Mircea Eliade >< Maitreyi Devi/ între adevăruri și neadevăruri

#𝙈𝙞𝙧𝙘𝙚𝙖𝙀𝙡𝙞𝙖𝙙𝙚 >< #𝙈𝙖𝙞𝙩𝙧𝙚𝙮𝙞𝘿𝙚𝙫𝙞
între adevăruri și neadevăruri
un #clip creat cu AI în «satul global» al Internetului ne oferă o biografie sentimentalizată, episoade intime și o logodnă secretă...
...pe care ni le prezintă 𝙣𝙚𝙟𝙪𝙨𝙩𝙞𝙛𝙞𝙘𝙖𝙩 𝙙𝙧𝙚𝙥𝙩 𝙛𝙖𝙥𝙩𝙚 𝙙𝙚𝙢𝙤𝙣𝙨𝙩𝙧𝙖𝙩𝙚/𝙙𝙤𝙘𝙪𝙢𝙚𝙣𝙩𝙖𝙩𝙚
dar din pagina Wikipedia/Maitreyi ce nu este adevărat? a fost #Maitreyi în România la invitația Uniunii Scriitorilor? în context: Wikipedia/ MirceaElide conține numai adevăruri documentate/ incontestabile?
>> 𝙘𝙤𝙧𝙤𝙡𝙖𝙧: AI (Inteligența Artificială) ne ajută, dar NU suplinește lipsa lecturilor/ documentării serioase...

&&&

Din ceea ce poate fi stabilit documentar, dincolo de legenda literară, relația dintre Mircea Eliade și Maitreyi Devi a existat realmente, dar natura exactă a intimității lor nu poate fi reconstituită cu certitudine. Avem două mărturii interesate, scrise la mare distanță una de alta și transformate deliberat în literatură.

Ce poate fi considerat cert

1. Mircea Eliade a ajuns în India în noiembrie 1928 pentru a studia filosofia indiană și sanscrita cu profesorul Surendranath Dasgupta, tatăl Maitreyi-ei.
2. Din ianuarie 1930, Eliade a locuit în casa familiei Dasgupta din Calcutta. Nu era inginer — aceasta este identitatea personajului Allan din roman —, ci student și discipol al profesorului.
3. Între Eliade și Maitreyi s-a înfiripat o relație afectivă reciprocă. Acest nucleu biografic este confirmat de amândoi, chiar dacă îl descriu diferit.
4. Diferența de vârstă era importantă: Eliade avea 23 de ani, iar Maitreyi aproximativ 16 ani. Ea era deja o tânără poetă precoce, apropiată intelectual de Rabindranath Tagore, care îi prefațase prima carte de poezie.
5. Relația a fost descoperită de familia Dasgupta în septembrie 1930. Profesorul l-a obligat pe Eliade să părăsească locuința și i-a interzis să mai comunice cu fiica sa. Despărțirea a fost abruptă și definitivă pentru următoarele patru decenii. O cercetare academică recentă confirmă că șederea lui Eliade în casa Dasgupta s-a încheiat din cauza descoperirii legăturii cu Maitreyi. (sursa: Springer – „Experiencing India”)
6. Ruptura l-a afectat profund pe Eliade. În memoriile sale, el leagă pierderea Maitreyi-ei de pierderea „Indiei” pe care sperase să o cunoască și, într-un anumit sens, să o adopte. Așadar, nu avem motive serioase să considerăm episodul o simplă invenție ulterioară.
7. Eliade a transformat experiența în romanul Maitreyi, publicat în românește în 1933. Este însă un roman autobiografic, nu un jurnal și nici o relatare testimonială. Chiar University of Chicago Press îl definește drept „roman à clef” și „roman semiautobiografic”. (sursa: University of Chicago Press – Bengal Nights) 

Când politica vedea două realități în aceeași Primărie

Râmnicului îi lipsea, la începutul secolului al XX-lea, ceea ce astăzi pare de la sine înțeles pentru un oraș nu doar reședință de județ: un sediu propriu și corespunzător pentru Primărie.

Soluția avea să vină dinspre una dintre cele mai vechi și mai importante proprietăți din centrul orașului: Conacul Socoteanu-Lahovari, ridicat în secolul al XVIII-lea de logofătul Ghiorghiță Socoteanu. Prin căsătoria Paraschivei (Bica) Socoteanu cu Ioan (Iancu) Lahovari, în 1816, conacul intrase în patrimoniul familiei Lahovari.¹

La începutul secolului XX, proprietatea aparținea Irinei Sterian, fostă Herăscu, moștenitoarea lui Constantin I. Lahovari. Aflând că orașul avea nevoie de un local pentru Primărie, aceasta oferea municipalității fostele case Lahovari pentru 100.000 de lei. Prețul era unul foarte avantajos pentru oraș: evaluarea imobilului ajungea la aproximativ 178.000 de lei, iar presa liberală avea să remarce și ea că valoarea reală a proprietății întrecea cu mult suma plătită.

La 11 septembrie 1909, Primăria Râmnicului a cumpărat proprietatea, primar fiind Nicolae Iepure.¹ Data și prețul sunt confirmate și de documentarea arheologică ulterioară.

Dar ceea ce s-a întâmplat după cumpărare este aproape o mică demonstrație despre felul în care presa de partid putea transforma aceeași realitate în două realități politice opuse.

„Opinia Vâlcei”, reprodusă de „Conservatorul”: împrumut, interese și „potopul” de după Iepure

La 12 noiembrie 1909, Opinia Vâlcei, oficiosul conservator local, într-un text reprodus de Conservatorul, anunța că actul de cumpărare fusese deja încheiat și autentificat de Tribunalul Vâlcea.²

Marinela Capșa/ Belu în Biblioteca Virtuala a Autorilor Valceni

Pe aripile vieţii
(sau de la Belu la Capşa)

Timpul este un drum cu sens unic. Pe aripile vieţii, el nu virează nici la stânga, nici la dreapta. Cu ocolişuri, cu coborâri şi urcuşuri, el vine de undeva şi merge undeva, constant înainte. Fără oprire. Lucru de mirare că nu oboseşte niciodată.

Pe drumul acesta întortocheat, Viaţa se zbate să îmbrăţişeze lumea cu multă dragoste şi, într-un final, să ajungă la destinaţie. Mai greu îi este în sensurile giratorii. Bătând din aripi, trebuie să dea prioritate unora, să încetinească pentru alţii, să se asigure să nu fie lovit de careva, să accepte că mai sunt şi alte Vieţi care aleargă, cu viteze diferite, spre acelaşi punct terminus, cap de linie. Ca la calea ferată. Iar un bun călător este acela care ştie când să accelereze, când să pună frâna, când să depăşească sau când să se oprească. Toate astea se învaţă circulând pe drumul cu sens unic, cu bucuriile şi tristeţile lui, cu prietenii şi duşmanii săi, cu nevoia de a şti şi de a putea cât mai mult, într-un timp atât de scurt.

Căci, Doamne, ce puţin timp avem de trăit din acest Timp infinit! Şi cât ne mai chinuim să-l trăim bine!

M-am născut şi am trăit sub steaua a două nume cu semnificaţii profunde în existenţa românilor: Belu şi Capşa, adică moartea şi viaţa. Între ele a stat Iubirea a doi oameni, al căror destin a făcut ca ei să se întâlnească într-un moment de grea cumpănă pentru viaţa lor. Venirea mea pe lume le-a salvat fiinţa, dându-le un alt motiv să trăiască, să se bucure, să înţeleagă că, pe drumul cu sens unic, important este să mergi cu pas hotărât, cu fruntea sus, înfruntând soare, ploi şi viscol, luptând, ca pe front, pentru fiecare secundă pe care o mai poţi respira.

Zborul pe aripile vieţii nu-i deloc uşor!

Gheorghe Constantinescu în Biblioteca Virtuala a Autorilor Valceni/ #bvaav și #memoriavalceana

La hyperlinkurile din spatele fiecărui titlu de mai jos pot fi accesate lucrările autorului #GheorgheConstantinescu, începând cu cele mai recente și continuând cu volumele publicate din 2014 încoace, reunite acum în cadrul proiectelor #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni/ #bvaav și #memoriavalceana:

• Gheorghe Constantinescu – Rătăcit printre gânduri și amintiri 
• 
  
• Gheorghe Constantinescu – Sub povara crucii
• 
  
• Gheorghe Constantinescu – Satul Mădulari, martor al devenirii mele
• 
  
• Gheorghe Constantinescu – Monografia comunei Cernișoara în Enciclopedia Județului Vâlcea, vol. III. Așezările rurale
• 
  
• Gheorghe Constantinescu – Gânduri, amintiri... vise și trăiri
• 
  
• Gheorghe Constantinescu – Călător prin viață

Râmnicu Vâlcea: viaţa economică şi socială în secolele XV-XVIII

În secolul al XV-lea,  ca şi în secolul anterior, cultivarea grânelor, pomicultura, creşterea vitelor mari şi mici, albinăritul şi pescuitul reprezentau sectoarele esenţiale ale producţiei.

a) Economia agrară. Informaţiile oferite de documente, ne confirmă faptul că principala ocupaţie a locuitorilor din Râmnicu-Vâlcea în secolele XVI-XVIII, a constituit-o agricultura. Majoritatea locuitorilor posedau loturi de pământ (moşii, ocine), mai aproape sau mai departe de vatra oraşului¹³, pe care se cultivau cereale, în special grâu şi orz.  Episcopia Râmnicului deţinea importante proprietăţi, nu numai în oraş, ci şi în jurul acestuia, precum şi în alte localităţi din judeţ. În secolul al XVII-lea, prin cumpărări, danii şi moşteniri, proprietăţile din Râmnic se extind, cuprinzând loturi pentru cultivat spre Cetăţuia şi Bujoreni - în nord, spre Malul Alb şi Lespezi - în estul oraşului¹⁴. Inventarul agricol continuă să rămână tradiţional, confecţionat pe plan local sau procurat din târgurile judeţului, de la negustorii transilvăneni: sape, săpăligi, coase, seceri, pluguri cu brăzdar de fier¹⁵.

Pomicultura şi legumicultura. În jurul Râmnicului, se întindeau numeroase livezi de meri, peri, pruni. Se mai plantau caisul, gutuiul, nucul, fiecare pom fructifer având o pondere însemnată în alimentaţia locuitorilor. Aşa cum mărturisesc documentele timpului, în grădinile din vatra satelor, care, mai târziu, vor intra în componenţa oraşului, se cultivau legume şi zarzavaturi şi se sădeau pomi fructiferi¹⁶.

Școala vâlceană în perioada postbelică

a. În primii ani de după al doilea război

În ciuda dificultăţilor economice prin care trecea ţara după război, învăţământul românesc de toate gradele a continuat să se dezvolte şi, în unele privinţe, chiar să obţină rezultate notabile. Şi-au continuat activitatea majoritatea şcolilor care funcţionaseră mai înainte, atât urbane, cât şi rurale. S-au făcut eforturi apreciabile pentru a face ca obligativitatea învăţământului primar să devină o realitate, în lupta pentru lichidarea analfabetismului care cunoştea cote destul de ridicate (peste 4 milioane de analfabeţi - în 1945). În acest sens, în anul 1945 s-a renunţat la vechiul ciclu inferior al şcolii secundare, înfiinţându-se gimnaziul unic, cu durata de 3 ani (158); s-a luat hotărârea ca taxele să fie stabilite în funcţie de situaţia materială a părinţilor, a crescut numărul de burse, au sporit locurile în cămine şi cantine etc., atât în învăţământul preuniversitar, cât şi în cel universitar. Importante modificări vor suferi şi programele şcolare, prin introducerea unor obiecte socio-politice sau ştiinţifice, care nu figuraseră până atunci. Un asemenea gimnaziu, se va înfiinţa în anul 1945 la Boişoara (centru), pe(ntru) toată Loviştea, în clădirea care mai înainte (între anii 1933-1945) servise drept cămin cultural, iar anterior (dar şi mai târziu) – ca şcoală. Localul – demolat în 1962 – se afla „În Deal”, între primărie şi sediul cel nou al şcolii, fiind construit în anii 1953-1954 (159).

Învăţământul comercial a cunoscut, de asemenea, o dezvoltare progresivă. În anul 1946, fostul gimnaziu comercial din Râmnicu Vâlcea s-a transformat în Liceu comercial, purtînd această denumire până în anul 1948 şi funcţionând în aceeaşi clădire de pe strada Carol I (fostă Ştefan Gheorghiu şi apoi Argeş, azi – Carol I), unde era sediul OJT Vâlcea, în prezent, clădirea fiind refăcută pentru sediul Loteriei Naţionale; apoi a apărut Şcoala Tehnică de Administraţie Economică (STAE), înglobând şi clasele liceului, sub patronajul Ministerului Comerţului şi Alimentaţiei. Sediul acestei şcoli era clădirea în care funcţionase Seminarul „Sf. Nicolae” (desfiinţat în anul 1948). Din anul 1950, instituţia s-a numit Şcoala Medie Tehnică de Comerţ (SMTC), cu sedii de evidenţă contabilă şi merceologie, sub patronajul Ministerului Comerţului Interior. Funcţiona în acelaşi local unde, după 1956, va fi Şcoala Medie nr. 2 şi Şcoala Medie nr. 3 (cu program de educaţie fizică), apoi Liceul Teoretic „Vasile Roaită”, Liceul Industrial nr. 7 şi – azi – Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”. Directorii acestei şcoli: Traian Cantemir (1948-1950), Dumitru Zaparaniuc (1950), Ion Ceauşescu (1950-1952), Ilie Chiriţă (1952-1953), Petre Purcărescu (1953-1956), sub conducerea căruia şcoala se dezvoltă, îşi câştigă renume şi îşi construieşte baza sportivă¹⁶⁰.

Învățământul vâlcean în perioada interbelică

 În această perioadă, se va acorda o atenţie mai mare învăţământului preşcolar: se continuă activitatea grădiniţei de copii nr. 1, situată în curtea bisericii „Toţi Sfinţii”, în ciuda şi în condiţiile conflictului declanşat în 1919 între biserică – pe de o parte şi – pe de altă parte – conducerea unităţii şcolare, autorităţile municipale şi ministerul de resort, conflict ce a durat, cu scurte intervale de „armistiţiu”, câteva decenii, până în zilele noastre¹²⁶. În anul şcolar 1920/1921, au urmat cursurile grădiniţei, un număr de 177 de copii, din care 163 – fii de români şi 14 – fii de străini. În afară de Grădiniţa nr. 1 din Râmnicu-Vâlcea (educatoare, Cristina Popescu; între 1936-1965, cu o întrerupere de 4 ani, între 1948-1952, când a fost inspectoare în domeniu Alexandrina Ionescu). Vor mai funcţiona asemenea unităţi în Olăneşti-sat (educatoare, Angela Bădoi), Bălceşti (educ., Elisabeta Iordăchescu), Horezu (educ., Maria Mazilu), Bujoreni (educ., Felicia Vlădoianu) şi cea din Brezoi-sat, înfiinţată prin strădaniile învăţătorului şcolii, Gh. Budeanu (educ., Ileana D. Pavel). Statistica pe anul şcolar 1926/1927 menţiona pentru Vâlcea doar 2 grădiniţe urbane, cu 92 copii şi 2 rurale, cu 153 de copii, rezultând că doar circa 1% din numărul total de copii de vârstă preşcolară frecventau grădiniţa¹²⁷. Cu timpul, se va dezvolta şi această formă de instrucţie, atât sub aspect material, cât şi în ceea ce priveşte populaţia de preşcolari cuprinsă: în 1934, de pildă, în judeţul Vâlcea existau 4 grădiniţe urbane şi 4 – rurale, cu un efectiv de 516 copii şi 9 educatoare. În anul şcolar 1942/1943, în Vâlcea existau 12 unităţi preşcolare. Dintre acestea, 8 funcţionau în mediul rural, fiind încadrate cu 13 educatoare¹²⁸.

În virtutea legislaţiei menţionate mai sus, învăţământului primar i s-a acordat, poate, cea mai susţinută atenţie, în condiţiile în care, după Marea Unire, numai circa jumătate din şcolile rurale aveau localuri proprii corespunzătoare; în legea elaborată de C. Angelescu, se va pune un mare accent pe comitetele şcolare (judeţene şi comunale), care urmau să sprijine procesul de instrucţie din şcoli, sub toate aspectele: dotarea materială a şcolilor, conducerea, supravegherea şi bunul mers al procesului de învăţământ etc. 

Evoluția învățământului vâlcean în prima parte a Epocii moderne

 La 21 martie 1824, în oraşul reşedinţă de judeţ s-a deschis o şcoală catolică, la care se preda latineşte, ungureşte, româneşte şi în italiană, profesorii fiind subvenţionaţi de mânăstirile catolice din Râmnic şi Câmpulung Muscel28. Între 1826 şi 1828, tot în Râmnic, la o şcoală de muzică din cadrul Episcopiei, vestitul Anton Pann a funcţionat ca dascăl, aşa cum rezultă din mai multe însemnări de pe manuscrise aflate la Mânăstirea Dintr-un Lemn29.

După 1831 – anul Regulamentului Organic (urmat de Regulamentul şcoalelor) – şcolile vor deveni, în majoritatea lor covârşitoare, instituţii de stat. Un rol important în această nouă direcţie a învăţământului, îl va avea noul Regulament al şcoalelor, redactat de vâlceanul Petrache Poenaru – cel care, după terminarea studiilor în Franţa, va fi numit profesor de fizică şi matematică la colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti şi inspector, apoi director la Eforia Şcoalelor. Către mijlocul secolului, şcolile de stat se vor înmulţi spectaculos, inclusiv în mediul rural. Învăţământul slavon şi cel grecesc (care prosperase în secolul al XVIII-lea), încep să scadă treptat în importanţă, odată cu programele şi metodele lor, locul fiindu-le luat de şcoala românească naţională.

La 23 septembrie1831, Sfatul oraşului Râmnicu-Vâlcea hotărăşte ca în clădirea Episcopiei să se deschidă o şcoală, cea mai mare parte din cheltuieli revenind locuitorilor oraşului, ai căror copii urmau să-i frecventeze cursurile (fiii celor înstăriţi urmau la şcolile particulare sau la unele greceşti care încă mai funcţionau). Problema localului s-a tergiversat, până ce Eforia Şcoalelor a ameninţat cu mutarea profesorului în alt oraş. Şcoala se va deschide la 7 martie 1832, cu 48 de elevi (orăşeni, dar şi de la sate: băieţi şi fete, cu aprobare specială cerută Eforiei de către profesor, pentru sistemul mixt), în casa profesorului Dimitrie Serghiade (Serghie), în locul unde acesta ţinuse anterior o şcoală particulară; mai târziu, sediul instituţiei se va muta la Episcopie. Crescând numărul de elevi (116 elevi în 1834, 174 – în 1846), sediul şcolii se va muta în casa încăpătoare, cu etaj, a lui Ghiţă Vlădescu, care intenţiona să o vândă. Întrucât conducerea oraşului nu a dat curs dorinţei sale, în 1834 proprietarul va evacua şcoala, consimţind, totuşi, s-o redeschidă, după mai multe amânări. În ciuda promisiunilor magistratului că va construi un local de şcoală, şcoala se va închide, redeschizându-se abia în iulie 1835, an în care va începe construcţia noului sediu, pe un teren donat de medelnicerul Alecu Bujureanu 3031.

Învățământul vâlcean – mânăstirile din județ, sedii ale primelor școli

Începând cu perioada formării statelor române de sine stătătoare, limba slavonă va deveni limbă de cancelarie, limba diplomaţiei, a slujbelor din biserică şi a alcătuirii vechilor hrisoave domneşti. O parte din marii boieri, în special cei din anturajul domnului, o vor fi cunoscut cu siguranţă, mai ales dacă erau interesaţi să acceadă la anumite funcţii înalte, iar logofeţii de diferite grade – marele logofăt, al doilea, al treilea logofăt, trebuiau să cunoască slavona. În ceea ce-i priveşte pe scriitorii documentelor (diecii şi grămăticii), cunoaşterea acestei limbi (desigur, alături şi de altele) era un fel de „sarcină de serviciu”. Dezvoltarea pieţii româneşti, a economiei în general, făcea, de asemenea, necesară ştiinţa de carte, pentru ţinerea socotelilor comerciale şi băneşti. Cercetând documentele păstrate, se observă creşterea evidentă, de la secol la secol, a numărului ştiutorilor de carte, pătrunderea slovei în mediul rural: o parte dintre preoţii de ţară era cunoscătoare de slavonă şi, în orice caz, de scriere chirilică, ei fiind aceia care vor alcătui zapisele sătenilor; aceştia din urmă, de cele mai multe ori, vor pune „degetele, în loc de pecete, ca să se crează”, cum se menţionează la sfârşitul unui mare număr de zapise.

Din diferitele menţiuni şi însemnări ale scriitorilor de acte, descoperite pe documentele păstrate, se poate trage concluzia că pe lângă mânăstirile cu vechime vor fi existat şcoli – nu neapărat în formele clasice ale Evului Mediu sau în cele moderne din zilele noastre – , în care diecii şi grămăticii de mai târziu deprindeau meşteşugul scrisului şi al cititului, în vederea alcătuirii viitoarelor manuscrise şi documente. Chiar dacă nu s-au păstrat mărturii concrete despre o formă organizată, documente de absolvire etc., stau mărturie despre existenţa şi eficienţa acestor forme de pregătire, lucrările executate de foştii ucenici: manuscrise, miniaturi, picturi, sculpturi în lemn, ţesături etc.

Băile Govora – Istoria medievală

Pentru a închide una din porţile de acces ale tătarilor spre inima „regatului ungar”, regele Bela al IV-lea încearcă să-i aşeze, în 1247, pe Cavalerii Ioaniţi în Ţara Severinului care cuprindea o parte din Banat şi vestul Olteniei. Din diploma acordată cavalerilor cu acest prilej aflăm despre existenţa mai multor formaţiuni politice româneşti: „Voievodatul” (nouă denumire statală) lui Litovoi, ce cuprindea Ţara Haţegului şi aproape toată Oltenia, Voievodatul lui Seneslau, la răsărit de Olt şi în Ţara Făgăraşului şi „Cnezatele”(state mai mici) ale lui Ion şi Farcaş situate între acestea, de o parte şi alta a Oltului (Drăgan, 1993, 76).

Aceste formaţiuni politice vor duce lupta pentru crearea primului stat feudal românesc de la sud de Carpaţi („Valahia” = Ţara Românească), ai cărei locuitori, românii, vor lupta împotriva maghiarilor, în bătălia de la Posada (noiembrie 1330) sub conducerea marelui voievod Basarab I (cca.1310-1352), cât şi împotriva tătarilor.

În acest context politic şi militar, românii au crescut numericeşte, ocupându-se cu creşterea animalelor, cultivarea pământului şi diverse meşteşuguri, printre care şi cel al armelor, s-au aşezat în locuri favorabile formând aşezări, mai mult sau mai puţin stabile, numite sate (de la latinescul „fossatum”)

Sorin Oane/ #PovestileRimnicului cu #MirceacelBătrîn

În „Enciclopedia judeţului Vîlcea", Ion Soare, un om de cultură important al Rîmnicului, face o apreciere absolut gratuită, falsă de-a dreptul, spunînd că „Rîmnicul a fost un oraş răsfăţat de domni şi regi" (269).

Realitatea este exact pe dos. Sigur, toţi domnitorii Ţării Româneşti au avut legături cu Rîmnicul. Dar cele mai multe dintre legăturile astea sînt nişte banale acte de vînzare-cumpărare a unor proprietăţi, sau sînt danii ale unor domnitori pentru ctitoriile lor, biserici sau mănăstiri. Ăsta este răsfăţul? Că domnitorii luau de la Rîmnic terenuri, taxe, ţigani etc. pentru a le da mănăstirilor? Concluzia este că mănăstirile au fost răsfăţate, nu Rîmnicul. De fapt, domnitorii noştri vedeau în oraşe doar surse de profit, nu investeau în ele. Ei doreau să ridice doar biserici şi mănăstiri. Mircea a investit în Cozia, Neagoe Basarab în Bistriţa şi Curtea de Argeş, Constantin Brîncoveanu în Hurezi etc. Ideea de a trece în revistă toţi domnitorii şi de a te forţa să găseşti poveşti cu Rîmnicul în fiecare caz în parte este aiurea. 

Oltenia a dat ţării patru mari domnitori: Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab şi Constantin Brîncoveanu. (270) Pentru Rîmnic, important este doar Matei Basarab. Numai el are cu adevărat o poveste cu Rîmnicul. Şi, indirect, prin artă, şi Constantin Brîncoveanu.

Ideea principală a acestui ciclu de poveşti este tocmai ideea de „oraş domnesc". Dacă oraşul roman aparţinea cetăţenilor lui, oraşul medieval românesc aparţinea domnitorului. Pretenţia asta se baza pe dreptul cuceritorului. Adică, tot pămîntul ţării (cu oraşe cu tot) era proprietatea domnitorului, pentru că, la începutul istoriei acelei ţări, el cucerise cu arma acel teritoriu. Iar domnitorul dorea să obţină plusprodusul realizat de respectivul oraş domnesc pentru a-şi finanţa propriul consum, armata şi politica sa de reprezentativitate (prin biseHci sau mănăstiri).

Rîmnicul medieval a fost „oraş domnesc" de la atestarea lui ca atare, în 1389, pînă la instaurarea stăpînirii austriece din 1718, şi mai apoi, din 1739 pînă în 1831. Asta însemna, pur şi simplu, că oraşul a aparţinut diferiţilor domnitori ai ţării pînă la începutul epocii moderne. Deşi, după retragerea austriecilor din Oltenia (1739), oraşele au fost considerate, în continuare, domneşti, ceva se schimbase iremediabil în administrarea acestora. Am oprit deci acest ciclu de poveşti la anul 1718, căci austriecii au introdus două noutăţi în administraţia oraşelor olteneşti:

a) Instituţia notariatului. Notarul se substituia domnitorului, căci căpăta atribuţia de a autentifica actele juridice, atribuţie care pînă atunci o avea doar domnitorul. Notarul instituit de habsburgi controla, în special, activitatea comercială a urbei.

b) Salarizarea aparatului administrativ. Judele (primarul) Rîmnicului este acum plătit de concetăţenii săi şi, practic, nu îl mai reprezintă pe domnitor.

Liliana Beu/ Contribuția lui I.G. Duca la mișcarea cooperatistă din România

Profunda implicare a lui I. G. Duca în viaţa politică românească a făcut ca, adesea, activitatea din cei patru ani petrecuţi la conducerea mişcării cooperatiste din România, să fie puţin menţionată în biografia sa, sau ca ea să se rezume la doar câteva rânduri.  

Lucru cu atât mai regretabil cu cât tânărul Duca s-a remarcat, nu numai ca un organizator şi animator destoinic al mişcării, dar şi ca un excelent vorbitor, intervenţiile sale de la diferite întruniri şi congrese constituindu-se în tot atâtea repere pentru parcursul viitorului teoretician şi om politic. Şi, aşa cum vom vedea, el a reuşit să se impună nu numai în mişcarea cooperatistă de la noi, ci, prin seriozitatea şi temeinicia studiilor sale, el a ştiut să se facă remarcat şi apoi cooptat în comitetul de conducere al unui organism european de profil, iar instituţii europene, precum Muzeul Social din Paris ori Alianţa Cooperativă Internaţională, se vor arăta încântate să-i publice intervenţiile în paginile revistelor de specialitate. 

Trebuie precizat că, la data la care I. G. Duca se angaja să activeze în mişcarea cooperativă de la noi, cooperaţia înregistrase succese însemnate în ţări precum Anglia, Franţa, Belgia, Danemarca, Germania etc., fiind socotită, pentru realizările sale, „cuvântul magic al secolului al XIX-lea”. Termenul, în sens social şi economic, fusese pus în circulaţie, încă din 1793, de William Goldwin în lucrarea Cercetări asupra dreptăţii politice, pentru ca apoi el să fie popularizat de Robert Owen, care vorbea de „statele armoniei şi ale cooperaţiei”[1]. La acest autor, găsim pentru prima dată formulat principiul de bază al mecanismului cooperativ, şi anume, contopirea la o singură persoană a calităţii de asociat, a celei de furnizor de capital şi a calităţii de întreprinzător şi client.[2]   

Florentin Smarandache în #memoriavalceana/ #bvaav: polimat, profesor emerit de matematică, doctor în filosofie, postdoctorat

În topul celor mai buni 2% dintre oamenii de știință din lume

      Pagină web personală: https://fs.unm.edu/

Om de știință, scriitor, filosof și artist. A scris în patru limbi: engleză, română, franceză și spaniolă.

A efectuat cercetări postdoctorale la Universitatea de Științe Okayama (Japonia) (2013-2014); la Universitatea de Tehnologie Guangdong (Guangzhou, China), 19 mai - 14 august 2012; la ENSIETA (Școala Națională Superioară de Ingineri și Studii ale Armamentului), Brest, Franța, 15 mai - 22 iulie 2010; și timp de două luni, iunie-iulie 2009, la Laboratorul de Cercetare al Forțelor Aeriene din Roma, NY, SUA (sub incidența Institutului de Tehnologie al Universității de Stat din New York).

A absolvit Facultatea de Matematică și Informatică a Universității din Craiova în 1979, fiind primul din promoția sa, a obținut un doctorat în matematică la Universitatea de Stat din Moldova la Chișinău în 1997 și a continuat studiile postdoctorale la diverse universități și instituții de cercetare americane, precum Universitatea din Texas din Austin, Universitatea din Phoenix, Universitatea de Stat din Arizona, Universitatea de Stat din New Mexico din Las Cruces, Laboratorul Național Los Alamos etc., după emigrare.

Serviciu militar în artilerie (1974-1975, Medgidia, România; eliberat onorabil din serviciu ca sublocotenent în rezervă).

În SUA a lucrat ca inginer software pentru Honeywell (1990-1995) în Phoenix, Arizona, profesor asociat la Pima College din Tucson, Arizona (1995-1997) și timp de 25 de ani la Universitatea din New Mexico, Campusul Gallup (1977 - 2022): în 1997 a fost profesor asistent, promovat profesor asociat de matematică în 2003, profesor titular în 2008 și profesor emerit din 2022.
Între 2007-2009 a fost șeful departamentului de Matematică și Științe.

Mânăstirea Cozia (1387-1388); resursa include documentarul video The Spell of Cozia/ Fascinanta Cozie

Fascinanta Cozie/ The Spell of Cozia în #memoriavalceana

resursă video din 2010 (45 min.) + istoricul secularului lăcaș de cult ctitorit de Mircea cel Bătrân (actualizare accesibilitate informații anterioare)

documentarul artistic a fost realizat de Mihai Mihăiță Loviște* în urmă cu mai mulți ani, cu binecuvântarea pr. Arhimandrit Vartolomeu Androni, Exarh, Starețul Mănăstirii Cozia. Este în online din 1 ianuarie 2014 și are 12 k vizualizări; atât în cadrul resursei de bibliotecă la care trimitem prin link-ul de mai jos, cât și în YouTube, poate fi activată subtitrarea în limba engleză.

dincolo de dimensiunea ei spirituală, care dăinuie de mai bine de 600 de ani, «Cozia» a devenit în timp unul dintre simbolurile identității noastre culturale; un simbol care știm că e ,,acolo”, la fel ca munții din apropiere ori Oltul peste undele căruia își așterne umbra fiecărui asfințit...

Ctitoria domnitorului Mircea cel Bătrn din anii 1387-1391, Mânăstirea Cozia devine o importantă vatră culturală în epocă; aici va funcţiona o şcoală, ilustrată de mari personalităţi, unde s-au format discipoli care vor îndeplini roluri majore în societatea românească. Potrivit documentelor, la sfârşitul secolului al XIV-lea, funcţiona la Cozia şi o Şcoală Mânăstirească, unde Filos (1392), logofătul domnitorului², îşi îmbogăţea cunoştinţele muzicale şi culturale. El este autorul aşa numitelor Pripeale, adică ale unor texte scurte imnografice, care se cântă cu stihuri din „psalmii aleşi” la Polieleul praznicelor împărăteşti, ale sărbătorilor Născătoarei de Dumnezeu şi ale unor sfinţi mai mari³. Ele au fost introduse ulterior în cultul Bisericilor de limbă slavă, fiind tipărite prima oară la Veneţia (1536 şi 1547); opera sa, realizată în jurul anului 1400, este considerată baza literaturii originale româneşti⁴. 

   

La începutul secolului al XV-lea, logofătul Mihail redacta hrisoave (1405), iar peste zece ani (8 martie 1415),  egumenul Sofronie este numit „năstavnic” (învăţător sau dascăl); denumirea  apare şi în hrisovul din 8 martie 1419, fapt ce arată continuitatea preocupărilor cărturăreşti ale monahilor cozieni. Printre ei, întâlnim pe Iosif „năstavnicul” (1450-1457), român de origine, apreciat de domnitorul Radu cel Frumos, pentru pregătirea sa spirituală şi cărturărească; este primul ierarh român ales în scaunul de mitropolit al Ţării Româneşti, toţi înaintaşii săi fiind greci⁵, sau Macarie, „năstavnicul ieromonah” (1475-1477), fiind ales chiar din stăreţia coziană în scaunul mitropolitan de către domnitorul Basarab cel Tânăr (1477-1482)⁶.

Pentru secolul al XVI-lea, există o singură mărturie documentară privind activitatea culturală de la Cozia: Acatistierul slavon copiat de ierodiaconul Isaia (1558), fiind primul manuscris redactat în această mănăstire şi cunoscut până în prezent. Datorită legăturilor păstrate de călugării cozieni cu celelalte zone româneşti, Acatistierul ajunge la Mânăstirea Hodoş-Bodrog, fiind păstrat în Biblioteca Episcopiei Aradului⁷. 

Secolul al XVII-lea constituie apogeul activităţii culturale din mănăstire. Primul dascăl cunoscut este Iosif, menţionat în anul 1624. La  mijlocul secolului, apare Macarie Cozianul, preocupat de metoda predării adecvate a limbii române. În acest scop, el scrie Lexiconul slavo-român şi tâlcuirea numelor (1649), ca instrument de lucru destinat discipolilor săi; este o lucrare monumentală, cuprinzând 4575 cuvinte slave cu echivalentul în limba română, orientându-se după Lexiconul slavo-rus tipărit la Kiev în anul 1627. La finele cărţii, autorul notează că: „Acest lexicon l-am scris eu mult păcătosul monah Mardarie pisar, cu porunca şi cu binecuvântarea părintelui nostru chir Ştefan, egumenul de la sfânta Mănăstire Cozia, unde este hramul Sfânta Treime, în zilele binecinstitorului şi de Hristos iubitoriului Io Matei Basarab, mare voievod, şi în zilele arhiepiscopului şi mitropolitului chir Ştefan a toată Ţara Ungrovlahiei, la anul 7157 <1649>. Şi s-a sfârşit în luna lui mai 22 zile”⁸. Aici s-a format Varlaam, fost „diac” al mănăstirii, care scria caligrafic (1665), după cum adeveresc documentele păstrate; egumen al Coziei (1663-1665), ştia greceşte şi slavoneşte. La 24 aprilie 1664, patriarhul Nectarie al Ierusalimului adresează o Carte, îndemnând obştea coziană să respecte vechea rânduială mo-nahală „şi să-şi pu[i]e egumen din obştea mănăstirii, nu pre fiecine, însă să aibă preot înţelept şi de cinste” ⁹. Retras de la conducerea Mănăstirii, Varlaam călătoreşte prin Rusia (1665-1668).

Zona Vâlcii în Paleolitic și Neolitic

Antropologii şi biologii au dovedit că momentul decisiv al evoluţiei umane a fost adoptarea poziţiei bipede, care a permis folosirea membrelor anterioare în alte scopuri decât deplasarea şi creşterea volumului cutiei craniene, implicit a creierului (1). Transformările fizice ce s-au derulat pe parcursul sutelor de mii de ani, de la adoptarea poziţiei bipede, au dus la crearea abilităţilor fizice şi psihice necesare pentru obţinerea uneltelor. Cele mai vechi unelte cunoscute au fost descoperite la Olduwai Gorge în Tanzania şi au o vechime de 2.5 milioane de ani. Ele au fost asociate cu cea mai veche specie încadrată in familia hominizilor (2); este vorba de Homo Habilis. În prezent, omul este singura specie care işi confecţionează unelte şi Ie transportă, în lumea animală existând specii care folosesc ocazional materiale găsite în natură, fără a Ie prelucra sau păstra spre folosinţă.

a. Paleoliticul 

(Epoca veche a pietrei: palaios = vechi, lithos = piatră)

Odată cu primele unelte realizate de om, începe şi prima etapă a preistorici omenirii, paleoliticul. În această perioadă, tehnica folosită la prelucrarea uneltelor de piatră a fost cioplirea. Paleoliticul cuprinde cea mai mare parte a Pleistoecnului (prima etapă a erei Cuaternarului), perioadă în care se încadrează şi marile glaciaţiuni. Cele mai vechi descoperite pe teritoriul Europei au o vechime de 1.500.000 de ani şi sunt legate de pătrunderea lui Homo erectus în acest spaţiu. Nu peste tot, însă, unde a putut fi semnalată o posibilă prezenţă a omului, Ia începutul paleoliticului din Europa, avem şi descoperiri de unelte din piatră (vezi mai jos situaţia de la Tetoiu-Bugiuleşti, judeţul Vâlcea). Homo erectus a fost cel care a reuşit să stăpânească focul şi să-l folosească în avantajul său.

#baronilocali în #memoriavalceana și #bvaav

în timpuri când de familia Craioveștilor (,,deținători” ai Băniei* oltene) depindea ocuparea/ menținerea domniei țării, răzvrătirea lui Albu cel Mare (puternic feudal vâlcean, pretendent la tron) s-a terminat dezastruos: voievodul (Vlad Țepeș) „[...] l-a prins şi l-a tăiat, pe el şi pe tot neamul lui”...

(cumul de resurse în conexiune)

«Veacul al XV-lea s-a remarcat prin fapte însemnate în plan politic, prin luptele şi biruinţele câştigate împotriva turcilor. Hrisoavele din această perioadă se referă la întărirea unor proprietăţi în a Vâlcea, de multe ori acestea reprezentând danii acordate de domnitori ctitoriilor lor. În această perioadă, se constată ascensiunea familiei boierilor Craioveşti, care deţineau Bănia Craiovei. Forţa economică i-a creat familiei un statut de autonomie politică atât de largă, încât domnii aflaţi în scaun nu se puteau menţine fară alianţa cu ei. În cronicile vremii, sunt descrişi ca ,,bărbaţi vârtoşi cu pumnii grei şi glas puternic, deprinşi să poruncească”, dar şi ca apărători de ţară, ctitori de lăcaşuri sfinte, şi promotori ai culturii şi protectori ai artelor.

Judeţul şi cei 12 pârgari aveau dreptul de judecată asupra administraţiei locale. Această magistratură era eligibilă, în fiecare an, de obşte, atât pentru magistraţii orăşeneşti, municipali, cât şi pentru judeţ, cu dreptul de a fi realeşi; alegerea trebuia confirmată anual şi nominal de către domnitorul Ţării Româneşti. Aleşii obştii, judeţului şi pârgarii aveau multiple atribuţii - administrative, economice şi juridice. Ei răspundeau în faţa domnitorului şi a trimişilor săi şi de aceea, împreună cu pârcalabii, erau consideraţi dregători domneşti. Putem să spunem că pârcălabul (germ. Burggraf) era un fel de conducător al judeţului (căpitan de judeţ/ vornic), autoritatea sa oprindu-se acolo unde începea târgul.

Pârcălabul avea ca sarcină principală încasarea vămii, prin impunerea de taxe pe cei care îşi valorificau produsele agroalimentare în târg. Una din funcţiile principale ale judeţului şi a celor 12 pârgari era aceea de autentificare a documentelor notariale, lucru menţionat în diferite acte.

#ZiarulOrizont/ #memoriavalceana a pozelor

imaginile sunt din decembrie 1970 și ilustrează preponderent/ promovează (propagandistic) activități industriale/ economice, dar și educaționale/ culturale

aproape toate fotografiile au apărut pe prima pagină a oficiosului local - ,,Organ al Comitetului Județean Vâlcea al PCR și al Consiliului Popular Județean” - una sau mai multe poze în fiecare zi din ultima lună a anului; fostul săptămânal tocmai se transformase în cotidian, apărea și sâmbăta/ duminica în patru pagini format A2; uneori nu se tipărea edița de luni

> explicațiile sunt cele în original (la unele, identificarea ,,legendei” poate fi puțin mai dificilă (dar există pe undeva), nici calitatea tiparului nu permite rezoluție mai bună...

Pentru mai tinerii noștri cititori și pentru noii abonați, reluăm mai jos un ,,scurt tablou sinoptic al oraşului la începutul etapei comuniste”. Aceasta, în special pentru că la momentul realizării fotografiilor alăturate se cam încheiase trecerea de la ,,Arcadia pierdută” (,,orașul cultural”) la Râmnicul ,,industrial/ socialist”:

«În 1948, din punct de vedere administrativ, oraşul avea în 1948 o suprafaţă de circa 2.400 ha şi cuprindea următoarele obiective importante: Prefectura judeţului, Catedrala Râmnicului Noului Severin, 8 biserici ortodoxe, o biserică catolică, o biserică protestantă, o sinagogă, Palatul Justiţiei (Tribunalul cu două secţii), Judecătoria de ocol; palatele poştei, finanţelor şi primăriei; un liceu, un seminar, şcoli normale, şcoli secundare, de comerţ, primare, de arte şi meserii.

Alimentarea cu apă se realiza din trei surse: 1) captările Pietrari-Vlădeşti; 2) staţia de pompare Hydros din Zăvoi; 3) dealul Malului. Debitul total era de circa 1.500 mc în 24 de ore, cantitatea fiind insuficientă pentru necesităţile oraşului. Igiena urbei lăsa de dorit, căci toate gunoaiele erau aruncate direct în râul Râmnic (în prezent, râul se numeşte Olăneşti şi este una din sursele de alimentare cu apă ale oraşului).

Economia oraşului cuprindea o serie de târguri (pe 29 iunie - de Sf. Petru şi 14 octombrie - de Vinerea Mare), un târg săptămânal (marţea), fabrici de încălţăminte, tăbăcărie şi tâmplărie, ateliere de cherestea, un spital şi două sanatorii. Avea două pieţe: piaţa cu hala de alimente, în centrul oraşului şi piaţa din strada Traian (în „Ţigănie”). Existau şi trei bănci: Banca Românească, Banca Naţională şi Banca Zăvoiul.

Stațiunile vâlcene în 1889

,,Adevĕrul” despre Olănești, Călimănești, Govora și Ocnele Mari; ,,Un Vâlcean” nemulțumit din ,,Horez” a scris la o gazetă nou-înființată...

în context, un foarte scurt istoric al apariției/ evoluției celor patru stațiuni balneoclimaterice vâlcene

«Curierul băilor

Stabilimentele balneare din Vâlcea

Judeţul Vâlcea, de vre-o câţi-va ani în urmă, a devenit unul din judeţele cele mai visitate din ţară. Şi în adevăr, prin diversitatea apelor sale minerale, prin mulţimea monastirelor şi a unor localităţi demne de văzut, toate acestea l’au fi făcut şi ’l vor face a fi din ce în ce mai căutat. Sursele sale, unele mai vechi, cunoscute, altele mai recente; bogăţia şi diversitatea principielor minerale coprinse în aceste surse, atrag un număr însemnat de vizitatori. Şi mulţi au fost aceia, cari şi-au găsit aci vindecarea suferinţelor lor.

Dar toate aceste staţiuni balneare, ca la noi în ţară, de regulă, las mult de dorit. Aşa: băilor de la Călimăneşti li se reproşă în primul grad insuficienţa apelor sale; se speră însă că acest neajuns se va împăca şi el prin lucrările de captare ce se studiază astă-zi. În de alt-fel oferă vizitatorilor puţin pretenţioşi destul confort şi o plăcută distracţiune. În vizita recentă, ce ministrul domenielor a făcut’o acestor băi, a promis a aduce mai multe îmbunătăţiri băilor, precum şi a transforma Ostrovul din faţa băilor într’un parc sistematic.

Băilor de la Govora, de şi personalul administrativ îşi dă toate silinţele a mulţumi lumea suferindă, însă lipsa de locuinţe chiar în preajma acestor băi, fac pe mulţi să fie nemulţumiţi. Când va fi un timp ploios, toţi vor fi siliţi a nu putea face băi, căci distanţa dintre băi şi acele câte-va case a le ţăranilor trece peste 2 chilometri. Cât priveşte pe medicul curant al băilor, D. Macovey, toată lumea este mulţumită de afabilitatea sa şi de viul interes ce ‘l pune în căutarea bolnavilor. Să sperăm dar că şi aceste băi vor avea cu timpul tot ce le trebuesc.

Septembrie 1848 în #memoriavalceana

🔴 drama generalului constrâns să nu lupte, să dizolve Tabăra de la Râureni și să fugă în nouă ani de exil

🔥 dinspre Drăgășani înaintau două divizii turcești (,,puterea suzerană”), iar din Nord veneau trupele țariste (,,puterea protectoare”) - „pentru o mai bună privighere în partea munţilor unde cu îndemânare s-ar putea ascunde cugetările de rele”
🔥 🔥 s-a întâmplat în pofida dorinței a cca 30. mii de panduri, dorobanți și țărani-voluntari hotărâți să lupte pentru libertate...

«...chiar mai înainte de 2 august - data stabilirii sale la Câmpul lui Traian, Gheorghe Magheru a dispus către administratorii judeţelor Dolj, Gorj, Mehedinţi şi Vâlcea, adunarea a două treimi din dorobanţii lor, „cei mai vrednici şi mai încercaţi la arme”, care să-l însoţească la Râureni, „ca să poci îndeplini cu dânşii – scria el - misiunea cu care sunt însărcinat în cauza sacră” (46). Pentru judeţul Vâlcea, generalul a desemnat pe căpitanul Grigore Davidescu cu strângerea pandurilor voluntari, împreună cu administratorul Costache Cerchez, alăturându-se la această operaţie şi administratorii celorlalte districte din Oltenia, ca şi comisarii de propagandă care au desfăşurat o activitate susţinută pentru înrolarea oamenilor ca dorobanţi şi panduri voluntari, reuşind să trimită pe Câmpul lui Traian eşaloane de mii de persoane. Numai în câteva zile, I. Nisipeanu şi M. Bonciu strânseseră din plasa Olteţ şi din plaiu Coziei, peste 900 de voluntari. (47)

Iniţial, în taberele de la Râureni s-au adunat 500 de dorobanţi (48), cu care a venit însuşi Magheru. La sfârşitul lunii august, numărul dorobanţilor se ridicase la 6000, însă pe mulţi dintre aceştia, din cauza hranei scumpe şi a armelor insuficiente, Gheorghe Magheru a fost obligat să-i trimită acasă pentru 10 zile; jumătate dintre ei, la întoarcere, trebuiau să vină fără cai, pentru economisirea furajelor (49). Una din greutăţile cele mai mari pe care le-a întâmpinat Magheru, a fost lipsa de arme. Nu numai că numărul acestora era insuficient, dar şi starea lor era necorespunzătoare. Pentru a rezolva şi această problemă dificilă, Gheorghe Magheru a încercat să repare toate armele vechi şi stricate, cu meşterii lăcătuşi din Râmnicu-Vâlcea şi din satele judeţului.

Enciclopedia județului Vâlcea 2012_ orașul Călimănești - conținut integral în pdf

Zorile istoriei. Cele mai vechi urme ale existenţei unei comunităţi umane în aria care formează teritoriul actual al oraşului Călimăneşti, au fost descoperite în zona din imediata apropiere a ieşirii Oltului din defileu, la Cozia şi Turnu. Ceramica recoltată de aici, prin ornamentele realizate în tehnica „împunsăturilor succesive” şi linii incizate, paralele, se încadrează în cultura Coţofeni şi datează din perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului (2500 î.Hr. - 1500 î.Hr.) 1. Pe malul drept al Oltului, la poalele Muntelui Basarab, în „poiana” de la Cozia Veche, s-au recoltat fragmente ceramice prezentând elemente decorative (găuri-buton) specifice culturii Glina III din perioada bronzului timpuriu (sec. XIX î.Hr. - XVI î.Hr.) 2.

Vestigii dacice. Deşi s-a emis ipoteza că aceste urme ar atesta o aşezare sezonieră 3, undeva, în aria de care ne ocupăm, trebuie să fi existat o continuitate de locuire în cursul întregii epoci a bronzului şi în prima epocă a fierului (Hallstatt), căci altfel ar lipsi componenta locală, indispensabilă, a apariţiei aşezării dacice de la Cozia Veche (sec. II î. Hr.- sec. I d.Hr.), unde au fost descoperite numeroase fragmente ceramice lucrate cu mâna şi la roată, dintr-o pastă amestecată cu nisip 4. Sfârşitul locuirii dacice de la Cozia Veche a fost determinat de pătrunderea romanilor în spaţiul cuprins între Dunăre şi Carpaţi, odată cu campaniile purtate de Traian împotriva lui Decebal 5.