrie.
10 martie 1917
Ora 8 seara: aştept cancelaria batalionului care se instalează
în acelaşi local cu mine. Am citit ziarele: România din 8,
şi Neamul Românesc din 9 martie. Văd în Neamul
românesc că însuşi mitropolitul Petrogradului şi preşedinte al
Sinodului a fost silit să părăsească această demnitate şi înalt post, pentru
motivul destul de întemeiat şi bine justificat că este germanofil. În locu-i,
s-a ales mitropolitul Kievului, care a aderat la mişcarea revo-luţionară.
Fiecare poate pricepe ce însemnătate mare, mai ales în aceste
timpuri, au pentru noi toate astea.
11-13 martie 1917
N-am scris nimic de 3 zile, însă mi-am semnat impresiile în
memorie. Nu uit ziua când primesc scrisoarea d-lui maior Duca. Am zis: am
trebuinţă de alt prieten. Cei doi s-au dus. Se ştie care sunt cei doi.
13 martie. Primesc ştirea că fratele meu, Teodor, şi
cumnatul meu, Paul, sunt la Botoşani.
15 martie 1917
În sfârşit, scumpii mei prieteni, iacă-mă mutat. Nu puteam să
trăiesc cu cine nu e de acelaşi fel cu mine. Cu voi, viaţa era altfel: trăiam
liniştiţi, trăiam în noi înşine. Şi de vorbeam câte ceva, ne înţelegeam de
minune. Eu eram voi, şi voi eraţi eu. Pe cât timp, cu noii camarazi, cu care,
chiar din prima zi, am rupt orice fel de relaţie de prietenie, nu se putea să
stau. Ei, năzuroşi, eu, tăcut şi aproape timid, ei, vorbăreţi, iar mie cu
anevoie mi se putea scoate un cuvânt.
În sfârşit, ce să mai spun, voi mă cunoaşteţi îndeajuns ca să
mă judecaţi, căci cu toţii am trăit cele 6 luni de campanie.
16 martie 1917
Cum v-am spus în ziua trecută, m-am mutat şi ştiţi unde m-am
mutat: vis-à-vis, la casa aceea cu fetiţa fru-moasă. De astfel, înainte de
mutare, s-a făcut curăţenie radicală în casă şi curăţenie exemplară în toate
zilele. De altfel, acum mă vizitează şi d-l locot. Argeşanu şi d-l sublocot.
Tulea etc.
Voi pricepeţi pentru ce. Dorm singur în odaie, ba... şi cu
gazda. Dar să nu vă închipuiţi ceva. Mă ştiţi. Ce rău îmi pare că ne-am
despărţit.
17 martie 1917
Azi a venit la mine şi comandantul secţiei noastre, d-l
Anghelescu, pricepeţi acum...
18 martie 1917
Zi în care revăd un prieten, pe plutonierul de jandarmi
Spirescu de la secţia Jiblea. Ah, Doamne! Când l-am văzut, mi s-au umplut ochii
de lacrimi de bucurie, lacrimi de dorul celor pe care aştept să-i revăd. Multe
mi-a povestit. Mi-a povestit de retragerea tuturor din Dăngeşti. Mi-a povestit
că pe Valea Dăngeştilor s-au dat lupte mari. Şi câte, şi câte nu mi-a povestit.
Nu ştiu când să vină vremea aceea când să vă văd. Când, când? Se fac multe
proorociri despre încheierea păcii.
30 martie 1917
2 aprilie 1917
Sfânta Înviere. Nici o bucurie. Satul pare cu totul tăcut. Nu e
veselia de odinioară. Pentru trupă – pentru întreg Batalionul 10 Pri, s-au
făcut cozonaci, câte unul pentru fiecare, s-au înroşit ouă şi li s-a dat, timp
de două zile, câte 200 g vin la fiecare masă. De astfel, mi s-au dat aproape
toate serviciile batalionului. Muncesc din zi până în noapte. Poate Dumnezeu
îmi va ajuta. Eu care niciodată nimic nu mă mişca, iacă-mă acum pus în
serviciul tuturor, şi nu mă supăr. Las la o parte cancelaria, secţiile de
poduri pentru care sunt dator să lucrez cu râvnă la toate şi pentru totul.
Ziarele aduc veşti bune: intrarea Americii în război, luptele de
la Arieş, prizonieri etc. Va fi bucurie. Când, când?
3-11 aprilie 1917
Ah, au trecut una câte una zilele Paştelor! Nici o bucurie nu s-a
produs în sufletul meu. Mereu trist şi abătut aştept ziua de mâine, poate că ne
va aduce ceva îmbu-curător. Când va fi acel „mâine”, nu ştiu nici eu.
M-am întrebat adeseori şi l-am aşteptat întot-deauna, văd însă că
până în prezent n-a mai sosit. De bine, de rău, de noi ăştia, care deocamdată
stăm la adăpost, nu prea ne-a fost rău. O ducem binişor din toate. Dar e ceva
care ne roade, ne mistuie, care ne chinuie: dorul de casă, dorul de ai noştri.
Ce vor fi făcând ei, oare? Cum şi în ce fel îşi vor fi petrecut aceste sfinte
sărbători, odinioară vesele şi plăcute? Vor fi avut ei măcar un ou roşu de
Paşte şi o bucăţică de pâine, or lăcomia teutonă, care întotdeauna a dat dovezi
de laşitate şi rapacitate, nu le-a lăsat nici atâta? Nu, nu cred că voi, scumpe
fiinţe, să fi avut măcar cu ce vă înfrupta în zilele învierii! Voi suferiţi
martirajul, noi suferim ruşinea. Dar veni-va ziua aceea când vom putea arăta
tuturor, că neamul nostru e un neam tare, care nu e hărăzit pierzării.
Dintr-un copac tăiat vor răsări mii de odrasle. Vom şti să arătăm
duşmanului puterea şi tăria braţului nostru, cum deja i-am mai arătat. Vom şti
să arătăm prietenilor noştri că merităm să trăim, că ştim să fim mândri, să
purtăm numele de români.
12-13 aprilie 1917
Vine vestea îmbucurătoare, deşi neconfirmată, cum că francezii ar
mai fi făcut vreo şapte divizii de prizonieri germani. Fi-va adevărat. De acum
îmi vine să cred.
2 mai, ora 10.00 seara
Sunt mai bine de 17 zile de când n-am mai scris nimic. Prea
multele ocupaţiuni mi-au răpit şi acest timp scump, consacrat numai şi numai
pentru însemnarea in extenso a impresiilor mele zilnice. De altfel, n-am avut
nici o impresie care să mă facă să scriu.
Atunci voi fi tare impresionat când şi noi românii, ca şi aliaţii
noştri francezi şi englezi, vom începe recuce-rirea pământului scump nouă,
pierdut prin netrebnicia unora din şefii noştri militari, care, bineînţeles,
şi-au luat pedeapsa. Ah, Doamne! Mare jale mă cuprinde, mult amar mi-e în
suflet când mă gândesc unde mă aflu şi ce am lăsat acasă. Mă cuprinde jalea
când mă gândesc la voi, scumpele mele fiinţe. Când să vă mai văd, când să ne
bucurăm, eu de voi şi voi de mine? Când? Aici, departe de voi, totul mi se pare
trist. Sunt un străin înglodat în treburi, uneori prea surmenat, n-are cine mă
încuraja pentru o mai intensă muncă în folosul ţării.
Când eram cu toţii, îmi ştiaţi şi bucuria şi întris-tarea, ştiaţi
când să mă ajutaţi şi când nu. Acum, vai, nimic, iar voi, poate, sărmani şi
goi, cerşiţi o bucăţică de pâine, pe când eu... Mă gândesc la voi, dar n-am
nici o putere. De ce, Doamne, nu mă faci o pasăre, ca să mai văd iarăşi satul
meu, casa mea, avutul meu, şi pe voi, scumpii mei?
9 mai 1917
Până acum, nimic nou. Sunt atâtea luni de când tot aşteptăm.
Astăzi pleacă şi d-l căpitan Iliescu C-tin, coman-dantul Bat. 10 pionieri. Îmi
pare rău. Pleacă în Basarabia cu două companii de pionieri, spre a construi
împreună cu alte companii de pionieri, o cale ferată. Scopul nu-l ştiu. Era să
merg şi eu. Cauza care a făcut să stau pe loc, este că, fiind ofiţer cu
aprovizionarea, cu armatura, cu popota, cu îmbrăcămintea, era neapărată
prezenţa mea aici.
Ce om bun, ce patriot d-l căpitan! Toţi însă îl urăsc din cauză
că, fiind imparţial şi drept, caută pe toate căile să stârpească tot ce e
dăunător disciplinei şi bunului mers al Batalionului. Citeşte mult, de aceea
cred că este şi nervos. De altfel, toţi ofiţerii batalionului mă iubesc şi mă
stimează. În special, d-l dr. locot. Ranitescu îmi dă cea mai mare
consideraţie, bineînţeles, fără a mai pune în socoteală pe multiubitul şi
simpaticul domn lt. Argeşanu, coman-dantul secţiei mele.
17 mai 1917
Scriu din când în când. Şi când scriu, nu am nici o plăcere,
pentru că nu am nimic a scrie. Sunt patru luni de când stăm în acest sat, în
cea mai completă trândăvie. Despre acest sat, ce să mai spun, am spus multe.
Acum în primăvară, iar în timpul iernii, tot aceeaşi monotonie. Veselia şi
viociunea lipsesc. Munca câmpului s-a făcut de sătenii rămaşi şi de militari
(cea mai mare parte). Afară de natură, care, ca întotdeauna, îşi arată
frumuseţile sale, nimic nu mă impresionează. Nu văd însă înfrunzişul codrului,
ciripitul păsărilor din satul meu. Aici, totul mi se pare schimbat. Doamne, ce
va fi pe acolo, ce veţi suferi voi, scumpii mei? Voi mai găsi avutul meu,
vitele mele, munca mea de atâta amar de vreme? Nu cred. Pentru orice
eventualitate, am cumpărat o gonitoare cu 240 lei, am cumpărat două mieluţe cu
32 lei. Banii nu mai au o valoare în prezent. Cumpăr, căci aştept timpuri bune.
22 mai 1917
Dacă în împrejurările în care ne găsim, ar mai fi un pic de sânge
românesc, care să curgă în vinele noastre, dacă ne-am gândi cât de cât la cei
rămaşi la vetre, la avutul nostru, la trecutul nostru, măcar atunci am judeca
cu totul altfel de cum judecăm acum. Atunci am fi cu totul alţii, atunci am da
dreptate celor mulţi care s-au jertfit şi se jertfesc mereu, atunci am vedea că
nemţii sunt nişte barbari, nişte răi, nişte tâlhari, care de mult visau bogăţia
ţării noastre şi aşteptau momentul propice să se azvârle asupra prăzii.
Deschizând ochii minţii noastre spre o mai dreaptă judecată, am vedea că toţi
care ne judecă aspru, sunt nişte trădători de neam, iar unii din ei, venetici
ai ţării noastre, cărora li se datorează dezastrul de azi, după ce ne-au supt
sângele. Zic dezastru, dar nu-i aşa. Este o învăţă-tură care nu o putem căpăta
în timp de pace: a ne cunoaşte prietenii şi duşmanii, a cunoaşte pe adevăratul
român şi pe ipocrit, pe pervers, pe trădător.
Nu ţi-e dat ţie ca să devii
capul revoluţiei româneşti, cum nu-i e dat nici unui
scelerat care visează revoluţii şi reforme. Ţăranul are în mijlocul lui pe
preot şi pe învăţător, care-i vor asculta. Ţăranul îi bun şi mai înţelept ca
oricare din voi. Ţăranul nu voieşte ruina ţării sale, după cum o voiţi voi.
Ţăranul e răbdător şi iertător, după cum sigur vezi că rabdă şi
iartă când tu îl loveşti şi-l insulţi. Deci, nu te mai îngriji de el.
Singur, fără ajutorul tău, care trebuia să i-l fi dat mai demult,
dacă aveai putinţa, îşi va căpăta şi pământul de care are trebuinţă şi reforma
pe toată scara. Singur şi prin răbdare va câştiga totul. Nu e nevoie de tine şi
de seceleratele tale poveşti. Tu vrei revoluţie internă, el nu o voieşte,
pentru că ştie că-l va ruina numai pe el şi pe ea nu se va ridica, căci tot el,
topor de oase va suferi totul, iar tu, speculantul, vei trăi în belşug.
E mai bine să-i îndemn astfel: După mine, fraţilor, ori
murim cu toţii, ori învingem. Fraţii şi părinţii ne aş-teaptă, soţiile şi
copiii ne plâng în sclavie. Înainte dar, fraţilor. Nu ascultaţi minciunile,
căci ceea ce ni s-a făgă-duit, ni se va da, numai să fim vrednici să câştigăm. Aşa,
dragă ofiţer, aşa povăţuieşte, aşa vei binemerita a fi în capul mişcării
noastre sociale. Până atunci, păstrează-ţi epitetele dinainte şi lasă să te
judece posteritatea şi noi.
24 mai 1917
Scumpii mei,
Ca să mai potolesc jarul care arde în sufletul meu, trebuie să fac
ceva, trebuie să vă scriu, cel puţin în acest carnet, ca să vedeţi şi voi că nu
v-am uitat, că gândul meu zboară în continuu la voi, că sunt ceasuri în care
sufletul meu plânge, plânge mereu. Când aţi gândi voi ce dor mă apucă? Îmi vine
să înnebunesc. Aş vrea să plec, să plec departe la voi, să vă văd suferinţele,
să vă văd mizeriile. Dar n-am nici o putere. Aud că mai toate diviziile au
plecat pe front, iar noi stăm. Când aţi şti, măcar gândul, cât mă consumă
această stare de lucruri. Scumpii mei copii, la voi mă gândesc mereu, pentru
voi m-am apărat contra tuturor relelor acestui război, ca să vă văd, ca să vă
ajut. Fără voi sunt singur pe lume, fără voi nu am nici o mângâiere sufletească.
Rugaţi-vă ca să-mi dea Dumnezeu putere de muncă, ca până în prezent, spre a ne
vedea în România Mare, mult visată.
11 iunie 1917
Până în prezent, nimic nou care să mă impresio-neze. E duminică.
Ca orice creştin, merg la biserică. După amiază, pe la ora 4.00, împreună cu
prietenul Burcescu, singurul cu care am mai rămas, plec la Măcreşti, 1 km de la
Onceşti, pe la plut. Hanuţu, vechiul şi întâiul meu prieten.
Aici ajung plin de sudoare şi cu o poftă nebună de a gusta ceva. E
drept, cam mirosisem că camaradul Hanuţu avea ceva rachiu, lucru rar în aceste
timpuri. Ni se serveşte 1, 2, 3, 5 etc. păhăruţe de rachiu. Mai vine Zingher,
alt prieten, şi... plecăm de aici cam turtiţi. Ajung la popotă la Unceşti, la
timp. Dau vinul d-lor ofiţeri şi... la culcare. Cam d-astea petrec în aste
timpuri în care se cer mai multe de făcut.
12 iunie 1917
Sunt trist, trist de tot. Plouă, iar eu mă gândesc departe, mă
gândesc la trecutul meu, mă gândesc la timpurile în care mă găsesc, mă gândesc
la multe. Nu mă mai gândesc, căci nu-mi stă prin putinţă altceva. Cei în drept
au cuvântul atunci când va veni momentul. Iar noi toţi să aşteptăm cu nerăbdare
sosirea acelui timp când iarăşi vom putea da dovadă de destoinicie.
16 iunie 1917
Stau. La mulţi le place acest sedentarism. Pe mine, însă, m-a
plictisit destul. Am căutat tot felul de mijloace ca să mai alung urâtul, să-mi
mai alung gândurile. Nimic însă nu mă face să surâd. Şi, dacă cumva zâmbesc, o
fac silit, o fac pentru hatârul acestora cărora le place această stare de
lucruri. Mie, însă, atunci îmi va face plăcere, atunci voi avea bucuria, când
vom merge înapoi de unde am plecat, când ne vom vedea iarăşi căminele, când vom
putea zice: „Iacă am reuşit, duşmanul nu-şi mai bate joc de pământul scump
nouă, e scos din ţară, idealul naţional l-am împlinit, iacă-ne şi în România
Mare visată.”
Da, atunci voi fi bucuros, atunci voi putea sta de vorbă, până
atunci... e timp. Se aude tunul bubuind. Îmi ridic capul şi ascult. Aş, sunt
bubuiturile tunurilor care fac exerciţii de tragere. Vai, Doamne, ce bucuros aş
fi fost. Dar cred că în curând mi se va realiza şi această dorinţă care e a
noastră, a tuturor.
20-22 iulie 1917
Îmi scriu jurnalul după o lună şi mai bine. În intervalul de la 14
iunie-20 iulie, nu s-a întâmplat nimic.
20 iulie 1917
Ruşii, după o ofensivă norocoasă, împresoară frontul german cu
câţiva zeci de km. Dintre revoluţionarii ruşi, maximaliştii, care sunt pentru a
face pace separată, fac propagandă, avântul ofensivei se micşorează, ruşii sunt
daţi înapoi, ba încă împinşi până la Kolomea. Frontul român dinspre Bucovina
este ameninţat. Cu ocazia acestor evenimente, Bat. 10 pionieri – cele 2
companii şi Detaşamentul de parc – au ordin să plece la nord, spre Fălticeni.
Am rămas pe loc, deocamdată, secţia de Poduri, Proiectoare şi Telegrafie. Cu
lacrimi în ochi ne-am despărţit. Cu lacrimi în ochi am petrecut până la
automobil pe iubitul meu comandant de batalion, d-l maior Iliescu, unul dintre
cei mai eminenţi militari, şi un adevărat psiholog. Un om drept până la
extremitate. Dar mi-a spus: „Tu regulează aprovizionarea (căci sunt ofiţer cu
aprovi-zionarea), căci în curând veţi veni şi voi.
Aşa a fost. Azi, 22 iulie, primim ordin de plecare pentru ziua de
25 iulie. Ce voi mai vedea, voi mai scrie.
24 iulie 1917, ora 18.00
Mă pregătesc de plecare. Îmi încarc în lăzi totul. Gazda mea
plânge ca şi după copilul ei.
Fata ei, Profira, o fetişcană de toată deşteptăciunea şi
dragălăşenia, plânge şi ea. Toţi mă regretă. Sunt nişte femei bune, m-au mângâiat întrucâtva. Poate le voi
revedea, poate le voi ajuta. Voiesc chiar, dacă bunul Dumnezeu va
fi mare. Ţin la această familie, ca şi la a mea.
25 iulie 1917, ora 6.00 seara
În sfârşit, iacă-ne plecaţi. Ce bucurie pe toţi. Plecăm spre
Tecuci. Mergem numai noaptea. Primul popas îl facem la Mărăşeni, jud. Vaslui,
10 km departe de Unceşti. Ajungem în dimineaţa zilei de 26 iulie, când ne
odihnim până seara.
Cu ocazia plecării din Onceşti, am lăsat o mulţime regretându-ne.
Şi eu regret, dar am bucuria că, după 8 luni, plecăm iarăşi, mă face să înec
orice regret, orice remuş-care. Ah, dragii mei copii, poate că până în luna
viitoare să vă văd.
26 iulie, ora 6.00 seara
Plecăm iarăşi. Trecem pe înnoptate prin Vaslui. Ajungem iarăşi
dimineaţa la Crasna, unde stăm două zile. 27 şi 28 iulie.
28 iulie, ora 7.00
Plecăm şi ajungem la Zorleni.
29 iulie 1917
Marş spre Tecuci. La Berheci schimbăm direcţia spre Nicoreşti.
Începe să se audă bubuitul tunului. La Nicoreşti se aude bine. Avem direcţia
spre Coasta Lupii unde ajungem la ora 11 dimineaţa. Mâncăm ceva, ne odihnim
puţin, şi, împreună cu prietenul Burcescu ne ducem pe malul Siretului, de unde
se poate observa bine frontul. În drum întâlnim un refugiat care ne spune că
acum o săptămână, din cauza ruşilor care stau retraşi, nevoind să mai lupte,
nemţii au mai ocupat vreo 3-4 sate în care intra şi satul lor. Mă gândesc, ce
laşi, ce mizerabili, cu cine ne-a fost dat nouă să luptăm?!
Ajungem pe malul Siretului. Doamne, Doamne, ce de mai foc de
artilerie. Mărăşeştii ard. După cum am observat, ai noştri înaintează. Sunt
informat că două divizii nemţeşti sunt înconjurate.
30 iulie, ora 20.00
Ordin să plecăm înapoi la Mărăşeşti. Se înhamă caii la trăsurile
cu material de poduri, la cele de la trenul regimentar şi plecăm. Distanţa 4-5
km înapoi la Nicoreşti.
31 iulie 1917
Suntem în Nicoreşti de aseară. N-am timp să vizitez. L-am văzut în
treacăt spre Coasta Lupii, în marşul de alaltăieri seară. În schimb, fiind la
marginea localităţii se prezintă o privelişte splendidă, comuna cât şi comunele
vecine, înconjurate din toate părţile de vii. Anul acesta însă, din cauza
evenimentelor, nu s-a putut lucra la fel. Relativ la lupte, aşteptăm. Reg. 39
şi un alt regiment, precum Reg. de artilerie, au şi luat parte la lupte. Noi,
podurile, când va fi nevoie.
1 august 1917
De aseară primim ordin de a pleca din Nicoreşti la Pufeşti, pe
partea dreaptă a Siretului şi la 15 km depărtare de front. Plecarea, azi la ora
9.00. Trecem prin satele Fântâni şi Poiana, de pe stânga Siretului. Coborârea
în vale, la Siret, o facem pe un drum făcut de ruşi.
Ne întâlnim pe drum cu un convoi de 370 de prizonieri, toţi
unguri. Se mai aşteptau 4000. Toţi aceşti prizonieri sunt luaţi în luptele de
pe Suşiţa şi Putna. Toţi merg în coloană de câte 4, nepăsători. Erau şi 5
ofiţeri, dintre care un maior. Sosirea la Pufeşti la orele 17.30. Cauzele au
fost drumul şi coloanele ruseşti. Pe ziua de azi, foc des de artilerie din
ambele părţi. Din oareşicare informaţii, s-a ocupat de către ai noştri un deal
sus de Mărăşeşti. Au fost lupte crâncene, care încă nu sunt terminate. Ruşii
schimbaţi de pe poziţie, s-au retras în dezordine. De la Oituz aduce ştirea un
rănit, un fricos, că inamicul ar fi înaintat, susţinând, bineînţeles, că s-ar
fi mai retras din forţe. Însă s-au ocupat vechile poziţii.
2 august 1917
Toată noaptea, foc viu de artilerie în ambele părţi. E ziuă şi
încă nu a încetat focul artileriei. Nu ştiu a cui va fi izbânda, lupta fiind în
continuare.
Ora 9.00. Aeroplane duşmane zboară dincoace de front. Tunurile
antiaeriene le iau în primire. Se trage fără efect. În acest sector sunt multe
trupe îngrămădite. Oare când se va termina acest măcel? Trupe ruse se retrag
pentru refacere spre Tecuci. Din convorbirea cu soldaţii ruşi, constat, după
cum ei înşişi afirmă, că soldaţii români luptă foarte bine. Că şi ei ar lupta,
dar ofiţerii lor, mai toţi germanofili, îi povăţuiesc din contră.
Ora 21.00. Tunurile bubuie, e un adevărat infern. Ce va fi
oare acolo unde-i lupta, dacă la această distanţă se vede ca o mare de flăcări?
S-a mai doborât un aeroplan.
Secţia de poduri e toată în picioare, se uită la gurile de foc, la
vâjâitul şrapnelelor. Acum se vede bine, căci lupta se dă pe un munte. Mă
gândesc, cum va fi, de partea cui va fi izbânda?
Doamne, ajută alor noştri, întăreşte-i spre o mai repede izbândă.
3 august 1917
Linişte. La ora 9.00, primim ordin de a ne alipi, împreună cu
toate secţiile de Poduri ale Armatei I-a, la Batalionul de pontonieri de sub
comanda d-lui locot.col. Bădescu N. Ne punem în marş la ora 12.30. Trecem prin
comunele Pufeşti, Călimăneşti, Pădureni, ajungem la podul pontonierilor, trecem
Siretul spre stânga. Secţiile 9, 10, 15 Pri, au ordin de a face un pod peste
Siret, între Călimăneşti, de pe malul drept al Siretului, şi Coasta Lupii, pe
stânga.
Aşadar, trăsurile cu materiale pornesc spre locul indicat, iar eu
cu trenul regimentar merg înainte şi mă instalez, la ora 18.00 pe malul stâng
al Siretului, sub satul Coasta Lupii. Începe un vânt şi ploaie pe la ora 19.00.
Începe să tune, dar, odată cu tunetul, începe un foc de artilerie, de nu se mai
alegea când veneau ghiulelele. Un foc ce nu s-a mai pomenit, cred că nici în
iad nu e aşa. Teribil. N-am cuvinte să descriu acest duel în focoasă de
artilerie. Noi suntem sub focul artileriei noastre. Căci, drept să spun, mai
mult artileria noastră trage. Acest foc de artilerie nu e executat numai
într-un punct, ci pe tot sectorul. Proiectilele inamice se sparg chiar pe locul
unde suntem noi. Ce va aduce ziua de mâine? Nu ştiu. Dumnezeu ştie. El e mare.
4 august 1917
Aseară n-am mai putut să notez toate impresiile, fiind sub
puternicele impresii ale teribilului foc de arti-lerie. Azi, când e mai
linişte, cu toate că se mai aude ici-colo câte un bubuit al tunului, cu toate
că un aeroplan inamic, trecând pe deasupra noastră, a lansat o bombă, fără nici
un efect însă, neexplodând, zic, azi trebuie să continui cu înscrierea
impresiilor de ieri.
Sosim la ora 18.00, ne instalăm, după cum am mai spus, lângă
secţia 15 Poduri. Aici regăsesc pe vechiul prieten, plt. Hanuţu.
Le spun că sunt obosit, mă tratează cu un rachiu, lucru rar pe
aceste timpuri. Dar ce rachiu, ştii, de acela care se aprinde în gură, vorba
românului. Şi cu cât credeţi că m-a tratat, credeţi că un păhărel? Nu, nu,
aproximativ 250 g, care mi-a luat imediat orice oboseală, ca şi cu mâna, şi
care m-a înviorat de parcă eram la 20 de ani. Eram vesel, nevoie mare, graţie
rachiului, mi-a pierit însă această falsă veselie, odată cu începerea luptei.
Acest război m-a făcut oarecum
o brută, fără să-mi lipsească însă mărinimia, bineînţeles, aşa cum o numesc
eu...
Şi toate acestea îmi trec prin minte fug repede, se risipesc ca
fumul. Dar niciodată gândul de la voi, iubiţii mei copii şi soţie, nu mi-l pot
lua. Mereu acest gând zboară, zboară mereu. Cu gândul c-am să vă revăd odată,
mă mai ţin, cu gândul că trăiţi, deşi prost, bineînţeles, mai vieţuiesc.
Voi sunteţi puterea mea, pentru voi am muncit o viaţă, iar acum,
departe de voi, mă simt nenorocit.
5 august 1917
Şi aseară, pe la ora 21, a început un viu bombarda-ment din partea
noastră. A fost aşa de viu, încât era parcă numai un singur vuiet, prelung,
ecou al gurilor de foc ale tunurilor noastre. Lumina ca şi ziua câmpul unde
sunt parcate trăsurile noastre.
Era tragerea artileriei noastre grele. Ca lucrare operativă:
secţia noastră, afară de podul întins peste Siret, lucrează la o şosea şi la o
rampă, împreună cu celelalte secţii şi companii de pontonieri ce leagă podul cu
satul Coasta Lupii.
Aştept cu nerăbdare să vedem rezultatul luptei de aseară.
Duşmanul ieşise la atac, gândind că, fiind ploaie, ai noştri se
teşesc, că au de-a face cu ruşii. Au fost însă distruşi de focul de baraj al
artileriei noastre şi de mitraliere. Ai noştri n-au ieşit din tranşee. Se spune
că sunt mormane de cadavre. De la noi nu sunt decât şapte răniţi uşor.
Ora 16.00. Nu sunt un pesimist de felul meu, dar, aşa cum se
prezintă situaţia astăzi, mă face să fiu pesimist. Nu doară că s-ar fi
întâmplat în acest răstimp un eveniment de mare importanţă. Nu. Şi nici nu cred
că s-ar întâmpla, bineînţeles, atât cât vom fi în stare să suportăm greutăţile
acestui război de uzurpare.
Dacă aliaţii noştri ruşi ar fi luptat cu bună-credinţă, poate că
nu am fi aici unde ne găseam şi astă toamnă, poate că am fi fost cel puţin la
Bucureşti. Dar ei nu numai că nu au voit să lupte, dar au căutat să ne dea şi
legaţi duşmanului nostru. Cu asemenea tovarăşi, bineînţeles, să nu te
întovărăşeşti nici la pagubă, nici la câştig.
Astăzi, poate că ne-am găsi într-o situaţie şi mai proastă, dacă
fraţii noştri, aliaţii francezi, englezi şi italieni, în plus şi americani, nu
ne-ar încuraja, nu doar cu vorba, ci şi cu fapta, trimiţându-ne la timp cele
necesare. Că noi vom sta multă vreme aşa, numai în defensivă, nici nu mai
încape îndoială. Nu putem noi să ne mişcăm, o mână de oameni, în faţa unui mare
colos. Şi cu cât aliaţii noştri vor începe o vie ofensivă pe toate fronturile,
cu atât şi noi, fiind mai la larg, vom putea să ne mişcăm, dând, poate,
lovitura de graţie duşmanului, care ne ţine ţara încătuşată de mai bine de opt
luni.
Până atunci, însă, nu putem decât să ne apărăm, pe cât putem, ceea
ce mai avem. Deocamdată asta e părerea mea în prezent. Dacă poate vor surveni
alte împrejurări mai favorabile, atunci şi părerile se vor schimba.
6 august 1917, ora 21.00
Astăzi a fost una din zilele cele mai fericite pentru noi. „Schimbarea
la faţă” a schimbat situaţia. Artileria n-a prea fost activă. S-ar fi
părut că ziua ar fi fost relativ calmă. Infanteria, însă, a fost foarte activă.
A avut de luptat cu un inamic îndoit.
În sectorul Mărăşeşti (Div. 9 şi 5), Infanteria, Regimentul 51 şi
9 Vânători a avut să ţină piept la două divizii inamice.
Pe la ora 13.00, trupele noastre luptau în retragere. Dându-se,
însă, un contraatac viguros, duşmanul s-a retras cu mari pierderi, făcându-se
de către ai noştri, peste 300 de prizonieri.
În sectorul Diviziei a X-a, luptele au fost şi mai înverşunate.
Regimentele 38, 39 şi 33 s-au luptat cu bărbăţie. Inamicul a părăsit tranşeele.
S-au făcut prizonieri patru ofiţeri, 6 cadeţi şi peste 300 oameni trupă.
Aceasta până la ora 15.00.
Se zice că s-ar fi făcut peste 800 prizonieri, în plus, 4
mitraliere, puşti şi diferite materiale.
D-l comandant al Diviziei a X-a, g-ral Cihoschi, a dat în această
privinţă Ordinul de zi nr. 76.
Secţia noastră, împreună cu a 9-a şi a 15-a, menţin podul întins
peste Siret, între Pădureni şi Nicoreşti, un pod. Acest pod e venit să
înlesnească trecerea în muniţii şi alimente.
7 august, ora 13.00
La ora când scriu, afară de câteva detunături trase ici, colo, pe
ambele sectoare, nimic de semnalat. Infan-teria, însă, poate că şi astăzi îşi
va înscrie o faptă meritorie la activul ei. Să aşteptăm.
8 august 1917
În această noapte de 7-8 august, s-a dat un atac destul de
viguros. Trupele duşmane au atacat cu violenţă. Au fost însă respinse cu
pierderi. S-au făcut şi prizonieri. Sunt informat că Regimentul 39 Infanterie
ar fi făcut prizonieri, ceva pozitiv nu ştiu.
Ora 10-12. Aeroplane duşmane virează deasupra noastră.
Tunurile antiaeriene trag în ele. Se începe un bombardament viu din partea
duşmanului. A încadrat, în dreapta Siretului, şoseaua spre Mărăşeşti. Bate fără
folos. Iarăşi foc în Mărăşeşti. Până la ora 13.00, focul de artilerie din
partea duşmanului n-a încetat. Ai noştri nici măcar nu au răspuns. Nu au de ce.
9 august 1917
Azi noapte a fost un formidabil atac dat de duşman. Acest atac a
fost preparat de cu ziuă. A fost aşa de violent, încât nu se auzea decât o
detunătură care a durat o oră şi jumătate. Duşmanul a băgat în foc alte două
divizii (turci şi bulgari).
Prin focul de baraj al artileriei noastre, au fost complet
nimiciţi, restul, seceraţi de mitralierele alor noştri. Nu s-a mai pomenit un
atac mai viguros ca în astă noapte.
Acest atac s-a reînnoit la ora 2.00 şi a durat până la 3.30. Sunt
informat că s-au făcut şi prizonieri. Din ai noştri, nu sunt decât 7-8 morţi şi
vreo 300 răniţi.
Azi, toată ziua a fost ici-colo, tragere de artilerie. Pe la ora
19.00 s-a doborât un aeroplan duşman.
Suntem bivuacaţi încă de la 4 august la vest de Nicoreşti.
10 august 1917
Şi în noaptea asta a fost un atac. Nu ştiu precis din partea
cui a început. Aştept. A fost la ora 14.00 un amplu duel de artilerie. Inamicul
n-a mai îndrăznit să iasă din tranşee.
11 august 1917
Pe aici nu se poate trece.
Dacă au văzut nemţii că nu se poate trece, au căutat alte puncte
mai slabe. Asta a fost, cred eu, cauza bombardamentului din noaptea asta,
spre Focşani-Nămoloasa. Dar, ca şi aici, cred că şi acolo, s-au lovit de
prezenţa trupelor ruso-române.
Sunt informat precis, că din aeroplanul doborât la 9.00 seara, au
fost prinşi atât observatorul, cât şi pilotul, ambii ofiţeri. Îndată ce au
aterizat, au dat foc motorului arzând întreaga lemnărie. S-a constatat că
aeroplanul putea fi pus în funcţiune, şi că piesele avariate puteau fi imediat
înlocuite, însă înainte de a săvârşi acest fapt, căci au încercat. Au fost
înconjuraţi şi siliţi să se predea. S-au capturat şi două mitraliere.
De pe front, din linia I-a, vin multe ştiri, care de care mai
fantastice. Nu pot da crezare decât următoarei de care sunt convins şi eu: că
suntem în stare să ţinem piept duşmanului.
ora 17.00.Cea mai adâncă impresie mi-a produs-o faptul că,
inamicul lungindu-şi ţinta, şrapnelele şi obuzele sale au căzut la 100 şi 200 m
de trenul regimentar al acestei secţii. În acest moment, eu eram la jumătatea
drumului de la bivuac la pod. Obuzele treceau şuierând pe deasupra capului. Au
tras 7-8 lovituri, dar n-a cauzat nimic. Oamenii ce erau la bivuac, toţi au
fugit. Asta înseamnă frica. D-l locot. Argeşanu, cu care am venit, le-a făcut
aspre observaţii.
Şi mai nostim a fost faptul următor: d-l maior Iliescu, om foarte
fricos, venind din deal din sat, în bivuac pentru a se pregăti de plecare la
Statul Major al Batalionului, s-a întâmplat ca tocmai în aceste momente şi
nemţii să-şi lungească tragerea. Bineînţeles, a fost numai o deviaţie a liniei
lor de ochire, obiectivul fiind un pod pus peste Siret, în care au tras şi trag
mereu. Cum spun, se întâmplase ca d-l maior Iliescu să se găsească aici în
tabără. Mai întâi, a început a tremura, în grabă a plecat, se întâlnea cu alţi
domni ofiţeri, şi, din pripă şi clănţănindu-i dinţii, dădea câteva răspunsuri.
Ce va să zică şi frica de moarte, mulţi sunt în stare să se
mutileze singuri, numai pentru a nu intra în front. Asta înseamnă curată
dezertare de la datoria omului că-ruia, dacă e dat să moară, moare, oricât de
pază şi-ar pune.
12 august 1917
S-a întâmplat ceea ce spuneam ieri, la cei ce se mutilează
singuri.
Cinci soldaţi din Divizia a IX-a, singuri s-au mutilat. Ca să se
de-a exemplu, s-a poruncit să fie împuşcaţi. Nu ştiu cine este vinovatul în
aceste pierderi. Şefii, că n-au fost, poate, în stare să le ridice îndeajuns
moralul, sau ei că vor fi nişte trădători, nişte imbecili. Se poate întâmpla să
fie şi una şi alta.
Pe front se aud focuri de armă şi mitraliere. Un atac, după cum
îmi pare. Nu pot preciza, nu sunt în prima linie de bătaie.
Bombardament reciproc de tunuri pe tot frontul de la Mărăşeşti la
Panciu-Ţifeşti. Pe la 16-17 s-a bombardat un drum. Nu a fost nici o victimă.
13 august 1917
Duşmanul gândise că ne sperie. Aruncă mereu proiectile de tot
felul: obuze şi şrapnele, mai ales începând de la ora 13.00. Gândise, cu acest
mijloc vor putea intimida pe români? Nu. Din contră, îi îndârjise şi mai rău.
Azi a venit pe aici un soldat de la Batalionul 15 Pri rănit de o schijă de
obuz, care ne-a povestit, între altele, că 6 evrei din Divizia 15-a au dezertat
la inamic, şi de aceea, ieri şi azi bat şoselele şi satele unde
sunt coloanele şi trenurile regimentare.
Iacă cine sunt evreii. Mă mir cum această ţară primitoare mai
rabdă prezenţa lor. Aceşti mizerabili nu se gândesc şi nici nu s-au gândit
măcar la ospitalitatea dată.
În tot timpul, eu cred că nu s-au gândit decât la trădarea cauzei
noastre. Se mai spune că, cu aceşti spurcaţi, populaţia din teritoriul ocupat o
duce foarte prost. Ei sunt stăpâni? Până când vor fi, nu se ştie.
14 august – nimic nou
15-16 august 1917
Am fost în delegaţie la Iaşi. A fost un teribil duel de artilerie,
după cum mi s-a spus, a fost atacat sectorul rusesc de la nord (Panciu). Venind
trupele române în ajutor, au fost daţi înapoi. Pe acest front, luptă numai
bulgarii.
17 august 1917
Slab bombardament de artilerie. A fost mai intens dimineaţa de la
ora 5.00 până la oara 5.30.
18 august 1917
A venit curierul de la Divizie. Spune că au fost capturaţi 8
prizonieri bulgari, la 4 le-a dat drumul. Aceştia din urmă, au mai venit cu
150. Mi-a mai comunicat că o schijă de obuz care a plesnit pe un deal, a venit
la 3-4 paşi apropiere de d-l maior Iliescu, comandantul Batalionului 10 Pri.
E ora 8.00 când scriu. Cine
ştie ce vom mai avea azi.
19 august 1917
Azi noapte, pe la ora 2-3, a început un teribil bombardament de
artilerie, care a durat până azi la ora 10,30. Mai intens însă în partea de
nord, spre satul Mănăstioara.
Cu două zile înainte, filogermanul dr. Raniţescu, căpitan în
rezervă şi doctor în armata României, ne aduce vestea că românii au fost
respinşi în sectorul Panciu, cu 4 km. Azi, însă, serg. Pârvu Petre, care venea
de pe front de la postul de comandă al Batalionului 9 Pri, ne comunică că, din
contră, românii ocupă cota 324 şi 356, iar nemţii, cota 323. Asta înseamnă că
nu numai că n-am regresat, dar am progresat cu câţiva km. Iată nişte ofiţeri
care d-au ştiri cu totul alarmante. E drept că ne descurajase cu totul modul
său de a expune situaţia, pare că este nu român, ci german get-beget. Foarte
trist din partea unor atari ofiţeri.
Luptele de la Mărăşeşti şi vecinătate vor ocupa pagini glorioase
în istoria războaielor din istoria românilor. Faptele vitejilor noştri soldaţi
au uimit nu numai pe aliaţii noştri, ci şi pe vrăjmaş. Fiecare stat îşi are
eroii săi. Şi a scrie cineva impresiile după fiecare luptă, înseamnă a umple
mii de pagini, lăudând virtutea, curajul, abnegaţia, eroismul soldatului român.
Îmbărbătat de comandanţi destoinici şi iubitori de ţară, soldatul nostru e în
stare să răstoarne şi pământul, dacă ar putea. Şi drept să spun, în aceste
lupte, nu ştii cui să aduci laude: cărei unităţi, sau corp, sau cărui
comandant? Toţi au fost la înălţime, toţi au fost nişte eroi, iar cei care au
murit, au murit de o moarte curat vitejească. Parcă îmi vin lacrimi în ochi,
parcă sufletul e aproape să iasă când citesc în cutare sau cutare gazetă fapte
eroice ale soldaţilor şi comandan-ţilor lor.
Dacă şi aliaţii noştri ruşi s-ar fi purtat la fel ca românii, cu
siguranţă ca n-am fi unde suntem astăzi. Ei, din contră, au trăit ca nişte
trântori, nici măcar nu s-au purtat cavalereşte cu populaţia civilă. Nu. Căci,
din con-versaţia avută cu un bătrân şi o femeie, refugiaţi din Mărăşeşti, nu
numai că au maltratat în tot felul populaţia, batjocorind-o, dar i-au şi furat
puţinul ei avut, le-au pus casele pe foc – cum s-a întâmplat la Ciuslea, azi
ocupat de nemţi. Le-au luat ultima bucăţică de la gură. În fine, le-a luat şi
speranţa că mai există român. Se spunea bietei populaţii civile, că românii
sunt toţi prăpădiţi „prale, prale romanschi” cum zic ei.
Şi iată că românii le-au salvat cinstea. A fost o jale pe biata
populaţie din apropierea frontului. Pe de o parte, ca buni români, frică de
nemţi, iar pe de altă parte, jaful ruşilor i-a adus la disperare. Nu mai au
nimic. Mor de foame. Iaca unde ai ajuns, scumpa mea patrie.
20 august 1917
Azi-noapte a fost un groaznic atac de infanterie în sectorul
Diviziilor X şi IX. Nemţii credeau că au de lucru tot cu ruşii. Asaltul s-a dat
din partea duşmanului. Ai noştri nu au ieşit de pe poziţii. Veneau grămadă,
veneau valuri, valuri, însă s-au lovit de pieptul de oţel al soldatului român.
Artileria îi bătea în spate, iar infanteria, cu mitraliere, în faţă. Puţini au
scăpat cu zile.
Aseară a fost, poate, cel mai crâncen atac duşman. Li s-au ocupat
şi tranşeele. Aici s-au găsit sticle cu diferite băuturi: coniac, rom etc.,
maşini de ţigări, maşini de spart nuci etc. La ora când scriu (12), artileria
duşmană bate mereu.
În gara Pădureţi s-au tras 5-6 obuze grele, fără efect.
Aeroplanele ne vizitează mereu.
21 august 1917
Începând de astă noapte şi până la 8 din zi, atac de infanterie
din ambele părţi. Pe la ora 18.00, din cauza vântului, sau cine ştie ce cauze,
un balon de observaţie e capturat, dar a scăpat. Nu ştiu dacă observatorul
era în el. S-a înălţat în nori, la peste 3000 m. S-a tras cu mitraliera, puşti,
tunuri. A luat drumul spre Nicoreşti-Tecuci.
22 august 1917
Pe front, nici o mişcare. Ici-colo, câte un bubuit de tun.
23 august 1917
Un mare atac s-a dat la nord. Trupele noastre au cuprins Măgura
Muncelului. Luptele sunt încă în curs.
Nu ştiu cum să mai zic, mă doare sufletul când numai mă gândesc că
poate de aceea vom fii daţi înapoi, din cauza aliaţilor noştri ruşi. ai
noştri nu luptă numai bine, dar şi eroic.
24 august 1917
După cum însuşi comunicatul anunţa, s-a pus de către ai noştri
stăpânire pe satul Muncelul.
25 august 1917
De dimineaţă, s-a ivit o escadrilă de 12 aeroplane duşmane.
Mergeau în linie de tragere. Tunurile antiaeriene împroşcau în toate părţile.
Au bombardat gara Adjud, aprinzând un vagon de muniţii ruseşti.
31 august 1917
În răstimpul de la 26 la 31, nu am avut nimic de înregistrat. La
26 seara din ordinul d-lui maior Iliescu, am plecat la Unceşti, spre a lua
nişte geamuri. La Unceşti sunt cunoscut, ca şi cum aş fi la mine în comună.
Locuitorii satului au o mare admiraţie şi stimă pentru d-l maior şi pentru
mine.
Imediat ce m-au văzut, m-au şi înconjurat, punându-mi diferite
întrebări relativ la sănătatea noastră.
O mare mâhnire mi-a adus zvonul intrării în război a Suediei
alături de Puterile Centrale. Asta ar însemna o înfrângere, deocamdată, a
aliaţilor. Iarăşi durere mi-a produs înaintarea germanilor în Rusia,
cuprinderea Rigii.
Pe de altă parte, m-am consolat cu ideea că poate asta le va fi de
învăţătură ruşilor, care cred lucru de glumă, războiul şi, totodată, să vadă şi
ei suferinţele noastre.
3 septembrie 1917
Şi ieri noapte şi azi-noapte, trageri intense de artilerie.
Patrule inamice vor să atace. Duşmanul, refăcându-şi forţele, vrea să atace. A
fost însă respins.
În sectorul de la Mărăşeşti, bombardamentul artileriei a fost mai
violent ca în celelalte sectoare.
14 septembrie 1917
Tot pe malul Siretului, în dreptul Mărăşeştilor, în răstimpul de
la 3 şi până azi, nimic de înregistrat. La 5 septembrie seara, am plecat la
Unceşti unde am ajuns în ziua de 6 dimineaţa. Am stat până la 11 sept., seara,
când am plecat înapoi. În acest interval, am fost şi pe la Iaşi. Aici, nimic.
La 12 septembrie vine d-l maior Iliescu aici. Eram culcat, fiind obosit şi
bolnav. M-am sculat, şi cu domnia sa în automobil, am plecat la
Nicoreşti-Fântânele, la nişte prieteni. Am fost invitat şi eu. Ni s-a servit
must, struguri, nuci şi cafea. Am citit gazeta „Bucureştii”. Aici
am văzut, după spusele lor, că ai noştri trăiesc bine, că nu sunt apăsaţi şi că
primesc ajutoarele regulat.
Fi-va, oare, aşa?
D-l maior Iliescu e dintre cei mai citiţi militari, e un
enciclopedist în felul de a trata orice materie. A făcut câteva observaţii la
cele spuse de cucoane, căci au fost mai multe cucoane. Poate că le-a convins
întrucâtva.
Ne-am întors la ora 5.00 seara, iar d-l maior a plecat la
Trotuşan, unde îşi are reşedinţa.
La 13 sept., am fost la batalion cu tot ce am adus de la Unceşti.
Până în prezent, a fost o linişte absolută pe întreg frontul. Ici-colo, se
auzea câte un bubuit al tunu-rilor. Azi încă cu începere de astă noapte, au
început bombardamentele artileriei grele din partea noastră. Când va veni
pacea?
Încă de la plecarea de la Unceşti, simţeam un fel de oboseală. Am
venit. Acum sunt bolnav. De umblu, o fac să nu stau. Trupul mi-a slăbit, am
ameţeli, n-am poftă de mâncare. Nu mâncam decât ceai, lapte fără pâine. Sunt
bolnav de icter (gălbenare). Când voi fi sănătos, nu ştiu!
21 septembrie 1917
Dragii mei,
N-am ce să vă mai scriu, şi dacă câteodată voiesc să-mi descarc
conştiinţa şi dorinţa de a scrie, aici scriu, în acest carnet, prietenul meu,
fratele meu. De la 14 n-am mai avut gust de nimic, sunt bolnav. După cum am
spus atunci, sunt bolnav de icter – de boala de ficat – gălbena-rea, şi nu ştiu
când mă voi face bine. De altfel, nici nu am avut nimic important de aşternut
în acest carnet, afară de mici încăierări de patrule, slabe bombardamente de
artilerie, nimic nou nu a fost de semnalat pe întreg frontul.
Voiesc să scriu ceva mai mult, mă enervează în afară exerciţiile
cu grenadele. Am ajuns în cea mai deplorabilă stare, în ceea ce priveşte nervii
mei. Am ajuns ca pentru fiecare lucru mic să mă supăr.
Închid ochii, deschid ochii minţii, ai sufletului meu. Vă văd, vă
văd pe toţi amărâţi, plângând, poate flămânzi, poate goi, da, iacă-vă
dezbrăcaţi, desculţi şi în mână cu câte o bucăţică mică de mămăligă sau pâine.
Din mult aţi ajuns la puţin, şi poate la nimic, dar răbdaţi, ceasul răzbunării
popoarelor ce suferă, s-a apropiat.
Te văd pe tine, înger al suferinţei, te văd pe tine, scumpă
martiră, te văd dând curaj la toţi din jurul tău. Te văd slabă, te văd bolnavă.
Vă văd şi pe voi, copii: Aurelia, mai veselă, mai comunicativă, Maria, tristă
şi tăcută, scurtă la vorbă, iar pe Florica o văd făcând de toate, cu degetul în
gură, fără să se supere. Vă văd pe toţi în diferite lumini, prieteni şi rude,
părinţi şi fraţi.
Această zi e ceva sfânt pentru mine. Am avut feri-cirea să vă văd
pe toţi, să vă vorbesc la toţi. Când m-am deşteptat din această scumpă
letargie, parcă nu mai eram în căruţa cu coviltir în care mă amărăsc zi şi
noapte, când mă odihnesc sau când scriu, pare că eram în mari palate.
Am scris acestea vouă în urmă ca să se ţină minte.
26 septembrie 1917
Sunt bolnav. Aşa de rău am slăbit, încât picioarele îmi tremură,
corpul mi se clatină, urechile îmi vâjâie şi sunt momente în care n-aud. N-am,
de 20 de zile, nici o poftă de mâncare. Şi dacă mănânc câte ceva, o fac cu mare
silă şi scârbă, mai mult spre a nu muri de foame. N-am ştiut până acum ce va să
zică boala. Acum iacă-mă bolnav, mai bolnav decât alţii. Aş sta într-un fel de
toropeală, nu m-aş scula deloc, să am o cameră unde să mă odihnesc. Afară nu te
poţi aşeza la un loc.
Aeroplanele inamice trec. Tunurile noastre antiae-riene încep să
le împroaşte, focoasele, după ce şi-au ajuns sau nu ţinta, cad la pământ şi
de... nu prinde bine celui pe care îl loveşte. Aşa că, în continuare, trebuie
să fim prevăzători. Ah, Doamne! Când să mă mai văd la casa mea, când să mă mai
pot lăfăi între ai mei?
S-a împlinit anul şi noi tot nimic nu am făcut. Cât va mai dura
oare acest război, care a însângerat întreaga omenire?
Fiarele de pradă, oare nu sunt sătule de sânge? Ce voiesc? Pentru
ce ne-am ridicat oare noi? Ni se va împlini visul? A cui va fi răspunderea în
caz de contrariu, că noi îndeajuns ne-am sacrificat. Cât timp vom mai suferi
lanţu-rile robiei, cei rămaşi la vatră, soţii şi copii, părinţi şi fraţi? Când
Pax vobis?
29 septembrie 1917
Astă-noapte nu am avut o clipă de odihnă. Am petrecut o noapte
albă în vestita mea căruţă cu coviltir. Sufăr, pe lângă boala de icter, şi de
rinichi, şi de nevralgie. Partea dreaptă a feţei, cu gură cu tot, m-a durut
îngrozitor, mijlocul cu testiculele, de asemenea.
Tunurile duşmane bubuie într-una aruncând bombe la Ionăşeşti.
Mitralierele de pe front dau tactul. Toate astea mă enervau şi mai mult. Aseară
am primit o scrisoare de la d-ul maior Iliescu, comandantul batalionului, prin
care-mi face cunoscut că regretă că sunt bolnav şi că nu mă poate vedea. Tot în
acelaşi timp, primesc o altă scrisoare de la d-ul căpitan dr. Ranilescu,
împreună cu doctorii şi instruc-ţiuni de modul cum să mă întreţin.
Iacă un comandant de batalion, care ştie să se impună, nu numai
prin asprime, ci şi prin modul de purtare faţă de subalterni. Oameni de felul
acesta ne trebuiesc pentru o Românie nouă. Nu mai pot avea loc printre noi
aceia care nu au ştiut altceva decât să ne speculeze sufletul naiv. Ce fericire
ar fi pe scumpa noastră patrie, dacă s-ar mai găsi oameni de talia d-lui maior,
care, fără să facă gălăgie în juru-i, face pentru că trebuie să se facă, iar nu
pentru a aştepta o recompensă, după cum fac mulţi. Nu i-am căutat pe aceşti
oameni, s-ar găsi ei, dacă cei din fruntea statului s-ar osteni să caute în
obscuritatea în care trăiesc, punându-i apoi la încercare şi răsplătindu-i după
merit. După război însă, îi vom găsi noi şi îi vom lua în mijlocul nostru. Îi
vom apăra, căci ei nu ştiu a se apăra. Vom face zid de oţel în juru-le, îl vom
asculta.
5 octombrie 1917
Sunt tot bolnav, dar nu cum am fost. Azi a venit doctorul, un
locotenent, nu ştiu cum se numeşte. M-a examinat. A voit să mă evacueze într-un
spital. Am refu-zat. Am oroare de spitale. De altfel, sunt mai bine, numai că
sunt slab. A început sa-mi revină şi pofta de mâncare. Mi s-a îngăduit să
mănânc brânză, ouă, supă de pasăre, carne însă nu, cartofi, lapte cu orez,
pâine foarte puţină. Mi s-a făgăduit să mi se dea şi un concediu când va veni
d-l maior. Acest concediu mi-ar face mult bine. Aş sta liniştit, retras câtva
timp. Nervii mi s-ar mai potoli. Ah, Doamne, ce bine e să fi la casa ta! Acasă
aveam totul la îndemână, aici nici pe sfert. Să ceri, n-ai cui să ceri şi, de
asemenea, ce să ceri. Toţi suferim, căci suntem în timpul suferinţelor. De
bine, de rău, poate tot se mai găseşte câte ceva, dar nu se ştie ce va aduce
ziua de mâine. Ah, cât de bună ar fi o pace cât mai repede şi favorabilă nouă.
După cum se vede din ziare şi după cum constată toţi, chiar şi cei mai
filogermani, nu mai au speranţa într-o victorie a Puterilor Centrale. Germanii,
cu toate că ocupă o parte importantă din teritoriul ţărilor în război, totuşi
sunt slabi din alte puncte de vedere: foamea îi va doborî, conştiinţa îi va
omorî. Sunt în război cu întreaga lume. Ori ce se face cu industria şi comerţul
lor? Şi de aceea, sunt tare încredinţat că în puţină vreme avem să vedem şi să
auzim de eşuarea planurilor de război ale Germaniei. Nu e vorba nici de
Austria, nici de Bulgaria, nici de Turcia, ele sunt a cincea roată de la car.
10 octombrie 1917
Mulţumesc lui Dumnezeu, azi sunt bine, cu toate că sunt slab. Tot
azi am scris d-lui maior pentru şase zile permisie. Cred că are să-mi dea.
Această permisie mi-ar face mult bine. M-aş mai recrea, m-aş duce să mi se facă
analiza urinei, m-aş duce să consult un specialist în ceea ce priveşte
reumatismul, căci văd că mi s-au umflat genunchii şi mă dor încheieturile a
mâini. În special, însă, m-aş recrea, nervii s-ar mai domoli, prea au stat
încordaţi în tot timpul acestui război.
Jos, bubuitul tunurilor, tosnetul armelor, clămpă-nitul
mitralierelor, sus, vâjâitul aeroplanelor, mă fac să fiu din cale-afară de
nervos. Nu ştiu dacă pot să dorm 4-5 ore pe noapte. Sunt nopţi în care nu pot
dormi deloc. Mai ales noaptea de 8-9 octombrie a fost o noapte albă. N-am
închis ochii măcar un minut, am avut şi teribile dureri de gură.
De altfel, zilele acestea n-a fost nimic important, afară de mici
încăierări de patrule şi slab duel de artilerie, nimic nu s-a semnalat pe
frontul de la Mărăşeşti. De altfel, printre soldaţi circulă zvonul de pace,
zvon care se transmite tot de la duşmanii noştri, care, după cât îmi pare,
slăbesc pe zi ce trece.
Intrarea în iarnă înseamnă pentru ei un adevărat dezastru, pe cât
pentru noi, victoria finală, căci, odată cu sosirea primăverii, ne vor sosi
noile forţe americane, împreună cu toate maşinăriile lor de război. Nu zic că
vor veni pe frontul nostru, dar e destul că vin pe alte fronturi.
De asemenea, armata rusească poate să se reorganizeze şi, astfel
refăcută, să intre în luptă. Armata japoneză e gata pentru orice eventualitate.
Aşa că, cu toate că nemţii trâmbiţează victorii noi la Riga, dacă
s-ar comenta în mod serios toate aceste preparative, adăugindu-se demoralizarea
trupelor duşma-ne, cum, bunăoară, revolta din marina germană şi austriacă,
dezertarea etc., s-ar vedea clar deznodământul, bineînţeles de cei care pun mai
presus interesul patriei decât al lor propriu.
Văd că ora nefastă pentru duşmanii noştri se apropie încet, dar
sigur, căci orice manoperă ar mai întrebuinţa, oricât de dibaci ar fi în
uneltiri, victoria ar fi de partea noastră, a acelora care au intrat în război
pentru a întrona iarăşi dreptatea şi dreptul la o viaţă liberă şi independentă
a popoarelor, pentru a întrona cinstea şi dezrobirea economică a acestor
popoare, şi pentru a sfărâma o dată pentru totdeauna militarismul prusac, care
ne-a ţinut în sclavie întotdeauna, mai ales pe noi, aceste popoare mici. Pentru
aceste considerente şi poate pentru multe altele, astăzi, întreaga lume
civilizată a declarat război barbarilor care nu visează decât teritorii ocupate
prin crime, avuţii prin speculaţiune, barbarilor care poartă numele de teutoni
şi cu pretenţii de cultură şi civilizaţie. Ferice de acei care, în urma acestui
război vor mai supravieţui, ferice de copiii noştri, care vor apuca timpuri
bune, vor începe o adevărată epocă de aur. Căci atunci, liberi şi independenţi,
nefiind sclavii economici ai nici unui stat, se vor dezvolta în voie.
12 octombrie 1917
Sunt bine. Îmi place mâncarea. Mi-a sosit de la batalion şi
biletul de voie pentru 4 zile. Aştept numai să vină din permisie d-l locotenent
Argeşanu şi voi pleca şi eu. D-l maior Iliescu, printr-o scrisoare, mă
sfătuieşte ca să-mi analizez urina, şi în cazul că se va găsi ceva, să-mi cer
un serviciu mai uşor. Da. Văd bine, e un om prea bun, care se interesează, ca
şef, de soarta subalternilor. Pentru aceasta, merită stima şi devotamentul
tuturor. Dar mie, căruia, de la început nu i-a plăcut sedentarismul, nu-mi
convine să-mi părăsesc batalionul pe motivul că sunt bolnav. Câţi, poate nu
sunt mai suferinzi ca mine? Aş muri de urât în cazul când m-ar lua de aici şi
m-ar da la partea sedentară.
Aici e mai bine. Aici e totul, de-aici depinde ches-tiunea de
vitalitate a acestei ţări. De ce să plec? Dacă eu şi alţii ca mine ar pleca,
atunci în cine s-ar mai rezema ţara aceasta amărâtă? Numai aceia care n-o
iubesc, numai aceia caută din răsputeri să se codească de la treburile ei.
Bunii români, adevăraţii români, pun mai presus interesele ţării decât ale lor
personale. Or, pentru ce am intrat în acest război de distrugere? N-am intrat
pentru înfăptuirea idealului nostru naţional? Unirea românilor sub un singur
sceptru? N-am intrat pentru dezrobirea noastră economică şi culturală de sub
sclavia germană? Pentru ce, dar, să mă mai codesc şi eu, când sunt destui care
caută să se sustragă de la datoria sfântă de a-şi apăra patria? Ţara acum are
nevoie de braţul şi înţelepciunea fiilor ei. Pentru ce s-o părăsim în aceste
momente critice, sustrăgându-ne siste-matic de la datorie? Numai acela este
adevărat român care îşi face datoria până la capăt. Numai acela merită să
poarte numele de fiu al ţării sale, care luptă fără interes şi fără să facă
zgomot în juru-i, pentru apărarea intereselor şi integrităţii ţării sale.
Să lăsăm să ni se vădească meritele, iar nu să le trâmbiţăm noi,
căci atunci cu drept cuvânt ni se poate imputa că interesul ne face să lucrăm,
iar nicidecum iubirea faţă de ţară.
14 octombrie 1917
În sfârşit, azi de dimineaţă a venit d-ul locotenent Argeşanu din
permisie. Plec şi eu. Unde? Nici eu nu ştiu. O lună de zile de zăcere m-a
plictisit, m-a enervat. Plec mai ales fiindcă mă enervează şi mai mult starea
în care ne găsim. Plec, iar în aceste 8 zile, pentru cât plec, voi fi fericit,
căci nu mai aud bubuitul tunurilor, clămpănitul mitralierelor, ropotul armelor,
vâjâitul aeroplanelor. Poate că starea mea se va mai îmbunătăţi. De altfel, nu
mai sunt bolnav. Simt însă slăbiciune. Şi poate că, astfel întremat, îmi voi
continua din nou activitatea mea. Sunt bucuros tare. Mă duc la Iaşi. Ochii mei
vor observa o altă lume, urechile vor auzi alte vorbe. Voi simţi altfel. Însă
totuşi, nu sunt fericit. Sunt departe de ai mei. Lângă ei aş simţi adevărata
mulţumire şi fericire. Când însă?
10 noiembrie 1917
Este aproape o lună de când n-am mai însemnat nimic în acest scump
tovarăş. Nici acum n-aş avea nimic de aşternut pe aceste file, dar, singur,
amărât în suflet, mă gândesc mereu acolo departe, unde mi-am lăsat ce aveam mai
scump pradă duşmanului.
Şi mă gândesc mereu, şi mereu oftez după timpu-rile de odinioară,
când casa mi-era casă, masa, masă, iar eu, ca un mareşal, îmi îndreptam
privirea către toate lucrurile gospodăriei mele, agonisită cu multă trudă şi
răbdare. Unde sunt acele timpuri, când le vom avea iarăşi?
S-a împlinit anul, poate se va împlini şi altul de când părinţii,
fraţii, nevesta, copii stau sub jugul de oţel al duşmanului nostru, iar noi,
fără nici o putere deocamdată, răbdăm. Răbdăm, pentru că aliaţii noştri, ruşii,
întotdeauna şi-au bătut joc de noi, cu riscul chiar că şi ei sunt într-o stare
mai dificilă ca a noastră.
Acum sunt în revoluţie, ba încă ce revoluţie, poate mai sângeroasă
decât la detronarea ţarului. Maximaliştii au pus mâna pe putere. Ei vor pacea.
Alţii însă nu o voiesc. Aşa că, noi, rămaşi singuri pe un front atât de lung,
putea-vom rezista? Da, mai e o speranţă. Japonezii în spatele ruşilor şi în
ajutorul nostru. Americanii în alianţa japone-zilor, ne vor trimite de toate,
poate şi oameni. Prin urmare, stăm bine relativ. Pacea însă, o pace favorabilă,
nu va întârzia, după credinţa mea.
Astă-noapte am visat ceva: „Se făcea că parcă eram tot pe aceste
locuri. Plecasem la plimbare cu un camarad. Din depărtare se auzeau bubuituri
de tun şi pocnete de armă. Ne întoarcem înapoi. În satul unde aveam cantonată
secţia, pătrunseseră inamicii. Caut în camera mea, nu găsesc nici un fel de
bagaj. Secţia plecase, iar omul meu îmi luase şi bagajul. Îmi lăsase însă
albituri. Deodată văd că d-ul locotenent Argeşanu, comandantul secţiei, se
iveşte. Începe să spună că suntem prizonieri. Îl întreb: ne va da drumul acasă?
Întâi porunceşte să mă încing, pentru a nu preda şi lepăda şi armele. În acest
timp, se făcea că erau în sat nişte case mari. Înăuntru, bolnavi şi alţi oameni
care scoteau capul pe fereastră. Santinelele duşmane au tras cu o armă
mitralieră de două ori. Eu nu puteam deloc să mă îmbrac şi să mă încing. În
timpul acesta de chin pentru îmbrăcare, văd un furgon plin cu fân şi cu alte
furaje, că mergea înainte, era de la ai noştri.
Nimeni nu l-a oprit, dar parcă am auzit pe cineva: degeaba o să-l
oprească la pod.” Şi m-am deşteptat. Ce va fi oare acest vis? Ce veste ne va
veni?
17 februarie 1918 – Nicoreşti. Coasta Lupii.
Trăim într-o vreme în care spiritele, pe măsură ce trece timpul,
se înfierbântă. Toţi se întreabă: avem pacea? În ce condiţii această pace? Cei
mai naivi doresc pace în orice fel. O pace necondiţionată. O pace de mântuială.
Cei care doresc cel puţin România ca înainte de război, doresc
pacea, însă cu condiţii. Cei mai pretenţioşi doresc, după atâtea zbuciumări, o
pace onorabilă, din care să nu ieşim ruşinaţi, şi nici aşa după cum am intrat.
Deşi visul nostru de veacuri nu ni l-am împlinit, cel puţim să ni se dea
dreptul să aspirăm. Oare duşmanii noştri nu ne cunosc? Nu cunosc, oare,
cerbicia românului? Să mai şovăiască nici nu încape îndoială. Toţi ştiu
destoinicia noastră, toţi ştiu cu câtă bravură şi cu cât eroism s-au luptat
ostaşii noştri, atât în perioada I-a a campaniei, cât şi în perioada a II-a, în
luptele de la Mărăşti, Oituz, Mărăşeşti, unde am oprit, puternica ofensivă a
duşmanu-lui. Ne cunosc, deci, şi aliaţii, şi duşmanii noştri. Ar fi, deci,
neomenos şi nedemn pentru poporul care ar pune stavilă aspiraţiilor noastre. În
istoria acestui crâncen război mondial, se va vedea cred însemnătatea
participării poporului român în acest război. Se va vedea dacă am avut sau nu
dreptate să luăm parte la el, cu una sau cu cealaltă parte dintre beligeranţi.
Vom fii clasaţi după merit, ocupând în scara popoarelor locul ce ni se cuvine.
De asemenea, se vor vedea şi motivele, pentru care în prezent suntem sau am
fost siliţi să încheiem o pace, înainte ca aliaţii noştri să fie zdrobiţi.
19 februarie 1918
Suntem ca într-un mormânt. Guvernul român n-a acceptat pacea. Ne
pregătim de retragere. La ora 11.30, plecăm din Coasta Lupii. Trebuie ca la ora
6 seara, să fim la Ghidigeni, spre a încărca materialul. Trecem prin Nicoreşti,
e ora 1.30. Suntem înştiinţaţi de către nişte ofiţeri, că s-ar fi reluat
tratativele. Trecem prin grele clipe. La ora 6.00 suntem în Ghidigeni, unde
dormim în mijlocul câmpului. Eu n-am dormit toată noaptea. E frig şi bate
vântul.
20 februarie 1918
Plecăm din Ghidigeni. Pe la 4.30 suntem în Zorleni. Primim ordin
să stăm pe loc. Tratativele s-au reluat.
22 februarie – Zorleni
În mare nelinişte ne găsim. Fostul guvern, în frunte cu Brătianu
şi Take Ionescu, voiesc războiul. Cum? În ce fel? Mă miră mult nevrednicia
acestor oameni. Referitor la cantonament: greu, în case murdare, de-abia mai
respirăm. Afară e frig. Trebuie să te supui sorţii. Ce va da Bunul Dumnezeu.
Prietenul Burcescu a găsit chiar un păduche. Şi pe mine mă mănâncă pielea
îngrozitor.
27 fefruarie 1918 – Zorleni
În sfârşit, iacă-ne în ajunul unei păci. Un comu-nicat oficial
relativ la condiţiile impuse, încă nu a apărut. Se zvoneşte că ar fi condiţii
umilitoare. Dar ce trebuia să facem? Continuarea războiului ar fi adus un
dezastru complet al ţării.
Înconjuraţi din toate părţile de vrăjmaşi, am fi fost întocmai ca
o insulă mică în mijlocul unei mări înfuriate.
Departe de aliaţii noştri, fără nici un ajutor, am fi fost expuşi,
chiar dacă nu am fi luptat în defensivă, să pierim de foame.
Că nu s-au gândit decât la interesele lor, s-a dovedit şi se va
dovedi şi oficial. Toţi au furat, toţi au speculat, de la cel mai mare, cel mai
sus pus, la cel mai mic, cel mai jos pus, fie direct, fie indirect. Nimeni nu
s-a gândit că făptuieşte o faptă infamantă în detrimentul ţării şi pe spinarea
sărmanului ostaş ce luptă în tranşee, incon-ştient de ceea ce şi cum se făcea.
Sărmană şi scumpă ţară, în ce jale ai ajuns! Nu te mai recunosc.
Înăuntru furată, în afară trădată de înşişi fiii tăi, ruşinată de cei ce ţi-au
supt sânul, deşteaptă-te!, Porunceşte fiilor tăi buni să facă dreptate, leapădă
de la tine pe fiii tăi vitregi, dezmoşteneşte-i. Destul şi-au ajuns scopul.
Iacă-te la ruină, nu însă la decădere. Îndeamnă-ţi fiii la muncă cinstită. Nu
cruţa pe nimeni, ai voinţă de fier, numai aşa vom putea trece peste corpul
trecutului, pentru a ne ajunge ţinta idealului nostru naţional la care de
veacuri am aspirat. Nu deznădăjdui, căci nimănui nu-i e dat a şti ce va aduce
ziua de mâine. Gândeşte şi aspiră, povăţu-ieşte-ţi fiii pentru a fi oricând
gata. Numai aşa vom învinge, fie pe calea armelor, fie pe orice altă cale.
În Zorleni, deşi nu suntem aranjaţi bine, prietenului meu Burcescu
îi place grozav. Motivele le poate pricepe oricine.
Suntem în casa unei gospodine de 25 de ani, bărbatul ei este
mobilizat. Şi, deşi ne alimentăm singuri, totuşi, anumite alimente nu le putem
găsi decât la... gospo-dina în chestie, la duduia Nataliţa. Şi cine altul decât
prietenul Burcescu, care a intrat în graţiile... cinstite ale duduii, procură
un atare aliment. Îi dau dreptate?! Eu, poate, prin diferite delegaţii, am avut
ocazia a mă hrăni în diferite feluri, el numai cu ciorba de la cazan.
1 martie 1918 – Zorleni
Venit-a şi prima zi a plugarului român. În timp normal, se
începeau arăturile de primăvară. Şi acum, acolo unde se mai găsesc braţe şi
vite de muncă. Pare-mi-se, nu sunt sigur însă, a început demobilizarea? Da,
bucurie că ne vedem vetrele, întristare că nu ne-am ajuns ţelul. O între-bare:
cum şi de unde vom fi demobilizaţi, în ce fel se va face această demobilizare?
Nimeni nu ştie, cei de la Marele Cartier cred că au luat măsuri din vreme.
O noutate de la batalion, noutate ce mă impresio-nează, avându-se
în vedere starea de mizerie în care ne găsim. D-l maior Iliescu, comandantul
batalionului 10 Pri, plin de energie, drept şi nepărtinitor ostaş al ţării, a
găsit pe elevul Adamescu cu mai multe lucruri de îmbrăcăminte şi alimente
dosite. I s-a făcut percheziţie. Şi bietul soldat suferă de frig şi foame.
Bine, zice dânsul: „Dacă sub con-trolul şi sub ochii mei se fac pungăşii,
dar... ce va fi?” Da, aşa e, stimate comandant, aşa e! Eşti, poate, dintre
unicii care vezi lucrurile aşa. Cei mulţi şi în măsură de a o face, crezi că te
vor interesa? Nu. Şi nu la cei de jos, la cei de sus trebuie dată lovitura,
după cum sunt informat că se dă.
Sunt şefi de depozite, ofiţeri de intendenţă etc., care au furat
cu zecile de mii de franci, unii chiar cu sutele. Te vor asculta pe dumneata,
omul sfintei dreptăţi, care în tot timpul ai ştiut să-ţi menajezi soldatul,
să-i impui respectul datoriei, care ai făcut morală celor răi, pentru a-i putea
îndrepta? Nu cred. Tot soldatul care te-a priceput, te-a apreciat, te-a stimat
ca pe un părinte bun, tot el te va înţelege. Să ne resemnăm, bunule om, şi să
nu deznădăj-duim. Va veni şi timpul acela, acum sau mai târziu, se va găsi şi
acel om cu voinţa de fier şi fără milă, cu al cărui scalpet să se taie partea
putredă, să se cureţe cangrena societăţii noastre. Să aşteptăm.
O convorbire între camarazi:
Cel mai în vârstă este Burcescu.
– Va să zică, suntem în ajunul demobilizării. În curând, la
vetrele noastre şi ne scăpăm şi de Moldova şi ea de noi.
Cel mai tânăr, Protopopescu:
– Ia lasă, barosane, c-ai trăit şi bine în acest război, ori nu-ţi
aduci aminte de la Bârzeşti, ştii, colo la coana Moaşa, n-ai mâncat porcul cu
voia ei, şi curcanul? Dar colo la Canton? Ha, ha, nu-ţi aduci aminte? Ce zici?
Burcescu:
Soldat Stiau Constantin:
– Da nu ştii, domnule sergent Burcescu, că atunci când în sat s-a
ivit boala, m-ai trimis pe mine din gardă să-ţi găsesc alt cantonament? Ţi-am
găsit la Cantonul de care aţi pomenit pe linia ferată. Ce mai fetişcană drăguţă
era acolo! Ba, încă i-am spus că eşti şi necăsătorit, funcţionar. Şi mă credeau
bieţii oameni.
Burcescu:
– Da, mă, aşa e! Şi aici am
dus-o bine. Nu ştii, mi-a tăiat un miel în
decembrie. Aveam toate la îndemână: pat curat, lapte în fiecare dimineaţă, dar
biata fată, ce galeş se uita la mine! Când am primit ordin să vin la unitate,
ne-am despărţit cu lacrimi în ochi. Biata fată răcise, era la pat când mi-am
luat adio. Ochii i se înrouraseră de lacrimi, obrăjorii i se îmbujoraseră. Dar
acestea au fost numai visuri de pribegie, eu gândesc tot acolo departe, acasă
la Roşiori. Ssst,... că ascultă gazda de la uşă. Şi pe urmă, iacă Bulbeş scrie
tot la carnet. Mai bine să tăcem toţi.
Aşa e, dar măcar aducându-ţi
aminte acasă, să nu-ţi scape vreo vorbă.
În Moldova a ieşit vorba că, decât să moară un oltean şi un
muntean, să moară un moldovean – zic mai ales, femeile.
Cu aceasta s-a încheiat convorbirea stimaţilor mei camarazi.
3 martie 1918 – Zorleni
Azi am primit ordinul Armatei I, de a pleca înapoi spre Păuneşti.
Şi ce bine îmi pare, chiar de am mai sta sub arme câtva timp. Aici, în Zorleni,
vai de noi: mizerie, boli, depravare. Niciodată, afară de când am fost bolnav,
n-am fost mai supărat ca azi.
Gazda, o codoaşcă de femeie, ce răspunde la numele de Natalia,
fruct a doi inşi, care în toată viaţa lor nu au ştiut ce sunt obiceiurile bune,
la fel fiind şi ea, găseşte prilejul de a se amesteca unde nici uitându-se, nu
pot vedea. Cauza: desfrâul. Voia femeia aceea ceea ce nu voiam eu şi ceea ce,
poate, altcineva... cu voinţă a făptuit cu această descalificată a naturii.
Dar ce mai vorbesc de ea, când însăşi fata de alături, ce răspunde
la numele de Maria, a găsit prilejul să se intereseze pe la bunii mei prieteni,
poate pe la soldaţii naivi, de tot ceea ce am petrecut eu în campanie, dacă
sunt căsătorit, dacă am avut alte iubite. De ce, fiindcă fata aspiră. Da, am
zis că biata fetişcană a luat informaţii de la bunii mei prieteni şi de la
soldaţii naivi.
La cei din urmă le iert naivitatea, tot ceea ce fac, ce zic, din
inconştienţă o fac şi zic. Dar prietenii? Prietenia? Există? Da, de formă! De
fapt şi de drept, nu. Interesul este acela care face prieten pe cineva care
numai prieten nu poate fi cu un altul la care prietenia valorează mult.
N-am avut, n-am şi nu voi avea prieten în adevă-ratul sens al
cuvântului. Prieteni de contrabandă, sunt mulţi. Povăţuiesc pe orişicine va
citi aceste rânduri, să se ferească de atari prieteni.
După un studiu amănunţit psihologic şi timp înde-lungat, poţi lega
cu cineva prietenia. Mai ales, să se fe-rească de acei cu o spoială de cultură
şi caracter fals. De ţăranul naiv (vorba românului, ce-i în guşă, şi după uşă)
nu trebuie să ne ferim. El e sincer în toate ale sale, de putem să-l luăm sub
scutul nostru.
Şi aşa închei ziua de azi, cu o revoltă sufletească şi contra
femeilor depravate, şi contra unor prietenii false. Tot amarul mi-l vărs aici,
în aceste amintiri.
Uitasem să spun numele de familie al acestor două remarcabile
persoane: femeia, Natalia Popa, nici bună de servitoare în casa mea, iar
pretinsa fată mare, „domnişoara Maria”, un manechin cu ochii în raport cu...
dar ce să mai zic!
14 martie 1918. Valea Ceregna vis-à-vis de Păuneşti – Putna
De la Zorleni primim ordin să ne înapoiem la Cartierul Diviziei,
asta pe ziua de 5 martie. Pe ziua de 7 martie, ajungem în Coasta Lupii. Stăm o
zi şi de aici plecăm la reşedinţa Batalionului de pionieri, care plecase la
Vulpăşeşti, jud. Roman, pentru a face racordarea căii ferate Negreşti-Roman.
Suntem aici. Din zi în zi, aşteptăm ceva.
Cei naivi – demobilizarea, cei mai cu minte – ruşinea. Da. Cu
ruşine ne-am retras din acest război mondial. Vom mai reveni? Nu se ştie. Pacea
s-a încheiat în condiţii destul de umilitoare. Dobrogea fi-va tot a noastră?
Tare mă tem. Totuşi, a mai fi continuat războiul, era dezastrul complet al
ţării.
Înconjuraţi din toate părţile de vrăjmaşi, însuşi aliaţii noştri
ruşi, dându-ne cea din urmă lovitură.
Politicienii noştri refugiaţi, făcuţi prizonieri în Rusia de către
escrocul şi banditul Racovski, fără ali-mente, singuri, nemaiaşteptând nici un
ajutor din nici o parte, am căutat să ne retragem, umilindu-ne.
Istoria, însă, istoria nepărtinitoare ne va judeca şi aprecia după
merit.
Acum aşteptăm cu resemnare încheierea păcii şi plecarea spre
căminuri, totul e sfârşit.
2 aprilie 1918
Suntem în aprilie. Afară de cele cinci divizii ce au început
demobilizarea, nu s-a mai demobilizat nimic. Toţi aşteaptă cu nerăbdare să se
vadă la vetrele lor, spre a-şi reîncepe munca din vremurile bune. Era vorba, ca
pe 1 aprilie să se demobilizeze întreaga armată. Eram sigur de asta. Mă mir de
ce se mai ţin aceşti oameni. Dar nu cred, până ce pacea nu va fi semnată
definitiv. Şi cine ştie ce prăpastie va conţine acest tratat de pace?! Numai
favorabil nouă nu va fi.
4 mai 1918
Suntem în ajunul plecării din satul Băltăreţu spre Tecuci, şi de
aici, spre alte locuri, spre Basarabia.
Voi nota tot ce voi vedea în satele prin care trec. Mâine, 5 mai,
ora 5.00, avem plecarea.
Azi am citit decretul de demobilizare al armatei şi punerea pe
picior de pace pe 1 iunie. Demobilizarea începe pe 1 mai şi trebuie să se
termine la 31 mai.
Iacă-ne, dar, în ajunul plecării spre cămine, după o lipsă de 2
ani. Ce vom vedea şi ce vom auzi la ai noştri, numai Dumnezeu ştie. S-au zis
multe şi de toate în această privinţă, dar, până nu văd ochii, nu crede inima.
Vom vedea, ne vom resemna. De va fi rău şi ne vom pune pe muncă,
căci... aşa ni se porunceşte...
Ah, sărmana ţară, ce de mai porunci ai ascultat, şi pricopsiţi tot
nu ţi-ai văzut fiii? Când va veni şi vremea noastră, a celor oropsiţi, a celor
care prin muncă şi sudoarea feţei noastre hrănim atâţia trântori?
Când palmele noastre cele crăpate ca scoarţa steja-rului, din
cauza muncii, se vor lipi pe carnea moale a trântorilor care ne-au ruinat mica,
dar bogata noastră ţară.
Sunt atâţia zeci de ani de când s-a început regenerarea neamului.
Nimeni însă nu s-a interesat de soarta noastră, afară de Cuza şi Kogălniceanu.
Au făurit legi pentru ei. Iar dacă şi pentru noi au făcut ceva,
niciodată nu s-a pus în aplicare ceea ce ar fi fost în folosul nostru.
Totul pentru ei, nimic pentru noi. Şi legile făurite de aceşti ce
poartă numele de român, au atâtea ieşiri, atâtea căi întortocheate care aduc un
folostot lor, nicicum nouă.
Dar a venit timpul secerişului, ieşi-vor secerătorii şi vor
secera. Vor alege neghina pentru foc, iar grâul bun, la hambare.
5 mai 1918
Plecarea din Băltăreţu la ora 5.00 dimineaţa. Sosirea la Barcea
Nouă la ora 11.30.
Impresii: am stat în acest sat până în dimineaţa zilei de 6 mai.
În acest sat, case bune, la linie, oamenii, după cum am văzut, îndeobşte
gospodari. Războiul n-a nimicit. Ruşii doar ce au prădat. În ceea ce priveşte
moralitatea, din 50-60 fete câte se găsesc în sat, numai una s-a găsit virgină.
Femeile şi mai depravate. Sunt în poziţie critică peste 30 de
femei şi fete. Bineînţeles, femeile cu cine au putut.
6 mai 1918
Plecarea din Barcea la ora 6.00 dimineaţa. Sosirea la ora 14.30.
Drumul făcut pe o căldură ca în iulie.
Pe aici nu a plouat deloc. Semănăturile făcute stau în pământ ca
în sac.
Îmi spunea o femeie bătrână că ruşii, ca să dis-trugă,
întrebuinţau totul: furt, ardere, devastare etc. Făceau foc nu numai în
camerele fără sobe, dar şi în podurile caselor. Aşa ne-au făcut prietenii
noştri ruşi.
Moralitate: nulă ca şi în satele ce le-am lăsat în urma noastră.
7 mai 1918
Plecăm din Tudor Vladimirescu la ora 6.00. Timpul este frumos,
cald. Parcurgem greu, până la ora 13.30, distanţa de 24 km până la satul
Şerbeştii Vechi. Trecem în acest drum prin comuna Independenţa. Suntem aproape
de Galaţi (14-15 km, iar la Brăila, 15 km).
În acest sat, am văzut ceea ce nu mi s-a întâmplat să văd în alte
sate. Ruşii nu s-au mulţumit numai ca să distrugă în mic. În acest sat cu
50-100 de familii, nu ştiu dacă sunt 30 de case în picioare. Totul s-a dărâmat
la pământ, iar lemnele au fost întrebuinţate pentru foc.
Am văzut case cu stâlpii uşilor ciopliţi pentru a face uscături
pentru vestitul lor ceai.
Şi nu numai acest sat a suferit această ruină, mai rău ca făcută
de obuzele tunurilor duşmane, ci şi satul vecin, „Apus”, a fost dărâmat şi mai
rău. În ceea ce priveşte moralitatea, las să judece oricine după următorul caz:
suntem în gazdă la un om (mobilizat). Are însă acasă o fată mare, una mai mică
(12 ani), doi băieţi (14 şi 10 ani) şi împreună cu aceste fiinţe, încă o femeie
din sat, dintre acelea căreia i s-a dărâmat casa. Suntem aici de maximum 4 ore.
Ei bine, în acest interval de timp, s-au perindat diferiţi soldaţi. Mai pe
seară, văd că vine şi un plutonier cu un sergent.
Atât gazda, cât şi cei găzduiţi, bineînţeles, nu noi, cred că vor
trece prin toate bucuriile şi fiorurile ce le aduce dulceaţa tinereţii. Vorba
d-lui căpitan Argeşanu, comandantul nostru: „Aici în Moldova mi-am
obişnuit ochii, ca îndată ce văd o femeie şi s-o măsor de sus până jos, mai
toate în poziţie critică”.
Mâine, 8 mai, zi de repaos aici.
9 mai
Plecăm din Şerbeşti (sat). Trecem prin comuna Serdaru. Nu mai sunt
decât 12 km. Ajungem în Galaţi la ora 9.10. Bivuacăm în partea de vest a
oraşului. Prin urmare, nu intrăm în oraş. D-ul căpitan Argeşanu e trimis ca şi
curier la Bucureşti. I-am dat şi eu o scrisoare.
Dar-ar Dumnezeu să mă văd la locul meu. Văd că Divizia a II-a a
început să demobilizeze. Regimentul 26 Rovine, chiar pleacă. Sunt cantonaţi
vis-à-vis de noi în localul Şcolii Normale „C. Negri” din
Galaţi. Nu ştiu dacă eu voi merge în oraş. Nu-mi mai vine să plec nicăieri.
10 mai 1918
Plecăm din Galaţi, iar la ora 12.00 suntem la Reni. Trecem podul
peste Prut aproape de confluenţa lui cu Dunărea. La Reni am găsit şi Batalionul
10 Pri, ce venise de mai înainte. La Reni am stat până dimineaţa. În acest
orăşel nu e nici o animaţie.
Se uită toţi la noi din case. Nu ştiu dacă cu voie bună sau rea.
Sunt amestecaţi ruşi cu români. Şi aici totul e scump: 5 lei kg de pâine, zahăr
şi ulei nu se găsesc, 50 bani o cafea etc.
11 mai 1918
Plecăm din Reni la ora 5.20, cu direcţia spre Bolgrad. Trecem prin
satele: Cismé (nume turcesc) şi ajungem în satul Hagi Abdili, la ora 12.00 Aici
poposim şi pentru mâine, 12 mai, când avem repaos.
În acest sat, sunt exclusiv numai români. Cei bătrâni nici nu ştiu
ruseşte, afară numai de cei ce şi-au făcut armata la ruşi. Toţi ne-au primit cu
voioşie. Mai către seară, s-a încins o horă straşnică, la care au participat şi
băieţii şi fetele satului. Lumea aici, este cu mult simţ moral, cinstiţi şi
fără vicii. Ca şi la noi, ruşii au făcut devastări, după cum ei înşişi spun. Se
tem aici, că nu se dă pământ, căci, drept să spun, sunt locuitori care n-au o
palmă de pământ, şi muncesc, ca şi la noi, în parte, cu proprietarul.
Ei ne cred pe noi de bună credinţă, când, după făgăduiala regelui
lor, ca şi la ai noştri, li se vor împărţi pământul. Vite multe aici şi de tot
felul.
20 mai 1918
Plecăm din secţie şi Batalion. Cei dintâi oameni demobilizaţi:
moldovenii şi cei care voiesc a rămâne în Moldova. Nu mai au răbdare bieţii
oameni.
25 mai 1918
Toţi din Muntenia îşi dau
declaraţie pentru Moldova. Trebuie să plece, n-am ce
le face. Le fac ordinele de demobilizare, le semnează maiorul. Dar unde vor
pleca, Dumnezeu ştie. Ştiu că vor îndura cea mai mare mizerie. Cât le vor
ajunge mâncarea pe trei zile? Sunt atâtea divizii care se demobilizează!
28 mai 1918
De două zile lucrez întruna pentru predarea secţiei de poduri.
Toţi care mai puteau să-mi dea un ajutor cât de mic, m-au părăsit. Am oprit
pe sergentul Uţă D. Ioan.
În sfârşit, azi sunt gata cu toate actele. Le prezint d-lui maior
Iliescu şi, în sfârşit, mi se dă drumul.
Dacă era comandant al secţiei un ofiţer activ, poate plecam mai
demult.
Mi se pune la dispoziţie o căruţă pentru a mă transporta la
Bolgrad (staţia Valul lui Traian).
Plec de la secţie la ora 4.00 p.m., ajung la staţie la ora 8.00
p.m. Aici, altă dificultate: trenurile nu mai merg regulat. Ceferiştii sunt în
grevă. Trebuie să aştept până a doua zi dimineaţa. Mănânc din ceea ce am luat
de la secţie. Nu se găseşte nimic. Dorm unde dă Dumnezeu.
29 mai 1918
În fine, se face ziuă. Mă uit la traistă. Pâinea se terminase. Ies
în dosul staţiei unde găsesc unul cu pâine. 2 lei fundul (400 gr), ceea ce vine
5 lei kg. Şi nici aceasta curată, 1/8 – mălai. Cumpăr două pâini. Este ora
6.15. Vine trenul de la Bender, merge spre Reni. Iau şi eu un loc în
înghesuiala de oameni. La ora 7.00 plecăm. Ajungem în Reni-gară, la ora 12.00.
Aici mai cumpăr 4 pfunzi pâine cu 10 lei. Plecăm spre Galaţi pe jos (14 km).
Ajungem de-abia pe la orele 5.30. E cald. De-abia mai mergem de căldură, cu
puţinul bagaj ce-l luasem, celălalt îl trimisesem în ţară, înainte, pe 25, cu o
căruţă a companiei cu caii d-lui căpitan Argeşanu şi cu ai mei.
E cald foc, de-abia ne târâm. Ajungem în staţia Galaţi. Aici,
de-abia ne-am aranjat spre a ne odihni şi iacă ofiţerul de gardă că începe să
ia la goană, ca pe nişte dobitoace, pe bieţii oameni obosiţi. Unde-i mână, nici
el nu pricepe, spune numai că nu este voie, că toţi să pără-sească peronul.
Plec şi eu, şi, necunoscând pe nimeni în Galaţi, dorm împreună cu Uţă într-un
vagon, pe o bancă.
La ora 6.00, plecarea spre Bârlad-Iaşi, pe linia nouă. Ce
înghesuială, ce înghionteală ca să apuci un loc. Ajungem şi la Bârlad. Aici se
schimbă trenul. Se lasă va-goane, se pun altele. Aşa că, trebuie să ne dăm jos.
Nemaipomenit ce multă lume, peste 10 mii oameni.
6 iunie 1918
Sunt atâtea zile de când sunt demobilizat. Suferin-ţele mele încă
nu s-au terminat. Sunt la Unceşti. Ieri am fost cu caii spre vânzare la Vaslui.
E mare secetă. N-a plouat de multă vreme. Nu e nici o căutare, de-abia am dat
unul.
Azi au plecat trei soldaţi care m-au ajutat de am adus puţinul
meu, aici la Unceşti: Voicu Alexandru, Spârleanu Ilie şi Dumitraşcu Vasile.
Mi-a rămas, cu con-simţământul lui, soldat Ana Vasile, pe care îl voi plăti. Cu
el, pe urmă voi trece în Muntenia. În ce hal am ajuns! Doamne, Doamne, să nu
fim noi stăpâni în propria noastră ţară!
Trebuie să plec şi eu odată, trebuie să se curme şi suferinţele
mele. Trebuie să-mi văd casa după care oftez de doi ani. Fie bine, fie rău,
trebuie să dau ochii cu ai mei.
10 iunie 1918
Sunt tot în Unceşti. Aştept acum, cum sunt liber, din zi în zi să
plec. Interese contrare voinţei mele, mă reţin. Nu cred că voi mai sta mult,
maximum până joi.
10 iunie 1918. Încheiere.
Din cele scrise în acest carnet, şi aşa după cum am simţit şi
judecat eu, fără pretenţii literare, se vede că acest război ne-a dus la
dezastru, că pacea, aşa cum s-a încheiat, e mai mult o ruşine a ţării, de
altfel, nici nu se putea o pace în alt chip. Că în prezent, nimic nu mai
depinde de noi, ci totul emană de la cei care ne-au dictat această pace.
Şi cauza acestui dezastru e numai şi numai, în primul rând, lipsa
de prevedere a guvernanţilor noştri, şi încă înainte de a se începe acest
război, a ţării noastre. Ce am câştigat noi de pe urma acestui război? Nimic.
Dar de pierdut, am pierdut mult de tot. Am pierdut preponderenţa în Balcani, am pierdut independenţa economică, am
pierdut din teritoriul ţării, am pierdut vaza de naţiune cumpătată
şi cuminte... am pierdut mult. Am câştigat... Basarabia în ruină.
Poate o câştigam şi dacă stam pe loc, poate câşti-gam şi alte
teritorii ocupate de români. Poate câştigam multe fără să pierdem atâţia
oameni, atâtea muniţii care costă ţara cât s-ar fi putut trăi în 10 ani. Dacă
stam locului, eram în perspectiva de a fi una dintre cele mai bogate ţări din
Balcani, în bune legături cu toţi, nu ne-ar fi lipsit nimic.
Ne-am fi dezvoltat în cel mai înalt grad din toate punctele de
vedere: agricol, industrial, cultural etc. N-ar mai fi fost nevoie de atâta
zbucium, poate nu ar fi fost nevoie de nişte legi care lovesc în amorul propriu
al ţăranului, cum e bunăoară, legea obligativităţii muncilor de tot felul.
Or, fără această lege, ţăranul nu muncea ca să se poată întreţine?
Câţi cerşetori, muncitori în stare să-şi câştige existenţa s-au văzut cerşind
pe la uşile celor bogaţi? Fără să fi legiferat munca, fiecare gospodar îşi avea
deja programul muncilor sale şi după acest program îşi executa fiecare din
munci, impuse de timp.
I s-a părut legiuitorului că poate ţăranul e leneş, nu munceşte
îndeajuns, dar cine a adus ţara în gradul de înflorire economică de până
înainte de începerea războ-iului? I s-a părut, poate, că va fi de acum un
trândav, dar căruia dintre noi i-ar conveni să şadă, iar copiii şi toţi ai lui
să huzure de foame, cerşindu-şi bucăţica de pâine?
Ţăranul român, să se ştie, nu e numai inimos, el e şi mândru de
obârşia lui. Nu se dă înapoi de la nimic. Mai greu în va veni acum, când silit,
îşi va face lucrul său, lucru pe care, odinioară, îl făcea de bună voie şi cu
toată dragostea.
Dar nu asta a împins pe legiuitor la făurirea acestei legi, nu
dorul de ţăran, nu milă că va înfometa, ci lipsa de braţe pentru lucrarea
moşiilor boiereşti, şi, deci, obligarea tuturor ţăranilor de a le munci, pe de
o parte, pe de alta, obligaţia luată de ţară prin Tratatul de pace, de a vinde
disponibilul de cerealele învingătorilor noştri, şi, deci, de aici, revine şi
impunerea acestei legi, deoarece ţăranul, bineînţeles, care duce tot greul
ţării, nu îşi va lucra ogorul decât în limitele trebuinţelor familiei lui, şi
nimic mai mult pentru străin, mai ales că, forţat, urmează a i se lua
dispo-nibilul.
Am adus aceste ipoteze. Însă ţăranului, pentru efectuarea muncilor
sale, îi trebuie bani, şi deci din prisosul său, urmează să vândă. Iar boierii
ar fi bine să asculte glasul regelui: „Moşiile se vor da vouă, ţărani români,
vouă, care ştiţi a muri pentru pământul ţării în care v-aţi născut.” Dar care
este acel ce urmează sfatul şi pilda regelui?
Daţi pământul şi nu vă fie frică că va rămâne ne-cultivat şi
nelucrat la timp. Daţi pământ şi fiţi siguri că peste maximum cinci ani, nu se
va cunoaşte că această ţară a fost zdrobită. Daţi pământ şi drepturi
cetăţeneşti, şi veţi vedea cum ştie ţăranul să vă mulţumească din belşug.
Până atunci, să nu vă aşteptaţi la mult.
27 iulie 1918. Sub nemţi. Acasă.
Sunt trei săptămâni de când sunt acasă lângă ai mei. Mă căiesc
amarnic de ce am plecat din Moldova, ca să văd ceea ce se petrece aici. Jaf din
partea nemţilor, speculă din partea celor puşi în solda lor. De nemţi n-am ce
zice. Jefuiesc cu formă, jefuiesc legal. Dar ai noştri? Nu se gândesc, oare, că
va veni şi ziua cea mare a judecăţii?
Pe unii dintre aceştia i-am lăsat oameni săraci, înglodaţi în
datorii, îi găsesc acum bogaţi, aproape să nu mai bage în seamă pe acei care,
timp de doi ani, au luptat pentru un scop. Şi cât de amărâţi sunt aceştia. Iacă
pe dezertori bogaţi, iar ei, vajnicii luptători, care au înfruntat viforul
luptelor cu bărbăţie, iacă-i luaţi în picioare de câţiva dezertori de la
datorie, puşi în slujba nemţilor, spre a-i ruina, spre a le stoarce şi puţinul
ce le-a mai rămas.
Ah, sfântă zi de dreptate şi libertate, iveşte-te spre a da în cap
acestor hoţi ai neamului. Veniţi cetăţeni bel-gieni şi sârbi, veniţi preoţi şi
învăţători, de vedeţi pe cetă-ţenii, preoţii
şi învăţătorii noştri în ce scârnăvie se tăvălesc.
Veniţi şi voi cei care vreţi să asanaţi moravurile cetăţenilor de
toate categoriile din această amărâtă ţară şi vedeţi, vă plac aceşti aleşi ai
neamului? Cu aceştia vreţi să ne îndreptaţi? Înşişi, nemţii ne-au calificat de
hoţi. Şi cine credeţi că, la urma-urmei vor avea dreptate? Tot aceşti mişei,
tot aceste lipitori.
În câte sate am umblat, tot aşa am văzut. Nimic corect, nimic
cinstit, toţi jefuiesc, toţi despoaie, toţi specu-lează.
Aşa va fi în toate satele din Muntenia şi Oltenia? Şi, ca să fiu
cu conştiinţa împăcată, scriu câteva nume în carnetul meu.
Unii, rămaşi spre a face speculă, alţii, dezertori etc.
Toma Gh. Popescu, primar (preşed. Com. Int.) pus de nemţi. Cu doi ani în urmă, sărac,
dator, iar în prezent se laudă cu mii de franci. Speculant ordinar.
Cu toate că nemţii au interzis fabricarea ţuicii, totuşi, el a
făcut, a vândut-o cu 6-7 lei/kg.
Speculează cu mălai de la etapă: dă merticul ca cântărit 15 kg, pe
când în realitate nu e decât 12-13 kg. ş.a.
Ion D. Popescu, notar:
La începutul carierei era un om cinstit. Nu era dator, dar nici
bani n-avea. În prezent e asociat cu cel de mai sus.
ENE
GHE. DINCĂ
Un al treilea samsar şi speculant, şi cel mai periculos. Un
factotum al celor doi dinainte. El împlineşte trinitatea.
Om sărac la început, s-a înălţat prin speculă şi necinste în
aceşti doi ani, însă a atins culmea.
N-ar mai trebui să i se dea nici o încredere şi nici importanţă.
Trebuie dispreţuit. Prune, mere, pere şi tot felul de fructe, el le-a speculat.
Lapte, ouă, brânză, unt etc., de asemenea. Şi câte altele?!
Ion T. Simion, cismar
Dezertor de pe front încă din 1916 decembrie. Necinste lui!
Gheorghe Gh. Mănuleci, tânăr
Sergent rural dezertor de pe front (în solda nemţilor).
Gheorghe I. Dole. Asemenea.
Ioan N. Stelian, contigent 1906 sau 1907.
Nu se ştie situaţia lui militară. Zdravăn, voinic. Nici nu a voit
să ştie de armată. A rămas, a făcut speculă, îşi face casă, a cumpărat pământ.
Iacă un tip de învăţător. În aceştia să mai avem încredere? Pe mâinile acestea
să ne încredinţăm copiii?
Cu ce curaj va veni el înaintea copiilor, să le propovăduiască
respectul legilor, iubirea de ţară, iubirea binelui, jertfirea pentru apărarea
moşiei?
Şi la fel ca acesta, avem pe învăţătorul tânăr, Ion Albescu de la Berislăveşti, care, spre
a face mai cu îndemână specula, a acceptat toate funcţiile: învăţător, primar,
brigadier silvic. În prezent, la moşiile Eforiei.
Dar dl. Fl. Enăchescu, ca agent de percepţie, care în ultimul timp a avut ordin să se
prezinte la unitate, de ce nu s-a prezentat, or aceasta nu e dezertare? De ce?
Lucru simplu şi foarte explicabil. Se temea, bietul om, să nu-şi lase pielea
gratis nemţilor, ca apoi să nu mai aibă cum face speculă şi lua în arendă moşia
Dealul Boului, Mlaca, ce se caută în regim de Eforie.
De onor domn Epurescu, ca perceptor, nu mai vorbesc. Cu drept, fără drept, a rămas.
De n-avea cine să strângă dajdiile nemţilor.
Vai, vai, sărmană ţară, pe ce mâini ţi-a fost dat să ajungi?
Iacă-ţi fiii care te-au înjosit. E cinste lor?! Aşa se va petrece şi la alte
neamuri? Iar acum să vă vedem pe voi cei care vă lăudaţi că veţi îndrepta tot
răul. Îmi pare că tot cei ca mine vor fi socotiţi de răi şi hoţi.
1 august 1918. Sub ocupaţie.
Suntem în a patra lună de când s-a încheiat aşa-numita pace. Nu
ştiu ce va fi fost înainte, dar, ce văd acuma, mă umple de scârbă. Era cu mult
mai bine să nu fi venit din Moldova. Acolo nu vedeam, cel puţin, ceea ce văd
aici.
Nemţii, pe de-o parte, ne iau ce brumă mai avem, ai noştri,
români, ca şi mine, ne speculează, pe de altă parte, pentru a-şi umple
buzunarele. Le e tot frică că poate pierd ocazia. Numai cei săraci duc greul,
îndură mizeria, suferă amarul şi brutalităţile, şi dintr-o parte, şi din alta.
De nu dai, gata amenda sau puşcăria, de dai, n-ai cu ce te hrăni. Iar cel
îmbogăţit de pe urma noastră, a celor ne-voiaşi, se uită, rânjeşte, are de
toate, e mulţumit în sufletul lui, văzând suferinţele semenilor săi.
Până când vom îndura toate acestea, nu se ştie. Suntem cu toţii
cei amărâţi, în aşteptarea unei zile mari, ziua de scăpare şi a răfuielii. Când
va veni însă? Am pierdut orice nădejde aşteptând. Tot aşteptând şi sperând
multul-puţin al nostru, se duce, dispare încetul cu încetul, fie pentru a
domoli foamea nemţilor, fie a umple buzunarele alor noştri, puşi în solda
cotropitorilor scumpei noastre ţări.
Am ajuns de nu mai avem încredere în nimeni. Am ajuns străini în
ţara naşterii noastre. Am ajuns să cerşim bucăţica de mămăligă la asupritorii
noştri. Iar cei sătui, se uită la zvârcolirile de moarte ale noastre şi ale
copiilor noştri şi râd, şi le pare bine de nenorocirile noastre, pentru că ei
nu suferă.
Au toate din belşug, lui nu i se ia nimic, pe el nu-l jefuieşte
nimeni.
Scriu aici în anul mântuirii, 1918, săse ştie de cei ce vor citi,
că puţini mai sunt care mai simt româneşte.
Toţi ceilalţi şi-au pierdut orice sentiment naţional. Nu se mai
gândesc la nimic, decât să-şi facă averi. În această amărâtă comună Dăngeşti,
se fac cele mai mari nedreptăţi. Nu mai există autoritate. Toţi, nişte rapaci,
nişte speculanţi, ocupându-se mai mult de a-şi face avere, decât de treburile
comunei. Pe această comună, nefiind nimeni să-i păzească drepturile, au năpădit
toţi din toate părţile şi din alte comune.
Locuitorii ei au ajuns în sapă de lemn din această cauză. Şi
notaţi bine: primar T.G. Popescu, notarI.D. Popescu, preot I. Nicolescu, agent
fiscal Florea Enăches-cu, învăţător la Dăngeşti, Ion Stelian, iar la
Rădăcineşti, subsemnatul care scriu aceste rânduri. Care, amărât fiind, am
venit de pe front, eu singurul dintre toţi din capii comunei, am fost în
apărarea cinstei ţării acesteia.
Am scris, să se ştie şi să se condamne ei şi copiii lor.
Şi vom pleca. Avem un vis de împlinit. Peste
capul nostru, al românilor, au trecut
multe vijelii, şi nimic nu ne-a cârmit din calea noastră.
Timpuri triste, întunecoase au trecut şi mulţime de hoarde păgâne
ne-au încălcat scumpa noastră ţară, dar nici timpurile grele, nici nimeni din
păgâni nu ne-au putut curma şirul zilelor noastre, căci am fost şi suntem
români, şi oricât timp vom putea să păstrăm acestui frumos nume, nu ne vom teme
că vom pieri în mijlocul şi noianul nea-murilor cotropitoare.
Toţi zic, ca şi mine: Mai bine vom pieri cu cinste, decât
să trăim cu ruşine în mijlocul neamurilor răuvoitoare nouă.
20 noiembrie 1918
În sfârşit, am scăpat. Da, am scăpat, am răsuflat. Ni s-a luat
greutatea ce ne strivea corpul... şi sufletul. S-au dus nemţii. În urma lor nu
a rămas decât jalea celor nevoiaşi şi râsetul celor groşi la pungă.
Fraţii noştri prin alianţă, francezi, englezi, americani, ne-au
scăpat şi de această pacoste. De când ne-am demobilizat şi până acuma – sunt 6
luni –, multe am văzut şi multe am auzit.
Am văzut cum ni se duce ultima bucăţică de la gura copiilor noştri
şi ultimul ou, ultima picătură de lapte. Şi de nu dai, era foc. Într-un rând,
m-am opus, am spus că trebuie intervenit ca să nu mai dăm când n-avem de unde
da.
Şi ce să vezi, mi-au pus în cap pe cei graşi, pe mai-marii
comunei, pe cei căpătuiţi de nemţi, şi gata, gata să înfund puşcăria.
De auzit, am auzit şi mai multe: am auzit cum se înfiera purtarea
românilor ce au luptat, cum ni se scoteau ochii cu vorbele „ce ne-aţi
făcut, ce ne-au făcut mai marii voştri, că ne-au adus unde suntem azi”.
Se înfiera prin vorbe neomenoase faptele lui Brătianu şi Take
Ionescu şi chiar a regelui nostru iubit.
Şi ştiţi de unde erau toate? De la nemţi. Şi ştiţi cine le
răspândesc printre popor? Acei cărora li s-a dat toată încrederea: un
Enăchescu, agent de percepţie, un Albescu, Stelian, învăţători, un Florescu,
notar etc. Şi toi n-au luat parte pe front, toţi nu ştiu nimic din suferinţele
şi vitejia ostaşilor noştri. Ei au ştiut numai să-şi facă averi, iar acum tot
ei cer să li se dea.
CÂTEVA CUVINTE DESPRE
ÎNVĂŢĂTORUL ION BULBEŞ ŞI
FAMILIA SA
retrospectivă biografică realizată
de nepotul autorului, Florea I. Niţă
La poalele munţilor Cozia, se înşiră pe văi, între râuri şi
dealuri, comuna Berislăveşti, cu satele Dăngeşti, Rădăcineşti, Robaia,
Scăuieni, Stoieneşti, Brădişor şi Berislăveşti.
La începutul secolului XX, satele Dăngeşti şi Rădăcineşti formau
împreună comuna Dăngeşti, iar satele Brădişor, Stoieneşti, Berislăveşti,
Scăuieni, Robaia constituiau comuna Berislăveşti. Ambele comune făceau parte
din judeţul Argeş. Se ştie că partea stângă a Oltului ţinea de judeţul Argeş.
Şi această împărţire administrativă a ţinut până în perioada comuniştilor, când
partea stângă a Oltului s-a anexat judeţului Vâlcea.
Începând din anul 1900, comunele Dăngeşti şi Berislăveşti au mai
fost unificate. Eu, de exemplu, sunt născut în comuna Berislăveşti. În anul
1940, anul naşterii mele, comunele Dăngeşti si Berislăveşti erau unificate.
Începutul secolului XX, în comuna Berislăveşti-Dăngeşti judeţul
Argeş, pentru ţăranii comunei a venit o mare bucurie. Statul român a trimis în
această comună un învăţător, pe Ion Bulbeş. Venit în anul 1899, acesta a
funcţionat în satele Dăngeşti, Rădăcineşti şi Scăuieni. Începând de acum,
copiii ţăranilor săraci puteau să înveţe şi ei carte, nu numai ai celor bogaţi,
prin alte localităţi.
Eu, ca nepot al lui, din datele pe care le mai am, voiesc a arăta
biografia acestui învăţător, statutul lui de om cinstit, corect, patriot şi
viitor erou, încă necunoscut, comunei şi ţării noastre. De ce? Voi arăta în
cele ce urmează.
Născut la 14 iunie 1881, în comuna Cioroiu, plasa Oltul de Sus,
judeţul Romanaţi, Ion Bulbeş era fiul lui Ion P. Bulbeş şi Stanca, născută
Predescu, în comuna Ciomă-geşti, prin
căsătorie devenită Bulbeş, ambii ţărani mijlocaşi.
Ca pregătire intelectuală, Ion Bulbeş avea 5 clase primare plus 7
clase liceale, deci o şcoală normală de învăţători. Nu am date unde a făcut
şcoala normală, dar că a făcut 12 clase este menţionat în livretul militar pe
care îl deţin.
În toamna anului 1899 este repartizat învăţător în comunele
Dăngeşti-Berislăveşti pentru satele Rădăcineşti, Dăngeşti, Scăuieni.
Potrivit legilor de atunci, învăţătorul repartizat, pentru a
rămâne în localitate, trebuia să se căsătorească. Aşadar, în data de 2
decembrie 1899, conform certifica-tului de căsătorie nr.8, Ion P. Bulbeş s-a
căsătorit cu Dumitra Popescu din satul Rădăcineşti, de profesie casnică şi
agricultoare.
Din căsătorie au rezultat 4 fiice: Elena, născută 27 aprilie
1901, conform certificat naştere nr.5; Maria (mama mea), născută 11 august
1902, conform certificat nr.22; Alexandra, născută 29 ianuarie 1906, conform
certificat naştere nr.3; Aurelia, născută 26 aprilie 1907, conform
certificat naştere nr.10
Ca învăţător, funcţionează până în anul 1925, când este ucis
mişeleşte de o mână criminală, datorită cinstei şi corectitudinii lui.
Ca învăţător, până în 1916, în afara serviciului militar şi
concentrărilor, îşi face conştiincios munca de învăţător, are o atitudine
cinstită şi corectă, iar pe linie administrativă face şi munci extraşcolare
pentru propăşirea comunei Dăngeşti, aşa cum o dovedesc certificatele de bună
purtare morală cu nr. 442, din 19 iunie 1908 şi nr. 84, din 11 martie 1915,
eliberate de primăria Dăngeşti.
În perioada 1899-1916, ca învăţător a format multe generaţii de
elevi, absolvenţi a cinci clase primare, care mai târziu unii au devenit oameni
de bază în comună, morali, corecţi, cinstiţi şi cu frică şi credinţă în
Dumnezeu.
Tatăl meu, Niţă Andrei Ion (zis Bălteanul), i-a fost elev, iar mai
târziu i-a devenit ginere prin căsătorie cu Maria Bulbeş, mama mea. Ca elev,
tatăl meu a primit educaţia de la Bulbeş Ion, învăţătorul lui. Toată viaţa a
fost un om corect, cinstit şi patriot, după modelul învăţătorului său.
Conform livretului militar nr.166, din anul 1903, învăţătorul Ion
Bulbeş este încorporat în armată la Regimentul 1 Geniu SM (săpături-minări)
compania 6, cu sediul în Curtea de Argeş. Depune jurământul pe 1 decembrie
1902, iar pe 5 octombrie 1905, este lăsat la vatră.
În anul 1916, este mobilizat pentru Războiul de Reîntregire al
Neamului Românesc, tot la acest regiment. Pleacă cu trupele speciale de geniu
spre teatrul de luptă, care urma să se desfăşoare la Mărăseşti, Oituz.
În perioada 1916-1918, ca administrator şi contabil al
Regimentului de genişti, ţine evidenţa contabilă, dar totodată scrie şi un
Jurnal privitor la evenimentele petre-cute pe front, precum şi câteva impresii
după demobili-zare. Descrie amănunţit traseul parcurs, caracterizează oamenii
din localităţile prin care trece sau unde staţionează. Face portretul
comandanţilor şi camarazilor lui. Arată eroismul şi munca soldaţilor genişti
care făceau podurile peste râuri sau refăceau şoselele. Descrie vitejia soldaţilor
români în luptele de la Mărăşeşti, Oituz, Mărăşti. Descrie trădarea aliaţilor
ruşi, laşitatea lor, primitivismul lor privind comportarea cu populaţia civilă.
După terminarea războiului, pe drumul de întoarcere spre casă,
descrie ororile războiului, care a distrus localităţi, case, drumuri, arătând
cum erau şi cum au ajuns după război.
Revenit acasă, după anul 1918, îşi reia slujba de învăţător, dar
continuă a-şi scrie impresiile în jurnal. Aceste impresii sunt asupra
conducătorilor comunei Dăngeşti şi Berislăveşti. Este indignat cum aceştia au
ajuns aşa de bogaţi. Arată că a fost informat de consăteni că aceşti
conducători ai comunei, în timpul ocupaţiei germane au colaborat cu agresorii,
atunci când nemţii au ocupat ţara Loviştei prin vechiul drum Tiţeşti, Perişani,
Sălătruc, Curtea de Argeş, atunci când de frica nemţilor, populaţia din
Berislăveşti-Dăngeşti s-a refugiat în comuna Blidari-Schei.
Aceşti conducători rămaşi în comună, pe lângă colaborarea cu
nemţii, şi-au însuşit şi bunurile rămase ale consătenilor refugiaţi. Consecinţe
ale acestor fapte au fost că cârciumarii şi funcţionarii care până la război
erau săraci, cinstiţi şi corecţi, după război au devenit imorali, necinstiţi,
corupţi şi foarte bogaţi.
Ideile de dreptate ale învăţătorului i-au adus soarta teribilă ce
o voi relata mai jos. Cele ce mi-au rămas despre el sunt Jurnalul, câteva acte
şi documentele privind cercetarea crimei săvârşite asupra sa, documente ce le
am de la tatăl meu, Ion Niţă, ginerele lui. Nu s-a mai găsit nici un document
privitor la viaţa şi activitatea învăţătorului Ion Bulbeş, din 1899 şi până în
1925.
După 1925, figurează ca învăţător în Dăngeşti, Rădăcineşti d-l G.
Angelescu, deşi îmi spuneau părinţii mei că dânsul venise în Rădăcineşti
înainte de 1925, împreună cu I. Tudor şi Ion Stelian. Din cercetările arhivelor
celor trei şcoli, nici unul din aceştia nu mai figurează în Cataloagele
şcolare, pentru că nu mai există nici un catalog. Singurele acte rămase sunt
cele păstrate de tatăl meu. Tot la Rădăcineşti şi Scăieni, după 1920, au fost
repartizaţi ca învăţători Ite Niculescu cu soţia, nici ei nefigurând în
cataloage până în 1925.
Din ceea ce am reţinut de la mama mea, mama lui Ion Bulbeş se
numea Stanca. Ea s-a născut în comuna Ciomăgeşti, judeţul Argeş, având numele
de familie Predescu. Din căsătoria cu Ion P. Bulbeş, au rezultat zece copii:
Ion, Tudor, Alexandru, Marin, Maria, Petre, Alexandra, Stanca, Ilie, Glafira.
Al doilea fiu a fost înfiat de o soră din partea mamei şi a primit
numele Predescu. Acesta a plecat în oraşul Craiova şi s-a angajat la un patron
de hotel, numit Slătineanu. Acest patron, văzând în Tudor un băiat isteţ,
corect şi harnic, l-a înfiat dându-i numele de Tudor Slătineanu.
Cu îngăduinţa părinţilor, Tudor şi-a atras toţi fraţii şi surorile
lui în Craiova, găsindu-le serviciu la toţi. A rămas o singură fată acasă cu
părinţii, Glafira. Tudor, spunea mama, a fost şi el căsătorit şi a avut o
singură fiică, a absolvit medicina şi ar fi fost apoi profesor la Facultatea de
Medicină din Bucureşti. Ilie, mezinul, ar fi fost şi el pilot, dar a fugit din
ţară în Argentina, după cum spunea mama. Aceste informaţii le mai aveau
părinţii mei până la Războiul din 40-44. După război, a venit comunismul şi am
pierdut orice legătură cu ei.
Părinţii bunicii mele s-au numit Leana şi Dumitru Popescu. Au avut
patru copii: Dumitra, fiica cea mare, care s-a căsătorit cu Bulbeş Ion în anul
1899, Ion Dumitru Popescu, poreclit „Soi”, a avut în mod alternativ
funcţiile :funcţionar, notar, primar, asta până în al doilea război mondial;
Samoilă Popescu, funcţionar şi poştaş al comunei; Alexandra Popescu, casnică.
Îmi amintesc, pe vremuri, când mama îmi povestea despre rudele ei
din comuna Cioroiu, jud. Olt: de bunicii mamei mele, Ion şi Stanca Bulbeş,
precum şi unchii şi mătuşile plecate din Cioroiu şi stabiliţi în Craiova. Pe
toţi aceştia mi-i arată într-o fotografie făcută în oraşul Craiova la nunta
unchiului ei Tudor. După cum îmi reamintesc, caut şi eu să îi descriu cât mai
explicit. Privind poza de la dreapta spre stânga, vedem: primul din dreapta,
Samoilă Popescu, fratele bunicii şi unchiul mamei mele (în costum popular şi cu
pălărie pe cap). La dreapta lui stau bunicul Ion Bulbeş cu bunica Dumitra. La
dreapta bunicului stă Alexandru, angajat militar, lângă el, mama mea, Maria
Bulbeş, la 17 ani, ţinută de umăr de către Marin, apoi Maria, sora lui Marin.
Primul din stânga este Petre, funcţionar, apoi Alexandra, Stanca, Glafira şi
Ilie. Urmează părinţii bunicului, Stanca şi Ion Bulbeş din Cioroiu, iar jos,
Tudor şi soţia lui, a doua zi după nuntă.
Având în vedere vederile democratice ale bunicului meu,
adversarilor săi corupţi le era destul de greu să-l înlăture din consiliu.
Oportunitatea de a fi înlăturat s-a ivit odată cu crima săvârşită asupra lui.
Iată ce povestesc părinţii mei despre această crimă: În noaptea de
3-4 mai 1925, învăţătorul Ion Bulbeş venea de la un cerc pedagogic pe jos de la
gara Jiblea. Când a intrat în satul Rădăcineşti, s-a întâlnit cu paznicul
comunei. Mergând pe drum spre casă, au ajuns în dreptul Primăriei, cu sediul în
Rădăcineşti. Au văzut o lumină în incinta Primăriei. Bunicul, fiind un om
voinic şi curajos, a intrat în Primarie, uşile fiind deschise, iar la biroul
notarului Ion Popescu era un individ. Bunicul l-a luat în braţe şi a ieşit
afară cu el strigând: „Săriţi, oameni buni, am prins hoţul! Este Ion al Tomii!”
Aşa cum au declarat martorii care au auzit strigătul şi din declaraţiile
fraţilor de la Craiova date la Curtea de Apel Piteşti, reiese că banditul care
avea un cuţit în mână, cu care l-a lovit pe bunicul meu în multe locuri (12
lovituri), până ce acesta a murit la 50 m de Primărie. Paznicul comunei şi
pădurarul, care veniseră şi ei între timp, nu au avut curaj să se apropie de
criminal, care striga în gura mare să nu se apropie, că îi omoară şi pe ei, cum
l-a omorât pe Bulbeş, iar dacă spun despre crimă, nu vor scăpa din mâna lui.
După cum îmi povesteau părinţii mei, criminalul Ion al Tomii,
notar în comuna Câineni, dar dorea postul de notar de la Primăria Dăngeşti,
unde era notar Ion Popescu. Modul prin care vroia să ajungă aici era
distrugerea actelor administrative ale comunei Dăngeşti, pentru ca Ion Popescu
să ajungă la închisoare iar el să ajungă notar aici, unde primar era chiar
tatăl lui, Toma Popescu.
O precizare: în satul Rădăcineşti existau în timpul acela (1925)
trei familii Popescu (prima familie nu este implicată în această crimă), a doua
familie fiind Toma Popescu, a treia, deşi se numea tot Popescu, nu avea
legături biologice cu a doua, dar Ion Popescu era rudă prin încuscrire cu ei,
mai exact soacra lui Ion Popescu, Paraschiva, era sora lui Toma Popescu, iar
Elisabeta era nepoata lui Toma Popescu. În anul 1925, Toma Popescu era primarul
comunei Dăngeşti, iar ginerele surorii lui Paraschiva, Ion Popescu, era notarul
comunei. De asemenea, Ion Popescu era şi cumnatul lui Ion Bulbeş, deci Dumitra
Bulbeş era bunica mea.
După crimă, au fost făcute multe cercetări pentru pedepsirea
criminalului. Tatăl meu, împreună cu fraţii bunicului, au luptat doi ani în
procese pentru acest lucru. Martorii care ştiau de crimă erau sub tăcerea
criminalului, fiindu-le frică să vorbească. Primarul comunei îngreuna mereu
cercetările poliţiei, pentru că nu vroia ca fiul lui, Ion Popescu, să fie
condamnat. La Curtea de Apel Piteşti, era în acel timp judecător Mamulea, care
l-a condamnat pe criminal cu suspendare, dat fiind şi faptul că bunica mea l-a
iertat. Ţin minte când tata îmi povestea acest episod, spunea că mult timp a
fost supărat pe bunica pentru acest lucru, mai ales din cauza faptului că doi
ani şi jumătate s-a luptat să condamne criminalul, timp în care s-au cheltuit
mulţi bani cu aceste procese care în final s-au dovedit a fi inutile, deoarece
în final a fost iertat.
Tatăl meu, Ion Niţă, a continuat lupta începută de bunicul meu,
tot ca şi consilier, până la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, deşi
totul s-a dovedit a fi zadarnic. În primărie, începând cu anul 1925, nu mai
existau decât oameni corupţi, cărora le-a mers destul de bine după acea crimă.
Aceştia, având instituţiile Primăriei şi şcolile în subordinea lor, au distrus
toate actele privitoare la viaţa şi activitatea învăţătorului Bulbeş. Ca nepot,
mulţi ani am cercetat arhivele şcolilor unde acesta a funcţionat, însă fără
nici un folos, peste tot spunându-mi-se: „Războiul a distrus tot.” Concluzia
mea, pe mi-o spunea şi tatăl meu este următoarea: conducătorii comunei, de după
1925, aceiaşi care au fost implicaţi în crimă, au distrus totul.
La întrebarea „De ce învăţătorul Ion Bulbeş ar trebui declarat
erou?”, răspunsul este simplu: de când a fost repartizat în comuna
Berislăveşti-Dăngeşti ca învăţător, până în anul 1916, a fost un om corect,
cinstit şi patriot.
Când a început războiul, el nu s-a sustras îndatoririlor
ostăşeşti, ci a mers la război cu trupele speciale de geniu, relatând în
jurnalul lui absolut tot ce s-a întâmplat în cei doi ani petrecuţi pe front
(1916-1918).
După război, a intrat în politică în calitate de consilier,
luptând împotriva celor corupţi şi nedrepţi aflaţi la conducere în acea
perioadă. După crima săvârşită asupra lui, frământările politice ale vremii,
războiul şi apoi comunismul, l-au trecut în negura uitării, amintirea sa
rămânând încă vie doar în inima familiei. Evenimentele petrecute după anul 1925
şi-au lăsat amprenta privind atestarea activităţilor lui, iar Jurnalul şi viaţa
lui nu au reuşit să fie cunoscute şi puse la loc de cinste aşa cum ar fi
meritat.
Ţara noastră are mulţi eroi ce au luptat de-a lungul istoriei
pentru un scop nobil, pentru demnitate, libertate şi mândrie naţională.
Patriotismul eroilor noştri – cunoscuţi şi necunoscuţi – a fost descris cu
multă dragoste de marii noştri istorici. Printre ei, printre eroii necunoscuţi,
se găseşte şi învăţătorul Ion Bulbeş.
Prin această carte, împreună cu documentele ce le deţin, caut să
fac cunoscută lumii soarta unui adevărat patriot, erou şi luptător pentru
întregirea neamului nostru şi libertatea lui, nu în ultimul rând luptător
împotriva necinstei, corupţiei şi a tuturor relelor ce stau în calea unei
democraţii sănătoase, democraţie pentru care, în final, avea să plătească
preţul suprem... însăşi viaţa lui. Şi asta doar din dorinţa de a împiedica un
jaf care ar fi dus la condamnarea unui om cinstit şi drept.
Patriotismul este dat de acei oameni care luptă pe orice cale şi
prin orice mijloc pentru independenţă, unitatea şi bunăstarea unei ţări. Doar
din oameni patrioţi se nasc eroii popoarelor, iar aceşti oameni patrioţi
contribuie la câştigarea libertăţii poporului respectiv. Naţiunea noastră s-a
format în decursul a douăzeci de secole, prin luptele eroice ale bravului popor
român, ce dorea ca ţara noastră să devină liberă, independentă şi stăpână pe
soarta sa. Au fost oameni care şi-au dat viaţa în războaie, care s-au luptat
politic, arătând naţiunilor mari cum s-a format poporul român. Pe aceşti
patrioţi, istoria i-a numit eroi, despre ei marii istorici scriind astfel încât
amintirea lor să rămână vie permanent în memoria neamului nostru. Ţara noastră
se mândreşte şi îi cinsteşte, ei în cursul vieţii lor fiind corecţi, cinstiţi
şi cu multă credinţă în Dumnezeu. Adevăraţii eroi sunt patrioţi, şi nu se
sustrag îndatoririlor ostăşeşti, ci, dimpotrivă, îi ajută pe cei aflaţi în
nevoie şi sunt în stare să-şi dea viaţa pentru patrie şi pentru semenii lor,
având credinţă în Dumnezeu. Necredinciosul, ateul şi indecisul, neavând
asemenea valori morale, nu pot să-şi dea viaţa sau să lupte pentru o cauză, lor
nepăsându-le decât de bunăstarea lor. Aceştia nu pot fi eroi şi nu pot fi luaţi
ca modele de popor, pentru că nu au fost şi nu sunt patrioţi. Este dovedit
istoric că toţi cărturarii care au dus o politică de înlăturare a
feudalismului, începând din sec XVIII şi până în prezent, au avut şi au
credinţă. Ei, în discursurile lor nu au minţit şi nu pot să mintă poporul,
fiind numiţi eroi ai neamului.
Din păcate, începând cu secolul XX, acei eroi sunt tot mai puţini.
Nu mai este patriotism în adevăratul sens al cuvântului, la fel şi credinţa în
Dumnezeu. Majoritatea oamenilor politici din aceste vremuri fiind interesaţi
doar de bunăstarea lor personală, ei nevrând o democraţie în adevăratul sens al
cuvântului, ci anarhie şi haos.
Pentru a scoate la lumină lupta pentru dreptate a bunicului meu,
am încercat, încă din 1970, a da publicităţii acest Jurnal. Am vorbit încă de
atunci cu unii profesori, istorici şi ziarişti. L-am dat să-l citească, dar
toţi m-au sfătuit să nu-l mai arăt la nimeni şi nici să nu-l dau să-l citească
nimeni, pe motiv că bunicul are o atitudine duşmănoasă faţă de poporul rus,
acolo unde scrie despre comportamentul trupelor ruseşti pe frontul din Moldova,
din Primul Război Mondial.
După anul 1990, am intrat în legătură cu d-l profesor director al
Muzeului de Istorie din Rm. Vâlcea. Dânsul m-a sfătuit să-l scriu, dar
originalul să nu-l dau la nimeni. Dar am avut iarăşi ghinion, dânsul murind de
o boala necruţătoare.
Mulţumesc, în schimb, pe această cale, d-lui profesor Ion Topolog,
consătean al meu, acum trăitor în Braşov, care m-a înţeles şi mi-a ascultat
rugămintea, asumându-şi răspunderea de a tipări această carte.
În încheiere, aş vrea să mai scriu câteva cuvinte despre biografia
tatălui meu şi a mea.
Tatăl meu, Ion Andrei Niţă, zis Bălteanul, s-a născut în anul
1893, fiind fiul Dumitrei şi al lui Andrei Niţă. Născut în satul Dăngeşti,
comuna Berislăveşti, judeţul Argeş. S-a căsătorit în anul 1922 cu fiica lui Ion
şi Dumitra Bulbeş, numită Maria, din căsătorie rezultând trei fii: Virgil
(născut în 1922, în prezent decedat), Gheorghe (născut în 1927, în prezent
decedat) şi Florea (sub-semnatul, născut în 4 iulie 1940).
Tata a învăţat cinci clase primare şi a fost unul dintre primii
elevi ai învăţătorului Ion Bulbeş, promoţia 1899. Şcoala era în Dăngeşti,
într-o casă mai mare a unui om înstărit. A copilărit acasă, ajutându-l pe tatăl
său, Andrei Niţă, la meseriile de dogărie şi tâmplărie. A făcut armata în 1913,
participând la Războiul de Reîntregire al neamului din 1916-1918, la
infanterie, şi având comandant pe colonelul Vlădoianu (după război ajungând
ministrul domeniilor publice). Tata a fost rănit de două ori şi a primit opt
decoraţii.
După război, a primit 2 ha de pământ. După 1920, fostul lui
comandant era directorul Regiei Monopolului Statului la fabrica de tutun din
Bucureşti. În 1920, colonelul Vlădoianu l-a căutat şi l-a luat la moşiile lui
din Valea Călugărească, pentru că ştia că era om corect şi cinstit, având
ocazia acolo să-l ajute cu câteva lucrări de tâmplărie. După 6-7 luni, l-a luat
în Regie la fabrica de tutun şi l-a pus ca maistru tâmplar, acolo lucrând
aproape 2 ani, dar, la începutul anului 1920, s-a dus pe la Rădăcineşti în
concediu şi la cârciuma lui Florescu, la horă, s-a întâlnit cu Maria Bulbeş, cu
care s-a căsătorit.
După cum îmi spuneau părinţii, au avut unul faţă de altul dragoste
sinceră şi au hotărât să se căsătorească. Învăţătorul Bulbeş, atunci când tata
s-a dus să o ceara pe mama, a fost de acord, pentru că îl ştia de mic copil, de
când îi era elev. După căsătorie, tata nu s-a mai dus la Bucureşti, deşi
directorul Vlădoianu a venit de două ori după el.
După anul 1923, tata a intrat în politică, devenind consilier al
Primăriei Dăngeşti-Berislăveşti, luptând împreună cu socrul său împotriva
corupţiei din administraţia comunei.
În cel de-Al Doilea Război Mondial 1940-44, deşi avea 47 de ani, a
fost şi el încorporat. După război, odată cu venirea comunismului, s-a angajat
la Întreprinderea Forestieră şi a muncit la pădure.
Îmi amintesc că prin anul 1949-1950 a avut un accident vascular. A
venit personal domnul doctor Aurel Ştefănescu (Tuţu) ca să îl trateze şi l-a
dus direct la Spitalul din Rm. Vâlcea. Îl cunoştea bine pe tata, pentru că
lucrase tâmplăria la conacul tatălui său, domnul magistrat Mitică Ştefănescu.
În anul 1951, s-a îmbolnăvit şi mama. A făcut trei operaţii în
următorii doi ani.
Ca fiul cel mai mic, am fost oprit acasă, pentru a-mi îngriji
părinţii. Am muncit ca agricultor, ajutându-i a muncile agricole, iar la 15 ani
(anul 1955) m-am angajat la pădure, ca muncitor forestier, totodată ajutându-i
pe părinţii bolnavi, cu care am rămas împreună şi după căsătorie cu părinţii.
Boala tatălui meu s-a înrăutăţit, iar în anul 1970, după o tăcere de vreo 4-5
luni, a decedat.
Eu, Niţă Ion Florea, zis Fănică, am făcut patru clase primare
(între 1947-1951) şi am avut ca învăţătoare pe doamna Maria Oncete, o
învăţătoare cu adevărat doamnă, exigentă şi corectă, care m-a învăţat, atât pe
mine, cât şi pe ceilalţi colegi, cinstea şi corectitudinea. Mulţi dintre
colegii şi colegele mele care au avut şansa de a-şi continua studiile, au ajuns
oameni de vază în societate. În clasă am avut colegă pe fiica doamnei Maria
Oncete, şi anume Rodica Oncete. În clasele I-IV, ea a avut premiul I, eu
premiul II. Rodica a mers mai departe şi, într-un final, a terminat
stomatologia, stabilindu-se în oraşul Băileşti, judeţul Dolj, fiind medic
stomatolog, acum probabil pensionară. De când ne-am despărţit (ea
conti-nuându-şi studiile, eu rămânând acasă), nu ştiu dacă a mai venit vreodată
acasă, în afară de când a decedat mama ei.
Începând din anul 1951, anul când eu am terminat cele patru clase
primare, viaţa mea a început să se desfăşoare ca o tragedie. Boala părinţilor
mei a fost pentru mine o catastrofă. Cheltuielile cu doctorii erau foarte mari
pe atunci şi chiar dacă ar fi vrut părinţii mei să continui şcoala mergând la
gimnaziu, nu ar fi avut banii necesari pentru acest lucru, dar nici eu nu
puteam să plec, ştiind că tata era bolnav şi mama operată. Am zis adio şcolii
şi am rămas să-mi îngrijesc părinţii bolnavi. Fraţii mei mai mari aveau
familiile lor, greutăţile lor, iar eu, mezinul, trebuia să rămân acasă. La
împlinirea vârstei de 15 ani, m-am angajat ca şi muncitor forestier sub
supravegherea fratelui meu mai mare, Virgil. Când a venit vremea să mă înrolez
în armată, tata s-a dus la Comisariat cu actele lor, cerând să nu fiu înrolat
pentru a putea rămâne să-i îngrijesc în continuare, aşa că am fost reformat cu
livretul militar „întreţinător de familie”, tata între timp pensionându-se
medical.
Gândul de a face şi eu gimnaziu nu-mi dispăruse, însă nu puteam
pleca de acasă ştiind că părinţii mei sunt bolnavi. Ei m-au sfătuit să mă
căsătoresc, astfel încât să poată rămâne cineva acasă cu ei, iar eu să merg în
oraşul Rm. Vâlcea să mă angajez şi să-mi fac gimnaziul. M-am căsătorit şi, după
vreo 3 ani, întreprinderea forestieră m-a trimis la o şcoală de scurtă durată
de mecanici forestieri. După terminarea şcolii, am fost trimis ca mecanic
funicularist în munţii din Făgăraş. Lucram deja de un an acolo, când am avut un
grav accident de muncă, ce mi-a marcat, din perspectiva sănătăţii, toată viaţa.
Internările la spitalul militar de neuro-chirurgie şi la spitalul judeţean din
Rm. Vâlcea, m-au vindecat parţial, însă medicamen-tele care am fost nevoit să le
iau apoi, mi-au distrus alte organe. Am continuat însă să muncesc tot ca
funicularist. Apoi alt necaz m-a marcat: soţia m-a părăsit din cauză că eram
bolnav, eu rămânând cu fiica noastră, care avea atunci un an şi opt luni. După
divorţ, fiica a rămas cu mine iar eu a trebuit să-mi găsesc altă soţie. La
scurt timp, bunul Dumnezeu m-a ajutat, deoarece mi-am găsit o fată cuminte,
cinstită şi cu multă credinţă în Dumnezeu. M-am căsătorit cu ea şi, începând cu
anul 1965, ea mi-a fost şi îmi este o adevărată soţie. I-a îngrijit pe părinţii
mei fără nici o împotrivire, iar pe fetiţa mea a crescut-o nefăcând diferenţa
între ea şi cei doi copii pe care i-am avut cu ea. Din căsătoriile mele au
rezultat trei copii: Mariana (născuta în anul 1963, crescută de cea de-a doua
soţie), Iuliana (născută în anul 1968) şi Ion (născut în anul 1970).
După căsătorie, am continuat a munci tot la pădure. În anul 1968,
m-am transferat la o întreprindere de construcţii din Rm. Vâlcea, ca mecanic.
Acolo am făcut cele patru clase gimnaziale la şcoala nr.5 .
După moartea tatălui meu, în 1970, mama mea s-a îmbolnăvit mai
rău. În anul 1975, am fost nevoit a mă transfera la Călimăneşti, unde lucram în
schimburi, ca să pot îngriji de mama mea care era foarte bolnavă. Munca în
schimburi şi nopţile nedormite, mi-au agravat starea de sănătate. Necazurile
m-au doborât fizic şi m-am îmbolnăvit foarte rău. În anul 1978, am fost
pensionat medical. Nu am mai reuşit a mă reface total, aşa că am rămas
pensionat până în ziua de azi, însă mulţumesc lui Dumnezeu că toate aceste
necazuri nu mi-au afectat mintea şi memoria este încă limpede. Ca să uit de
cele întâmplate, am început să citesc tot felul de cărţi: literatură, ştiinţă,
istorie, istorie a religiilor, Biblia, aceste cărţi formându-mă mult
intelectual.
Soţia mea a doua, Niţă Elena, a fost şi este o soţie harnică şi
înţeleaptă. Toate necazurile şi suferinţele mele nu au făcut-o să mă
părăsească, având cu ea o căsnicie fericită, trecând împreună prin toate
încercările ce ne-au fost date de această viaţă. Am crescut bine trei copii, ce
acum se află toţi la casele lor, noi fiind iubiţi şi respectaţi de ei.
Sursa: Jurnal de front: 1916-1918, Ediţie realizată de: Florea Niţă, Ion Măldărescu, Gabriela Daraban, Ion Topolog, Editura Dealul Melcilor, Braşov, 2010, ISBN 978-973-1707-11-2.
Notă: Versiunea electronică a volumului ne-a fost donată de către dl. Florea I. Niță, deținătorul Jurnalului original, moștenit de la bunicul Ion Bulbeș.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu