Traian Coșovei/ ,,Să mai văd o dată Lotru...”/ ,,România literară” 1979

Abia am ajuns la Rm, Vilcea şi o ploaie pe cinste ne aştepta. Am  recunoscut mesajul de la Lotru — pentru mine. De mult visam să mai văd o dată Lotru. Ştie că am venit — şi îmi trimite peste Vilcea această ploaie scăldată în lumina preacurată a fulgerelor. Vîlcenii spun că nu au
mai văzut aşa ceva — dar eu am mai văzut — la Lotru! Este iubire secretă între Lotru şi mine. Deschid larg ferestrele — să intre ploaia uriaşă, să
intre furtuna, să intre uriaşele fulgere — să intre Lotru adorat! Pe noi nu are să ne trăsnească — nici pe mine, nici pe Iren — şi deci nu are motive să tresară de cîte ori camera se umple de o prea caldă, strălucitoare lumină — în care ad­mir splendidele ansambluri arhitecturale ale oraşului Rm. Vilcea scăldate în rafale de ploaie şi de electricitate. Un asemenea oraş viteaz — prin eforturile oamenilor lui — merită, cel puţin din cind in cînd, o asemenea noapte sublimă.

Mă bucur şi mă gindesc la Lotru — simt că ploaia asta este pentru mine, de la Lotru. Aş vrea să fiu acolo, la masa mare a zeilor lui. Dacă am putea pleca acum la Lotru!? Se-ncumetă cineva — măcar i-ar trece cuiva prin gînd să ple­căm acum la Lotru!? Hidrocentrala noas­tră din cer construită de oamenii noştri! Mă gindesc la acei îndepărtaţi, solitari fraţi ai mei, fraţi ai noştri — pe cit de indepărtaţi şi însinguraţi in munţi şi pe sub munţi, la ora asta — pe atît de solidari cu noi toţi — ei, vîrfurile, piscurile noas­tre de trudă, de îndrăzneală şi de umani­tate, în bătaia tuturor ploilor — mineri, fraţii noştri din adînc — constructorii marii hidrocentrale subterane Ciunget — şi constructorii acestei hidrocentrale de la Brădişor — şi constructorii de pe Olt; minerii de la extinderi-captări — oameni in munţii lor — adică în adîncul mun­ţilor lor. Ei culeg acolo nişte izvoare — nişte ape — aşa cum culeg cei de dea­supra smeura. Cu zgircenia, cu migala cu care cei de deasupra culeg smeura, în răcoarea şi mireasma pădurii — aşa cu­leg ei, in frigul şi in burniţa, in ceaţa subterană, izvoarele, săpind in stincâ, cutreierind măruntaiele munţilor, adunînd izvoarele, trimiţindu-le pe galerii săpate de ei, în marele sistem hidroener­getic al Lotrului — să se adauge Energiei, Luminii.Mi-i dor să fiu acum la Lotru. Mi-i un veşnic dor de Lotru. Centrala subterană de la Ciunget; uriaşul baraj de la Vidra; Lotrul, drumul pe la cataracte!; lacul Vidra, staţiunea Puru, staţiile de pompaj Jodoaia, Balindru, barajul Petrimanu; Mânăileasa, Lotrioara, Rudăreasa, Latorița. Malaia — atîtea locuri dintr-o le­gendă!...

Și pornim totuşi la Lotru! A apărut In biroul directorului — aproape să nu-mi vină să cred ! — şi să nu-i vină să crea­dă — secretarul comitetului de partid de la Lotru! Uriaşe amintiri, momente îm­părtăşite la Lotru. De cite ari m-am gîndit, în aceşti ani, pe unde este această figură luminoasă, excepţională a epopeii Lotrului! Si iatâ-I — statornicul om al Lotrului, plin de sănătate şi de tinereţe, neschimbat, băiat de la Bicaz, flăcău de pe Argeş. Seamănă cu Bistriţa, seamănă cu Argeşul, seamănă cu Lotru — l-au mîngiiat toţi munţii, l-au răsfăţat toate furtunile, toate ploile — în continuare secretarul comitetului de partid pe ma­rele sistem Lotru. De cite ori m-am gîndit la acele caiete ale lui — caietele lui de la Lotru! Cum am putea să sărbăto­rim mai bine Intilnirea noastră decit printr-un zbor la Lotru! Este clar că dacă a apărut el — drumul Ia Lotru este des­chis! „Caietele! Unde sînt caietele de pe şantierul Lotrului?!“ — „Sint şi caie­tele aici, le păstrez, — nimic nu se pier­de". Mergem la el in birou, să-şi strîngă lucrările, hirţoagele — vom pleca la Lo­tru. Scoate din seif caietele — caietele lui de la Lotru — citeva mii de pagini umplute cu un scris mărunt, ordonat, mi­nuţios — un imens jurnal de bord al fantasticului şantier Lotru, cu sute de şedinţe, sute de drumuri pe şantiere, mii de discuţii cu oamenii, mii de situaţii, probleme, sarcini — probleme ale şantie­relor — probleme ale oamenilor — un imens roman in cifrat al unei colectivi­tăţi de mii de oameni — mineri, artifi­cieri, şoferi, conducători de utilaje, con­structori, betonişti, constructori şi monta- tori de hidrocentrale; cantine, magazine, şcoli, grădiniţe, şcoli de calificare, mo­mente cruciale, calamităţi, situaţii drama­tice ale şantierelor. O mină de aur aceste caiete. „Voi avea timp să mă ocup şi de ele, mai tirziu imi spune autorul lor. Deocamdată..." Şi imi deschide în faţă, mîngîind paginile dactilografiate cu­rat, pline de formule, grafice complicate, o lucrare legată în copertă nouă: lucra­rea de stat la Academia Ştefan Gheorghiu: autor Ion Bolnavu. Trebuie să o susţină peste citeva zile. Dar astăzi mer­gem ia Lotru. Aşadar — băiatul, tinărul de pe Bistriţa, flăcăul de pe Argeş, bărbatul de la Lotru este licenţiat al Aca­demiei Ştefan Gheorghiu. Frumos s-a realizat magistrala Hidrocentrală, inge­niosul, fascinantul sistem hidroenergetic de pe Lotru; frumos au crescut şi s-au realizat oamenii Lotrului — şi printre ei 
— în mod exemplar — secretarul comite­tului de partid al Lotrului. Dar bucuria lui, emoţia lui mare, pentru ziua de as­tăzi. repartizarea feciorului, proaspăt in­giner în construcţii hidrotehnice — chiar aici, în Rm. Vilcea, la amenajarea hidro­energetică a bazinului Olt. Precum Lo­trul in Olt — astfel trece experienţa şi pasiunea tînârulul tată în tînărul său fiu, constructor hidroenergetician angajat în noul, marele sistem hidroenergetic de pe Olt. Iată dialectica! Slavă dialecticii!

Închidem la loc, in seif, fantasticele ca­iete de ia Lotru şi lucrarea de stat la Academia Ştefan Gheorghiu — pornim, zburăm spre Lotru. Repede — să prindem bariera ridicată! Sint restricţii de circu­laţie pînă la Brezoi. Se construieşte noul drum naţional — este in construcţie hi­drocentrala de la Turnu — pe Olt — se ridică drumul mult mai sus — lacul de acumulare I — trebuie să ne grăbim să prindem bariera... ,,Se cunoaşte că e şo­fer de pe Lotru!“ — am spus, pînă să ieşim din Vilcea, despre şofer. „Sint de la Porţile de Fier" — m-a corectat, cu modestie sau cu orgoliu, şoferul Gheorghe Jana. „Da — e mai blînd la Porţile de Fier. Tot o şcoală mare — decit mal blîndă" — l-am provocat. A tăcut. Am trecut bariera, am admirat oraşul Brezoi — foarte tînăr. foarte modern ! — oraşul minerilor şi al constructorilor hldroenergeticieni — cu zece ani în urmă, nu exis­ta! „Ce aţi vrea să vedem la Lotru?“ „Lotrul tot! Ceea ce ştiu că nu se mai poate repeta — ştiu că nu mai poate fi văzut — dar trebuie — nu se poate să nu speri să mai vezi o dată... Să vezi pe Olt ce-a fost la Lotru!“... ”Dar aici aveţi norocul să mai vedeţi o dată. Construim hidrocentrala de la Brădişor. Tot hidro­centrală subterană — mai mică decît Ciunget — 130 MW. Dar tot operă mare!”

Am şi oprit maşina: primul şantier al hidrocentralei Brădişor. Şi din dragostea noastră pentru tot ce a fost Lotru şi cum am fost noi la Lotru — şi ca să mai trăim o dată ca pe Lotru — luăm şantierul Brădişor de Ia capăt. Lotul Cîrligul Mare. Maistrul miner Ion Istrofor, şeful lotului. Şapte­zeci de mineri, betonişti, electricieni, şo­feri: şefi de brigadă Gh. Micu, Stelian Bărbulescu. Ion Stanciu, Nicolae Tănase, Gh. Marcş, Ion Panduraşu, Alexandru Soare şi Spiridon Ciuveste — maiştri.

Toţi, de la Bicaz. de la Argeş, de la Lotru. Istrofor este de 14 ani numai aici, pe Va­lea Lotrului. Timpul în subteran trece foarte repede. Aici construiesc galeria de fugă prin care se vor scurge apele de la hidrocentrala subterană Brădişor. Cea mai mare galerie din țară — și ca lungime — 14,5 km — şi ca secţiune — 38- 40 m.c. Autobasculante „Roman" intră și ies în uriaşa galerie, transportă beton, evacuea­ză sterilul. Tronsonul pe care îl con­struiesc ei are 8 km. Au executat pină acum 2,5 km. Înaintează cu 2,5—3 m pe zi. În aprilie au înaintat peste 80 m; în mai au realizat 60 m. — a fost zonă mai slabă. Dificultatea cea mai mare este roca slabă care poate produce lunecări, pră­buşiri. accidente... înaintea Iui Istrofor a fost şef de lot inginera Sidonia Cotca — acum a trecut la controlul tehnic de cali­tate — tot aici, pe galerii.

Plecăm mai departe — vremea este fru­moasă, munţii ne sorb înainte — trebuie să ne grăbim să avem timp să ajungem la Petrimanu, la Vidra — să cuprindem Lotru. Oprim la lotul Valea lui Stan. În aval de uzina Brădişor, împreună cu in­ginerul Anton Popescu — şeful lotului — Ton Bolnavu şi şoferul Virgil Moacă, în cabina autobasculantei „Roman", intrăm pe tunelul de acces şi ne îndreptăm spre frontul de lucru. Am lăsat afară vreme frumoasă, dar aparatul avertizor semnala că undeva in jur, pe o rază de vreo 20 km, se manifestau descărcări electri­ce, ploi. Tunelul de acces are 646 m. lumi­nat din distantă în distantă de lămpi. Ne cuprinde singurătatea, umiditatea si ră­coarea de sub munte. De la un Ioc încep să se zărească departe, în față, lumini ceva mai dese, intense: frontul de înain­tare. Îi găsim pe mineri pregătind zidul stîncos din faţa lor, pentru a perfora. Au puşcat, a fost evacuat, toată noaptea, sterilul, acuma încep o nouă operaţie. Maşina de perforat, cu cele patru braţe lungi aşteaptă să intre în acțiune. Locul minerilor este sus, pe maşină, în fata unor manete. Şeful de formaţie — mine­rul Dumitru Cucu: șef de schimb — Ten­der Radu: mineri Constantin Radu. Kişkă Otto; Mihai Drăeoi — miner sef de e­chipă; Ion Ancuțoiu — miner şef de schimb; Gh. Pițigoi — miner. Marin lonescu, electrician; Constantin Dobrin — fierar-betonist; Vasile Ciobanu, Gh. Joița mineri-betoniști: Croitoru Dumitru, Nico­lae Cloabă. Diaconu Gh. Constantin Surubaru, Toader Paleciuc. Şeful de bri­gadă. Dumitru Cucu, în hainele lui de protecţie arată un tînăr la 25 de ani — spune că are 37: de 17 ani pe şantiere — Bicaz, Argeş, apoi, de la început — de 14 ani aici — la Lotru — Haneş, toate ga­leriile; galeria captări-Nord; galeria de deviere, la Barajul Vidra. Numai la Lotru a sfredelit vreo 7.5 km; aici, 2.350 m. Este o galerie cu profil mare — unică pe țară. Aici, unde lucrează ei, se află la 150 m sub nivelul Lotrului. La ora actuală, în­tre frontul lor de aici și frontul celor care înaintează venind de la Cîrligul Mare — sînt 3,2 km. Lungimea unui atac se realizează în cele trei schimburi — 24 ore — și are 2,5 m. lungime, cît perfo­rează mașina. Maşina face 4 găuri odată. Se fac 120 găuri, se umplu cu exploziv, se detonează. Ce-i cu avertizorul de afa­ră? S-a tntîmnlat că in timn ce oamenii umblau cu exploziv, afară să fie descăr­cări electrice și un trăsnet a căzut chiar în zona dinamitată, a produs explozla. Acum există aceste aparate de protecţie care avertizează continuu. Dacă averti­zorul semnalizează descărcări electrice în zonă — se interzice manipularea mate­rialelor explozive în subteran.

Cînd ieşim la suprafaţă ne orbeşte lu­mina soarelui. Dar aparatul detector de fulgere semnalizează descărcări electrice în zonă — desigur. În sus. în împărăţia Lotrului. Trebuie să ne grăbim — şi ne grăbim.

Oprim totuşi la lotul Brădişor: galeria de la Brădişor pînă la Valea lui Stan — 5.200 m. şi centrala subterană Brădişor. Excavațiile la centrală se află în faza de finalizare şi în paralel încep betonările — ne spune inginerul Gh. Efrira — ingi­nerul sef al şantierului Brădişor. Şantie­rul are 500 de oameni. Lucrările se des­făşoară normal, conform planificării, gra­ficelor; sînt în avans la excavaţii pe ga­leria de fugă şi la betonări. Îmi notez nume de oameni: Marin Pona — miner, şef de echipă. Victor lacob — maistru mecanic pe tot şantierul: Ştefan Chita, subinginer, inginer: Radu Popescu. Hidro­centrala va avea două grupuri de cite 57 MW — şi va fi pusă in funcţiune exact peste doi ani — iunie, 1981. Avertizorul detector de descărcări electrice semnali­zează și ărin lampa roşie și prin sirenă prezenţa fulgerelor în zonă — şi ne gră­bim mai departe. Aici vremea este fru­moasă, cer senin, munţii îmnăduriți stră­lucesc în soare. De la Brădişor în sus, trecem pe lingă hidrocentrala — mai mică — la Malaia — are centrala construită în corpul barajului şi e în funcţiune. Urmă­rim, o distantă, lacul de acumulare.

Am intrat prin galeriile de la Brădişor — nici nu ştim cind a trecut vre­mea! Renunţăm, la nevoie, la drumul pină la Petrimanu. Şi mergem pe Lotru, pe la Cataracte. Renunţăm la Pet.rimanu... Văd drumul fantastic, ameţitor — frate bun cu Transfăgărăşanul! — pînă la Petrimanu; văd barajul în arc, înalt, suplu, operă de artă; lacul de acumu­lare, uriaşa statie de pompaj la mare înălţime... Îmi pare râu că nu ajungem la Petrimanu... Se poate ajunge la hidrocen­trală, la Ciunget? Cum este drumul? — întrebăm primul şofer întâlnit. Merge! Merge Zburăm spre Ciunget. În citeva locuri puhoaiele care au fost noaptea trecută, sau ieri, au lăsat de-a curmezişul şoselei nămol şi pietriş. Din sus apare cite o maşină: se poate ajunge la Ciunget, la centrală? Să ajungi pină aici şi să nu vezi palatul subteran — hidrocen­trala Ciunget-Lotru? Capodopera! Am renunţat să ajungem la Petrimanu — la o minune am reununţat. Peste coamele munţilor lunecă imperceptibil nouri răz­leţi. Recunosc într-o dină colonia Malaia — Ciunget! — cine poate să înţeleagă fericirile mele! ...albia largă, şirurile de barăci, copii mulţi jucîndu-se, frînghiile cu lenjerie multă la uscat — ca şi atuncii Era mai tînăr. mai frumos acest cartier, atunci! În față răsare Muntele, purtînd ca pe o coroană, castelul de echilibru al hidrocentralei. „Cum am urcat noi pînă a­colo. cu utilajele" — il aud pe Ion Bolnavu. Îmi dau seama — este mai îndră­gostit decît mine de toate locurile astea, de toate lucrurile astea — dar are şi dreptate — a trăit aici tot timpul! Intrarea în mult visata mea minune — Centrata sub­terană Ciunget. Îndeplinim formalităţile, porţile automate se dau în lături, pe o amiază de vară splendidă, urmăriţi de privirile oamenilor de la poartă — intrăm cu viteză moderată în tunelul care duce la hidrocentrală. Pină să întrebe doamna Iren dacă nu-i mai bine ca ea să rămînă la suprafaţă — am lunecat liniştit în ră­coarea şi în şuşotitul betonului si pe sub luminile liniştitoare ale tunelului — şi doamna începe să se simtă atrasă, ca în filmele fantastice. O las să-şi trăiască sin­gură aceste clipe. Să poţi să arăți unui singur om o minune; să poți să împărtă­şeşti unui singur suflet omenesc minunile în care te-ai scăldat Eu refac acest drum, de atunci; şi ăînă să readuc ima­ginile — stînca, frontul de înaintare, bolta sălbatică, ploaia veşnică, veşnicul vuiet al perforatoarelor, exoloziile, urletul motoa­relor. nămolul, şuierul aierajelor, bălţile, becurile, grupurile de siluete omeneşti de culoarea grotei — iată, în faţa noastră, porţile sclipitoare ale palatului din basme. Să mai vezi o dată Lotru! Cum adică, să nu mai poţi ajunge, să nu mai poti ve­dea măcar o dată capodopera în ale cărei flăcări te-ai scăldat! Cum să-ți rămînă definitiv inaccesibilă capodopera, din viforul și din nămolul, din flăcările si din măreţia cărora te-ai născut! Am oprit. Am coborit. Porţile metalice, cu un foşnet uşor, s-au deschis, la o apăsare de buton. Aș fi vrut să declam: intrați, priviți, întipăriţi-vă bine. Aceasta este im- părăţia fraţilor noştri, constructorii de hi­drocentrale — simţiți-vă bine şi în sigu­ranţă — şi să luăm cu noi cit putem din această măreţie. Tot ce vedeţi şi tot ceea ce veţi mai vedea si ceea ce are să vă rămină secret, totul se află adînc, sub munte — iar deasupra noastră sint munţii cu pădurile lor veşnic verzi.

,,Aici v-aţi întîlnit cu Pavel Oțet“ — mi-a amintit secretarul Lotrului. Am re­văzut bolţile de stincă sălbatica şuroind de izvoare mocirloase, grota fantastică — şi undeva sus, pe Pavel Oțet, coborind atent, falnic, pe schelele uriaşei excavaţii, înconjural de ortacii lui, viteji, venind spre mine. Pavel Oțet! Unde dracu’ voi da de el într-o bună zi! Ion Bolnavu imi spune un alt mare şantier hidroenergetic unde il voi găsi, în mod sigur, pe legen­darul Pavel Oţet. Este ciudat cum nu am intrebat niciodată ce înălţime, ce lungi­me şi lăţime are acest palat! Este ciudat că numai după ce pleci din el și mult mai tirziu te urmărește și incerci să-ti pui întrebări despre el. Uiți în fiecare clipă unde te afli: abia la întoarcere și arun­când o privire în urmă, vei realiza, dacă vei realiza! — că ai avut un munte deasupra. Acum ne iau în primire oa­menii pe care ii găsim în tură — trei ti­neri în halate albastre venind încet spre noi, de-a lungul imensei săii. Coloana de turbine, pe mijlocul sălii, cu foşnetul, cu­rentul fantasticei viteze: sala înaltă, cu plafonul împodobit eu tuburi de neon: pereţi uriaşi, placaţi în aluminiu: placaţi cu imense tablouri de ochi magici, cadra­ne. scheme electronice... Balustrada — etajul complicat; grinzile uriaşe cu podu­rile rulante — retrase într-un capăt. Toată această minune în seama acestor trei tineri: Iulian Răsteanu — șef tură; Vasile Bouleanu — mecanic; Gheorghe Gheorghe — electrician. „Din citeva mii de oameni ai Lotrului — toată lumea s-a strîns în aceşti trei-patru oameni, în fie­care tură“ — spune Ion Bolnavu. Desigur, cu gindul la anii 1966—1975 — şi cu gindul ta tot ceea ce nu este cuprins in uria­şele lui caiete cu însemnări. „Vă gîndiţi ce avuţie uriaşă le este încredinţată aces­tor tineri — şi cită răspundere este pe umerii lor" — încît cei trei tineri care ne călăuzesc prin labirintul uri­aşei construcţii energetice au auzit şi ei şi s-au îmbujorat de mîndrie. Centrala Lotru-Ciunget! Hidrocentrala noastră din cer construită de oamenii noş­tri de la Lotru! „Cel mai mare barai din anrocamente — mai mare decit piramida Iui Keops”! Apele adunate de pe 2.000 km pătraţi de munţi — 83 captări de rîuri, la înăltimea de 1.300 m — Iacul Vidra — Ia.1300 m: 340 milioane m.c. pe o reţea de aducţiune de 153,5 km galerii. Putere instalată 510 M.W. ; de la intrarea în func­ţiune pînă acum — trei miliarde Kwh energie de calitate superioară, energie de vîrf. Totul este automatizat: hidrocentra­la poate fi comandată direct, de la dispe­ceratul central Bucureşti. Toate efortu­rile, toate minunile se produc undeva, în adînc, închis în adînc in beton, de unde răzbate abia o uşoară vibraţie. Coborim pe scări cîteva etaje, pe culoare, săli luminate; e din ce în ce mai răcoare, crește singurătatea adînculul de munte și vuietul uriaşelor eforturi care se produc mult mai în adine, sub alte cîteva etaje în adînc, în uriaşe bunkere de beton. Unde o fi acea galerie — conducta for­jată, din oțel special, cu diametru de 4 m, cu o înclinaţie de 33 grade, cu o cădere de 800 m, cu 80 m.c. pe secundă, dînd tur­binelor acele 375 rotaţii pe minut?!... Ce înălţime o fi avînd muntele deasupra noastră ?Este greu să ne imaginăm şi uităm mereu că ne aflăm sub munte, că undeva, deasupra noastră, foşnesc în soare păduri, că pînă la suprafaţă avem de stră­bătut în foşnetul maşinii pe betonul umed o distanță pe care constructorii au parcurs-o prin roca dură a muntelui, cu perforatoarele, cu dinamita, prin noaptea veşnică, în cîțiva ani...

Cînd ieşim la ziuă, soarele străluceşte şi încă nu a zvîntat urmele unei ploi repezi, pe care o vedem depărtîndu-se jucăuşe, peste munţi. Ne angajăm din viteză pe drumul decisiv. Am întîrziat. Îmbrăţişez din fugă — şi cu strîngere de inimă — colonia de barăci Malaia. Am renunţat la Petrimanu: mergem pe Lotru — drumul pe la Cata­racte, să ajungem Ia marele lac de acu­mulare, Vidra. Vedem din fugă splendi­dele vile, hoteluri de la Voineasa. Voineşiţa, punctul Capra foii - fostele ateliere centrale ale Lotrului — aici l-am întîlnit, prima oară, pe Ion Bolnavu. Dacă Lotru este adunat acolo, în lacul Vidra — se mai vede ceva din el, la Cataracte? Mai este cascada? ...Este! Norocul nos­tru! Doamna Iren trăieşte încă sub pu­terea hidrocentralei, e inconjurată de o lumină — alta decit lumina zilei — şi uşor fascinată, puţin cite puţin lăsindu-se atrasă înainte. Ne imparte la toti, cu bună dispoziţie, biscuiţi, bucăţi de ciocolată. Trebuia să oprim undeva să mîncăm: sus, la baraj, la lacul de acumulare Vidra, ne vom opri ! Am intrat pe drumul cel mare — se simte, în primul rind, după cum am tăcut toţi. Ne vine din fată un camion şi încetinim să ne facem loc pe şoseaua pietruită. „Se poate ajunge pină sus?“ „Se poate" — răspunde cu glas de aur şoferul de pe camion. Cum să nu se poată! Chiar dacă nu are şcoala Lotrului - şoferul Gh. Jana are şcoala Porţilor de Fler — dar a umblat şl aici destul.

A fost și pînă aici, a mers mereu înain­tea noastră linia de înaltă tensiune, uria­şii stîlpi metalici, trăgînd pe umerii lor cablurile groase, sus pe coasta muntelui, inaccesibilă. „Cum s-au urcat pină acolo ?“ — întreabă doamna Iren — împârţindu-ne pentru o a doua etapă cioco­lată şi biscuiţi. În gestul ei este toată bucuria lumii. „Cu elicopterele a fost construită. — stîlpii au fost aduşi cu elicopterul. Altfel — nu era cum. Vedeţi stilpul de acolo, sus?! Si lîngă el strălu­ceşte ceva? La piciorul stîlpului metalic, în pădure!... Acolo s-a prăbuşit un eli­copter. A fost trăsnit tocmai cînd cobora stilpul. Cu oameni cu tot... Ce luceşte — parcă-i o cruce — este tot ce-a mai rămas din elieopter. Şi din oameni"... Urmărim în tăcere linia de înaltă tensiune, stîlpii uriaşi de metal, trăgînd cablurile groase pe umerii lor, pe deasunra pădurii, pe coasta inaccesibilă. În stinga — peretele de stînci aplecate asupra noastră, cu chi­puri verzi, zbircite, albe, vinete, de vrăji­toare — ca şi cum ar vrea să iscodească cine sîntem, cîţi sîntem în maşină. „Dar Lotru unde este?“... Iren a întrebat. Nu se vede: ar trebui să te apleci mult asu­pra prâpastiei, să-l zăreşti acolo, undeva...

Strinşi intre zidurile munţilor, cu foarte puţin cer deasupra noastră — nu am luat seama cind s-au strîns norii — şi din pricina motorului solicitat nu am auzit nici tunetele. Şi brusc parbrizul se îneacă de apă şi pe deasupra noastră pluteşte prima flacără — mare — Iar maşina a să­rit parcă sub presiunea tunetului. Este cu putintă să nu ajungem la Lotru — Ia Vi­dra!?... Dar atunci unde!?,,. Ceea ce eu puteam să ştiu sau puteam să mă aştept; ceea ce Ion Bolnavu şi Gh. Jana ştiau foarte bine; ceea ce doamna Iren nu ştia însă deloc: ne-a prins lotuşi! Ploaia de la Lotru!... Mesajul de la Lotru!... Nu recunosc bine drumul — parcă s-a schim­bat I — si nici nu vreau să întreb pe unde sîntem. La Cataracte încă nu am ajuns — oricum le-aş recunoaşte — dar am parcurs cale destul de lungă, pentru a spera că vom ajunge la Vidra. De pe peretele stincos din stînga şuvoaiele curg în sub­ţiri cascade, drumul contorsionat, îngust, abia făcîndu-şi loc printre zidul înalt, cu stînci aplecate şi prăpastia din dreapta, de care ne despart doar buruieni înalte, arbuşti, lăstărişuri. Urcăm şi coborim printr-un şuvoi de apă. E întuneric afară, întuneric si în maşină şi la intervale scurte o iumină uriaşă ne cuprinde în ea, răzbătindu-ne pînă la os. Şi îndată trăs­netul. Uriaşele plesnituri și prăvălișuri ale văzduhului. Simţim cum căderea apei din văzduh şi presiunea descărcărilor electrice apasă pe maşină, o îndeasă în drumul devenit un şuvoi de ape care se aruncă in prăpastie. „Puneţi ştergătoarele la parbriz — se roagă Iren. Nu se mai vede nici un drum". Cu experienţa lui. şoferul Gheorghe Jana îşi dă seama că la şuvoa­iele care îneacă maşina nu ar ajuta nici un ştergător. Iar ştergătoarele — negli­jenţă gravă ! — sînt in port-bagaj. Cît ar deschide portiera, maşina s-ar umple cu apă. Pentru că într-adevăr nu se mai vede pe unde mergem, pe o fişie îngustă de apă, între zidul cu stinci aplecate şi prăpastia urlînd de căderea apelor, şoferul opreşte, ezită o clipă, deschide, nici nu ştim cind a ieşit, a ajuns la portbagaj, s-a întors cu ştergătoarele, le-a pus. a intrat la vo­lan, scăldat, trintind portiera. Un fulger uriaş ne-a ţintuit o clipă fără suflare, înaintăm cu toate puterile motorului, impinşi înapoi, presați de şuvoaie, de su­flul uriaş al trăsnetelor. Am ajuns, cred, pe la Cataracte. „Sîntem la Cataracte" — spun, căutindu-mi un glas liniştit — şi îi fac semn lui Iren, strîngîndu-i mina, să privească prin geam, pe stînga. Nu-mi răspunde nimeni. La lumina trăsnetelor văd fata doamnei Iren albă-verde, neclin­tită, privind înainte neantul — cum şi-ar privi destinul. Nu spune nimic; nu ştiu dacă a mişcat puţin capul spre stinga, spre Cataracte. Cataractele sînt în partea ei. În partea mea presimt prăpastia. Prin pinza de apă care curge pe geam nu ştiu nici eu dacă sînt Cataractele — se zăreş­te ceva foarte înalt și alb. Un nor prăpăs­tios, brăzdat de lumini, lungi fulgere albe venind spre noi. amenintînd să ne îm­pingă în prăoastie. Și dintr-odată dispă­rem cu Cataracte, cu drum cu tot, în uria­şa explozie albă a trăsnetului. Nu mai întilnim nici o maşină, nici o suflare omenească, nici o vietate. Sîntem singuri, absolut singuri — patru oameni — luptînd să răzbească să ajungă undeva, în pustietate, prin uriaşa dezlănţuire, sub po­topul de ape şi trăsnete, prinşi pe o sfoară de drum între zidul cu stînci aplecate şi prăpastia asurzitoare. Şoferul Gh. Jana este concentrat oe volan — este sin­gurul care îşi păstrează o comunicare cit de cit controlată cu drumul pe care um­blăm — şi e clar că toți ne-am încredin­ţat priceperii şi vitejiei şi experienţei Iui. Lîngă şofer, secretarul comitetului de partid Lotru a intrat într-o lungă tă­cere. Îi pare rău că a plecat cu noi la acest drum? Consideră cumva că a co­mis o imprudentă care ar putea avea ur­mări? Oricum nu-i ăsta drumul cel mai greu la Lotru! Dar cine poate să ştie! Prin parbrizul înecat, prin care Gh. Jana vede mai mult ca pe ecranul unul televi­zor dereglat — desluşesc drumul: ne ţi­nem pe un şuvoi de apă, prin care mergem totuşi cu viteză. E o grabă în şo­fer! „Poate ar fi mai bine să mergem mai încet? Ar fi mai bine să ne oprim într-un loc mai deschis și să aşteptăm... Sau să ne întoarcem? Am impresia că ne apropiem de Vidra",.. Nu răspunde ni­meni. „Am amuțit cu toții" — rîd de unul singur, ca să sparg această tăcere. Asta-i Lotru — rostesc rar, încet, cu nepăsare. Nici nu l-am cunoscut vreodată altfel! Ăsta-i Lotru — repet — si un trăsnet care am crezut că ne-a şi topit mi-a în­trerupt ideea. Abia tirziu spun: „Poate ar trebui să ne oprim". Nu mă aude ni­meni. Urcăm și coborim. Urmăm serpen­tine prin şuvoiul de apă al presupusului drum ghemuit, furişat, între stînci şi pră­pastie, scăldaţi de trăsnete, ca printr-un bombardament înverşunat, care zguduie toţi munţii. La lumina trăsnetelor văd mereu chipul doamnei Iren, alb, imobil — totuşi o expresie liniştită, umană, întrebă­toare, frumoasă — nu spaimă, nu laşitate, ci mai mult uimire întrebătoare şi demnitate şi stăpinire de sine şi aştep­tare — acea uriaşă forţă din ea. Umani­tatea liniştită din ea. Cu care m-a cucerit. Dar întrebarea — dar întrebarea de pe faţa ei liniştită. înţeleaptă, suverană — mi se înfige ca ascuţişul unui fulger: pentru ce am adus-o aici?! Nu-i un re­proş, nu e o mustrare; nu mă acuză, nu mă condamnă pentru ceea ce s-ar putea intimpla dintr-o clipă în alta. Mă înţelege că am dorit să-i arăt aceste locuri ale mele, de care sînt îndrăgostit; că am vrut să mă mindresc in fata ei cu locu­rile mele uriaşe, sublime. Ce vrea de la mine acest Lotru adorat?! Nu am de gind să pierim arşi pe rugurile lui elec­trice sau pulverizaţi în prăpăstiile lui, striviţi de stincile lui! — vreau doar să trecem încă o dată — şi încă de o mie de ori prin măreţia lui, care nu se va atin­ge de noi! Ştiu că nu-i om şi nu gindeşte ca mine şi după legile mele — dar nu va face asta cu noi. Există o iubire secretă între Lotru şi mine! Şoferul Gh. Jana este concentrat pe volanul lui, pe mersul maşini, conduce pe sfoara şubre­dă a drumului ca prin nori. Nu mai sint atit de atent la trăsnetele, care ne mirăm de fiecare dată şi recunoscători cum ne feresc — şi începem să credem că ne ştiu aici şi ne vor ocroti pînă Ia capăt! Dar ploaia uriaşă, torenții. detonările trăsne­telor au început să slăbească stincile pe sub care trecem: au început să rupă din drumul pe marginea prăpastiei. „Poate ar fi bine să ne întoarcem?“ Am întrebat. „Dar cred că ne apropiem de Vidra". Și iarăşi tăcere. În clipa aceea am fost to­tuşi fericit: vom ajunge sus, la lacul de acumulare Vidra! Ştia şi şoferul, ştia si secretarul de partid că altă cale nu era. În urma noastră se prăbuşeau stinci. Torenții rupsescră drumul — era clar că nu mal exista întoarcere. Numai doamna Iren nu ştiu dacă înţelegea această situa­ţie — dar cred că înţelegea — că nu mai exista întoarcere, decit numai drumul, urcuşul, îndrăzneala, perseverenţa, curajul înainte — ca în viață! — înţelegea totul, ştia totul, decit că nu comunica nimic. Se­măna la chip cu piscurile uriaşe, care se iveau scăldate de lumina fulgerelor. Din loc în Ioc vedeam cum coasta mun­telui pornea încet la vale. Treceam re­pede — poate în urma noastră drumul se închidea. Fără să vreau mă gîndeam în urmă: cu neputintă să gîndești la ceea ce se întîmplă în urmă — cu nepu­tinţă să ne întoarcem. Și asta însemna că om ajunge sus, la Vidra — vom mai vedea o dată Lotru — dacă stîncile, dacă torenţii năpustiți asupra drumului, dacă lunecările de roci, dacă trăsnetele... încep să pricep pe şofer pentru ce, cu toate dificultăţile de vizibilitate, accelerează mereu, se aventurează, menţine viteza — tot mai sigur de el, tot mai indîrjit — de­taşat de noi şi devenit o singură fiinţă cu maşina lui. Pe prietenul meu, Ion Bolnavu, sînt supărat. De multă vreme — de o veşnicie — nu scoate un cuvint! Ar putea să spună cîte ceva — să ne arate o stîncă, să ne spună „uite în locul ăsta, în anul cutare, în iarna cutare" — are mii de lucruri, mii de drumuri pe aici, mii de cumpene pe aici — ale lui, ale oamenilor de pe şantierele Lotrului — şi tace ! De frică nu pot să-l bănuiesc — e tăbăcit de acest drum ! Cum adică, îi adresez în gînd — să-ţi fie frică să umbli prin universul în care ai trăit? Cum, adică, nu mai putem ajunge încă o dată prin măreţia, prin opera în care am trăit, pe care am creat-o?! Nu mai avem acces in universul pe care l-am cu­cerit, l-am deschis, l-am creat, ne-am îm­plinit opera in el? Ne este sortit să nu ne mai vedem opera — ne este interzis drumul? Tocmai acum, cind feciorul dumitale este inginer hidroenergetieian pe sistemul de amenajări Olt, continuindu-ți pasiunea; tocmai acum cînd tu, fecior de pe Argeş, sau Bicaz, urmează să-ţi susţii, într-un amfiteatru universitar, lucrarea de stat la Academia Ştefan Gheorghiu, cu o problemă de răsunet, pe care ai adunat-o cu dramul din experienţa a zece ani, aici, în uriaşul şantier al Lotrului — tocmai acum să se desprindă o stincă, să se rupă o margine de drum, să cadă un futger peste noi!? Nu mal avem voie să mai traversăm o dată opera pe care am slujit-o, în care am fost tăvăliţi de toate ploile, de toate trăsnetele, de toate viscolele, de toate avalanşele şi surpările — şi prin care am trudit mai mult fără drumuri, decit pe drumuri netede, tova­răşe secretar?! De ce eşti mînios acum pe mine că am vrut să mai văd o dată Lotrul? Am nevoie de măre­ţia Lotrului — am dreptul la măreţia Lotrului — n-am venit degeaba, to­varăşe secretar al Lotrului. Este audien­ţa mea la Lotru — şi nu aveţi caietul să vă treceti în el, acuma, înainte de a ne trăsni de sus, înainte de a cădea o stincă peste noi — să treceti în caiet su­biectul audienţei mele la dumneavoastră — am nevoie de măreţie, am nevoie să mai văd Lotru — am nevoie de un adă­post in opera pe care am slujit-o. Avem voie sâ mai traversăm o dată măreţia pe care am trăit-o? Ne este frică să mal traversăm o dată viaţa pe care am trăit-o?!! Am nevoie de măreţie pentru mine şi pentru întreaga noastră lume pe care o slujim şi tu şi eu! Este audienţa mea la Lotru — tovarăşe secretar — şi sînt emoţionat cum se desfăşoară"... Mă tre­zesc din întrebări vorbind tare şi împăciultor, justificativ: „Asta este Lotru — Ce să ne supărăm! Ăsta este Lotru — nici nu l-am cunoscut vreodată altfel. Așa am şi visat intilnirea noastră cu el. Să ştiţi că imi place! Asta am şi vrut. Lotru ne iubeşte! Un răstimp imens tre­cem totuşi prin avalanşa de apă, pe sub stînci, pe sub lunecări de pe coaste, prin flacăra continuă a trăsnetelor, micşorîndu-ne pe locurile noastre sub lumina ful­gerelor, sub uriaşele tunete. Îmi recapăt răsuflarea şi stringînd mîna doamnei Iren, îmi reiau discursul către Ion Bolnavu. „Să mai vedem o dată primejdiile prin care am răzbătut, forţa cu care am tre­cut prin ele, măreţia de care am fost în stare. Cum să ne fie frică să urcăm la caoodopera pe care am slujit-o!? Au fost stihiile naturii mai slabe atunci!? Am fost noi mai puternici? Cred că ne apro­piem de Vidra! Am ajuns la Vidra!“ În fata noastră, undeva sus, se bănuieşte ceva înalt, parcă de-a curmezişul văii. Parcă barajul Vidra... Abia într-un tîrziu Ion Bolnavu se îndură să vorbească si mă corectează: „E abia staţia de pompaj Balindru — mai avem pină la Vidra"... Şi iarăşi tace — şi iarăşi tăcere. Undeva, pe stînga, zărim gura unui tunel, o lu­mină gălbuie, care dispare repede in urmă — nu se simte nici o suftare ome­nească. Dar ştiu că acolo, în gura tune­lului, sau mai în adînc, sînt oameni Ia adăpost — poate ne-au şi zărit şi acum vor fi făcind presupuneri, vor fi comentînd asupra destinului nostru... Continuăm drumul nostru înverşunat urcînd şi coborînd, agăţîndu-ne cu toată puterea maşi­nii şi priceperea şi înverşunarea şoferu­lui de firul de drum, pe care mai mult el, şoferul Jana, îl descifrează înaintea noastră. Din loc în loc, de-a curmezişul drumului, torenții au îngrămădit praguri de pietriş şi nămol - trecem cu greu — acum prăpastia s-a mutat pe stînga şi coasta muntelui, ceva mai blîndă parcă, pe dreapta. Privirea mea rămîne ațintită mai mult pe dreapta, în sus, pe coastă, de unde torenții şi descărcările electrice ar putea pune în mişcare stînci. Lunecări de pâmint, copaci. Urcăm, urcam Ia nesfîrșit parcă — şi cu cît urcăm am sen­zaţia că ne expunem tot mai mult, aler­găm în calea acelor trăsnete care parcă despică munţii pînă în temelii. Apoi în­cepem iarăşi să coborîm și poate am ră­sufla o clipă. Scăpaţi de încordare, parcă mai adăpostiţi, dacă nu ne-ar lua în pri­mire stincile agăţate, copacii uriaşi, te­renul negri, aruncîndu-se în cascadă peste firavul drum și de pe drum urlînd, pe sub maşina noastră, printre roţile maşi­nii pină în adîncul prâpastiei. Tăcem toți şi în tăcerea noastră se simte şi istovi­rea şi cum aproape joacă prin preajma noastră acel gînd, că de la o clipă la alta am putea să nu mai fim — şi singurul lucru bun este că ne simţim cu toții strînși in muşchii, în ochii, în atenția, în înverşunarea, în siguranţa acestui şofer care conduce cu o tenacitate de automat de nezdruncinat. Am impresia că s-au trezit în el o forţă şi nişte reflexe şi o luciditate şi o sete de a se confrunta şi de a învinge; am impresia că şi-a reglat toate reflexele, toate mişcările, toţi ner­vii, flința întreagă în raport cu acest drum, cu presiunea ploii asupra maşinii, cu presiunea torenţilor, cu şuvoaiele de grohotiş, care barează din loc în Ioc dru­mul cu trăsnetele uriaşe — şi acum nu mai au ce să-i facă, se înscrie perfect în toate datele fizice, mecanice şi dinamice ale acestui prăpăd şi lunecă prin el fără nici cea mai mică abatere. S-a trezit în el şoferul de la Porţile de Fier — şi, si­gur, şoferul de aici, de la Lotru. În ne­numărate rînduri şi eu şi Iren am simţit nevoia să-l rugăm să conducă mai încet. Nu ştiu dacă ne-a auzit — maşina a con­tinuat să gonească, să se arunce înainte, descriind cea mai temerară acrobaţie, grăbindu-se ca o nălucă. Ceea ce era straniu — în toată această dezlănţuire cosmică ne aflam numai noi — încolo nici o fiinţă — nici măcar o sălbăticiune, o pasăre. Îmi trecuse prin minte in cîteva rînduri — şi poate şi doamnei Iren — linia de înaltă tensiune. Stîlpul de înaltă tensiune şi jos la piciorul stîlpului, prin­tre tufişuri şt bălării, sclipind în soare, resturile metalice ale acelui elicopter trăsnit în timp ce cobora stilpul — şi arsese, nu mai rămăsese nimic din ei. „Aici, la Balindru, pe unde am trecut, au staţie-avertizor peutru detectarea ma­nifestărilor electrice în zonă?“ — am în­trebat prosteşte. „N-au nici o staţie. N-au nevoie. O staţie de aceea o scumpă. Aici este stația de pompaj Balindru: apele care se adună în aval de Lotru sint cap­tate sici, sînt ridicate prin pompe mari şi trimise înapoi, în lacul Vidra". „Ne adăpostim Ia Vidra — am spus. Poate găsim să şi mîncâm ceva. Este vreun restaurant acolo? în staţiunea Puru?“ întrebăm mal mult din nevoia de a nu lăsa nici pe ceilalţi sâ se gîndească în cite moduri putem pieri — poate fără urmă — şi cum ar fi sunat după aceea, în presupunerile, în versiunile, în în­chipuirile oamenilor, dispariţia noastră.

Și Vidra, lacul Vidra — tinta noastră — şi acum salvarea noastră, ieşirea
la lumină, locul unde am fi găsit să ne adăpostim, să fim in siguranţă — Vidra nu se mai arăta! Acum ne apropiem" — vorbi în sflrşit ion Bolnavu — şi pen­tru prima dată am recunoscut vocea lui clară, comunicativă, înviorată. „Aici a fost şantierul, colonia — vă aduceţi amin­te? Aţi fost aici. Valea se lărgea, se adîncea mult — acolo, în adincul ei fusese şantierul, barăcile, colonia, locuisem acolo... Și cum priveam, valea s-a umplut de o lumină orbitoare, maşina a zvîcni îna­inte strunită de şofer, în urma noastră cerul plesnea în bucăţi, eram tot în ma­şina care gonea ca o fiinţă fugărită, în­colţită din toate părţile — fuga inutilă, zadarnică a unei gîngănfi, cu toate şan­sele sau neşansele unei gîngănii. În fond, în toată acea dezlănţuire oarbă nu eram decît un punct — un punct viu, în mişcare — poate printre cele mai neluate în seamă în semeţia naturii. Am urcat ameţitor, am coborit,  am urcat, am coborit, am coborit, am văzut înainte spatele cît un munte bolovănos al barajului, barajul Vidra, şoseaua largă, în pantă înaltă, urcînd sus; blocul de comandă. Maşina s-a angajat în viteză, setoasă să urce panta, trăsnete şuierătoare ţîşniră pe deasupra văii, din munţi in munţi cu detunături de apocalips şi maşi­na gemea cu ultimele puteri să urce panta abruptă, nesfirşită, în serpentină — repe­de, pînă nu ne loveşte! — repede, ca şi cum acele forţe oarbe de deasupra ne descoperiseră şi îşi concentrau loviturile asupra noastră. Senzaţia asta — că ne văzuse — ne umplu de spaimă. Am ajuns sus, blocul de comandă, la cîțiva paşi abia se vedea prin şuvoaiele de ploaie; un trăsnet trecu probabil foarte aproape, ma­şina se umplu de lumină, în faţa noastră cablurile uriaşe pe deasupra barajului să­riră zvirlite departe. Erau stîlpi de înaltă tensiune. Fulgerele nu se opreau — se înteţiseră iar noi eram acum foarte sus, într-un loc foarte deschis. „Blocul de co­mandă are paratrăsnet? Să mergem în blocul de comandă!“ Era la cițiva zeci de metri — alb, înalt, fantomatic, în mij­locul stihiei. Pentru prima dată l-am simţit pe şofer şovăind, derutat. Poate şi din pricina mea care întrebam mereu dacă blocul de comandă are paratrăsnet. Fuse­sem expuşi tot drumul — dar aici eram in bătaia trăsnetelor care măturau asfal­tul, faţa locului. Lacul Vidra ardea, se clătina, Întins, imens, impasibil, sub şu­voaie şi sub exploziile descărcărilor. Aerul mirosea Intens a electricitate, a ars. Şo­ferul Jana a pilotat maşina pînă pe şo­seaua de pe coronamentul barajului. Nu am înţeles de ce nu coboram să ne adă­postim în blocul de comandă al lacului! Poate era închis, poate nu era nimeni, nici un om, decît aparatură electronică — un uriaş creier electronic?! N-am zărit nici o fiinţă omenească. Am văzut bara­jul — uriaş — lacul Vidra — imensitatea neagră-roşie, încremenită, brăzdată dc flăcări, acele cabluri rupte de trăsnet, atîrnind, clătinîndu-se. „În maşină este mai multă siguranţă" — a simţit nevoia să ne amăgească Ion Bolnavu. Ce sigu­ranţă putea să fie in maşină! — Şoferul a demarat încet, a virat uluit la stînga; am privit lacul Vidra în intervalul dintre două trăsnete; a accelerat şi am pornit pe soseaua de contur a lacului. Am avut impresia că ne grăbeam să ne ferim, să ne depărtăm de acest loc mai mult decît o făcusem tot drumul. Eram la 1800 m., într-un spaţiu deschis, mărginit de o parte de lacul care se vedea în adînc, de cealal­tă parte de stincite înalte, golaşe. Eram pe scena cea mai inaltă a bătăliilor, a con­strucţiei sistemului Lotru: construcţia barajului de la Vidra, miile de maşini grele, un munte întreg transportat în corpul barajului — cum să pleci de aici fără să nu stai să te gîndeşti la măreţia omenească desfăşurată aici!? Ce însem­na această ploaie de vară, pe lîngă toată măreţia omenească dezlănţuită alci!? Jana conducea acum cu viteză — concen­trat pe volan, detaşat cu totul de noi. Am părăsit şoseaua de contur a lacului, am trecut prin apropierea staţiunii Puru, as­cunsă printre brazi. Am privit cît se ve­dea, o clipă, construcţiile, vilele, hotelu­rile dispârind repede. În faţă s-a arătat valea imensă — celălalt lanţ de munţi. Acum ştiam; fără nici un răgaz — ne în­torceam pe celălalt drum al Lotrului, pe Ia Mănăileasa, înapoi la Vilcea. Coboram, Jana conducea cu multă siguranţă şi cu aceeaşi încordare ca într-un raliu greu. Vidra, Puru rămăseseră în urmă şi am simţit nevoia să mai spun o dată, mai mult pentru mine „Ar fi fost bine să ne oprim măcar o oră. Prea repede... Să ajungi pină aici şi să...“ Trecusem atît de repede şi atît de în panică, la Vidra, şi acum ne îndepărtam in viteză. „Nu mai avem motive să ne grăbim. Ce a fost greu a trecut — Lotrul nu ne-a lăsat să-l ve­dem — dar noi am vrut să-l vedem —- am spus. Are să ne iubească după ce nu vom mai fi aici! Şi are să ne cheme din nou“... I-am făcut semn doamnei Iren sâ privească spre dreapta: vizibilitatea cres­cuse şi chiar din marginea drumului co­bora brusc valea ale cărei adîncimi nu se vedeau din maşină. De pe stînga drumu­lui, de pe coastele înalte, începură să apară torenţi negri, aruncîndu-se în cas­cade, fulgerînd drumul şi aruncîndu-se mai departe, în valea abruptă. Îl simţii pe şoferul Jana şi pe secretar mai neliniştiţi şi mai îngrijoraţi decît pină acum. Nu în­ţelegeam motivul grabei lor — şi neliniş­tea lor. Ne intorceam la Vîlcea pe acest drum — Mănăileasa — mai blînd, mai ac­cesibil; obosise toată natura — şi cu toate că ni se păruse că umblam de o veşnicie, era încă devreme — încît am crezut, mai iute, că ceasul meu stătuse! — Oricum vom ajunge Ia Vilcea cu soare...

Numai după ce am fost nevoiți să tre­cem încă peste cîţiva torenţi care veneau vijelios şi umpleau drumul — mi-am dat seama că se ivea o primejdie, pe care în­soţitorii noştri o prevăzuseră, ştiuseră despre ea, se grăbiseră tot drumul să o preîntimpine. Fuseseră probabil multe primejdii despre care noi nu ştiam dar le ştiau ei — cum era aceasta a torenţilor. Să ajungem aici înainte de a ne iesi în cale torenţii. Aveau experienţa drumului; ştiau cam cît timp le trebuia torenţilor să se adune de prin munţi şi să ajungă pină aici: dacă reușeam să trecem înainte de sosirea torenţilor — asta era! În faţa noastră se ivi şuvoiul larg, tulbure, cu valuri înspumate — nu mai cădea în pră­pastie ci alerga în lungul drumului. Prin­tre valuri se zăreau colturi de bolovani mari, aduşi de ape. Valurile spumegau pe deasupra tor. Şoferul Jana şi Ion Bolnavu au coborit în ploaia care curgea compactă, dreaptă. Sub valurile care fulgerau negre, izbindu-se intre ele erau bolovani, erau gropi, surpări — era greu să deduci dru­mul de sub valuri. Se întoarseră în ma­şină, şiroind de apă. şoferul dădu înapoi, îşi luă distanţă; apăsă hotărît, maşina zbură lung, izbindu-se, săltind, pînă cînd prinse din nou drumul înalt. Nu se întîmplase nimic. Trecusem. În clipa aceea cred că toţi ne-am gindit la maşină. Și la şofer. Și tot în clipa aceea am simţit că ar fi fost o absurditate ca vreunul dintre noi sa gîndească măcar ca ar fi fost poate mai bine să ne întoarcem sus, la Vidra, unde în atitea construcţii găseam un adăpost. Nu mai exista nici o Vidra, nici un adăpost — decît acest drum fulgerat de sus şi fulgerat de torenți. Ne era limpede că nu ne mai puteam întoarce — Vidra rămînea undeva, în cosmos — iar noi, undeva, în alt cosmos. Secretarul Ion Bol­nava şi şoferul Jana continuau să fie tăcuţi, monosilabici şi tot atît de grăbiţi. Dacă ei depuseseră toate eforturile ca să străbatem acest drum înaintea puhoaielor
— era clar cu torenţii goniseră mai re­pede decit noi — şi de-a dreptul — ne-o luaseră înainte, Un timp probabil ciţiva kilometri! — drumul s-a aşternut frumos sub ploaie, sub lumina şi exploziile trăs­netelor (ciudat — nu ne mai temeam prea mult de trăsnete! — şi am călătorit avînd răgaz sa privim şi chiar să ne dăm seama că tot ce vedeam noi merita văzut — că eram totuşi nişte privilegiaţi ai cos­mosului, nişte norocoşi — deşi spre re­gretul nostru, nu ne bucuram ! — pentru că începusem să credem că frumosul nos­tru drum putea sfîrşi în atitea moduri neprevăzute, printre care ivirea unui alt torent ni se părea cel mai neînsemnat.

Dar torentul a apărut. Ajunsesem din urmă un autocamion cu prelată. încărcat cu muncitori. Cîţiva umblau prin ploaie, examinau revărsarea torentului. Era clar că în această competiţie a noastră cu torenţii pierdusem startul — şi ei, nu numai că ajunseseră înaintea noastră — dar avu­seseră timp să lucreze. Cine putea să ştie dacă mai era vreun drum sub valurile negre care nu îşi căutau altceva decît prăpastia în care să se arunce! Un auto­camion, acolo, şi oameni mulţi — oricum, nu eram singuri. Puteau să ne ajute in vreun fel? Am urmărit cum traversează autocamionul. A trecut bine şi a oprit să aştepte muncitorii care veneau căutînd locul pe care să calce prin valuri: ne aş­tepta şi pe noi. Șoferul Jana i-a spus, probabil, şoferului să ne aştepte mai de­parte. Nu mai eram singuri. După ce au chibzuit îndelung, umblind prin valuri, pipăind pietrele, şoferul Jana şi secretarul Ion Bolnavu reveniră la maşină. Trebuia să uşurăm maşina. Valurile veneau mari, vijelioase, pe o lăţime de vreo sută de metri. Am coborit şi eu. Iren a rămas in maşină, strigîndu-mă să-mi dea umbrela. I-a dracu de umbrelă! Pînă am ocolit noi, pînă am căutat nişte bolovani pe care să călcăm sau nişte valuri mai mici — ma­şina a zburat de cealaltă parte a revăr­sării şi ne-a aşteptat. Încărcaţi de apă ne-am strîns în maşină — răbdătoarea noastră maşină! — şi iarăşi l-am admirat pe şoferul Jana: şi iarăşi am simţit că înapoi, la Vidra — oricum nu ne mai pu­team întoarce — rămăsese deoarte, cu trăsnetele ei, cu ruperea de nori, cu rupe­rea de cabluri, cu paratrăsnete îndoite ca nişte luminări de ceară! — eu toată mă­reţia! — iar drumul înainte să ni se pară mai mult voinţă sau dorinţă sau ambiţia noastră — sau disperarea celor prinşi într-o capcană, cînd au înţeles definitiv eâ au fost prinşi într-o capcană. Din viteza maşinii revedeam rîul, în adîncul văii, încurajat parcă de fulgerele de pe cer. Am zărit o cabană — poate a muncito­rilor forestieri — sau a culegătorilor de fructe; am întîlnit cîţiva oameni cu mu­şamale negre şi glugi, mergînd grăbit, probabil spre cabană. Ne-am simţit mai puţin singuri. „Pe coastele astea am cules altădată fragi; am sperat şi acum — am spus pentru Iren — munţii aceştia severi au totuşi atîtea atenţii, atîtea gingăşii pentru oameni — le-ar fi avut şi pentru tine. Priveşte pe partea asta unde cule­geam smeura cu Traian. Părerea de râu după tot ce lăsasem in urmă inclusiv după lacul Vidra, staţiunea montană Puru — începu să fie mai mare decit bucuria că străbătusem torenţii şi în curind vom ieşi la drum neted, la lumină — şi toată minunea are să se termine. Pe undeva, în adincul acestor munţi, unde tremuram noi de teama unor torenţi, trecea aducțiunea principală din lacul Vidra la hidrocen­trala subterană Ciunget — tunelul uriaş, capodoperă a minerilor României. Cum să te înduri să treci prin aceste locuri preo­cupat de torenţi, de trăsnete, de stînci şi să nu te gîndeşti Ia oamenii şi la capodo­pera lor din adînc! Nu a fost drept ca teama de primejdii să-mi întunece dru­mul spre măreţia prin care umblam.


Cînd — se arătă înaintea noastră autocamionul şi în faţa lui alte cîteva maşini ARO şi lume multă in jur, în ploaie. Am coborit, am privit; am rugat-o, repede, şi pe doamna Iren să coboare. După ce trecusem atitea — ar fi fost o farsă sinistră să ne oprim aici, cînd şi ploaia obosise şi nu mai era mult pină la drumul sigur. Fiecare secun­dă conta. Torentul rupsese jumătate din lărgimea drumului — şi il rupea văzînd eu ochii. Celelalte maşini nu mai aveau nici o şansă. Ne-am dat cit (am) mai putut la o parte, l-am lăsat pe Jana singur, la vo­lanul lui. Ce-a urmat nu a mai fost con­ducere auto — a fost cascadorie primej­dioasă. N-a trecut — a zburat peste o prăpastie în valuri. Cînd am deschis ochii — maşina era dincolo, departe, pe drumul bun! Oprise şi ne aştepta răbdător — şoferul Jana. Am privit, o clipă, cu tris­teţe, spre cei rămaşi de cealaltă parte a lumii — poate o noapte, poate încă o zi — pînă cînd aveau să urce nişte utilaje, să le deschidă drumul. Erau mulţi şi uzi — dar păreau veseli, chiar strigaseră nişte admiraţii pentru şoferul Jana. Nu ştiam cîte primejdii mai erau înainte: descăr­cările electrice şi ploaia slăbiseră; sufle­tul meu imi spunea că deja coboriserăm mult — nu mai eram la 1.800! — şi toată măreţia atît de mult visată — rămăsese în urmă — iar noi nu văzusem aproape nimic sau foarte puţin. În sufletul meu începea din nou acel dor: „Să mai văd o dată Lotru" — era ca şi cum nu-l văzu­sem! Dar totdeauna a fost aşa — şi poate totdeauna va fi aşa și nu vei avea timp să-l vezi — râmînîndu-ţi aşa ca şi cum ai visat că ai trecut prin el. Iar în ce pri­veşte lumea, oamenii — omenirea aoeea care l-a construit nici atît nu vei mai pu­tea ajunge la ea, răminind o legendă. Cu cît maşina alerga — sufletul meu se agăţa să râmînă în urmă, să se întoarcă, în locuri atît de pline de măreţie şi de uma­nitate eroică — stăpinite, sigur, de atitea primejdii — cum am putut — totuşi ! — să ne gîndim numai la primejdii şi fără să ne gîndim, fără să trăim măreţia locu­rilor şi mai ales măreţia oamenilor care înfruntând toate primejdiile au construit acolo cel mai ingenios, cel mai mare sis­tem hidroenergetic. Hotărit — va trebui sâ mai străbat acest drum! Să mai vedem o dată Lotru. Să mai vedem o dată România!

Într-un loc am intilnit un buldozer. Am oprit şi şoferul Jana, secretarul U.T.C., şi Ion bolnavu, secretarul Lotrului, l-au upat şoferului de pe utilaj să urce dacă poate mai repede şi să deschidă drumul — au rămas cîteva maşini cu oameni izolaţi acolo. Flăcăul de pe utilaj a răspuns că a înţeles, că se duce acolo: era sarcina lui — fusese trimis — luase drumul de jos şi unde avea de lucru avea să-şi facă datoria. Drumurile Lotrului erau prevăzute cu asemenea utilaje de intervenţie, în continuă patrulare. Totul era în regulă. Am moi trecut peste ciţiva torenli. „Abia acum pot să vorbesc — a spus deodată secretarul de partid, pină acum nu am spus nici un cuvint — se scuză sau se explică — mai mult pentru doamna Iren — pentru că nici eu şi nici nimeni nu ar fi ştim ce să spună! Am bătut locurile astea de mii de ori — nu mi s-a intimplat aşa ceva! N-am spus nici un cuvint pen­tru că nu aş fi ştiut ce să spun. Acuma pot să vă spun”... Că am ieşit cu bine — a vrut sâ spună; că nu s-a intimplat ni­mic — a vrut să spună; că am trecut printr-un moment deosebit — a vrut să spună; că am văzut Lotru şi am ieşit cu bine — a vrut să spună. Că era mîndru de Lotru — a vrut sâ spună. Că pu­team să râmînem acolo — a vrut să spu­nă. Că, dincolo de celelalte primejdii care nu mai depind de... mai exista — de la Vi­dra — un drum. pe şoseaua de contur a lacului, spre Petroşani — si oricum... Mai existau şanse, variante. A vrut sâ spună multe lucruri... Am oprit să respirăm, alături de rîul care fulgera pe lîngă noi. Într-o albie de heton pe sub soseaua spre Voineasa. Se arăta soarele. Am privit în urmă, spre împărăţia Lotrului, scăldată în soare. M-as fi întors! Tot pe la Ca­taracte! Dar nu mai era posibil. Tot dru­mul — ca şi cum nu avea altă grijă — şoferul Jana, secretarul U.T.C.-ului pe Lotru — ne arătase mereu faţa tulbure, nămoloasă, vijelioasă, neagră, a torenţilor, a rîului alergînd prin prăpăstii: „Nici un păstrăv nu scapă! — nici un păstrăv nu mai rămîne!...“ „Se mai ascund pe sub pietre" — am spus. eu neştiutor, „Care piatră! Fiecare piatră e rostogolită de sute de ori! Nămolul îi intră in urechi — nici un păstrăv nu mai rămîne întreaga împărăţie verde a Lotrului strălucea în soare şi într-o linişte dulce, ca şi cum nu s-ar fi intimplat nimic, ca şi cum nu ar fi fost nimic — nici n-ai fi spus că există un loc mai blînd și mai bun pe pămînt. Era posibil — cum spunea şoferul Jana — ca păstrăvii cei mai mulţi să se fi pierdut. Lotrul curgea năvalnic. Am privit în sus, spre culmile cu brazi încă scăldaţi de ploaie, strălucind în soare și în uriaşa linişte a munţilor. O clipă mi-a trecut prin minte: în adîncul acestei uriaşe linişti şi străluciri a fost totuşi po­sibil să ne aflăm acum noi — sub o stîncă, arşi, o aripă, cîteva cioburi metalice ale maşinii, duşi de torenţi precum păs­trăvii — şi deasupra, soarele ar fi strălu­cit la fel. Privind faţa Lotrului, cum aler­ga in albia plină. Ion Bolnavu a spus: „Acum toate hidrocentralele merg în plin, dau energie! Însuşi Lotrul le obligă să meargă!“ Undeva, înaintea noastră, Vîlcea se scălda în soare. Mi-am amintit că, înaintea construirii sistemului hidro­energetic Lotru, tot aşa, dormitînd fără habar în soarele de după amiază, Vîlcea se trezea, din senin, cu uriaşele puhoaie ale Lotrului, ale Oltului, măturînd totul în calea lor, semănînd groaza. Acum — oraşul era liniştit: Lotrul alerga în albia lui, impulsiona hidrocentralele — prăpă­dul de altădată, se transforma, supus, în Energie — Vîlcea se răsfăţa la soare, între grădini și lanuri pîrguite.

Şoseaua asfaltată, spălată de ploaie, curată — se arăta baricadată. Am oprit... am coborit. Crengi uriaşe, despicături mari, albe, înroşite de locul trăsnetului, acopereau șoseaua. Am tîrît crengile uria­şe într-o parte, am pipăit urmele însîngerate pe miezul alb al copacului: cîte sute, cîte mii de Megawaţi!? Cînd vom reuşi să captăm asemenea energie??... Am privit înapoi, spre împărăţia Lotru­lui: ne-am cutremurat la gîndul că aşa s-ar fi putut întîmpia cu noi. Şi totuşi am spus: Să mai văd o dată Lotru! ... Abia la despărţire, în Rm. Vîlcea, l-am întrebat de nume pe şoferul Gh. Jana şi am privit cu atenţie si respect si recunoştinţă şi admiraţie fantastica Iul maşină: „Dacia 1300", oarecare ! Cascadorie a fost — cascadorie de zile mari — am spus încă o dată. Dar Lotrul — văzusem oare Lotrul!?

Dar nu a fost niciodată altfel. Lotrul cel mal adevărat este pe dedesubt — capodoperă a minerilor, a constructorilor hidroenergeticieni. Secretarul Lotrului continua să mă privească discret și, în cele din urmă, mă întreabă direct:

„Ce-aţi vrut totuşi la Lotru?!“ Să mai văd o dată Lotrul" — am răspuns, simplu. „Şi?“ — a întrebat secretarul. „Dacă mai avem acces la opera la care am luat parte — am vrut să aflu". „Și?!” Dacă mai avem acces la măreţia la care am luat parte — şi cu care ne-am identificat“... ,,Și? — Tot nu aţi fost dar" ... „Dacă mai putem lua încă o dată de la capăt, dacă mai putem trăi Încă o dată caietele dumitale de Ia Lotru" ...,,Şi?” „Avem accesul dacă sîntem tot aceiaşi — cu condiţia dacă am rămas aceiaşi — de­finitiv — dacă avem şi puterea şi curajul să refacem de fiecare dată drumul pe care am riscat, am înfruntat și am în­vins atunci, pînă la capăt. De această lege — şi de verificarea ei aveam nevoie — o lege nouă, iată! — care imi trebuie — care ne trebuie — pe drumurile mari, viitoare!"

 Imaginile din colaj una câte una cu descrieri și mai multe informații în conexiune.

Cum se revarsă măreţia Lotrului tn noua măreţie a Oltului — în noua mă­reţie a Țării... Şi se aruncă în Olt, accentuîndu-i şi mai mult claritatea, tot astfel cum un tînăr filosof înviorează, eu noile lui idei, străvechea albie a gîndirii omeneşti"
.. (Geo Bogza, despre Lotru, Cartea Oltului, „Treapta marii istorii").

Traian Coșovei

Sursa: ,,România literară”/ Anul XII, nr. 35, joi 30 august 1979 - rubrica ,,SCRIITORII ŞI TARA” (paginile 12—15, cu trimitere din p. 1)

. 

________

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #Voineasa #DescoperaVoineasa #Lotru #Ciunget #Vidra #ValeaLotrului #CheLotru #barajpetrimanu #laculpetrimanu #cheilelatoritei