Prof. dr. Florin Epure/ ,,Râmnicul Medieval”/ Prefață; volumul va fi lansat vineri 5 sept. 2025, la Arhiepiscopia Râmnicului

Vineri, 5 septembrie, la ora 18:00, Sala „Iosif Episcopul” a Centrului Cultural „Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica” din cadrul Arhiepiscopiei Râmnicului va găzdui lansarea volumului „Râmnicul medieval”, semnat de istoricul Florin Epure, director al Direcției Județene pentru Cultură Vâlcea

În carte, autorul reconstruieste istoria orașului Râmnicu Vâlcea, evidențiind continuitatea locuirii pe acest teritoriu încă din preistorie.

Volumul explorează transformarea Râmnicului de la un simplu sat, la „târg de vale”, apoi la oraș, cu dezvoltarea sa pe calea importantă a comerțului muntenesc și internațional. Studiul evocă epoca medievală ca perioada definitorie pentru patrimoniul cultural și arhitectural al județului Vâlcea.

Florin Epure este istoric, profesor, numismat, heraldist și realizator de emisiuni TV. Doctor în istorie cu teza „Ctitoriile lui Matei Basarab din Oltenia” (2013), el a fost lector universitar și ocupă, din 2005, funcția de director executiv la Direcția Județeană pentru Cultură Vâlcea. Este membru al mai multor societăți culturale și istorice și a fost distins cu premii și ordine de prestigiu, inclusiv Ordinul „Sfinții Brâncoveni” și Ordinul „Crucea Râmnicului”.

Printre numeroasele sale lucrări se numără „Ctitoriile lui Matei Basarab din Oltenia”, „Mănăstirea Pahomie”, „Locuri ale memoriei - Monumentele eroilor din Vâlceaˮ și „Reședința vâlceană a guvernatorului Mihail Oromolu”, precum și contribuții la enciclopedii și publicații de patrimoniu cultural.

Lansarea volumului „Râmnicul medieval” promite să fie un eveniment de referință pentru iubitorii de istorie, cercetători și comunitatea locală, oferind o incursiune captivantă în trecutul unui oraș care, timp de secole, a fost martor al evoluției culturale și comerciale a Olteniei.

 &&&

 Evul Mediu românesc are un caracter aparte. Condiţiile istorice, în strânsă legătură cu cele sociale şi economice, au făcut ca debutul şi sfârşitul Evului Mediu pe teritoriul nostru să fie puţin decalate faţă de ceea ce se întâmpla în Europa de vest.

Ceea ce trebuie subliniat, însă, în mod deosebit, este faptul că dezvoltarea Evului Mediu în ţările române, cu toate că acestea erau despărţite din punct de vedere politic, are multe elemente comune, ducând cu gândul la unitatea spirituală a spaţiului.[1]

Viața umană a existat pe teritoriul Râmnicului de astăzi din vremuri imemoriale. Atunci când memoria nu mai păstrează amintirea, arheologia o scoate la lumină. Acestea ne relevă o locuire neîntreruptă a așezării încă din preistorie.

Valea roditoare a Oltului a oferit condiții favorabile, încă de la începutul neoliticului, pentru oamenii care trăiau aici, pentru practicarea agriculturii care constituia principala sursă de hrană. Schimbările care au avut loc în economia umană au dus la stabilirea unei vieți sedentare aici, în dreapta și stânga Oltului, pe terenuri de luncă, terase și pe pantele vestice ale râului. Oamenii nu mai erau nevoiți să se deplaseze acum la mari distanțe să-și procure hrana necesară traiului. Își îngrădeau terenurile pe care le cultivau și își ridicau colibe întemeiind aici o aşezare stabilă, ascunsă între dealuri, în apropierea unui mare zăcământ salinifer atât de necesar atât pentru oameni cât și pentru creșterea animalelor. Dezvoltarea economică și sedentarizarea a dus și la creşterea demografică.

Și pe teritoriul Râmnicului de astăzi precum și în împrejurimi au viețuit purtătorii culturii Starčevo-Criş (de la localitatea Starčevo, de lângă Belgrad, şi zona Văii Crişurilor). Vestigii ale acestei culturi a neoliticului timpuriu - ceramică, statuete antropomorfe şi zoomorfe, unelte - au fost găsite în mai multe puncte dar cea mai mai mare așezare descoperită și cercetată sistematic este cea de la Valea Răii (Copăcelu), aflată la cinci kilometri sud-est de Râmnicu Vâlcea. Această comunitate umană neolitică a dezvoltat o viaţă spirituală complexă, cu manifestări religioase, funerare şi artistice, ce îşi au rădăcinile în practicile agricole şi reflectând cultul fertilităţii şi al fecundităţii.

Urme ale viețuirii umane în epoca bronzului au fost semnalate de descoperirile întâmplătoare de pe principala arteră a Râmnicului, pe Calea lui Traian (Cultura Verbicioara).

Vestigiile arheologice din epoca fierului de la Cetăţuia au similitudini cu materialul arheologic descoperit în marea davă de la Buridava (Ocniţa) şi poate fi datat în secolele II-I î.Hr. Prezenţa geto-dacilor în aşezările de la Cetăţuia şi Capela este pusă în legătură cu supravegherea marelui drum natural de pe cursul Oltului, ele fac parte din cadrul marelui complex de locuire ce a dăinuit în zonă până la cucerirea romană.[2]

Prezenţa romană pe teritoriul Râmnicului de astăzi este atestată încă din perioada primului război daco-roman purtat de împăratul Traian împotriva regelui Decebal (101-102). Această regiune a jucat un rol important în contextul pregătirii celei de-a doua campanii romane pentru cucerirea Daciei.

Figura împăratului Traian a rămas vie și astăzi prin numeroasele denumiri, mai vechi sau mai noi: Dealul lui Traian (Troianu), Câmpul lui Traian (pe acest loc, rememorând gloria împăratului roman, generalul Gheorghe Magheru avea să-și stabilească tabăra, la 1848), vechiul drum roman ce străbate orașul de la Nord la Sud - Calea lui Traian (descoperit odată cu lucrările de construire a Colegiului Lahovari), Cartierul Traian, la capătul căruia tronează bustul ilustrului împărat roman, Castra Traiana - castrul de la Sâmbotin (Dăești), Masa lui Traian, pe Olt, în dreptul mănăstirii Turnu, Arenele Traian (locuință romană și un tezaur monetar) etc.

Importanța pe care împăratul Traian a acordat-o acestei zone se poate observa și din prezența Guvernatorului Moesiei Inferior în castrul Buridava romană de la Stolniceni (Râmnicu Vâlcea), menționat în papirusul Hunt şi în Tabula Peutingeriana, înaintea celei de-a doua campanii, care a  adus importante unităţi militare, alături de garda sa personală (pedites singulares). Zona castrului ridicat de romani pe Limes Alutanus nu a fost aleasă întâmplător. Este foarte probabil că, la Râmnic, își aduceau dacii buridavensi sarea de la Ocnele Mari pe care o încărcau pe mici ambarcaţiuni sau pe plute şi o coborau în aval către Dunăre unde era comercializată în sud, unde aurul alb era foarte căutat. După tipologia vaselor ceramice descoperite în această aşezare civilă romană se observă conviețuirea dacilor alături de coloniști.

În zona Capelei, pe lângă pârâul Arhiepiscopiei, au fost descoperite vase ceramice din epoca romană și un tezaur cu 21 de monede din vremea împăraților Valerianus și Gallienus.[3]

La Căzănești, în punctul La Plută, a fost semnalată locuirea romană, printre obiectele descoperite fiind și o cărămidă ștampilată cu inscripția unei unități militare fapt care demonstrează funcția acestuia: de supraveghere și apărare.[4]

De asemenea, este atestată prezența drumului roman care traversa actualul cartier Râureni (în zona gării), Valea Răii, Troianu, sensul giratoriu de la Troianu, biserica Sf. Gheorghe, până la Bujoreni.[5]

Călătorul și diplomatul scoțian James Henry Skene a vizitat orașul, în anul 1851, și ne-a lăsat următoarele mărturii care încearcă să explice toponimul și vorbește despre prezența romană de aici: „Rimnik, în Mica Țara Românească, se deosebește de Rimnik din estul Marii Țări Românești prin adăugarea cuvântului Vâlcea, în timp ce acesta din urmă se numește Slam Rimnik. Aceasta este vechea Romula Vallis (ancient Romula Vallis - Valea Romulanului), al cărei nume este doar o formă coruptă, și a fost cândva sediul guvernului împăratului Traian al provinciei sale dacice; un oraș fiind fondat aici de el și un drum construit pentru a duce la el de la podul său peste Dunăre, când Sarmisegetusa, capitala regelui dac Decebal, a fost distrusă și nu a mai rămas nimic pe locul său decât satul neinteresant Grădiștea, care se afla la mica distanta de aici, pe versantul transilvanean al Carpatilor. Nu există acum ruine romane în acest oraș, dar mai există o biserică curioasă, de dimensiuni considerabile, deși dărăpănată, care a fost construită de un episcop pe nume Clement.ˮ[6] Scoțianul mai face o referire la denumirea dealului și a mănăstirii de aici care, spune el, ar veni tot de la numele împăratului roman: „Am călătorit spre sud de la Rimnik, urmând direcția râului Oltului, care s-a lărgit rapid pe măsură ce înaintam, prin aporturile micilor pâraie ce se ivesc din fiecare ramură a văii. În dreapta noastră am văzut micuța mănăstire Troian, care își împrumută numele de la drumul lui Traian, lângă linia căreia este construită. Poziția lui, pe o înălțime, părea frumoasă; iar structura, inclusiv biserica, este pitorească.ˮ[7]

Începând cu deceniul patru al secolului al III-lea, ținutul vâlcean, la fel ca întreaga regiune de la nord de Dunăre, va fi afectat de incursiunile barbare. În Oltenia peste 25 de tezaure au fost îngropate în doar 16 ani, între anii 245 şi 261. Se poate observa o situaţie deosebit de tensionată din regiunea de sud a Daciei în acest interval temporal, ceea ce a dus la alterarea vieţii romane şi la reorganizarea apărării romane în timpul domniei lui Gallienus.[8]

După retragerea armatei romane, a administrației, a înalților funcționari și a aristocrației, în vremea împăratului Aurelian (270-275), populația romanică și-a continuat viața în mod pașnic, folosind limba latină și monedele romane. Răspândirea creștinismului se face acum în mod natural, neimpus sau restricționat de autoritatea statală. În aşezarea de la Stolniceni, continuă locuirea până în primele decenii ale secolului al IV-lea. Acest lucru este atestat de refolosirea unor încăperi a termelor fostului castru, al căror zid este refăcut cu pietre, fără mortar, iar podeaua este reparată cu lut galben. Mai pot fi observate unele construcții noi şi bordeie, tip de locuinţă necunoscut anterior în această aşezare.[9]

Este evident că Râmnicul a existat cu mult înainte ca hrisovul lui Mircea Voievod cel Mare să-l consemneze la sfârșitul veacului XIV. Statutul administrativ l-a dobândit pe parcursul mai multor veacuri, evoluând dintr-un sat care a funcţionat, decenii la rând, ca „târg de vale” și mai târziu la cel de oraș. Începând cu veacul XVI-lea, numele oraşului Râmnic apare în documente însoţit de apelativul «Vâlcea».

Mircea Vodă, fiul domnitorului Radu I și al Doamnei Calinichia, a avut o influență covârșitoare asupra străvechii așezări de la poalele Dealului Capela. De la acest domn muntean Râmnicul a păstrat statutul de oraş domnesc sau oraş al domniei, o autonomie urbană cu largi privilegii care se regăsesc în multitudinea de cărți domnești din veacurile XIV-XVIII.

De altfel, prima atestare documentară a oraşului Râmnic, reşedinţă a judeţului Vâlcea, apare într-un hrisov al acestui domnitor, la 20 mai 1388. Actul de danie pe care Măria Sa îl acordă monahilor din ctitoria sa, mănăstirea Cozia, plasează Râmnicul ca al treilea oraş, în ordine cronologică, după Câmpulung Muscel şi Curtea de Argeş. Numele oraşului este citat timp de două secole, sub forma de Râbnic, Ribnic sau Râmnic, uneori precizându-se că este la Olt. Mircea Vodă a declarat Râmnicul reşedinţă a curţii şi cancelariei sale voievodale, datorită legăturii directe pe care oraşul o avea cu capitalele Ţării Româneşti - Curtea de Argeş, Câmpulung-Muscel, Târgovişte şi Bucureşti, dar şi pentru potenţialul economic al acestei vechi vetre urbane.

Memoria acestui brav domnitor al Țării Românești este păstrată cu cinste și în prezent de către râmniceni; scuarul și parcul central din Râmnicu Vâlcea, creat în jurul fostei curți domnești, îi poartă numele lui Mircea cel Bătrân. La intrarea în parc, tronează statuia din bronz, înaltă de trei metri, opera unui valoros artist, sculptorul Ion Irimescu, înălțată cu ocazia comemorării a 550 de ani de la stingerea din viață a domnitorului.

La Râmnic s-a întemeiat, în anul 1503, cea de-a doua Episcopie a Ţării Româneşti de către Nifon, fostul patriarh al Constantinopolului, adus de Radu cel Mare să păstorească ţara, din cetatea de scaun de la Târgovişte. Sfântul Nifon mai înfiinţeză o episcopie la Buzău; astfel, teritoriul muntean a fost împărţit în trei eparhii. Reşedinţa noii Episcopii, numită chiar din secolul al XVI-lea a Noului Severin, a fost Biserica „Sfântul Nicolae” - ctitoria lui Dan I (1385-1386), fratele şi asociatul la domnie al lui Mircea cel Bătrân. Această organizare bisericească și-a menținut forma până în epoca modern.

Multe izvoare istorice și tradiția orală marchează prezența la Râmnic a lui Mihai Vodă Viteazul, primul unificator al românilor şi promotor al ortodoxiei în Restitutio Daciae. Mai mult, există cercetători mai vechi și mai noi care au căutat să acrediteze ideea că Mihai Viteazul s-a născut pe aceste meleaguri. Mihai Viteazul a trecut prin Râmnic de mai multe ori, orașul în care a ctitorit o biserică începută de tatăl său, Pătrașcu cel Bun.

O reală epocă de înflorire culturală și dezvoltare economică ne este relevată de izvoarele istorice pentru domnia lui Matei Basarab. Multe acte de danie sau de întărire a unor proprietăți și mărturiile cronicarilor amintesc de faptele domnitorului și desele vizite prin „orașul domnescˮ. În vremea sa, se exploatau mari cantităţi de sare de la Ocnele Mari și tot el a înfiinţat, la Râmnicu Vâlcea, prima moară făcătoare de hârtie din Ţara Românească, pe Iazul Morilor, lângă biserica „Sfântul Gheorgheˮ, ca să fie materie primă pentru mănăstirea Govora unde a adus a doua tipografie din țară. La Episcopia Râmnicului a construit casa tipografiei cu pivniţa de sub ea. Ierarhii instalați în scaunul eparhial de la Râmnic - Teofil II, Ignatie Sîrbul, Dionisie al II-lea -, s-au arătat vrednici de misiunea încredințată de Domn, contribuind mult la ridicarea spirituală a credincioșilor, la răspândirea limbii române în Biserică. Tot în vremea sa, se înființează și bâlciul de la Râureni, de lângă dealul Troianu, și podul construit peste Olt, despre care ne vorbește călătorul sirian Paul de Alep: „[…]un pod foarte mare, una din binefacerile răposatului Matei voievod.ˮ[10]

Epoca brâncovenească și-a pus amprenta asupra orașului și a întregului județ. Marele dar al Sfântului Constantin Vodă Brâncoveanu pentru locuitorii ținutului vâlcean, este opera culturală și ctitoricească și, desigur, aducerea Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul în țară și, mai apoi, pe jilțul arhieresc de la Râmnic (16 martie 1705). Astăzi, sfântul cu origini georgine este ocrotitorul spiritual al municipiului Râmnicu Vâlcea și patronul instituției culturale care răspândește lumina înțelepciunii prin lectura cărților în Vâlcea. Râmnicenii și-au arătat recunoștința pentru voievodul muntean, la două secole de la martiriul său, prin înălțarea unui frumos monument de for public într-un loc reprezentativ al orașului.

În studiul de față, nararea evenimentelor merge până la sfârșitul veacului al XVIII-lea sau Secolul Luminilor și începutul celui următor, pentru a scoate în evidență societatea urbană premodernă și influența administrațiilor fanariote și habsburgice asupra Râmnicului. Istoricul Nicolae Bănică-Ologu îl numește Veacul de aur al Râmnicului. Este drept că acest veac a adus multă cultură și libertate, dar și despotism și tiranie, conflicte militare și multă suferință. Râmnicul a cunoscut epoca de înflorire culturală brâncovenească și postbrâncovenească, din vremea ierarhilor Antim Ivireanul, Damaschin, Chesarie sau Filaret, care prin activitatea tipografică desfășurată aici, au atras orașului numele de Capitala tipografilor, aşa cum observa pe bună dreptate savantul Nicolae Iorga.

Orașul s-a dezvoltat pe una dintre cele mai importante căi ale comerţului muntenesc, mai precis pe calea văii Oltului, ce tranzita Ţara Românească legând Sibiul de vadurile dunărene şi teritoriile bulgăreşti. Amplasarea sa este ideală, atât prin prisma comerțului local - la care se adaugă vecinătatea imediată a salinelor de la Ocnele Mari - cât și prin aceea a comerțului internațional de tranzit, care i-a stimulat, în câteva decenii, dezvoltarea urbană.

În ciuda tuturor acestor determinisme economice, active pe fondul unei aşezări geografice favorizante, aparent independente de implicarea directă a factorului politic, se poate exprima o părere favorabilă existenţei aici a unui important centru local de putere, încă din perioada prestatală.

Întreg Evul Mediu reprezintă, pentru Râmnic și întreg județul Vâlcea, epoca de constituire a frumosului şi inestimabilului patrimoniu de monumente istorice, care fac din acest ținut - aşa cum spunea istoricul şi criticul de artă francez Henri Focillon - «coeur de la Roumanie et patrie de la patrie».ˮ[11]

Prof. dr. Florin EPURE/ Prefața volumului Râmnicul Medieval, care va fi lansat vineri 5 septembrie 2025, la Arhiepiscopia Râmnicului.

---

[1] Epure Florin, Evul Mediu în Vâlcea, în Enciclopedia Judeţului Vâlcea, vol. I, Râmnicu Vâlcea, Editura Fortuna, 2010, p. 118.

[2] Iosifaru  Mariana, Cercetări arheologice la Râmnicu Vâlcea, în Cronica cercetărilor arheologice din România - http:www.cimec.ro.

[3] Tuțulescu Ionuț, Prezența romană pe teritoriul municipiului Râmnicu Vâlcea. Repertoriul descoperirilor arheologice, în AR, Anul II, nr. 2, Râmnicu Vâlcea, Ediitura Antim Ivireanul, 2024, p. 18.

[4] Ibidem, p. 15.

[5] Ibidem, p. 19.

[6] Skene Henry James, The Frontier Lands of the Christian and the Turk, Comprising Travel in the Regions of the Lower Danube in 1850 and 1851, Londra, Richard Bentley, 1853, p. 97.

[7]Ibidem.

[8] Purece Silviu, Preistoria, istoria antică și premedievală, în Enciclopedia Judeţului Vâlcea, vol. I, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010, p. 114;

[9] Bichir Gheorghe, Sion A., Bardaşu Petre, Aşezarea de la Stolniceni-Buridava, jud. Vâlcea, în MCA, XVII, 1992, p. 266.

[10] Călători străini, VI, I, p. 180-181.

[11] Focillon Henri, Exposition de l'art roumain ancien et moderne: catalogue des oeuvres exposées... au Musée du Jeu de Paume, à Paris, du 26 mai au 1er août 1925, apud. L’ ancien art roumain, în „Moyen Age. Survivances et réveils. Études d'art et d'histoireˮ, Valiquette, Montréal, 1945, p. 190.