Noua companie de teatru muzical, intitulată „Gioconda“ aliniază o serie de elemente deja cunoscute: Lulu Nicolau, Silly Popescu, Virginica Romanovsky, Victoria Medeea, Juju Pavelescu, Elisabeta Henţia, Mimi Enăceanu, alături de care apar şi debutanţii: Cornelia Teodosiu şi ...o fostă vînzătoare de floricele în vîrstă de 16 ani: Miţa Atlantista. Este, de asemenea, prezent Ştefan Iulian, comic vestit pentru creaţiile sale de neuitat în scenele de mahala.
În orchestră: Sergiu Malagamba, Jean Ionescu, ş.a. Maria Tănase este angajată de noua companie artistică.
Ion Vasilescu, venind adesea s-o asculte la restaurantul ,,Wilson“, este din nou impresionat puternic — ca şi vestitul impresar Vogel de la Istanbul — de neobişnuita forţă de expresie şi de succesul obţinut cu cupletul-resplică dat ide Maria, celor trei catrene satirice lansate de Alfred Pagoni. Compozitorul îşi dă seama de multiplele posibilităţi ale artistei în interpretarea cupletelor.
În ianuarie 1943 are loc premiera „Gioconda Palace“ — pretext muzical în două acte de Nicuşor Constantinescu şi Eugen Mirea, muzica de Ion Vasilescu.
Tema pretextului muzical: o asociaţie, alcătuită exclusiv din femei dezamăgite în dragoste, porneşte lupta împotriva bărbaţilor, găsindu-le numai cusururi, criticîndu-i în fel şi chip, în versuri umoristice. Dîrza lor ofensivă antimasculină se finalizează însă falimentar. În căminul furioaselor dezamăgite, una din femei naşte un copil. Faptul capătă proporţiile unui eveniment extraordinar, stîmind o adevărată revoluţie în căminul antimasculin, ceea ce provoacă dizolvarea asociaţiei.
Maria cîntă două cuplete: „J’en ai assez de mititei!“ şi „Dor de ducă“, ambele scrise anume pentru ea.De cum întră în scenă, stăpâneşte sala, orchestra, iar actorii din culise — cum ne .povesteşte H. Mălineanu — se grămădesc s-o audă.
Melodiile curg fără un efort, fără vreo ezitare, iar cuvintele se înşiruesc rotund, bob cu bob, interpreta subliniindu-le vibrant sensul satiric sau melancolic.
împotriva opreliştilor cenzurii, riscînd sancţiunea trimiterii în lagăr, Maria lui Ion de pe Amaradia interpretează — în ovaţiile nesfârşite ale spectatorilor — stihurile protestatare din cupletul „Dor de ducă“ ;
Tema pretextului muzical: o asociaţie, alcătuită exclusiv din femei dezamăgite în dragoste, porneşte lupta împotriva bărbaţilor, găsindu-le numai cusururi, criticîndu-i în fel şi chip, în versuri umoristice. Dîrza lor ofensivă antimasculină se finalizează însă falimentar. În căminul furioaselor dezamăgite, una din femei naşte un copil. Faptul capătă proporţiile unui eveniment extraordinar, stîmind o adevărată revoluţie în căminul antimasculin, ceea ce provoacă dizolvarea asociaţiei.
Maria cîntă două cuplete: „J’en ai assez de mititei!“ şi „Dor de ducă“, ambele scrise anume pentru ea.De cum întră în scenă, stăpâneşte sala, orchestra, iar actorii din culise — cum ne .povesteşte H. Mălineanu — se grămădesc s-o audă.
Melodiile curg fără un efort, fără vreo ezitare, iar cuvintele se înşiruesc rotund, bob cu bob, interpreta subliniindu-le vibrant sensul satiric sau melancolic.
împotriva opreliştilor cenzurii, riscînd sancţiunea trimiterii în lagăr, Maria lui Ion de pe Amaradia interpretează — în ovaţiile nesfârşite ale spectatorilor — stihurile protestatare din cupletul „Dor de ducă“ ;
M-apucă dor de ţară,
De întreaga ţărişoară,
Şi de drumul... Clujului!
Şi cînd mă uit pe hartă,
Îmi vine gust de ceartă!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Că eu mi-s fată miloasă
Dar, dacă nu-mi ieşi din casă,
Să ştii, c-are tata la chicior
Cinci cuţite şi-un chistol.
Şi-una hună ştiu şi gata :
Îţi cînt cîntecul lui tata:
— Revolver, cu şapte focuri,
Îţi cînt cîntecul lui tata:
— Revolver, cu şapte focuri,
M-ai scăpat din multe locuri,
Nu fi, ţeavă, supărată,
Nu-i robie ne-ncetată,
Vine dalba primăvară
Nu fi, ţeavă, supărată,
Nu-i robie ne-ncetată,
Vine dalba primăvară
Şi ţi-oi pune gloanţe iară!
Artista Cornelia Teodosiu, care joacă alături de Maria Tănase, interpretînd cu succes deosebit bucata „Tandreţea mea“ — îşi aminteşte că, diin prima clipă a îndrăgit-o pentru îndrăzneala, naturaleţea, farmecul şi prezenţa ei statuară pe scenă, dominiînd de departe întregul ansamblu.
La una din reprezentaţii, fiind bolnavă, Maria roagă direcţiunea să anunţe publicul spectator că nu poate cînta. Asistenţa se ridică în picioare şi începe să strige vehement:
— Vrem pe Maria Tănase ! Vrem ipe Maria Tănase !
Studenţii şi întreg tineretul din sală aplaudă zgomotos, bătînd cu pumnii în scaune, strigînd să apară la rampă.
— Parcă o văd — continuă Cornelia Teodosiu — înghite două antinevralgice, o aspirină, îşi pune în ordine părul, se îmbracă şi ...„înviată" după 15 minute din amorţeala bolii, apare în faţa publicului.
Se produce o tălăzuire de aplauze, ameninţînd să se prelungească fără contenire. Tavanul şi balcoanele păreau gata să se prăbuşească.
Înviorată complet de entuziasmul publicului din sală, Maria cîntă în seara aceea, transfigurată, cu o covîrşitoare forţă artistică, în stare să răpună boala. Aplauzele vehemente o silesc să repete bucăţile de trei ori.
După premieră, criticii califică „pretextul muzical" al noului teatru ca o lovitură a sezonului şi fără nici o rezervă presa elogiază „strălucita interpretare a cupletului", resursele de „mare vedetă" ale Măriei Tănase şi reapariţia pe scenă a faimosului comic popular Ştefan Iulian.
Într-o săptămînă de la premieră, cupletul „Dor de ducă" face o neaşteptată şi fulgerătoare carieră, alergînd în toată ţara, cîntat de majoritatea orchestrelor de restaurante şi fredonat de mulţimea de toate vîrstele.
Ştefan Iulian
Artista Cornelia Teodosiu, care joacă alături de Maria Tănase, interpretînd cu succes deosebit bucata „Tandreţea mea“ — îşi aminteşte că, diin prima clipă a îndrăgit-o pentru îndrăzneala, naturaleţea, farmecul şi prezenţa ei statuară pe scenă, dominiînd de departe întregul ansamblu.
La una din reprezentaţii, fiind bolnavă, Maria roagă direcţiunea să anunţe publicul spectator că nu poate cînta. Asistenţa se ridică în picioare şi începe să strige vehement:
— Vrem pe Maria Tănase ! Vrem ipe Maria Tănase !
Studenţii şi întreg tineretul din sală aplaudă zgomotos, bătînd cu pumnii în scaune, strigînd să apară la rampă.
— Parcă o văd — continuă Cornelia Teodosiu — înghite două antinevralgice, o aspirină, îşi pune în ordine părul, se îmbracă şi ...„înviată" după 15 minute din amorţeala bolii, apare în faţa publicului.
Se produce o tălăzuire de aplauze, ameninţînd să se prelungească fără contenire. Tavanul şi balcoanele păreau gata să se prăbuşească.
Înviorată complet de entuziasmul publicului din sală, Maria cîntă în seara aceea, transfigurată, cu o covîrşitoare forţă artistică, în stare să răpună boala. Aplauzele vehemente o silesc să repete bucăţile de trei ori.
După premieră, criticii califică „pretextul muzical" al noului teatru ca o lovitură a sezonului şi fără nici o rezervă presa elogiază „strălucita interpretare a cupletului", resursele de „mare vedetă" ale Măriei Tănase şi reapariţia pe scenă a faimosului comic popular Ştefan Iulian.
Într-o săptămînă de la premieră, cupletul „Dor de ducă" face o neaşteptată şi fulgerătoare carieră, alergînd în toată ţara, cîntat de majoritatea orchestrelor de restaurante şi fredonat de mulţimea de toate vîrstele.
Ştefan Iulian
Comicul popular Ştefan Iulian — reapărînd pe scenă după ani ide zile de uitare, în noua companie condusă de Ion Vasilescu — rămîne în istoria teatrului românesc una din cele mai expresive şi originale figuri.
„Oltean de obârşie ca şi Maria, Iulian, talentul sipumos — cum îl ‘portretizează G. Ciprian în volumul său de amintiri „Măscărici şi Mîzgălici“ ... — a purces de pe Jii, dînd cu praftoriţa în actorii de duzină, mergînd de-a dreptul la inima spectatorilor. Iulian este creatorul unui gen unic, neaoş şi pitoresc, original şi proaspăt, popular şi fin, ilariant şi trepidant. A fost şi Constantin Tănase un actor popular, dar Iulian a creat pe „Coana Manda“ care nu cred că se va mai naşte vreodată — după cum, o a doua Maria Tănase cu greu se va mai ivi cândva ... M-am ferit întotdeauna să confund faima cu meritul. De aceea, afirm că pe artişti ca Iulian şi Maria Tănase nu-i poţi măsura cu rutinarul nostru metru, după obişnuitele noastre canoane, fiindcă ei nu se pot măsura decât cu ei înşişi— într-atît sânt de originali, de singulari, de unici. Doi inovatori, doi creatori de genuri. „Coana Manda“ a avut mulţi imitatori, dar Iulian a rămas şi va rămâne inimitabil. De ce ? Pentru că mijloacele lui de expresie nu seamănă cu ale nimănui ... Rîdeai ou lacrimi şi la Novelli, şi Ia Anestin, şi la Nenea Iancu Niculescu, şi la Brezeanu, dar romanţioasa „Coana Manda” — Leliţa cu aer nevinovat, cu rochie verde şi nădragi cu horboţeie, te făcea să te răsuceşti în fotoliu ... Dar, Iulian a fost un cabotin, care a cutreerat birturile, cafenelele, speluncile şi varieteurile — vor spune spilcuiţii cu dungă la pantalon şi cu părul în cîrlionţ! Este adevărat. A călcat oriunde, fiindcă era cerut pretutindeni. Pe dumneata, însă, domnule funcţionar dramatic, te cere, te caută cineva? ... Te-ai strecurat abil într-un stat de plată şi când te vor şterge de acolo, greu te vei mai cuibări într-altă parte. Iulian era născut, nu făcut“.
Medalionul, consacrat lui Ştefan Iulian de autorul piesei de mare succes „Omul cu mîrţoaga“, creionează strălucit unicatul reprezentat în arta interpretativă românească ide cel ce a dat fiinţă „Coanei Manda“ şi altor figuri tipice ale epocii.
L-am văzut pe Iulian pe scena cinematografelor din Capitală, în faţa pînzei albe a ecranului, în cârciumi, pe rampe improvizate din scânduri noduroase, la periferia oraşelor, prin staţiuni balneare — dar unde nu l-am văzut jucînd? Şi ne-am prăpădit de rîs, topindu-ne în hohotul general al spectatorilor care râdeau şi ei cu lacrimi, cînd se foia pe scenă „Coana Manda“, povestindu-şi întâmplările cotidiene şi cînd — doborâtă de jale — se oprea din amamica-i tânguire ... suduindu-şi, pe o gamă de neverosimile stridenţe, orătăniile.
Trecuse în umbră o lungă perioadă, în epoca dintre cele două războaie. Cînd reapare f— o clipă numai — în lumina reflectoarelor de la „Gioconda“, silueta-i rotofee, originalitatea şi expresivitatea jocului său reîmprospătează încîntarea amintirilor celor vîrstnici şi uimeşte tineretul !
Succesul, în pretextul muzical a!l lui Ion Vasilescu, îl situează idin nou pe piedestalul înalt, singular, făurit ide pro- pria-i strădanie, slujită permanent de prezenţa darurilor sale naturale.
Miţa Atlantista
„Oltean de obârşie ca şi Maria, Iulian, talentul sipumos — cum îl ‘portretizează G. Ciprian în volumul său de amintiri „Măscărici şi Mîzgălici“ ... — a purces de pe Jii, dînd cu praftoriţa în actorii de duzină, mergînd de-a dreptul la inima spectatorilor. Iulian este creatorul unui gen unic, neaoş şi pitoresc, original şi proaspăt, popular şi fin, ilariant şi trepidant. A fost şi Constantin Tănase un actor popular, dar Iulian a creat pe „Coana Manda“ care nu cred că se va mai naşte vreodată — după cum, o a doua Maria Tănase cu greu se va mai ivi cândva ... M-am ferit întotdeauna să confund faima cu meritul. De aceea, afirm că pe artişti ca Iulian şi Maria Tănase nu-i poţi măsura cu rutinarul nostru metru, după obişnuitele noastre canoane, fiindcă ei nu se pot măsura decât cu ei înşişi— într-atît sânt de originali, de singulari, de unici. Doi inovatori, doi creatori de genuri. „Coana Manda“ a avut mulţi imitatori, dar Iulian a rămas şi va rămâne inimitabil. De ce ? Pentru că mijloacele lui de expresie nu seamănă cu ale nimănui ... Rîdeai ou lacrimi şi la Novelli, şi Ia Anestin, şi la Nenea Iancu Niculescu, şi la Brezeanu, dar romanţioasa „Coana Manda” — Leliţa cu aer nevinovat, cu rochie verde şi nădragi cu horboţeie, te făcea să te răsuceşti în fotoliu ... Dar, Iulian a fost un cabotin, care a cutreerat birturile, cafenelele, speluncile şi varieteurile — vor spune spilcuiţii cu dungă la pantalon şi cu părul în cîrlionţ! Este adevărat. A călcat oriunde, fiindcă era cerut pretutindeni. Pe dumneata, însă, domnule funcţionar dramatic, te cere, te caută cineva? ... Te-ai strecurat abil într-un stat de plată şi când te vor şterge de acolo, greu te vei mai cuibări într-altă parte. Iulian era născut, nu făcut“.
Medalionul, consacrat lui Ştefan Iulian de autorul piesei de mare succes „Omul cu mîrţoaga“, creionează strălucit unicatul reprezentat în arta interpretativă românească ide cel ce a dat fiinţă „Coanei Manda“ şi altor figuri tipice ale epocii.
L-am văzut pe Iulian pe scena cinematografelor din Capitală, în faţa pînzei albe a ecranului, în cârciumi, pe rampe improvizate din scânduri noduroase, la periferia oraşelor, prin staţiuni balneare — dar unde nu l-am văzut jucînd? Şi ne-am prăpădit de rîs, topindu-ne în hohotul general al spectatorilor care râdeau şi ei cu lacrimi, cînd se foia pe scenă „Coana Manda“, povestindu-şi întâmplările cotidiene şi cînd — doborâtă de jale — se oprea din amamica-i tânguire ... suduindu-şi, pe o gamă de neverosimile stridenţe, orătăniile.
Trecuse în umbră o lungă perioadă, în epoca dintre cele două războaie. Cînd reapare f— o clipă numai — în lumina reflectoarelor de la „Gioconda“, silueta-i rotofee, originalitatea şi expresivitatea jocului său reîmprospătează încîntarea amintirilor celor vîrstnici şi uimeşte tineretul !
Succesul, în pretextul muzical a!l lui Ion Vasilescu, îl situează idin nou pe piedestalul înalt, singular, făurit ide pro- pria-i strădanie, slujită permanent de prezenţa darurilor sale naturale.
Miţa Atlantista
O adolescentă, vînzînd floricele şi dansând în picioarele goale pe caldarâmul din Piaţa Naţiunii, este surprinsă într-o seară de Maria Tănase în clipele de frenetică dănţuire, acompaniată de melodia unor cîntece, pe care singură le debitează, străpungîndu-le cu interjecţii guturale şi degajiînd parfumul unei lumi şi unor ţinuturi depărtate foarte de ţinuturile noastre.
Este fetişcana Miţa Păun, căreia — trecînd mai tîrziu pe scena revuistică de la „Atlantic" — publicul îi decernă porecla de ... „Atlantista".
Maria este impresionată de înnăscutul temperament artistic al dănţuitoarei, care abia împlinise 16 ani.
O descoperă — cum mărturiseşte Ion Vasilescu într-un interviu — şi o recomandă conducerii noii companii teatrale, dîndu-i girul autorităţii sale.
I se încredinţează în „Gioconda Palace" un rol, în care Miţa se afirmă ca o certă făgăduială.
Şi, dacă ar fi perseverat pe drumul pe care a fost îndrumată, fata din Piaţa Naţiunii s-ar fi putut realiza, pentru că Maria Tănase nu se înşelase asupra zestrei artistice a fostei vînzătoare de floricele. Dar ....
Crocodilii
Este fetişcana Miţa Păun, căreia — trecînd mai tîrziu pe scena revuistică de la „Atlantic" — publicul îi decernă porecla de ... „Atlantista".
Maria este impresionată de înnăscutul temperament artistic al dănţuitoarei, care abia împlinise 16 ani.
O descoperă — cum mărturiseşte Ion Vasilescu într-un interviu — şi o recomandă conducerii noii companii teatrale, dîndu-i girul autorităţii sale.
I se încredinţează în „Gioconda Palace" un rol, în care Miţa se afirmă ca o certă făgăduială.
Şi, dacă ar fi perseverat pe drumul pe care a fost îndrumată, fata din Piaţa Naţiunii s-ar fi putut realiza, pentru că Maria Tănase nu se înşelase asupra zestrei artistice a fostei vînzătoare de floricele. Dar ....
Crocodilii
La antipodul „umbrelor", acele fiinţe din preajma Măriei, care în felul lor puteau fi socotite ca exponenţi ai admiraţiei publicului faţă de singulara cântăreaţă, se situează o altă speţă umană pe care ea a poreclit-o „crocodilii".
Succesul Măriei, elogiat de cronicarul publicaţiilor zilnice şi revistelor de teatru, trezeşte ca întotdeauna rînjetul lăcrimat al celor din speţa amintită, care suportă cu anevoie prezenţa unei excepţionale personalităţi în orice domeniu, dar mai cu osebire în domeniul artei.
Cei ce ocupă, la un moment idat, anumite poziţii în „ierarhia “ manifestărilor artistice se simt jenaţi sau stingheriţi — ba uneori de-a dreptul umiliţi — de apariţia unui element care dă expresie unor însuşiri neobişnuite, aducînd, în odihnitoarea atmosferă creată de tradiţia consacrărilor, ineditul unei interpretări dezvăluind forţa iradiantă a noului.
Apărarea poziţiei tradiţionaliste, în care se încadrează comod „consacraţii“, protagoniştii, determină reacţiunea acestora împotriva elementului revoluţionar, mai ales atunci cînd masele de spectatori girează cu entuziasmul şi adeziunea lor dinamismul purtătorului flăcării înnoitoare.
Unii artişti, mai mult sau mai puţin dotaţi, de la debut şi pînă cînd închid ochii, se cred atinşi de unda genialităţii şi nu suportă prezenţa celor înzestraţi cu real talent. Uneori suferă în tăcere, alteori folosesc „elocinţa bîrfei“.
E o tristă şi veche poveste, al cărei fir se toarce necurmat de cînd lumea.
Talentul este o zestre cu care te naşti. El poate, prin muncă tenace, să fie şlefuit, cultivat, spre a i se da strălucirea briliantului, realizînd cîteodată desăvîrşirea.
Fără talent însă, nici un profesor, oricît de iscusit, nici o şcoală, oricît de excepţională, nici o strădanie, oricît de metodic şi îndelung desfăşurată, nu poate crea un adevărat artist după cum, de pildă, oricît de vastă lectura în domeniul poeziei, nu va izbuti niciodată să dea naştere unui poet autentic.
Fără harul specific făuritorilor armonioaselor împerecheri de cuvinte, reflectând gîndirea şi vibraţia simţămintelor în melodia stihurilor — un harnic şi zelos căutător ide rime se va situa numai în rîndurile „poeţilor improvizaţi“, satirizaţi în versul eminescian:
E uşor a scrie versuri cînd nimic nu ai spune
Inşirînd la vorbe goale, de din coadă au să sunle...
Şi apoi, ca şi poetul, artistul — vrednic de acest nume — trebuie să aibă focul sacru al mesajului pe care năzuieşte să-l împărtăşească contemporanilor.
Iată de ce fauna „crocodililor” este sortită să poarte rînjetul înlăcrimat al suferinţei şi neputinţei; suferă de ceea ce-i lipseşte ori n-a ştiut să păstreze, sau, din plictis şi lenevie, nu s-a învrednicit să şlefuiască darurile înnăscute.
Gioconda iubeşte
Succesul Măriei, elogiat de cronicarul publicaţiilor zilnice şi revistelor de teatru, trezeşte ca întotdeauna rînjetul lăcrimat al celor din speţa amintită, care suportă cu anevoie prezenţa unei excepţionale personalităţi în orice domeniu, dar mai cu osebire în domeniul artei.
Cei ce ocupă, la un moment idat, anumite poziţii în „ierarhia “ manifestărilor artistice se simt jenaţi sau stingheriţi — ba uneori de-a dreptul umiliţi — de apariţia unui element care dă expresie unor însuşiri neobişnuite, aducînd, în odihnitoarea atmosferă creată de tradiţia consacrărilor, ineditul unei interpretări dezvăluind forţa iradiantă a noului.
Apărarea poziţiei tradiţionaliste, în care se încadrează comod „consacraţii“, protagoniştii, determină reacţiunea acestora împotriva elementului revoluţionar, mai ales atunci cînd masele de spectatori girează cu entuziasmul şi adeziunea lor dinamismul purtătorului flăcării înnoitoare.
Unii artişti, mai mult sau mai puţin dotaţi, de la debut şi pînă cînd închid ochii, se cred atinşi de unda genialităţii şi nu suportă prezenţa celor înzestraţi cu real talent. Uneori suferă în tăcere, alteori folosesc „elocinţa bîrfei“.
E o tristă şi veche poveste, al cărei fir se toarce necurmat de cînd lumea.
Talentul este o zestre cu care te naşti. El poate, prin muncă tenace, să fie şlefuit, cultivat, spre a i se da strălucirea briliantului, realizînd cîteodată desăvîrşirea.
Fără talent însă, nici un profesor, oricît de iscusit, nici o şcoală, oricît de excepţională, nici o strădanie, oricît de metodic şi îndelung desfăşurată, nu poate crea un adevărat artist după cum, de pildă, oricît de vastă lectura în domeniul poeziei, nu va izbuti niciodată să dea naştere unui poet autentic.
Fără harul specific făuritorilor armonioaselor împerecheri de cuvinte, reflectând gîndirea şi vibraţia simţămintelor în melodia stihurilor — un harnic şi zelos căutător ide rime se va situa numai în rîndurile „poeţilor improvizaţi“, satirizaţi în versul eminescian:
E uşor a scrie versuri cînd nimic nu ai spune
Inşirînd la vorbe goale, de din coadă au să sunle...
Şi apoi, ca şi poetul, artistul — vrednic de acest nume — trebuie să aibă focul sacru al mesajului pe care năzuieşte să-l împărtăşească contemporanilor.
Iată de ce fauna „crocodililor” este sortită să poarte rînjetul înlăcrimat al suferinţei şi neputinţei; suferă de ceea ce-i lipseşte ori n-a ştiut să păstreze, sau, din plictis şi lenevie, nu s-a învrednicit să şlefuiască darurile înnăscute.
Gioconda iubeşte
În iulie 1943, teatrul „Gioconda“ îşi schimbă localul. Se mută în sală proprie, în str. Lipscani nr. 53.
Compania, condusă de Ion Vasilescu, montează după „Gioconda Palace” un alt pretext muzical, centrat de astă dată pe dragoste: „Gioconda iubeşte”.
Spectacolul, repurtînd un mare succes în timpul verii, este întregit — pentru stagiunea de toamnă deschisă la 24 septembrie 1943 — cu un prolog scris special de Nicuşor Constantinescu şi intitulat „Surîsul Giocondei”, vrînd să amintească surîsul din celebra pînză a lui Leonardo da Vinci, Mona Lisa del Giocondo.
În distribuţie apar : George Groner, Niculesou-Buzău, Gică Petrescu, Puiu Şerbu alături de elemente feminine din precedenta revistă.
Din nou: Maria Tănase, Ştefan Iulian, I. Costin.
Conducerea muzicală a orchestrei, alcătuită din 22 instrumentişti în frunte cu Sergiu Malagamba şi Jean Ionescu, o are însuşi compozitorul Ion Vasilescu.
În timpul repetiţiilor, marea noastră artistă dramatică defuncta Maria Filotti, directoarea teatrului cu acelaşi nume de pe strada Sărindar, oferă Măriei un strălucit angajament în ansamblul său de dramă şi comedie.
Pentru debut, îi propune rolul principal din comedia „Un cîntec de inimă albastră" de Marin Iorda, comedie a cărei acţiune se petrece pe vremea lui Caragea-Vodă; o serie de cîntece populare şi romanţe vechi colorează textul piesei.
Avînd parteneri pe Maria Filotti şi V. Maximilian, cîntăreaţa de la „Gioconda" urma să interpreteze „în travesti" rolul unui oltean care răsuceşte pe degete întreaga boierime de la curtea domnitorului. Un rol, din care — în regia regretatului Victor Ion Popa — Maria ar fi putut face o creaţie de neuitat.
Dar... Maria mulţumeşte pentru preţuirea admirativă a Măriei Filotti şi a lui Marin Iorda şi refuză propunerea, socotind că nu e loial să rezilieze contractul cu teatrul din Lipscani, unde obţinuse atîtea succese.
Dezamăgită, conducerea teatrului din Sărindar, care îşi legase sumedenie de nădejdi de apariţia Măriei în rolul Olteanului, este nevoită să înlocuiască „Un cîntec de inimă albastră" cu piesa lui Jacques De val: „Băiatul".
Tot în anul 1943, — după cum ne povesteşte prof. V. Netea — romancierul şi dramaturgul Camil Petrescu prezintă Teatrului Naţional piesa „Femeia pe care o iubesc". Lectura noii lucrări s-a făcut acasă la Liviu Rebreanu, directorul teatrului. După ce-şi citeşte piesa, autorul declară că lasă conducerii teatrului „mină liberă" în ce priveşte distribuţia rolurilor cu o singură excepţie : „Pentru rolul principal nu văd o altă interpretă în afară de Maria Tănase. Pentru certitudinea succesului, propun să facem apel la ea".
Din aceeaşi pricină, care n-a îngăduit apariţia Măriei pe scena Teatrului -„Maria Filotti", nu se poate realiza nici propunerea lui Camil Petrescu.
În „Gioconda iubeşte", Maria cîntă cupletul „în lumea mare" de Ion Vasilescu şi lansează bucata satirică în stil popular „Hop! Hop!"
Din cronica dramatică, apărută după premieră în diversele publicaţii, însemnăm : „Dar mai presus de toate talentele, de toate frumuseţile şi de toate cîntecele a strălucit Maria Tănase... prinţesa cîntecului popular şi în acelaşi timp artistă pînă-n vîrful unghiilor". (Revista „Bis" — 4 iulie 1943).
Din ziarul „Viaţa" — 3 iulie, desprindem :
„Maria Tănase, această incomparabilă interpretă a folclorului nostru... a strălucit în cele două apariţii în stil de mare dizeuză, alternînd cîntecele populare româneşti cu cele străine, rostite cu un graţios şi corect accent franţuzesc... Doamna Maria Tănase posedă o inteligenţă şi un gust, pe care în momentul de faţă nu le are nici o artistă de revistă sau de operetă la noi".
Adriana Kiseleff, în „Rapid" — 23 iulie 1943:
„Ca şi data trecută, în fruntea distribuţiei stă Maria Tănase, acest savuros talent, nealterat de nici unul din aerele marilor vedete. Maria Tănase are deşteptăciunea să fie «ceea ce este», fără fandoseală, fără artificialitate şi mai ales, fără să mistifice adevărul talentului ei. E sinceră şi robustă în tot ce improvizează, dispunînd de o uluitoare intuiţie scenică".
Ziarul „Evenimentul" din 22 iulie 1943 :
„Maria Tănase, «dizeuză occidentală», a depăşit aproape pe Maria Tănase «gurista». Ea s-a reînnoit. Am crezut întotdeauna în posibilităţile artistice ale Măriei, pentru că le-am cunoscut... şi socotim că adîncul ei talent dramatic îşi va găsi, odată, forma-i concretă de exteriorizare".
„Apariţia pe scenă a d-nei Maria Tănase a stîrnit un interes enorm. De la -«Gioconda Palace» pînă la «Gioconda iubeşte», d-na Maria Tănase a înscris o traiectorie care ne-a dezvăluit nu numai o desăvârşită tehnică scenică, dar ceea ce este mai interesant, este că ne-a surprins cu un talent vibrant, expresiv, comunicativ. Ideala interpretă a folclorului românesc a trecut pe scenă cu prestanţă şi dezinvoltură". (Revista „Bis" nr. 5.VIII.1943).
Maniile Măriei
Compania, condusă de Ion Vasilescu, montează după „Gioconda Palace” un alt pretext muzical, centrat de astă dată pe dragoste: „Gioconda iubeşte”.
Spectacolul, repurtînd un mare succes în timpul verii, este întregit — pentru stagiunea de toamnă deschisă la 24 septembrie 1943 — cu un prolog scris special de Nicuşor Constantinescu şi intitulat „Surîsul Giocondei”, vrînd să amintească surîsul din celebra pînză a lui Leonardo da Vinci, Mona Lisa del Giocondo.
În distribuţie apar : George Groner, Niculesou-Buzău, Gică Petrescu, Puiu Şerbu alături de elemente feminine din precedenta revistă.
Din nou: Maria Tănase, Ştefan Iulian, I. Costin.
Conducerea muzicală a orchestrei, alcătuită din 22 instrumentişti în frunte cu Sergiu Malagamba şi Jean Ionescu, o are însuşi compozitorul Ion Vasilescu.
În timpul repetiţiilor, marea noastră artistă dramatică defuncta Maria Filotti, directoarea teatrului cu acelaşi nume de pe strada Sărindar, oferă Măriei un strălucit angajament în ansamblul său de dramă şi comedie.
Pentru debut, îi propune rolul principal din comedia „Un cîntec de inimă albastră" de Marin Iorda, comedie a cărei acţiune se petrece pe vremea lui Caragea-Vodă; o serie de cîntece populare şi romanţe vechi colorează textul piesei.
Avînd parteneri pe Maria Filotti şi V. Maximilian, cîntăreaţa de la „Gioconda" urma să interpreteze „în travesti" rolul unui oltean care răsuceşte pe degete întreaga boierime de la curtea domnitorului. Un rol, din care — în regia regretatului Victor Ion Popa — Maria ar fi putut face o creaţie de neuitat.
Dar... Maria mulţumeşte pentru preţuirea admirativă a Măriei Filotti şi a lui Marin Iorda şi refuză propunerea, socotind că nu e loial să rezilieze contractul cu teatrul din Lipscani, unde obţinuse atîtea succese.
Dezamăgită, conducerea teatrului din Sărindar, care îşi legase sumedenie de nădejdi de apariţia Măriei în rolul Olteanului, este nevoită să înlocuiască „Un cîntec de inimă albastră" cu piesa lui Jacques De val: „Băiatul".
Tot în anul 1943, — după cum ne povesteşte prof. V. Netea — romancierul şi dramaturgul Camil Petrescu prezintă Teatrului Naţional piesa „Femeia pe care o iubesc". Lectura noii lucrări s-a făcut acasă la Liviu Rebreanu, directorul teatrului. După ce-şi citeşte piesa, autorul declară că lasă conducerii teatrului „mină liberă" în ce priveşte distribuţia rolurilor cu o singură excepţie : „Pentru rolul principal nu văd o altă interpretă în afară de Maria Tănase. Pentru certitudinea succesului, propun să facem apel la ea".
Din aceeaşi pricină, care n-a îngăduit apariţia Măriei pe scena Teatrului -„Maria Filotti", nu se poate realiza nici propunerea lui Camil Petrescu.
În „Gioconda iubeşte", Maria cîntă cupletul „în lumea mare" de Ion Vasilescu şi lansează bucata satirică în stil popular „Hop! Hop!"
Din cronica dramatică, apărută după premieră în diversele publicaţii, însemnăm : „Dar mai presus de toate talentele, de toate frumuseţile şi de toate cîntecele a strălucit Maria Tănase... prinţesa cîntecului popular şi în acelaşi timp artistă pînă-n vîrful unghiilor". (Revista „Bis" — 4 iulie 1943).
Din ziarul „Viaţa" — 3 iulie, desprindem :
„Maria Tănase, această incomparabilă interpretă a folclorului nostru... a strălucit în cele două apariţii în stil de mare dizeuză, alternînd cîntecele populare româneşti cu cele străine, rostite cu un graţios şi corect accent franţuzesc... Doamna Maria Tănase posedă o inteligenţă şi un gust, pe care în momentul de faţă nu le are nici o artistă de revistă sau de operetă la noi".
Adriana Kiseleff, în „Rapid" — 23 iulie 1943:
„Ca şi data trecută, în fruntea distribuţiei stă Maria Tănase, acest savuros talent, nealterat de nici unul din aerele marilor vedete. Maria Tănase are deşteptăciunea să fie «ceea ce este», fără fandoseală, fără artificialitate şi mai ales, fără să mistifice adevărul talentului ei. E sinceră şi robustă în tot ce improvizează, dispunînd de o uluitoare intuiţie scenică".
Ziarul „Evenimentul" din 22 iulie 1943 :
„Maria Tănase, «dizeuză occidentală», a depăşit aproape pe Maria Tănase «gurista». Ea s-a reînnoit. Am crezut întotdeauna în posibilităţile artistice ale Măriei, pentru că le-am cunoscut... şi socotim că adîncul ei talent dramatic îşi va găsi, odată, forma-i concretă de exteriorizare".
„Apariţia pe scenă a d-nei Maria Tănase a stîrnit un interes enorm. De la -«Gioconda Palace» pînă la «Gioconda iubeşte», d-na Maria Tănase a înscris o traiectorie care ne-a dezvăluit nu numai o desăvârşită tehnică scenică, dar ceea ce este mai interesant, este că ne-a surprins cu un talent vibrant, expresiv, comunicativ. Ideala interpretă a folclorului românesc a trecut pe scenă cu prestanţă şi dezinvoltură". (Revista „Bis" nr. 5.VIII.1943).
Maniile Măriei
În timpul angajamentului la „Gioconda", Maria se mută iar... Părăseşte apartamentul din strada Vasile Conta.
Se plictisise: aceeaşi stradă, acelaşi lift, aceleaşi scări, aceleaşi figuri de colocatari ai blocului.
Nici interiorul apartamentului n-o mai îmbie să rămînă.
Toate acestea îi apar monotone, banale, triste...
Ca în populara baladă a lui Topîrceanu, Maria este stăpînită de neastîmpărul chiriaşului grăbit:
...Eu sînt chiriaş trecător!
Se plictisise: aceeaşi stradă, acelaşi lift, aceleaşi scări, aceleaşi figuri de colocatari ai blocului.
Nici interiorul apartamentului n-o mai îmbie să rămînă.
Toate acestea îi apar monotone, banale, triste...
Ca în populara baladă a lui Topîrceanu, Maria este stăpînită de neastîmpărul chiriaşului grăbit:
...Eu sînt chiriaş trecător!
În scurtul popas al vieţii
Vreau multe schimbări de decor...
Schimbă, deci, decorul şi se mută pe str. Pictor Verona.
Închiriază acolo o mansardă, pe care o transformă într-un apartament cu patru camere pe hol. Se mută cu ea şi tînăra-i prietenă Anuţa şi Pinocchio, vechiul ei coafor de la ,,Neptun".
O dată cu locuinţa schimbă şi mobila. O altă manie a cântăreţei: să vîndă mobila veche înlocuind-o cu alta de stil — tot veche — dar părîndu-i-se nouă, pentru că îi alungă vedenia celei de care se plictisise. Schimbă mobila dintr-o odaie în alta sau, în aceeaşi încăpere, din săptămână în săptămână, o dispune altfel. Şi-apoi basmul perdelelor: le tot înnoieşte, ca să le varieze culoarea, încît ferestrele sînt mai toată vremea fără decât cu perdele.
Freacă de două ori pe lună parchetul, baia, bucătăria le face lună în fiecare zi, iar de 5—6 ori pe an, curăţenie generală cu dezinfecţie.
Din turnee se întoarce acasă încărcată întotdeauna cu ulcioare, castroane, căni de apă etc. cumpărate de prin tîrguri şi nedei, de prin gări; le păstrează în baie sau în hol, arătîndu-le prietenilor ca descoperiri personale. Le soarbe cu privirea şi — bineînţeles — nu le dă nici o întrebuinţare! Sînt variaţii în interiorul noului apartament.
Prin sate stă de vorbă cu ţăranii, le mîngîie copiii, le dă bomboane, apoi îi roagă să-i zică din cîntecele lor şi — cînd află cîte unul nou — îl transcrie repede în nedespărţitu-i caiet. Cercetează, iscoditoare, încăperile casei, prispa, coşarele. Cînd descoperă vreun ghiveci cu flori necunoscute sau vreo plantă agăţătoare, plăteşte cît i se cere şi apoi le porneşte la vagonul turneului, transportîndu-le împreună cu bagajele acasă, ca pe nişte comori nepreţuite.
Îşi înnoieşte locuinţa cu noile vechituri, ornînd-o cu florile adunate în turnee şi cu castroanele şi cănile de apă, strînse în „colinda cîntecelor“ ei prin ţară.
E fericită între alţi pereţi, cu alţi locatari, altă scară, altă mobilă!
Ochii îşi plimbă luminile în alt cadru cu alt decor, pe o altă uliţă.
Giocondita
Schimbă, deci, decorul şi se mută pe str. Pictor Verona.
Închiriază acolo o mansardă, pe care o transformă într-un apartament cu patru camere pe hol. Se mută cu ea şi tînăra-i prietenă Anuţa şi Pinocchio, vechiul ei coafor de la ,,Neptun".
O dată cu locuinţa schimbă şi mobila. O altă manie a cântăreţei: să vîndă mobila veche înlocuind-o cu alta de stil — tot veche — dar părîndu-i-se nouă, pentru că îi alungă vedenia celei de care se plictisise. Schimbă mobila dintr-o odaie în alta sau, în aceeaşi încăpere, din săptămână în săptămână, o dispune altfel. Şi-apoi basmul perdelelor: le tot înnoieşte, ca să le varieze culoarea, încît ferestrele sînt mai toată vremea fără decât cu perdele.
Freacă de două ori pe lună parchetul, baia, bucătăria le face lună în fiecare zi, iar de 5—6 ori pe an, curăţenie generală cu dezinfecţie.
Din turnee se întoarce acasă încărcată întotdeauna cu ulcioare, castroane, căni de apă etc. cumpărate de prin tîrguri şi nedei, de prin gări; le păstrează în baie sau în hol, arătîndu-le prietenilor ca descoperiri personale. Le soarbe cu privirea şi — bineînţeles — nu le dă nici o întrebuinţare! Sînt variaţii în interiorul noului apartament.
Prin sate stă de vorbă cu ţăranii, le mîngîie copiii, le dă bomboane, apoi îi roagă să-i zică din cîntecele lor şi — cînd află cîte unul nou — îl transcrie repede în nedespărţitu-i caiet. Cercetează, iscoditoare, încăperile casei, prispa, coşarele. Cînd descoperă vreun ghiveci cu flori necunoscute sau vreo plantă agăţătoare, plăteşte cît i se cere şi apoi le porneşte la vagonul turneului, transportîndu-le împreună cu bagajele acasă, ca pe nişte comori nepreţuite.
Îşi înnoieşte locuinţa cu noile vechituri, ornînd-o cu florile adunate în turnee şi cu castroanele şi cănile de apă, strînse în „colinda cîntecelor“ ei prin ţară.
E fericită între alţi pereţi, cu alţi locatari, altă scară, altă mobilă!
Ochii îşi plimbă luminile în alt cadru cu alt decor, pe o altă uliţă.
Giocondita
După „Gioconda Palace“ şi „Gioconda iubeşte", teatrul lui Ion Vasilescu îşi continuă seria „pretextelor", inspirate de numele femeii imortalizată pe pînza lui Leonardo da Vinci.
Se montează „Giocondita" de Nicuşor Constantinescu, muzica de Ion Vasilescu.
Pe lîngă elementele artistice permanente sînt angajaţi în reprezentaţie Niculescu-Buzău şi Gică Petrescu.
După premieră, cronicarii constată că de astădată textul „pretextului" este „plat, sărac, mereu forţat"; sînt însă unanimi în a recunoaşte că spectacolul a fost „salvat" de Maria Tănase, care „ne-a fascinat" (Revista „Bis" — 16.XI.1943).
Cîntăreaţa interpretează două cuplete : „Sfînta copilărie" şi „Nu vreau să mor".
Pe aceeaşi temă a Transilvaniei sfârtecată prin Dictatul de la Viena, cupletul „Nu vreau să mor", alcătuit de Eugen Mirea, trezeşte în interpretarea Măriei — entuziasmul spectatorilor:
Nu vreau să mor pin’ n-oi juca
Se montează „Giocondita" de Nicuşor Constantinescu, muzica de Ion Vasilescu.
Pe lîngă elementele artistice permanente sînt angajaţi în reprezentaţie Niculescu-Buzău şi Gică Petrescu.
După premieră, cronicarii constată că de astădată textul „pretextului" este „plat, sărac, mereu forţat"; sînt însă unanimi în a recunoaşte că spectacolul a fost „salvat" de Maria Tănase, care „ne-a fascinat" (Revista „Bis" — 16.XI.1943).
Cîntăreaţa interpretează două cuplete : „Sfînta copilărie" şi „Nu vreau să mor".
Pe aceeaşi temă a Transilvaniei sfârtecată prin Dictatul de la Viena, cupletul „Nu vreau să mor", alcătuit de Eugen Mirea, trezeşte în interpretarea Măriei — entuziasmul spectatorilor:
Nu vreau să mor pin’ n-oi juca
Să m-audă mama mea
Cintînd la Oradea.
Şi-oi striga pe scenă :
— Mamă, mă!
Am ajuns să văd iar Clujul românesc !
Măicuţă, mă!
Nu vreau să mor pin9 n-oi juca
Şi-oi striga pe scenă :
— Mamă, mă!
Am ajuns să văd iar Clujul românesc !
Măicuţă, mă!
Nu vreau să mor pin9 n-oi juca
Matineu la Baia Şi seara la Bihor!
Nu vreau să mor !....
Adevărata vocaţie Gheorghe Ciprian, ale cărui numeroase creaţii au rămas vii în amintirea spectatorilor, schiţează — după premiera „Gioconditei" — un portret al Măriei, din care cităm cîteva pasaje :
„Un freamăt uşor se prelinse în sală, iar, cînd silfida cu trupul ei de viespe, deschide gura, lăsînd să i se vadă şiragul arcuit al dinţilor, încremenii! Maria Tănase! Vorbea, cînta şi se mişca cu un farmec şi o distincţie atît de autentică şi de firească, încît nu-mi venea să-mi cred ochilor! Respiraţia spectatorilor se oprise şi ochii tuturora urmăreau lacomi minunata apariţie, sorbind fiece inflexiune a glasului, fiece privire... mişcările graţioase ale braţelor, împurpurarea şi transfigurarea nesfiită a obrajilor! Darurile actriţei ţîşneau din adînc, iradiind nestingherite, spălînd totul, purificînd totul. M-am făcut mic în fotoliul meu şi am înţeles definitiv că sînt un cîrpaci, un meşteşugar oarecare, un papagal vorbăreţ... De la Erika Morini, copilul minune, care mă uimise cu vraja arcuşului, acum, pentru a doua oară în viaţă, simţeam la aceeaşi potenţă binefacerile vocaţiei adevărate. Negreşit că mai încercasem şi alteori impresii de artă superioară, dar ochii mei întrezăriseră «meşteşugul» faimosului actor sau al faimoasei actriţe. Aici, în sala periferică din Lipscani, n-am putut prinde nici cel mai subţire fir de aţă... Nimic spus din vîrful buzelor, nimic pus la teasc, muncit, chinuit, ci toate accentele pornind spontan, spumos, răscolitor şi proaspăt. Negreşit, colegii şi colegele vor zîmbi citind acest elogiu, îl vor găsi exagerat, tendenţios şi capiu, îmi vor spune nume ilustre şi ilustre personalităţi — dar eu nu mă impresionez de sonorităţi şi nu confund faima cu meritul. În teatrul nostru de dive, cu atitudini, intonaţii şi gesturi confecţionate, arta spontană a Măriei este un îndreptar, un reconfort şi o înoîntare. Iar într-o zi, cînd modesta cîntăreaţă de la «Wilson» va avea fantezia să lase cîntecul şi să încerce a întrupa personaje din repertoriul clasic ori modem, atunci colegii şi colegele s-ar putea întâmpla să caşte ochii mari şi să exclame : Ce-i asta? Ce-nsemnează? Cum se poate?...“ („Viaţa", 14.XI.1943).
Nume ilustre, contemporane Măriei, cu ,,reputaţie“ şi cu „atitudini”, „intonaţii” şi „gesturi confecţionate” am cunoscut destule.
Ne reamintim, îndeosebi, de Lucienne Boyer, o cîntăreaţă de circulaţie mondială, avînd „boata” ei la Paris, interpretînd, pe toate scenele de teatru din lume, şansonefe şi bucăţi de muzică uşoară.
O făptură miniaturală, cochetă, cu un fir de glas, vibrînd melodios, interpretîndu-şi impresionant cîntecele (între ele vestitul „Parlez-moi d’amour”) imprimate pe plăci „Columbia”, dobîndise necontestată celebritate.
În tot ce făcea pe scenă însă, apărea reflexul muncii asidue, mimica studiată îndelung, privirea rotindu-se cronometrat, braţele întinzîndu-se şi strîngîndu-se aşişderea, ritmului paşilor, ondulaţia trupului, tot, tot pus la punct cu desăvîrşitul „meşteşug44 despre care vorbea maestrul Ciprian. Nimic spontan, nimic care să indice trăirea, ţîşnind din adîncurile făpturii... fără greş, care îngăduia artistei, de renume mondial, să repete.
A doua seară, spectatorul rămînea impresionat de precizia întocmai jocul din seara precedentă!
Ca un disc de patefon, reproducînd mecanic ori de cîte ori îl asculţi aceeaşi interpretare!
Săptămîna Olteniei
Nu vreau să mor !....
Adevărata vocaţie Gheorghe Ciprian, ale cărui numeroase creaţii au rămas vii în amintirea spectatorilor, schiţează — după premiera „Gioconditei" — un portret al Măriei, din care cităm cîteva pasaje :
„Un freamăt uşor se prelinse în sală, iar, cînd silfida cu trupul ei de viespe, deschide gura, lăsînd să i se vadă şiragul arcuit al dinţilor, încremenii! Maria Tănase! Vorbea, cînta şi se mişca cu un farmec şi o distincţie atît de autentică şi de firească, încît nu-mi venea să-mi cred ochilor! Respiraţia spectatorilor se oprise şi ochii tuturora urmăreau lacomi minunata apariţie, sorbind fiece inflexiune a glasului, fiece privire... mişcările graţioase ale braţelor, împurpurarea şi transfigurarea nesfiită a obrajilor! Darurile actriţei ţîşneau din adînc, iradiind nestingherite, spălînd totul, purificînd totul. M-am făcut mic în fotoliul meu şi am înţeles definitiv că sînt un cîrpaci, un meşteşugar oarecare, un papagal vorbăreţ... De la Erika Morini, copilul minune, care mă uimise cu vraja arcuşului, acum, pentru a doua oară în viaţă, simţeam la aceeaşi potenţă binefacerile vocaţiei adevărate. Negreşit că mai încercasem şi alteori impresii de artă superioară, dar ochii mei întrezăriseră «meşteşugul» faimosului actor sau al faimoasei actriţe. Aici, în sala periferică din Lipscani, n-am putut prinde nici cel mai subţire fir de aţă... Nimic spus din vîrful buzelor, nimic pus la teasc, muncit, chinuit, ci toate accentele pornind spontan, spumos, răscolitor şi proaspăt. Negreşit, colegii şi colegele vor zîmbi citind acest elogiu, îl vor găsi exagerat, tendenţios şi capiu, îmi vor spune nume ilustre şi ilustre personalităţi — dar eu nu mă impresionez de sonorităţi şi nu confund faima cu meritul. În teatrul nostru de dive, cu atitudini, intonaţii şi gesturi confecţionate, arta spontană a Măriei este un îndreptar, un reconfort şi o înoîntare. Iar într-o zi, cînd modesta cîntăreaţă de la «Wilson» va avea fantezia să lase cîntecul şi să încerce a întrupa personaje din repertoriul clasic ori modem, atunci colegii şi colegele s-ar putea întâmpla să caşte ochii mari şi să exclame : Ce-i asta? Ce-nsemnează? Cum se poate?...“ („Viaţa", 14.XI.1943).
Nume ilustre, contemporane Măriei, cu ,,reputaţie“ şi cu „atitudini”, „intonaţii” şi „gesturi confecţionate” am cunoscut destule.
Ne reamintim, îndeosebi, de Lucienne Boyer, o cîntăreaţă de circulaţie mondială, avînd „boata” ei la Paris, interpretînd, pe toate scenele de teatru din lume, şansonefe şi bucăţi de muzică uşoară.
O făptură miniaturală, cochetă, cu un fir de glas, vibrînd melodios, interpretîndu-şi impresionant cîntecele (între ele vestitul „Parlez-moi d’amour”) imprimate pe plăci „Columbia”, dobîndise necontestată celebritate.
În tot ce făcea pe scenă însă, apărea reflexul muncii asidue, mimica studiată îndelung, privirea rotindu-se cronometrat, braţele întinzîndu-se şi strîngîndu-se aşişderea, ritmului paşilor, ondulaţia trupului, tot, tot pus la punct cu desăvîrşitul „meşteşug44 despre care vorbea maestrul Ciprian. Nimic spontan, nimic care să indice trăirea, ţîşnind din adîncurile făpturii... fără greş, care îngăduia artistei, de renume mondial, să repete.
A doua seară, spectatorul rămînea impresionat de precizia întocmai jocul din seara precedentă!
Ca un disc de patefon, reproducînd mecanic ori de cîte ori îl asculţi aceeaşi interpretare!
Săptămîna Olteniei
În ultima decadă a lunii octombrie 1943, din iniţiativa revistei „Ramuri “ din Craiova, se organizează o săptămână a Olteniei. O expoziţie, documentînd variatele aspecte ale spiritualităţii provinciei dintre Carpaţi, Dunăre şi Olt, întregită cu o serie de şezători literare şi artistice.
Inaugurarea săptămânii olteneşti are loc în cadrul unei festivităţi la Teatrul Naţional din Craiova, teatru a cărui activitate în primele patru decenii ale veacului nostru au ilustrat-o Coco Demetrescu, Aura Fotino, Romald Bulfinschi, Remus Comăneanu ş.a.
La şezătoarea inaugurală îşi dau concursul scriitorii olteni: Elena Farago, Ion Minulescu, Mircea Damian, G. Gregorian, Alexandru Iacobescu, Ştefan Bălceşti, arheologul Niculescu Plopşor şi Maria Tănase.
Rînd pe irînd, scriitorii citesc din proza şi creaţia lor poetică. Şezătoarea programează în final pe Maria Tănase, aplaudată călduros de cei prezenţi.
Cîntăreaţa interpretează patru bucăţi din folclorul autentic oltenesc. Cităm două 'dintre ele :
„M-am jurat de mii de ori“:
Am zis verde de trei flori,
M-am jurat de mii de ori
Inaugurarea săptămânii olteneşti are loc în cadrul unei festivităţi la Teatrul Naţional din Craiova, teatru a cărui activitate în primele patru decenii ale veacului nostru au ilustrat-o Coco Demetrescu, Aura Fotino, Romald Bulfinschi, Remus Comăneanu ş.a.
La şezătoarea inaugurală îşi dau concursul scriitorii olteni: Elena Farago, Ion Minulescu, Mircea Damian, G. Gregorian, Alexandru Iacobescu, Ştefan Bălceşti, arheologul Niculescu Plopşor şi Maria Tănase.
Rînd pe irînd, scriitorii citesc din proza şi creaţia lor poetică. Şezătoarea programează în final pe Maria Tănase, aplaudată călduros de cei prezenţi.
Cîntăreaţa interpretează patru bucăţi din folclorul autentic oltenesc. Cităm două 'dintre ele :
„M-am jurat de mii de ori“:
Am zis verde de trei flori,
M-am jurat de mii de ori
Că n-o să-ţi mai scriu scrisori;
Dar aseară am oftat
Dar aseară am oftat
Şi de scris m-am apucat,
Şi cînd fu să scriu frumos
Şi cînd fu să scriu frumos
Mi-a picat condeiul jos !
Rupsei tocul şi peniţa...
Sărut ochii şi guriţa.
Rupsei tocul şi peniţa...
Sărut ochii şi guriţa.
„Trei rozete“ :
Foaie verde trei rozete
Foaie verde trei rozete
Fir-ai să fii, măi băiete,
Cu ciucurii de la bete,
Că mă sărutaşi cu sete,
De-mi rupseşi rochiţa-n spete,
Şi... trei nasturi de la ghete
Parcă la voi nu sînt fete ?
— Ba sînt fete şi la noi
Cu ciucurii de la bete,
Că mă sărutaşi cu sete,
De-mi rupseşi rochiţa-n spete,
Şi... trei nasturi de la ghete
Parcă la voi nu sînt fete ?
— Ba sînt fete şi la noi
Dar nu-s frumoase ca voi,
Că ochii-mi se uită-n sus
Că ochii-mi se uită-n sus
Şi iubesc pe sub ascuns!
Ochii mei se uită-n jos
Şi iubesc ce e frumos. ,
Ochii mei se uită-n jos
Şi iubesc ce e frumos. ,
Va urma (,,Despărţirea de Gioconda” ș.a.m.d.)...
Colajele doi și trei au în descrieri mai multe informații în conexiune, iar prima foto și ultimul colaj sunt din cartea în original - la această legătură.
__________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #JudetulValcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #memorialistica #proza #muzicapopulara #FolclorRomanesc #MariaTănase #Bucurestiulinterbelic #BucurestiulDeAltadata #teatrulderevista #malagamba #malagambisti #teatru #IonAntonescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu