Carte în foileton ,,Maria Tănase și cântecul românesc”/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie/ cap. V/ text

CAPITOLUL VI/ ESTRADA DE LA WILSON

De îndată ce se aud din nou cîntecele Măriei la radio, sosesc scrisori din ţară, cerînd conducerii Radiodifuziunii să programeze cântăreaţa cît mai des, unele indicând chiar şi me­lodiile preferate.

Prietenii vechi, ieşiţi din ascunzători, încap s-o viziteze în mahalaua Cărămidari — după reîntoarcerea ei din Turcia — stăruind să-şi părăsească odăiţa şi să apară din nou pe scena vreunui teatru de revistă sau pe estrada unui restaurant.

Baritonul Ion Manolescu-Manolică se oferă să-i înlesnească un angajament la restaurantul „Wilson“ de pe bulevard, unde între asociaţi se găseşte şi prietenul său din epoca studenţiei, Clery Sachelarie, coautorul acestei monografii.

Întâlnirea de la „Wilson“, din dimineaţa zilei de 22 de­cembrie 1941, cu prietenul cîntăreţului de operă înseamnă un moment hotărâtor în evoluţia viitoare a vieţii cântăreţei.

Maria este angajată să cînte în seara revelionului 1941—42, acompaniată de o orchestră alcătuită din: pianistul Leonida Petrescu (cel care o însoţise şi în turneul de la Istanbul), ţimbalistul Mielu Vişan, violoncelistul Alexandru Stănescu, un viorist, un bracist şi un contrabasist.

Pictorul caricaturist, Ştefan Ioanid, schiţează un desen sugestiv, ornând cartonul menu-ului.În seara revelionului este prezentă in jurul meselor nume­roasa pleiadă a statornicilor admiratori: scriitori, gazetari, artişti etc.

Reapariţia Măriei Tănase pe estrada de la „Wil!son“ pri­lejuieşte din nou satisfacţia asistenţei.

După noul succes din noaptea revelionului, urmează un angajament pe trei luni cu conducerea restaurantului. I se avansează o sumă de bani în contul gajului, ca să-şi scoată lucrurile amanetate în perioada când îndurase grele lipsuri, neavînd nici un venit.

Se mută din Livada eu Duzi, închiriind un apartament pe str. Vasile Conta nr. 5, aproape de localul „Wilson“.

Ionel Perlea 

În anul 1942, cu prilejul concertelor cele­brului pianist Walter Gieseking în Bucu­reşti, după ultimul său concert de la Ateneu, la „Wilson“ se întrunesc laolaltă cu dirijorul şi compozitorul Ionel Perlea, artistul G. Ciprian, baritonul Ion Manolescu-Manolică, compo­zitorul Ion Vasilescu şi oaspetele Walter Gieseking.

Impresionat de cîntecele interpretate de Maria, pianistul german trimite artistei cîteva rînduri omagiale. 

Comesenii discută, firesc, despre muzica noastră populară, despre arta interpretativă a Măriei şi multiplele-i însuşiri.

Ionel Perlea intervine în discuţie cu modestia-i carac­teristică :

— Cu puţina mea pricepere în ale muzicii populare, eu cred că Maria Tănase deschide, cu excepţionala-i personalitate, epoca adevăratei interpretări a cîntecului nostru popular, evidenţiindu-i autenticitatea şi reliefîdu-i cu vigoare înţelesul profund al versurilor, valorificând creaţia folclorică la un nivel ce stîmeşte interesul, deopotrivă, al simplilor ascultători cît şi al specialiştilor din ţară şi străinătate. Fără să ştie, Maria pune temeiurile unei şcoli care va sluji generaţiile viitoare. Trebuie să fim recunoscători lui Rogalski şi maestrului George Enesou, care de la început i-au desluşit marile ei însuşiri şi le-au apreciat fără nici o rezervă.

Walter Gieseking adaugă:

— Aveţi dreptate ! Ascultînd-o acum descopăr un univers inedit de melodii şi teme folclorice, care, pur şi simplu, mă tulbură, mă emoţionează.

Catrenele lui Alfred Pagoni

Dizeurul şi textierul Alfred Pagoni (ucis în bombardamentul din 4 aprilie 1944) neîncrezător, ca atîţia alţii, în temeinicia succeselor Măriei, lansează trei catrene satirice pe socoteala cîntăreţei.

Ea primeşte un plic, închizînd catrenele cu pricina, fără semnătura autorului. Se hotărăşte să răspundă anonimului — care nu are curajul să-şi divulge paternitatea versurilor — într-un chip cu totul original: să-i întoarcă ironiile, alcătuind un potpuriu de melodii populare cu stihuri potrivite.

Şi astfel, într-o seară Maria citeşte de pe estrada „Wilson“-ului catrenele în care este satirizată de necunoscutul autor şi apoi roagă asistenţa să-i îngăduie să... cînte răspunsul...

Cupletul-răspuns, întocmit cu ascuţită vervă, presărat cu glume culese din versul popular şi „zis“ cu multă ironie, înre­gistrează un imens succes.

De atunci, seară de seară, asistenţa îi cere — aplaudînd-o îndelung — să citească versurile anonimului şi apoi să cînte cu cupletul-răspuns.

Vîlva pricinuită de replică alungă liniştea autorului, zăpă­cit de întorsătura iscată de încercarea ironiilor lui, care produseseră exact efectul contrar, îngăduind astfel cîntăreţei să obţină un nou succes.

Alfred Pagoni îşi ia inima în dinţi şi vine la ,,Wilson“ s-o asculte.,.

Cucerit de improvizaţia scînteietoare a răspunsului-cuplet, o aplaudă şi el, se ridică apoi de la masă, felicitînd-o în văzul tuturor, dându-şi în vileag paternitatea catrenelor, adăugînd :

— Cupletul-răspuns, care ţi-a prilejuit acest succes, îşi are motivul de inspiraţie în versurile mele. Cred că n-ai să mă uiţi cînd va fi vorba de... încasarea drepturilor de autor!

Duelul satiric Maria—Pagoni alimentează o eflorescenţă epigramistică. Din teancul păstrat de cîntăreaţă, desprindem una din perioada estradei wilsoniene:

Vedete mari şi iscusite 

S-au străduit o viaţă-ntreagă 

Și-au încercat să te imite:

Dar... n-au ajuns să te-nţeleagă!

Semnează Jupiter, pseudonimul unui magistrat din acea vreme.

Cîntăreţul de crîşmă 

Este din nou programată la radio, dar continuă să cînte şi pe estrada de la

„Wilson“.

Momentul de la „Neptun“, unde — cum spunea ea suges­tiv — putuse ,,să-şi deshame caii“ evoluînd în voie în mij­locul tarafului, sincroniziîndu-şi perfect acompaniamentul cu ritmul original al interpretării — o îndeamnă ispititor să nu părăsească estrada „crîşmei“.

— Cîntînd, mărturiseşte Maria în însemnările ei, am trăit adeseori, închipuirea că smulg din pămînt stejari bătrîni cu rădăcini adînci, altădată am avut impresia că plutesc pe cren­gile lor subţiri, pe frunzele lor delicate sau pe ace de brazi, iar uneori am simţit că mă înalţ pe crestele munţilor...

Asemenea stări sufleteşti, purtînd-o în lumea închipuirii, le încearcă numai în tovărăşia tarafului care o urmăreşte atent şi-şi mlădiază acompaniamentul pe ineditul interpretării ei, în atmosfera creată de cîntăreaţă peste tot unde îşi plimbă cîn­tecele.

În adevăr, Maria Tănase făureşte un climat nou cu pre­zenţa ei pe estrada crâşmelor.

Pînă la apariţia ei, cîntăreţii de restaurant — chiar cei dăruiţi cu real talent — erau priviţi ca o categorie minoră a interpreţilor de romanţe, şansonete, cuplete sau chiar muzică populară.

Clientela localurilor respective îi asculta distrată, intercalîndu-i printre bucatele servite sau închinările de pahare, în du-te-vino-ul chelnerilor şi gălăgia picolilor. Atari atitudini orînduiau cântăreţul şi orchestra într-o situaţie umilitoare.

Maria preface integral această penibilă atmosferă.

Cu bogatu-i repertoriu, mereu alimentat de la sursă, cu ţinuta-i mîndră, dublată de distincţia eleganţei vestimentare caracteristică întregii ei cariere, cu temperamentu-i vulcanic dezlănţuit în trăirea cântecelor, al căror conţinut vibrează in­candescent fără să topească totuşi nici una din boabele stihu­rilor, cîntăreaţa, desprinsă dintre florile grădinii din Livada cu Duzi, îşi durează de la început un prestigiu, care impune asistenţei corijarea obişnuitei atitudini de crâşmă.

Clientela înţelege acum că artistul ce se dăruie artei sale trebuie ascultat cu ţinuta cuviincioasă a spectatorului de teatru.

Şi încă un amănunt: pe estrada crâşmei oricât de îmbie­toare este seria neînfrântă a succeselor, Maria nu îmbracă niciodată costumul naţional, socotind întotdeauna ambianţa ne­potrivită prezenţei veşmîntului voevodal creat de imaginaţia ţărăncilor noastre, cusut şi înflorit cu mâinile lor măiestre.

Microfonul 

În epoca noastră, pentru actorii de teatru şi îndeosebi pentru cântăreţi — cu excep­ţia celor hărăziţi cu glasuri fenomen — folosirea microfonului, amplificând rezonanţa vocală în marile săli de spectacol, se vădeşte de o reală şi indispensabilă utilitate.

Numai că, o bună parte a cîntăreţilor nu ştie să valorifice artistic calităţile acestui aparat, pe care ştiinţa ni l-a dăruit spre a înlesni perceperea în cît mai bune condiţii a jocului desfătător al sunetelor împerecheate în urzeala melodică. Dese­ori, folosirea microfonului realizează schiţa unui desen stîngaci, cînd nu alunecă de-a dreptul în caricatura grotescă a lipsei de naturaleţe.

Maria îşi face din microfon un tovarăş de cîntec, mînuindu-l cu graţia mîngîierilor discrete, stînd de vorbă cu el pe șoptite, alintîndu-l, apropiindu-şi-l de suflet pentru ca să-i transmită frămîntarea, ca să-i redea credincios simţirea, expri­mând zbuciumul ei interior.

Cei ce păstrează în amintire imaginea Maria-microfon încearcă emoţia prilejuită de arta cu care interpreta îşi dăruia complexa-i vibraţie lăuntrică tovarăşului de cîntec. Şi, din această dăruire, cu care atîţi cîntăreţi se prăbuşesc în banali­tatea exhibiţiilor cabotine, Maria creionează viziunea originală a unui moment purtînd pecetea măiestriei artistice.

Prin spitale 

În vara anului 1941, România, aservită total Germaniei hitleriste de dictatura antonesciană, este tîrîtă în războiul împotriva Uniunii Sovietice.

Jalea războiului şi revolta poporului au ecou puternic şi în sufletul Măriei.

Curînd spitalele ţării se umplu cu răniţi.

Ca să aline suferinţa celor trimişi să lupte pentru o cauză ce nu era a lor, Maria colindă, din primăvara anului 1942, săllile spitalelor, doinind durerile de veacuri ale poporului şi înseninând feţele crispate ale fiilor lui, cu glumele cupletelor şi mereu înnoitul repertoriu anecdotic. Se opreşte lingă paturile celor răniţi greu, îi mîngîie cu vorba, cu surîsul izvorînd din iubirea ei pentru mulţimea anonimă în necurmată tristeţe, dornică de izbăvire.

Cîntecele Măriei aduc, în atmosfera sumbră a spitalelor, lumina nădejdilor urcînd către limanul împlinirilor, mijind în perspectiva viitorului apropiat...

Într-una din zile, la spitalul Polizu, se găseşte la căpă­tâiul unui rănit care-şi pierduse cunoştinţa. Nu-şi mai amin­teşte cum îl cheamă, de unde este, nimic din ce se întâmplase cu el, neputincios să articuleze vreun cuvânt. Se vaită; îi e foame; mănîncă în neştire, dar nu se satură.

Maria se aşează lîngă el şi-i cîntă. Pe fuiorul melodiei, trezit parcă din somn adînc, rănitul — lovit de afonie şi amne­zie — începe deodată să vorbească, iar amintirile se luminează; îşi spune numele, anul naşterii, satul dîmboviţean de baştină, locul unde fusese rănit... îşi aminteşte de părinţi, de copii, de nevastă.

Miracolul cîntecului îl scoate din negură.

În ajutorul prigoniţilor

Deportările sînt în toi. Lagărele din interior şi din spatele frontului gem de inde­zirabilii dictaturii fasciste.

Eiste greu de prins în cuvinte şi aşternut pe hîrtie imaginea înfricoşătoare a suferinţelor fizice şi morale încercate de cei destinaţi pieirii lente, cronometrată de călăii regimului tiranic.

Ca să scape câţiva colegi de teatru trecuţi pe lista neagră a chinurilor cumplite din lagărele dintre Nistru şi Bug, Maria acceptă să cînte la o festivitate organizată de ministerul pro­pagandei. Cîntecele ei produc o adîncă impresie.

Întrebată ce dorinţă ar vrea să-i fie împlinită ca răsplată pentru înoîntarea încercată ide interpretarea melodiilor popu­lare, cîntăreaţa întinde discret ministrului o listă cu numele prietenilor proscrişi :

— Doresc să fie şterşi de pe listă!

— Bine, doamnă, dar... asta nu se poate !

— Da ? Dar mi-aţi făgăduit că-mi împliniţi dorinţa.

Ministrul înghite în sec, se înclină şi... prietenii Mariei sînt salvaţi.

Cîntăreaţa nu se împăunează în nici o împrejurare cu ce-a făcut în zilele grele pentru alţii. Îşi tăinuie fapta cu o exemplară discreţie.

Acum însă după moartea ei, o putem spune, mai ales că unii dintre cei salvaţi atunci de Maria trăiesc încă şi se bucură azi din plin de binefacerile libertăţii instaurată de pu­terea populară.

Ana Vancea din Maramureş

 

Într-o dimineaţă de august, în 1942, bate la uşa apartamentului din Vasile Conta 5 o fată tînără, frumoasă, cu păr negru ca norii încărcaţi cu grindină şi ochi mari, blânzi.

Este Ana Vancea din Maramureș, lucrătoare la o fabrică de tricotaje. Maria o cunoscuse la o serbate a fabricii.

— la, spune-mi ce te rnînă la mine?

Îi murise maică-sa şi rămăsese singură, mâhnită şi stin­gheră. Fata vorbeşte cu glas surdinat, povestindu-şi simplu durerea. Maria ascultă povestea Anei şi-i surprinde pleoapele umezite. O întreabă, mîngîindu-i obrazul :

— Şi, ce ai dori ?

— Să-mi daţi un sfat, o îndrumare.

— Uite ce e... rămîi la mine, Anuţă, şi-apoi vom vedea...

Şi de atunci, Ana Vancea din Maramureş rămîne lingă Maria, iubind-o, simţindu-se ca o soră mai mică a cântăreţei, uitînd încetul cu încetul de necazuri, însoţind-o pretutindeni, în turneele din ţară, încercînd laolaltă bucuriile, amărăciunile, lipsurile.

Ca şi Vasile Pester, Anuţa n-o dezamăgeşte.

Îi stă alături prietenă credincioasă, pînă în clipa cînd Măriei i s-au stins luminile ochilor.

Pinocchio 

În aceeaşi vreme, îşi găseşte sălaş în preajma Măriei şi coaforul Ferdinand, prieten vechi, care încă din epoca ,,Neptunului“, orînduieşte cu desăvârşită artă părul bogat al cîntăreţei.

Figură originală, roşcovană, subţirel ca un puiet de cais, sprinten ca un mînz de rasă, apare pretutindeni şi dispare ca un scamator fără voie. Îl pasionează, pe vînt, pe ploaie, cursele de cai...

Maria îl botează Pinocchio.

Prietenii casei îl strigă tot Pinocchio, iar iscusitul coafor, măgulit de numele cel nou, sunîndu-i plăcut la ureche, se socoteşte jucînd rolul unui personaj dintr-o piesă de teatru. Se crede făcînd parte din lumea artiştilor; se mândreşte, fără s-o mărturisească că este înglobat în ansamblul artistic din casa Mariei Tănase...

Sursa: Carte în foileton ,,Maria Tănase și cântecul românesc”/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie/ cap. VI.

&&&

În conexiune: 

informații inedite privind viața personală a artistei, așa cum reies (mai ales) din Arhiva M.A.I - totul în conexiune cu cap. VII al cărții în serial > ,,amănunte” imposibil de ,,regăsit” în vol. apărut în 1966 (unul dintre autori a fost unul dintre soții Mariei, ,,etica și echitatea socialistă” nu ,,permiteau” nici ele, ca să nu mai vorbim de consemnările privind conexiunile artistei cu ceea ce azi numim ,,acoperiți” din servicii străine și românești, de relația artistei cu francezul Maurice Nègre ș.a.m.d).... - la această legătură.

_____________

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #JudetulValcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #memorialistica #proza #muzicapopulara #AutenticRomanesc #FolclorRomanesc #MariaTănase #WalterGieseking #AlfredPagoni #IonelPerlea #Bucurestiulinterbelic #BucurestiulDeAltadata #spionaj #intelligence #ww2