Mariana Iosifaru la 75 de ani. O viață dedicată arheologiei vâlcene

 de Claudiu Tulugea, Ion Tuţulescu, Carol Terteci

 

Familia. Mariana Iosifaru este născută în anul 1948, pe 29 decembrie, sub numele de Constantinescu Mariana, în oraşul Ocnele Mari, raionul Rm. Vîlcea. Tatăl, Constantinescu Mihai (născut în oraşul Ocnele Mari pe 17 august 1920 - decedat prematur 25 noiembrie 1972 Rm. Vâlcea) a fost maistru sondor. Mama, Constantinescu Ana (fostă Bărbuş, născută în localitatea Mihăeşti judeţul Vâlcea pe 27 septembrie 1927 - decedată 5 decembrie 2003 Rm. Vâlcea) a fost casnică. Familia Constantinescu a avut două fete, cărora s-a străduit să le ofere o educaţie aleasă, dar şi susţinere pentru studii superioare şi cariere culturale şi educaţionale strălucite.

(clic pentru mai multe foto)

În perioada liceului îl cunoaşte pe Iosifaru Valentin (născut pe 2 septembrie 1948 în localitatea Corbeni judeţul Argeş - decedat 1 decembrie 2009), cu care se va căsători în 1971, pe 23 aprilie. De profesie inginer, acesta va fi unul din profesioniştii de bază ai urbei, lucrând la secţia frigorifică a Abatorului Rm. Vâlcea, ulterior în sistemul energetic naţional, filiala Vâlcea. Din acest mariaj au rezultat trei fete:

- Iosifaru Mihaela (căsătorită Băjan-Iosifaru, născută în 1973) - absolventă a facultăţii de Economie, actual economist Primăria Rm. Vâlcea;

-  Iosifaru Gabriela (căsătorită Popescu, născută în 1975) - absolventă a facultăţii de Drept, actual consilier juridic superior la Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor - CNSC Bucureşti;

-   Iosifaru Ana-Maria (căsătorită Tulugea, născută în 1977) - absolventă a facultăţii de Litere, actual profesor de limbi străine la Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân” din Rm. Vâlcea.

Ulterior, cei trei copii rezultaţi din mariajul Marianei Iosifaru îi

vor dărui acesteia şase nepoţi (trei băieţi şi trei fete), cu vîrste cuprinse între unul şi douăzeci şi cinci de ani, la data realizării acestui omagiu.

Educaţie şi studii. Începe clasele primare la şcoala din Copăcelu în anul 1955, fiind finalizate în 1958. Urmează gimnaziul la aceeaşi şcoală între anii 1958-1962. Admiterea la liceu se face în anul 1962, fiind vorba despre Liceul de Cultură Generală ,,Nicolae BălcescU” (actualul Colegiu Naţional Alexandru Lahovari). În perioada liceului îl cunoaşte pe viitorul soţ, Valentin Iosifaru, cu care este colegă de clasă.

După terminarea liceului, în anul 1966, Mariana Iosifaru va susţine examenul de admitere la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti, pe care o va absolvi în anul 1971. Diploma din sesiunea ,,Iunie 1971”, va fi însoţită de Diploma de Licenţă în „Istorie’” specialitatea ,,Istoria Veche si Arheologie””, cu nota 9.

Finalizarea studiilor superioare nu a însemnat sfârşitul pregătirii profesionale. Astfel, în anul 2003, în plină putere creatoare, va obţine calitatea de expert în domeniul ,,Bunuri arheologice si Istoric- documentare: Arheologie””. Ulterior, ca o recunoaştere a meritelor şi a valorii sale, va fi numită ca membru în Comisia Monumentelor Istorice (Comisia 3 Oltenia), dar şi muzeograf şef la DLCPN Vâlcea.

Arheologia pentru Iosifaru Mariana a fost dragoste la prima vedere, participarea pe şantierele arheologice ale Facultăţii de Istorie din Bucureşti a făcut posibilă contaminarea sau virusarea cu acest microb numit arheologie, microb care a condus viaţa şi personalitatea domniei sale.

Activitatea profesională. Prin Dispoziţia de Repartizare 10080/920/1971, eliberată de Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, Mariana Iosifaru este încadrată ca profesor de istorie la Şcoala generală nr. 1 sat Olteanca, comuna Glăvile, judeţul Vâlcea. A funcţionat ca şi cadru didactic între 1 septembrie 1971 şi 30 septembrie 1973 în această unitate de învăţământ.

 Din 1 octombrie 1973 se va transfera la Muzeul Judeţean Vâlcea ca muzeograf, intrând în sistemul cultural local, şi dăruindu-se pasiunii de o viaţă, arheologia. Aici, va parcurge toate etapele profesionale care o vor consacra ca ,,arheologul judeţului”. Trece cu brio examenele de grad, atingând stadiul maxim în 10 noiembrie 2000, când este numită Şef Secţie cu delegaţie, până la 1 iulie 2001, când prin Hotărâre de Guvern, secţia este desfiinţată în cadrul reducerilor efectuate la acea dată.

La 1 aprilie 2004 i se modifică încadrarea din muzeograf în arheolog, iar din 1 iulie 2007 este numită Şef Secţie Arheologie prin organizarea examenului de concurs.

Din toate cercetările arheologice efectuate în judeţul Vâlcea, cel mai iubit sit pentru Iosifaru Mariana a fost şi va rămâne Centrul de Putere de la Buridava Dacică, Ocniţa din oraşul Ocnele Mari. Cercetările arheologice de aici au debutat în anul 1961, Mariana Iosifaru participând din anul 1966, continuând pentru puţin timp cercetările şi după dispariţia regretatului cercetător Dumitru Berciu. De numele celor doi cercetători se leagă cele mai importante descoperiri arheologice din judeţul nostru, unele chiar din sud-estul Europei: masca de bronz, fragmentul ceramic cu inscripţia în limba greacă, căţelul de vatră cu reprezentare zoomorfă, trusa medicală a unui medic grec etc.

Cercetarea asiduă a evoluţiei comunităţilor umane pe melagurile vâlcene nu se opreşte doar la Buridava Dacică, numele Marianei Iosifaru se leagă şi de alte importante situri (aşezări, monumente, necropole), situri din care enumerăm câteva: Râmnicu Vâlcea- Cetăţuia, Copăcelu-Valea Răii, Băile Govora-Gătejeşti, Buridava Romană-Stolniceni, Rm. Vâlcea-Ostroveni etc.

Alături de cercetare, arheologul Mariana Iosifaru s-a ocupat de conservarea şi de promovarea patrimoniul judeţean prin expoziţii temporare, expoziţii permanente. Actuala expoziţie permanentă dedicată evoluţiei comunităţilor umane pe meleagurile vâlcene, din cele mai vechi timpuri până în sec. VII d. Chr., i se datorează în totalitate. Pe lângă expoziţiile permanente sau temporare, un rol important pe care Mariana Iosifaru l-a îndeplinit cu multă pasiune a fost acela de a promova şi de a face cunoscut patrimoniul vâlcean, în ţară şi străinătate prin publicaţii, pe care le vom prezenta în rândurile următoare.

 

Repertoriul arheologic naţional este mai bogat datorită proiectului de Inventariere a siturilor si monumentelor din judeţul Vâlcea, proiect pe care doamna arheologiei vâlceane l-a coordonat timp de trei ani, dovada fiind o bază de date esenţială pentru Ministerul Culturii, dar şi pentru Direcţia Judeţeană pentru Patrimoniu Vâlcea.

 

După semnarea şi aderarea la Carta de la Valletta a României, patrimoniul mobil şi imbobil din ţară a primit o atenţie sporită din partea statului. Pe baza acestui principiu, arheologul Mariana Iosifaru a avut şansa de a cerceta o serie importante de monumente istorice, monumente care au adus informaţii importante pentru istoria vâlceană şi nu numai. Printre cele mai importante monumente cercetate integral sau parţial enumerăm: Biserica Sfântul Dumitru din Râmnicu Vâlcea, Biserica de lemn Buna Vestire şi Sf. Arhanghel Mihail din Urşi, Mănăstirea Cozia, Mănăstirea Surupatele, Biserica Sfântul Nicolae din Pietreni, Mănăastirea Govora etc. Patrimoniul arheologic, patrimoniul naţional şi informaţiile despre evoluţia comunităţiilor umane pe teritoriul judeţului Vâlcea au reprezentat un scop important al activităţii „doamnei arheologiei vâlcene”.

La data de 27 februarie 2014, Mariana Iosifaru se va pensiona, după mai bine de patru decenii de muncă în domeniul muzeografiei şi arheologiei, al supravegherilor arheologice, cercetărilor arheologice preventive, dar şi al cercetărilor sistematice.

Cariera de excepţie nu ar fi fost completă dacă Mariana Iosifaru nu ar fi activat intens şi în domeniul cercetării şi publicării rezultatelor din teren. Numeroasele articole ştiinţifice, cataloagele elaborate, expoziţiile de istorie şi arheologie organizate, pliantele editate, implicarea în publicarea revistei ştiinţifice a muzeului, toate acestea converg către o implicare totală în peisajul cultural judeţean. Din păcate, nu a reuşit să publice tot ce a ,,săpat”, dar volumul imens de muncă se vede în artefactele arheologice din depozitele instituţiei, creînd premisele unor articole ştiinţifice pe care urmează ca cei lăsaţi în urmă de reputatul arheolog, personajul supus studiului nostru, să le publice. Comunitatea culturală a judeţului Vâlcea îi datorează mult acestei truditoare a siturilor arheologice descoperite şi inventariate, care a ,,scormonit” pământul după ,,cioburile” ceramice, şi ca o recunoaştere a faptului că a fost prezentă în mai toate marile şantiere arheologice din judeţ (Buridava Romană coordonat de Gheorghe Bichir, Buridava Dacică coordonat de Dumitru Berciu), oraşul Ocnele Mari i-a conferit titlul de ,,Cetăţean de Onoare” al istoricei urbe.

 

De la colegii mai tineri din cadrul secţiei de arheologie avea aşteptări pe care le dubla cu obişnuita exigenţă specifică arheologilor cu experienţă. Şi-ar fi dorit ca unul dintre noi să se specializeze în arheologia medievală, mai ales cea de biserici, monumente de care se ataşase profesional pe finalul carierei. Însă, chiar şi în pofida faptului că toţi trei (I. Tuţulescu, C. Tulugea, C. Terteci) am rămas să activăm în zona preistoriei, Mariana Iosifaru ne-a fost alături şi s-a bucurat alături de noi la susţinerile publice ale tezelor de doctorat, de exemplu.

Ca om şi arheolog cu vastă experienţă nu s-e închidea într-un „turn de fildes” pentru că obişnuia să aprecieze şi munca grea a truditorilor „nevăzuţi” de pe şantierele arheologice, muncitorii, pe care îi găsim menţionaţi atât în carnetul de şantier, cât şi în rapoartele de cercetare arheologică. De asemenea, după săpaturi, îi respecta şi pe cei morţi; de fiecare dată când se descopereau morminte la cercetările de la biserici, la final, insista ca osemintele să fie reînhumate creştineşte şi de multe ori contribuia material la organizarea slujbelor de pomenire.

 

Colectivul de redacţie, alături de toţi semnatarii studiilor din acest volum, dedicăm aceste rânduri reputatei arheolog, ca o recunoaştere a activităţii depuse în slujba culturii locale şi naţionale, activitate întinsă pe perioada a peste patru decenii, întărind vechiul proverb roman, Verba volant, scripta manent.

Cercetări arheologice (selecţie)

Ocnele Mari - Ocnita - Coşota

I. Cercetări arheologice şi stematice - Responsabil ştiinţific: Dumitru Berciu şi Mariana Iosifaru. Aşezare şi cetate dacică din sec. I înainte de Hr.-II după Hr.

II. Cercetări arheologice preventive - Responsabil ştiinţific: Mariana Iosifaru.

 

Mănăstirea Hurezu

 

Biserica mare cu hramul ”Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena” construită între anii 1692-1694. După ce a devenit domnitor, Constantin Brâncoveanu începe construirea Complexului Hurezi, terminat în 1697 şi este compus din:

- clădirile anexe, iar spre est dintr-un zid masiv ce formează incinta;

-  latura de sus cuprinde Palatul Domnesc, Stăreţia, Clopotniţa, Biblioteca şi intrarea în incintă;

-  două nivele legate prin scări de acces ce duc la câte un foişor;

-  pe latura estică se află apartamentul domnesc;

-  pe latura de apus se află trapeza, paraclisul, chiliile şi foişorul de piatră a lui Dionisie Bălăceanu construite între anii 1752-1753.

Biserica mare are ca punct de inspiraţie Biserica Episcopală de la Curtea de Argeş. Lucrările de cercetare arheologică au fost făcute la Biserica mare cu ocazia introducerii incălzirii în pardoseală.

Mănăstirea Govora

Biserică cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului” a fost construită în parte de Vlad Dracul, pustiită de boierul Albu cel Mare în vremea domniei lui Vlad Ţepeş apoi refăcută de Vlad Călugărul şi Radu cel Mare între anii 1492-1496. Matei Basarab, între anii 1640­1645, a instalat o tiparniţă dotată cu meşteri. Tiparniţa a fost de scurtă durată (1636-1637). 

Lucrările de cercetare arheologică au fost făcute cu ocazia refacerii zidului de incintă; când a fost descoperit un nou zid marcat de contraforţi, construit, se pare, în timpul lui Radu cel Mare.

 

Mănăstirea Surpatele

Biserică cu hramul ”Sfânta Treime”, construită de Tudor Logofătul Drăgoescu şi fratele său Stanciu, refăcută de boierii Buzeşti. Reconstruită din zid de doamna Marica Brâncoveanu între anii 1703­1706, când a fost pictată.

Lucrările de cercetare arheologică au fost făcute pe latura de sud a Bisericii cu ocazia construirii unui grup de chilii.

 

Mănăstirea Berislăveşti 

Biserică cu hramul ”Sfinţii Trei Ierarhi”, ctitoria Boierului Sandu Bucşenescu şi a soţiei Maria, a fost construită între anii 1754-1762.

Lucrările de cercetare arheologică au fost făcute în Biserica ”Sfinţii Trei Ierarhi” şi la zidul de incintă, cu ocazia restaurării.

 

Biserica „Sfântul Nicolae”, oraş Berbeşti, sat Valea Mare 

Biserica a fost construită între anii 1742-1743 de Climent, episcopul Râmnicului (1735-1749).

Lucrările de cercetare arheologică au fost făcute cu ocazia consolidării monumentului ducând la descoperirea de morminte, monede, cărămizi cu inscripţie dar nu şi a „caselor de piatră” ale familiei episcopului, menţionate în documentele vremii..

Biserica ”44 de izvoare”

Este numită şi ”Schitul de sub Piatră” cu hramul ”Sfântul Ierarh Nicolae”. A fost construită de către Egumenul Ştefan al Mănăstirii Bistriţa în anul 1701, conform inscripţiei de la intrare.

Lucrările de cercetare arheologică au fost făcute cu ocazia restaurării Bisericii şi a zidului de incintă.

 

Biserica din lemn Gruşetu

Biserică cu hramul ”Adormirea maicii Domnului”, construită la 1801 de pe vremea lui Moruzzi Voievod.

Lucrările de cercetare arheologică au fost făcute cu ocazia restaurării Bisericii şi a împrejurimii.

Biserica din lemn din Marita

 Biserică cu hramul ”Cuvioasa Paraschiva”, a fost ridicată între 1556-1557 fiind considerată, o vreme, cea mai veche biserică din lemn de la sud de Carpaţi. Lucrările de cercetare arheologică au fost făcute cu ocazia restaurării, când au fost descoperite numeroase inscripţii pe bârnele din interior.

Biserica din Călinești

Biserică cu hramul ”Cuvioasa Paraschiva”, în oraşul Brezoi, finalizată în anul 1775. Lucrările de cercetare arheologică au fost făcute cu ocazia restaurării Bisericii.

 Biserica Sfîntul Dumitru

Biserica cu hramul ”Sfântul Mare Mucenic Dumitru, Izvorâtorul de Mir”, este cel mai vechi monument de arhitectură din Râmnicu Vâlcea, construită, se pare, de călugării franciscani la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea. A fost rezidită între anii 1783-1784 iar construcţia actuală datează din anul 1815.

Lucrările    de      cercetare arheologică au fost   făcute cu   ocazia

refacerii trotuarului de la intrare şi în jurul acesteia.

 

Biserica din lemn din Urşi-Popeşti

Biserica cu hramul ”Buna Vestire” nu are o dată certă a edificării, literatura de specialitate propunând 2 variante: 16 octombrie 1757 şi anul 1784. Ctitori sunt Ion Danciu şi popa Constandin iar biserica se ridică pe moşia lui Nicolae Tâlcoveanu.

 

Lucrările de cercetare arheologică au fost făcute cu ocazia lucrărilor de salvare şi restaurare desfăşurate de Fundaţia Pro Patrimonio şi au dus printre altele, la descoperirea unui tezaur monetar de la 1848, în altar.

 

Biserica din lemn din Angheleşti-Pietrari

Biserica cu hramul ”Sf. Nicolae” datează de la sfârşitul veacului al XVI-lea - începutul celui de-al XVII-lea. Ea este cea mai veche biserică de lemn păstrată din nordul Olteniei, a cărei atestare poate fi fără echivoc dovedită, la 1655. Cercetările arheologice preventive (1) din vara anului 2010 au fost prilejuite de strămutarea bisericii în cadrul Muzeului Satului Vâlcean, prin demersul întreprins de Muzeul Judeţean Vâlcea şi Fundaţia HAR.

 

Procuratura Vâlcea

Lucrările de cercetare arheologică au fost făcute la Procuratura din Râmnicu Vâlcea cu ocazia refacerii Curţii interioare.

Cercetări arheologice de salvare

 

-Refacerea drumului de la Buridava Romană.

-Refacerea drumului de pe Strada Ghioceilor din Rm. Vâlcea. -Numeroase cercetări în siturile de la Stolniceni (aşezare romană), Copăcelu (aşezare neolitică şi epoca bronzului), Ocnele Mari - Ocniţa (aşezare dacică), Ostroveni (aşezare halstattiană) şi pentru persoane fizice şi juridice.

 Cercetare ştiinţifică

-Membră a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice - secţiunea III - Oltenia.

-Participare la sesiuni anuale de rapoarte şi sesiuni arheologice în toată ţara.

Articole şi studii

Descoperiri arheologice geto-dacice pe raza municipiului Râmnicu Vâlcea, Buridava IV, 1982, 27-32.

Descoperiri şi însemnări de la Buridava dacică. I, ThD 4, 1983, 109-113 (în colaborare cu D. Berciu, S. Purece, Gh. Andreescu).

Săpăturile arheologice de la Ocniţa (jud. Vîlcea), MCA, 15, 1983, 226-228 (în colaborare cu Dumitru Berciu).

Descoperiri şi însemnări de la Buridava dacică. II, ThD 5, 1984, 177-186 (în colaborare cu D. Berciu, S. Purece, Gh. Andreescu).

Descoperiri şi însemnări de la Buridava dacică. III, ThD 6, 1985, 168-177 (în colaborare cu D. Berciu, S. Purece, Gh. Andreescu).

Descoperiri şi însemnări de la Buridava dacică. IV, ThD 7, 1986, 140-143 (în colaborare cu D. Berciu, S. Purece, Gh. Andreescu).

Descoperiri şi însemnări de la Buridava dacică. V, ThD 8, 1987, 154-161 (în colaborare cu D. Berciu, B. Mitrea, S. Purece, Gh. Andreescu).

Descoperiri şi însemnări de la Buridava dacică. VI, ThD 9, 1988, 171-179 ( în colaborare cu D. Berciu, S. Purece, P. Gherghe).

Descoperiri şi însemnări de la Buridava dacică. VII, ThD 10,

1989,        205-214 (în colaborare D. Berciu, S. Purece, P. Gherghe). Descoperiri şi însemnări de la Buridava dacică. VIII, ThD 11,

1990, 135-138 (în colaborare cu D. Berciu, S. Purece).

Descoperiri şi însemnări de la Buridava dacică. IX, ThD 12,

1991, 105-114 (în colaborare cu D. Berciu, S. Purece, M. Diaconescu).

Descoperiri şi însemnări de la Buridava dacică. X, ThD 13, 1992, 113-119 (în colaborare cu D. Berciu, M. Diaconescu).

Descoperiri si însemnări de la Buridava dacică. XI, ThD 14, 1993, 149-156 ( în colaborare cu D. Berciu, M. Diaconescu).

Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea, Punct: cartier Copăcelu (Valea Răii). Raport nr. 155, CCA. Campania 2003, 2004, p. 255-257 (în colaborare cu Cr. Fântâneanu).

Cercetări arheologice la biserica „Cuvioasa Paraschiva” din satul Călineşti, oraşul Brezoi, judeţul Vâlcea, Buridava, V, 2007, 61­69.

Rm. Vâlcea-Parcul Mircea cel Bătrân, C.C.A. 2007, 253-256, (în colaborare cu I. Tuţulescu şi Cl. A. Tulugea ).

Cercetări arheologice preventive la biserica „Sfântul Nicolae”, oraş Berbeşti, sat Valea Mare, judeţul Vâlcea, Buridava, VI, 2008, 86-93 (în colaborare cu I. Tuţulescu, Cl. A. Tulugea, O. Părăuşanu).

Câteva contribuţii asupra celor două spade de bronz din colecţia Muzeului Judeţean Vâlcea, Acta Musei Brukenthal, III, 1, 2008, 170­175 (în colaborare cu I. Tuţulescu şi Cl. A. Tulugea).

Biserica de lemn din Gruşetu, comuna Costeşti, judeţul Vâlcea, Buridava, VII, 2009, 93-101.

Biserica Sfântul Nicolae din Pietreni, com. Costeşti, jud. Vâlcea. (Scurt istoric şi cercetări arheologice preventive 2010), Buridava, VIII, 2010, 122-134.

Situri arheologice din oraşul Ocnele Mari, judeţul Vâlcea, Buridava, IX, 2011, 82-94.

Unelte litice descoperite întâmplător în comuna Berislăveşti, judeţul Vâlcea, Buridava, X, 2012, 24-30 (în colaborare cu N. Stan, I. Florea).

Despre două ciocane - topor din piatră, cu şanţ, descoperite întâmplător, în jud. Vâlcea şi jud. Hunedoara, Litua, XIV, 2012, 47­53 (în colaborare cu N. Stan).

Vase din sticlă descoperite la Buridava dacică, Buridava, X, 2012, 74-88. (în colaborare cu M. Cr. Popescu).

Câteva comentarii pe baza analizei compoziţionale a pumnalului de la Ocniţa, SCIVA, 64, 1-2, 2013, p. 133-144 (În colaborare cu I. Tuţulescu, A. Popescu şi B. Constantinescu).

Cercetări arheologice preventive la biserica Buna Vestire şi Sf Arhanghel Mihail, din satul Urşi, comuna Popeşti-Vâlcea, Buridava, XI, 2013-2014, 84-94 (în colaborare cu C. Terteci, Cl. A. Tulugea).

Un tezaur monetar de la 1848 descoperit în comuna Popeşti, satul Urşi, judeţul Vâlcea, Buridava, XI, 2013-2014, 95-113 (în colaborare cu C. Terteci, Cl. A. Tulugea).

   

Sursa: Revista Buridava/ Studii și materiale/ editor Muzeul Județean ,,Aurelian Sacerdoțeanu” Vâlcea nr. XVI 2023. 

________

(1)  Cercetările s-au desfăşurat in cursul lunii iunie 2010, de Muzeul Aurelian Sacerdoţeanu Vâlcea. Din colectiv au făcut parte: M. Iosifaru (responsabil ştiinţific) şi Ovidiu Părăuşanu.