Septembrie 1848 în #memoriavalceana

🔴 drama generalului constrâns să nu lupte, să dizolve Tabăra de la Râureni și să fugă în nouă ani de exil

🔥 dinspre Drăgășani înaintau două divizii turcești (,,puterea suzerană”), iar din Nord veneau trupele țariste (,,puterea protectoare”) - „pentru o mai bună privighere în partea munţilor unde cu îndemânare s-ar putea ascunde cugetările de rele”
🔥 🔥 s-a întâmplat în pofida dorinței a cca 30. mii de panduri, dorobanți și țărani-voluntari hotărâți să lupte pentru libertate...

«...chiar mai înainte de 2 august - data stabilirii sale la Câmpul lui Traian, Gheorghe Magheru a dispus către administratorii judeţelor Dolj, Gorj, Mehedinţi şi Vâlcea, adunarea a două treimi din dorobanţii lor, „cei mai vrednici şi mai încercaţi la arme”, care să-l însoţească la Râureni, „ca să poci îndeplini cu dânşii – scria el - misiunea cu care sunt însărcinat în cauza sacră” (46). Pentru judeţul Vâlcea, generalul a desemnat pe căpitanul Grigore Davidescu cu strângerea pandurilor voluntari, împreună cu administratorul Costache Cerchez, alăturându-se la această operaţie şi administratorii celorlalte districte din Oltenia, ca şi comisarii de propagandă care au desfăşurat o activitate susţinută pentru înrolarea oamenilor ca dorobanţi şi panduri voluntari, reuşind să trimită pe Câmpul lui Traian eşaloane de mii de persoane. Numai în câteva zile, I. Nisipeanu şi M. Bonciu strânseseră din plasa Olteţ şi din plaiu Coziei, peste 900 de voluntari. (47)

Iniţial, în taberele de la Râureni s-au adunat 500 de dorobanţi (48), cu care a venit însuşi Magheru. La sfârşitul lunii august, numărul dorobanţilor se ridicase la 6000, însă pe mulţi dintre aceştia, din cauza hranei scumpe şi a armelor insuficiente, Gheorghe Magheru a fost obligat să-i trimită acasă pentru 10 zile; jumătate dintre ei, la întoarcere, trebuiau să vină fără cai, pentru economisirea furajelor (49). Una din greutăţile cele mai mari pe care le-a întâmpinat Magheru, a fost lipsa de arme. Nu numai că numărul acestora era insuficient, dar şi starea lor era necorespunzătoare. Pentru a rezolva şi această problemă dificilă, Gheorghe Magheru a încercat să repare toate armele vechi şi stricate, cu meşterii lăcătuşi din Râmnicu-Vâlcea şi din satele judeţului.
În faţa pericolului extern, a cărui apariţie a devenit iminentă, sfătuit de Nicolae Bălcescu, şi Ion Ghica, Magheru trebuia să-şi asume puteri extraordinare la momentul oportun, să facă totul pentru a încerca rezistenţa armată în Vâlcea, iar dacă nu ar fi reuşit, să treacă munţii în Transilvania cu oameni săi şi să se unească cu Avram Iancu şi alţi conducători revoluţionari români de peste munţi (50). În acelaşi scop, Nicolae Bălcescu l-a trimis pe fratele său Barbu cu scrisori de încurajare la Magheru şi s-a străduit, totodată, să obţină din partea guvernului promisiunea că artileria şi cavaleria din capitală se vor alătura taberei de la Râureni, pentru a o întări.

Impresia produsă asupra lui Barbu Bălcescu, de formaţiunile militare aflate în Tabăra de la Râureni, aşa cum rezultă din scrisoarea sa datată 8 septembrie, este edificatoare: ,,Frate! - îi scrie el lui Nicolae Bălcescu – Fiţi bravi şi aveţi curaj. Magheru va apăra cauza noastră. Oh, de ai vedea tu tabăra sa! De ai vedea pe bravii săi panduri şi dorobanţi! Nu ai voi mai mult şi nu ai putea visa măcar că, cauza noastră să cază vreodată. Daţi-i, daţi-i zic, numai mijloace de a-şi îndeplini acest bărbat misiunea pe care Providenţa l-a trimis a o împlini pentru ţară şi apoi Dumnezeu, chiar să vie să vă zică că Constituţia va cădea, voi ziceţi-i cu mândrie că el minte!” (51).
Locotenenţa domnească acordă generalului Gheorghe Magheru puteri depline nu numai asupra Olteniei, ci şi asupra judeţelor din Argeş şi Muşcel. Presiunile externe fiind iminente, soldate cu întoarcerea trupelor otomane şi ţariste în Ţara Românească, şi urmată de evenimentele tragice ale confruntărilor cu oastea otomană la Bucureşti, pe Dealul Spirii în ziua de 13 septembrie 1848, ,,tabăra de la Râureni, în astfel de situaţie critică, rămăsese singura speranţă a revoluţiei.

La 14 septembrie 1848, generalul lansă o proclamaţie către popor, încurajându-l la luptă pentru apărarea pământului străbun: ,,Aideţi dar, fraţi mei români! Alergaţi cu orice armă veţi avea, securi, lănci, coase, puşti.. [...] alergaţi sub steagul libertăţi şi aideţi cu toţii să ne luptăm şi să păstrăm sfintele drepturi ce păgânii vor să ni le hrăpească” (52). Ultimele zile ale taberei au fost marcate de o intensă febrilă activitate privind poziţionarea strategică a dorobanţilor şi voluntarilor.

În zilele de 15 şi 16 septembrie, Gheorghe Magheru a cerut administratorilor din cele cinci judeţe ale Olteniei, precum şi celor din judeţele Olt, Argeş şi Teleorman, să nu se supună noului guvern regulamentar, protestând faţă de Constantin Cantacuzino, caimacamul Ţări Româneşti, împotriva instituirii vechii orânduiri, iar sultanul îi cerea să respecte autonomia ţării. El protestă, de asemenea, pe lângă marile puteri europene, faţă de evenimentele petrecute la 13 septembrie, încurajat fiind de existenţa unui mare număr de ostaşi în tabăra de la Râureni. Pericolul ce plana asupra taberei de la Râureni şi ultimatumul dat la 21 septembrie de Căimăcămia Ţării Româneşti, prin judecarea unei note a lui Fuad – efendi, prin care Magheru era somat să-şi risipească ostaşii, nu-l descurajează pe general, deşi împotriva lui se îndreptau două divizii turceşti, una - dinspre Bucureşti, iar cealaltă - din Vidin (53). Concomitent, o armată alcătuită din 5000 de ostaşi ruşi se îndrepta spre Vâlcea sub comanda generalului Gustav de Hassfort. În astfel de împrejurări dramatice, mii de ţărani din toate părţile Olteniei au alergat în tabăra militară de la Râureni, hotărâţi să apere cu sângele lor libertatea şi pământul ţării. La 26 septembrie, numărul lor ajunsese la 30.000 de oameni (54). Un martor ocular, impresionat de atmosfera specifică ajunului unei mari bătălii, nota: „Vărsai lacrimi văzând o putere armată română atât de mare [...] trupele regulate şi neregulate [...] aveau acel aer marţial ce caracterizează pe apărători libertăţii şi erau însufleţiţi de cel mai viu foc de a-şi vărsa sângele pentru patria şi drepturile lor” (55). Alături de dorobanţi şi voluntari, a fost semnalată şi prezenţa unei mulţimi de săteni locali ,,care veniseră să se informeze când va pleca oştirea contra inamicului pentru ca şi ei să se ridice din toate satele şi să sprijinească (sic!) operaţiile oştirii” (56).

Din nefericire, în urma intervenţiei consulului englez Robert G. Colquhoun, prin secretarul său Grant şi a unei scrisori primite din partea lui Eliade şi Tell, care îi cereau ce insistenţă ,,să nu azvârle ţara într-un război fatal”, generalul Gheorghe Magheru nu şi-a asumat răspunderea unei ciocniri armate cu ostaşii străini. Hotărârea dizolvării taberei, la 28 septembrie, el nu a luat-o singur, ci după ce avusese o consfătuire cu căpeteniile sale ostăşeşti (57). Această neaşteptată hotărâre era surprinsă de corespondentul ,,Gazetei de Transilvania”, care nota că ,,trăsnetul cel mai înjositor n-ar fi putut produce o senzaţie mai puternică în rândurile ostaşilor din tabără”. În continuare, acelaşi martor ocular însemna: „Atât soldaţii, cât şi pandurii cu capii lor se împotriveau a da ascultare; toţi într-o unire, cu o inimă şi o gură, se adresau către d-l general arătându-i că ei nu se vor despărţi pentru a se duce la casele şi familiile lor; că ei cer cu stăruinţă ca să îi ducă împotriva vrăjmaşilor care ameninţă să cotropească drepturile patriei” (58).

Dilema în care s-a aflat Gheorghe Magheru, când nu s-a hotărât la marea confruntare directă cu „inamicul ”invadator şi prădător, avea să-l urmărească în cei nouă ani de exil, regretând că se lăsase influenţat de diplomatul englez şi nu-şi condusese în luptă ostaşii, singura speranţă rămânându-i credinţa că va veni „vremea în care să-mi îndreptez singura mea culpă ce am comis-o în faţa naţiuni mele, aceea de a nu fi murit cu armele în mână (59).

Odată cu intrarea trupelor turceşti în Bucureşti, la 13 septembrie şi după eroica luptă a pompierilor din Dealul Spirii, ultimul act al revoluţiei se încheiase. În schimb, în Oltenia, regimul regulamentar s-a reinstaurat, oficial, numai după dizolvarea taberei de la Râureni, spre care înaintau puternice efective turceşti şi ruseşti: încă de la 25 septembrie, în această parte a ţării vor pătrunde două divizii turceşti, venind dinspre Drăgăşani (60). Armatele ţariste au pătruns şi ele în zona Vâlcii, „pentru o mai bună privighere în partea munţilor unde cu îndemânare s-ar putea ascunde cugetările de rele” - preciza un ordin rusesc; la rându-i, Departamentul din Lăuntru cerea ocârmuitorilor de judeţe, în termeni categorici, ca cea mai mică mişcare de răzvrătire să fie adusă la cunoştinţa comandantului rus, pentru ca acesta să dispună intervenţia armată (61).

Aşadar, suspendarea activităţii guvernului revoluţionar – datorită intervenţiei externe - , nu a însemnat şi încetarea acţiunilor revoluţionare, deoarece „duhul răzvrătirii” nu va dispărea odată cu înăbuşirea ei. Armatele contrarevoluţionare restaurară „ordinea regulamentară”. De comun acord cu noua guvernare internă a Ţări Româneşti, conducătorii armatelor străine au trecut - prin jafuri şi cruzimi - la urmărirea, prinderea şi arestarea celor care se făcuseră vinovaţi de aderare la ideile revoluţiei. Se trece, prin abuzuri, la dezarmarea generală a locuitorilor, întărirea controlului la vămile ţării, schimbarea aparatului de stat, interzicerea intrării în ţară a publicaţiilor revoluţionare, interzicerea deschiderii şcolilor, prinderea şi aducerea la unităţile militare a oştenilor ce au participat la Tabăra de la Traian (62). Printre primii care au fost arestaţi, consideraţi vinovaţi pentru că participaseră la revoluţie, au fost comisarii de propagandă Ion Nisipeanu, Manole Bonciu şi Nicolae Zătreanu, care ,,au fost strângători de panduri şi rânduiţi de către rebeli, şefi ai lor”. La fel s-a procedat la Brezoi cu Grigore Davidescu fostul şef al Gărzii Naţionale şi la Râmnic, cu profesorul C. Codreanu, cu părintele Veniamin şi ierodiaconul Athanasie (63).

Concomitent, se desfăşura o vie activitate pentru strângerea armelor de la locuitori. Sătenii au manifestat rezistenţă, s-au supus cu greu. Cei din plaiul Horezului au depus armele numai de frica dorobanţilor şi a fost nevoie de o nouă ameninţare din partea comandantului rus, la 11 februarie 1849, că va trimite cazaci ca să-i pedepsească pe îndărătnici, pentru ca acţiunea aceasta să se apropie de sfârşit. Din tabelele întocmite, rezultă totuşi că numărul armelor strânse a fost neînsemnat, iar cele mai multe dintre ele au fost predate autorităţilor „cu oţelele sfărâmate, făra oţele, numai ţevile etc”, fapt menţionat în rapoartele subocărmuitorilor (64). Tot din pricină că ,,locuitorii [sunt] încă neadormiţi din eczaltaţia evenimentelor trecute şi fac feluri de neorânduieli”, subocârmuitorul plăşii Olteţului de Jos pretindea un ajutor de 4 - 5 ostaşi turci sau ruşi cu care să-i potolească pe ţărani (65).

Cârmuirea şi administraţia iau măsuri severe pentru închiderea graniţei din nordul judeţului şi păzirea acesteia pentru a opri trecerea clandestină a „fraţilor” revoluţionari refugiaţi din Transilvania, care încercau să revină în Ţara Românească. Astfel, în plasa Olteţului de Jos se trimit două escadroane de militari turci pentru urmărirea „acelor revoluţionari ce s-au strecurat în Principat” (66).
Mai târziu, în martie 1849, grupuri mari de refugiaţi români treceau graniţa pe la Câineni; în faţa unui asemenea aflux de populaţie, la Râmnicu-Vâlcea se va crea un organ special pentru strângerea de fonduri din întreaga ţară, necesare sprijinirii „emigraţilor” (67). Ampla acţiune a vâlcenilor privind ajutorarea fraţilor români, se înscrie în numeroasele manifestări din acea vreme, reflectând o atitudine spontană a conştiinţei unităţii naţionale (68).

După mari eforturi de rezistenţă în faţa noilor ,,aşezări” ale sistemului regulamentar şi al agresiunii armatelor externe intervenţioniste, se încheie astfel unul dintre cele mai importante capitole ale Revoluţiei române din 1848, scris în judeţul Vâlcea. Regimul revoluţionar din Ţara Românească durase, cu toate acestea, peste 3 luni, înscriindu-se printre momentele importante ale Revoluţiei europene de la mijlocul secolului al XIX-lea...»

Sursă selecție: Anul revoluţionar 1848 în Vâlcea/ Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, vol I 2010, integral incl. notele bibliografice - în vol aferent de la https://bibliotecivalcene.blogspot.com/2023/07/enciclopedia-judetului-valcea-vol-i-ii.html

Capturile de ecran au în descrieri sursele cu link-uri și către alte informații - totul la această legătură.

________

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #IstoriaRamnicului #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #NicolaeBălcescu #GheorgheMagheru #Revoluția1848